duminică, 22 august 2010

O copie infidelă

Orice idee măreaţă, orice lucru extraordinar presupune eforturi pe măsură, presupune zbucium, încrâncenare, luptă… Probabil din cauza asta am şi adormit atât de greu, m-am perpelit, m-am foit, am aţipit pentru ca apoi să mă trezesc în văluiri de sudoare…. Nu ştiu dacă am dormit măcar o oră, poate două toată noaptea şi pentru ca totul să fie absolut perfect mă trezesc dimineaţă brusc în răcnetele unei femei disperate.
- Împinge, împinge, acumaaaa…
Prima mea temere când am deschis ochii a fost să nu mă descopăr în mijlocul unei autostrăzi supraaglomerate, împingând la bătrâna mea Dacie care şi-a dat obştescul sfârşit. Căci ar fi fost într-adevăr dezastruos. Dar nu era aşa, eram înăuntru, în pat, învelit într-un cearceaf alb şi curat care mirosea a apret.
- Împinge, împinge… - însistă femeia cu glas piţigăiat şi în asemenea gălăgie îmi e imposibil să mai aţipesc. Încerc să-mi trag cearceaful peste ochi, să-mi astup urechile cu palmele şi să mă întorc pe partea cealaltă dar cineva mă opreşte. O mână mă prinde de încheietură, îmi aşează ferm braţul sub cearceaf, apoi începe să-mi tamponeze uşor fruntea şi obrajii asudaţi.
Eiii…. nu e autostradă dar în mod evident nici patul meu de acasă nu-i. Încerc să-mi rotesc ochii împăienjeniţi de somn de jur împrejur şi constat că mă aflu într-o încăpere ce cu uşurinţă poate fi considerată o cameră de spital, ba mai rău, o sală de operaţii sau ceva asemănător. Încerc să mă dau jos din pat să lămuresc clar problema dar realizarea nu pare atât de uşor de dus la capăt pe cât e dorinţa.
- Împinge, hai încă un pic… se vedeeee… – icneşte iar glasul de la picioarele mele pe care nu-l zăresc, pesemne fiindcă e sub linia de plutire a corabiei mele.
- Hai dragă, hai mai sforţează-te un pic şi gata – se aude şi un glas bărbătesc obosit şi apatic care cu siguranţă nu mi se adresează căci apelativul “dragă” nu mi se potriveşte câtuşi de puţin, ba chiar constatasem cu ceva zile în urmă ca tot mai mulţi dintre colegi mi se adreseaza cu “domnule” în loc să-mi spună pe numele mic cum era pe vremuri, semn că am îmbătrânit binişor.
O durere sfâşietoare îmi jumule stomacul. Bag seama că tot de la freamătul, încrâncenarea, stresul ultimelor zile, este. Mi-a spus mie maică-mea când eram puşti că toate gândurile omului trec prin stomac şi că atunci când sunt multe şi încovrigate se fac ghemotoc acolo înăuntru şi se tot adună, se tot adună până când nu mai pot să iasă. Şi de aici stomacul umflat şi durerea asta grozavă când ne macină gândurile şi emoţiile.
Pentru vreo cinşpe - douăzeci de secunde se face dintr-o dată linişte. Dar o linişte înfiorătoare, cutremurătoare, apocaliptică. Nici aparatele nu mai zumzăie, nici glasuri nu se mai aud, nici maşinile, nici tălpile lipăind, nici respiraţia celor din jur. Nimic, nimic, nimic… Te aştepţi parcă să apară ozeneurile alea gigantice care să acopere cerul până la înnoptare şi să înceapă să împroaşte ghiulele de foc peste oraşele lumii.
Apoi brusc aplauze şi printre ele din nou glasul bărbătesc.
- Ei bravo dragă, bună treabă. E băiat, să-ţi trăiască.
“Haiti, c-a născut nevastă-mea” îmi spun speriat şi simt cum inima începe să se cutremure ca blocul Scala la marea zbânţuială din ‘77. “Curios, nici nu ştiam că-i însărcinată” Încerc din nou să mă ridic dar constat cu uimire că pur şi simplu nu pot. Nu mă ţine nimic legat de pat dar efectiv nu pot. Sunt obosit, sleit, terminat. Şiii…. mai observ cu extremă mirare că picioarele mele în loc să stea liniştite şi aliniate sub cearceaf cum le-ar şade bine unor picioare de domn serios şi grizonat, s-au proţăpit undeva deasupra patului pe două suporturi metalice, chestie care mă indispune teribil având în vedere că cele două capete ce au glăsuit mai devreme par a sporovăi în continuare chiar acolo, între picioarele mele. Imediat însă una din femei observă îngrijorarea mea şi mi le aşează încetişor la loc iar de sub fusta de bumbac alb ce i-a ascuns ca o foaie de cort apar doi omuleţi ce la prima impresie îmi par extratereştri coborâţi din ozeneurile alea imense ce împroşcau cu gheme de foc mai adineauri, dar la a doua se îmblânzesc şi se transformă uşurel în hominizi. Au capetele acoperite de bonete albe şi mari ca de bucătar care le cad pe frunte ascunzându-le în întregime capul în coifuri cu o măsură prea mari, faţa acoperită de măşti albe legate la ceafă cu sfoară iar mâinile învelite în mănuşi lungi până la cot din care picură cu cadenţă de pendul stropi de sânge vii ca dintr-o rană deschisă. Nu li se văd decât ochii. Ai ei, căci ai lui sunt ascunşi în spatele unor ochelari cu lentile groase greu de penetrat.
- Să vă trăiască, să vă trăiască… – îmi spun pe rând trecând pe lângă mine ca pe lângă moaştele Sfintei Paraschiva cei câţiva păşitori care se învârtiseră în jurul meu dar pe care, din cauza poziţiei oarecum rigide în care mă afundasem, nu reuşisem să-i observ.
Lucrurile capătă o turnură tare neplăcută căci dacă adun tot şi trag linie constat că…. Brusc îmi îngheaţă sângele în vine.
- Am născuuuuuuuuuuuuuut! – urlu înnebunit şi ţipătul meu isteric face să vibreze sumbru geamurile de la dulăpioarele cu medicamente şi ustensile din încăpere, sticla ferestrelor, ba chiar şi geamul de la ceasul pe care îl poartă la mâna cu care îmi şterge tâmplele fata de lângă mine.
- Da domnu, felicitări – îmi spune ea continuând să-mi tamponeze fruntea, şi apoi cu glas şoptit către o fată din apropiere chipurile fără să o aud eu – Vai ce mândru e săracu!
Nu apuc să-mi revin din emoţii şi o altă temere îmi face sângele să se congeleze instantaneu. Născut, născut, dar nu s-a auzit nici un scâncet de copil, nici cel mai mic. Ciulesc urechile. Undeva într-un colţ cineva spală ceva mare şi greu. O fiii…?! O Doamne, o fiii…. murit?! Am născut şi eu o dată şi am născut o chestie fără viaţă?! Asta ar fi prea de tot chiar şi pentru un bărbat însărcinat. Totuşi după zgomotele care se aud pare că acum îl îmbracă.
Uraaaa, e viu, trăieşte, căci imediat o aud pe una dintre asistente grăind către mine.
- Iată-vă şi băiatul domnule. Frumos fecior aveţi - şi împinge înspre patul în care eram cufundat un flăcău pe care aşa la prima vedere, cu ochii mei împăienjeniţi şi cu sleirea ce mi s-a adunat în trup, îl apreciez la vreo 20 -25 de ani.
O privesc pe asistentă ca pe un marţian cu automatul pe umăr şi aruncătorul de flăcări în braţe. Ea îmi zâmbeşte stingher şi dă din umeri, ca şi cum ar vrea să spună “asta aţi dat, asta aţi luat, noi doar l-am spălat şi l-am ambalat”.
- Tatăăă….. – îl aud pe junior că murmură şi se repede să mă ia în braţe.
- Şşşt, uşurel, că e încă slăbit – îl ceartă una dintre asistente.
Îl privesc cu nesaţ şi nu mă mai satur. Flăcăul nu prea seamănă cu mine. E maaaai… e maaaai…. nu ştiu, parcă e mai viu, mai agitat, mai energic. Îi pâlpâie viaţa în priviri, în braţe, în crăpătura buzelor, în buricele degetelor. Vibrează, zbârnâie, caută, vrea. Deja face ochi dulci uneia dintre asistente şi fata pare teribil de amuzată. Dacă-mi permiteţi o comparaţie, e puful dintr-o păpădie în timp ce eu sunt doar tija.
- Tatăăăă… - se alintă iar galeş luând batista din mâna asistentei şi continuând să-mi şteargă el însuşi fruntea, în timp ce eu simt cum mi se zburleşte părul pe braţe.
Sunt mândru într-adevăr, avea dreptate fata. Îmi place tipul, chiar îmi place. E sânge din sângele meu se vede, doar că e mai hotărât, mai energic, mai lipsit de scrupule şi de temeri. Mde, tinerii…
Şi deşi sunt cuprins de o dulce ambetare dracu îşi vâră iar coada în gândurile mele. Şi simt cum mă cuprind din nou durerile pântecului. Cum să mă duc eu acum acasă la nevastă şi pe nepusă masă să îi trântesc “Nevastă, am un băiat! ”?!. Şi e atât de mare… măcar dacă era unul mai micuţ… Ohhh… trebuie să fac ceva, să găsesc o soluţie. Ori el ori nevasta, vecinii, colegii de muncă, prietenii, realitatea palpabilă…
Cât am stat în spital pentru recuperare numai la asta m-am gândit. Şi în cele din urmă am găsit. Nu ştiu dacă a fost cea mai bună soluţie dar mi s-a părut potrivită pentru că rezolva problemele tuturora. Aşa că la ieşirea din spital l-am prins pe junior părinteşte cu braţul pe după umăr şi i-am spus aşa ca de la bărbat la bărbat.
- Tinere, uite care-i treaba. Bănuiesc că îţi dai seama că acasă am şi eu o nevastă. Nevasta asta a mea nu ştie nimic despre tine. Absolut nimic, nici că te-am născut, nici cât de mare eşti, nici de unde vii, nici unde te duci, nici ce dorinţe ai. Despre maică-ta în schimb nu ştiu eu nimic. Cu cine te-oi fi făcut, în ce clipe de beţie, de rătăcire a minţii, dracu mai ştie. Cert e că nu putem amesteca lucrurile. Iar nevastă-mea, colegii, vecinii, prietenii, nu trebuie să afle nimic despre tine. Mă fac de ruşine înţelegi?! Nu că n-ai fi chipeş sau că n-ai fi un tip cumsecade şi educat, darrrr…. cum să-ţi spun… până la urmă şi la urmă eşti un copil din flori. Înţelegi?! Din flori, ba aş putea spune fără să greşesc prea mult, din ierburi! Aşa că uite ce m-am gândit, n-am eu cine ştie ce acumulări, dar o să mă scobesc prin toate buzunarele, prin găurile de la căptuşeala, prin despicăturile de la portofel şi am să-ţi fac o casă numai a ta. O să locuieşti acolo şi o să-ţi asigur tot ce ai nevoie. O să trec în fiecare dimineaţă să te văd şi apoi de câte ori pot peste zi. Nu o să treacă zi fără să ne vedem, îţi promit.
Ne-am oprit, l-am prins de umeri şi l-am privit adânc în ochi cu privirea tremurândă.
- Mă înţelegi? Ai să poţi să mă ierţi vreodată?!
- Desigur tată, nu-ţi fă griji, te înţeleg perfect. N-ai văzut că şi Angelina vrea să scape de Brad, că cică-i cam fug ochii după gagici. De parcă ea ar fi vreo sfântă, nu vezi ce poze au apărut pe net cu ea goală şi drogată?! Toate trebuiesc luate aşa cum sunt, nimic nu-i perfect pe lumea asta, de ce ar fi tocmai în familia noastră – mi-a răspuns el făcându-mi cu ochiul, mai degrabă amuzat de situaţie decât îngrijorat sau supărat.
Aşa că i-am făcut un blog şi mai cu voie mai fără voie i-am făcut vânt acolo. “Blogul lui moşu”. Eee…. moşu vorba vine, mai degrabă pseudo(moşu) cum spune Zenobia. La început n-a vrut să intre. Că cîr, că mîr. Că ce-i aia. Că n-a mai pomenit aşa ceva. Că cu se mănâncă. Pe urmă s-a acomodat. Şi totul a mers perfect…
Asta până într-o zi. Era într-o dimineaţă de sâmbătă. Sfârşit de august, mi-aduc aminte ca şi azi. M-am trezit, am ridicat o sprânceană, am dat bineţe soarelui şi adierii de vânt şi am închis ochii la loc. Când i-am deschis din nou am constatat cu stupoare că mi se şterseseră toate gândurile. Absolut toate. Ba mai mult, aveam peste faţă un X mare trasat cu bare groase dinspre urechea dreaptă până jos în stânga bărbiei şi dinspre urechea stângă până jos în dreapta bărbiei.
- Ce facem, îl radem complet sau mai lucrăm la el?! – aud o voce tânără care seamănă perfect cu a lui.
Deschid ochii mari şi îl zăresc aplecat ameninţător peste mine cu un creion în mâna stângă şi o gumă în dreapta. Înţepenesc.
- Babacul dă semne de agitare – râde şi celălalt – eu zic să-l laşi aşa, nu-l şterge. Pune-i doar un titlu şi bagă-l la dosar. Dacă ai timp mai revii, poate ieşi ceva mişto din povestea asta. Că potenţial are.
- Mmm… Ştii, poate că ai dreptate. Şi ce titlu să-i pun?! – mormăie primul glas.
- Eeee….. eu ştiu?! Habar n-am, n-am inspiraţie azi. Zii şi tu “O copie infidelă” şi gata.

12 comentarii:

Madelin spunea...

Adica infidela asta te locuieste si acum te da pe dinafara?

Domnule, vorba aia cu "shershelafam" ar trebui schimbata cu "shershelanevaste", toate se intampla numa' si numa' dan cauza lor.

mosu spunea...

o nuuu… “cercela de nevasta” chiar n-are nici o treaba cu povestea asta….
copilu din flori tot din flori ramane chiar daca stie nevasta de el, chiar daca nu stie…. ba chiar indiferent daca exista vreo nevasta sau nu; deci categoric in spatele povestii asteia nu sta nici o femeie….
cat despre copie si realitate… e o chestiune de gandit…. seriosa, foarte serioasa; care e realitatea adevarata, cea care este in capul nostru cu frunzulite si norisori pictati manual, cu sori trasi de mustata si mate mangaind soricei, sau cea din afara de care ne lovim din cand in cand doar si din care nu vedem decat fata intoarsa spre noi (din cele un milionomiesiuna de fete)?!
deci cine pe cine a dat afara asta inca nu-i clar; se mai cerceteaza… :)

Madelin spunea...

Pai cuvantul "nevasta" apare de 7 ori in articolul asta. Pana acuma nu-mi amintesc sa fi auzit de dumneaei :-)

Am cetit "mate mangaind soricei" si nu m-am putut gandi decat la ceai. Ce-nseamna, totush, diacriticile astea, cat le-as uri io...

mosu spunea...

pana la urma nu e decat o poveste; nici n-am nascut inca… :)

Madelin spunea...

Ei, stiu ca e o poveste, ma bagam si eu in seama degeaba :)

Dar Dorel cine e? :))

valeria spunea...

'Ţi-i sufletul în două luntrii boierule'...si corpul in o mie !!!
HI ! hi ! hi !si nu vedem niciodata intregul unei fiinte,doar fata sau spatele sau o latura..depinde in ce pozitie sta...si atunci cum putem spune ca il cunoastem...omul din fata noastra?

nemo spunea...

tuluaie...cum zice nush ce matusa din nush ce sat de prin cluj-mm-sj-bn-sm etc..
tuluaie., hihhihi, nota 10 pt imaginatia lu` mosu!

mosu spunea...

@madelin
dorulet nu prea are nici el ce cauta acolo madelinule… ma gandeam sa-l rad… daaaa cred ca pana la urma il pastrez si o sa zicem ca e doar un vizitator…; stii… rar mai mesteresc la texte dupa ce le-am dat drumul; de fapt nici nu le mai citesc…

mosu spunea...

@valeria
trebuie sa dai rotocol mult unui om ca sa-i vezi toate fetele si oricat te-ai chinui tot nu vei putea; mai ales ca un trup pentru afara-i si altu pentru inauntru…
iar asta pentru cine are ochi de vazut si suflet de inteles, ca altfel….

mosu spunea...

@nemo
:))) multumesc pestisorule auriu, ma bucur ca i-a placut matusii tale…

sophie spunea...

Cand am citit "impinge..." mi-am zis in gand "sa stii ca mosu naste...:)" apoi chiar asta am citit.

Femeile pot vedea in barbati ceea ce lor, probabil ca doar unora, li se releva :D

Doru...sa fie dor de ceea ce e in stare latenta in noi? Doru sa fie mana ce a prins condeiul?

Batranetea...e relativa. Amazing doar in trup mai tanar...sau chinuitoare in trup batran. (Dezvaluirea e tardiva)

(o prietena de-a mea chiar nastea si s-a trezit din lesinul determinat de efort in urletele asistentelor "impinge! impinge!"...iar ea vedea in sala un televizor si se concentra sa inteleaga unde trebuie sa impinga televizorul)

mosu spunea...

aparitia unui nume in poveste e o greseala si o sa-i iau gatul; dar da, “juniorul” e ceea ce traieste inlauntrul nostru; nu as spune “latent”, nu, nu… caci de cele mai multe ori viata traita inlauntru a mai apriga si mai plina decat cea din afara, care se circumscrie anumitor impuneri si marginiri; cea din launtru n-are….