miercuri, 30 decembrie 2009

marți, 29 decembrie 2009

Globuri aurite

Fetiţa prinse din nou în pumnul mic ca o linguriţă un ghemotoc de zăpadă şi începu să alerge. Băieţelul o aşteptă şi când puştoaica aruncă ghiuleaua albă se lăsă uşor pe vine, apoi se ridică şi începu să râdă.
- Nu te phrrricepi – o tachină el scuturând din mers o crenguţă de brad care îşi lăsă tot puful de nea în capul fetei.
- O să-ţi muşc ulechea dacă te plind – chicoti ea şi începu din nou să alerge după băieţel dar paşii îi erau atât de mărunţi iar zăpada atât de înaltă…
- Vhrrrei să te thrrrag cu sania lui Moş Ion? – încercă el s-o îmbuneze.
Sania lui Moş Ion era cunoscută în tot cartierul. Era ceva între sania lui Moş Crăciun şi sania de la supermarket. Lungă cât să încapă şase copii, cu spetează lăcuită din lemn, cu tălpici de metal lustruite, aluneca pe gheaţă de-ai fi zis că-i trasă de o armată de reni. Copiii lui Moş Ion erau oameni mari, iar nepoţii veneau rar aşa că sania stătea tot timpul lângă casă şi toţi cei care voiau s-o folosească o luau, se jucau şi o puneau la loc rezemată de zid.
- Daaa…… - se bucură fetiţa. Şi alergară amândoi spre casa de alături. Băiatul, ajuns primul se opri în drum ca trăsnit, cu ochii ţintă spre cotlonul unde ar fi trebuit să fie sania. Fetiţa se opri şi ea speriată câţiva metri mai departe. Chipul copilului trăda o încordare fără margini. După câteva secunde clipi, duse degetul la buze, apoi îi făcu semn să se apropie încet. Ajunsă în dreptul cotlonului fetiţa rămase şi ea ţintuită ca un Moş Crăciun cu palton şi căciuliţă înaltă cu ciucure roşu.
- Moş Clăciuuuuun – murmură ea cu buzele întredeschise, cu ochii mari sticloşi şi palmele mici învelindu-i obrajii ca petalele unui crin, în timp ce “u”-ul se stingea încet ca şuierul unei locomotive ce se pierde printre văi.
Preţ de câteva minute amândoi copiii îl studiară atent pe bărbatul învelit în mantie roşie cu guler alb, cu obrajii îmbujoraţi şi barba albă ce dormita pe sania vecinului. Băiatul îl examină atent din cap până-n picioare şi după ce îşi termină analiza detaliată concluzionă.
- Ăsta nu-i Moş Chrrrăciun!
Fetiţa luă aminte la cuvintele sale dar continuă să studieze atent personajul din faţa sa ca un expert bijutier care vrea să analizeze minuţios toate amănuntele înainte de a trage o concluzie definitivă prind falsul. Şi concluzia veni rece şi ascuţită.
- Eşti plost – căzu moale dar ferm ca o piftie de pui cu rondele de morcov într-o farfurie rotundă cu moşi şi cu reni. Cum să nu fie Moş Clăciun?!
Băiatul îşi rumegă câteva clipe argumentele apoi începu expunerea de motive mângâindu-şi cu o mână bărbia în timp ce pe cealaltă o folosea pentru a se ajuta în explicaţii.
- N-ahrrre sac!- veni repede primul argument, destul de solid de altfel având în vedere îndeletnicirea primară a individului dar fetiţa îl contracară cu un râs subţire şi incisiv ca o lamă de ras.
- Păi nu vezi că doalme? A telminat de împălţit cadourile şi acum doalme. Când o să se tlezească o să se ducă după alte cadouli şi o să vină cu sacul plin – explică ea pe îndelete ca să înţeleagă tot românul.
- Şi e şi phrrrea slab, nu are buhrrrta ca Moş Chrrrăciun şi n-ahrrre nici obhrrraji bucălaţi şi nici ochelahrrri hrrrotunzi.
Fetiţa păru o clipă descumpănită mai ales în privinţa burţii bărbatului căci diametrul mijlocului său părea să se fi micşorat considerabil faţă de anii anteriori.
- A slăbit ca să alunece pe coş – decise fetiţa mulţumită şi ea de motivaţia găsită şi de viteza cu care aceasta alunecă pe buzele ei. Altfel al fi lămas înţepenit cum am văzut eu în filmu ăla. Şi de-aia n-ale nici ochelali, să nu-i cadă când coboală pe coş, că dacă coboală cu capu în jos îi cad ochelalii şi nu mai vede unde ajunge şi cade cu fundu în jălatec.
Băieţelul nu părea însă să-şi fi terminat argumentele şi studiind atent îmbrăcămintea Moşului scoase din mânecă ultimul as.
- Şi ce Moş e ăsta cu pantofi neghrrri şi cu pantaloni ca ai lu tata? – întrebă el ironic. Thrrrebuia să aibă cizme înalte şi pantaloni hrrroşii.
Contrargumentele fetiţei păreau a se fi sfârşit căci se încruntă încercând să găsească ca într-un sac de Moş Crăciun fără fund câteva motive plauzibile pentru care Moşul s-ar fi oprit în oraşul lor mic îmbrăcat ca un bărbat orişicare cu pantaloni la dungă şi pantofi negri. Apoi brusc se lumină şi cu un chip zâmbitor de păpuşă dulce întinse soluţia salvatoare ca o felie de unt pe pâinea proaspăt prăjită.
- Plecis i-a dat la un moş bătlân cale nu avea încălţăli şi pantaloni de ialnă – concluzionă ea. Şi pentru a tăia şirul motivelor contra veni repede cu argumentul pro cel mai puternic. Şi nu vezi ce balbă albă şi male ale?! Exact ca Moş Clăciun.
Băiatul trebui să se recunoască învins. Toate contrargumentele fetiţei stăteau în picioare iar motivaţia pro găsită de ea era absolut validă. Nu înainte de a fi verificată însă! Aşa că băieţelul se apropie cu paşi mărunţi până lângă bărbat, îşi scoase o mănuşă şi cu două degetele subţirele apucă un fir din barba albă şi cârlionţată a acestuia şi începu să tragă. Barba nici nu se deşiră şi nici nu se dezlipi. Ba mai mult, firul îşi descolăci una câte una buclele naturale şi când deveni drept ca o andrea începu să muşte pofticios din bărbia bărbatului. Acesta scoase un mormăit ca de urs şi-şi trecu mâna înmănuşată peste barbă, întorcându-se pe partea cealaltă. Copiii încremeniră şi după o clipă de fâstâceală o rupsera la fugă, oprindu-se zece metri mai încolo.
Abia trăgându-şi răsuflarea fetiţa înfipse în cele din urmă steagul pe culmea disputei cu fratele său cu o mişcare bruscă şi fermă, ridicându-şi bărbia semeţ în aer.
- Vezi?!
Apoi se făcu linişte.

***

- Auchhh – ţipă bărbatul şi deschise ochii mari, proţăpindu-se încremenit de sania pe care stătea şi încercând să se dumirească unde se află şi ce caută acolo.
Îi privi atent pe cei doi copii, un băieţel cu figură de şoricel de vreo patru cinci ani care ţinea în mână un încălzitor electric industrial asemănător cu un foen de uscat părul şi o fetiţă ceva mai mică cu o mutrişoară de vulpiţă care ţinea în mână o cană mare de ceai. În jur scule, piese de autoturism şi chiar un autoturism întreg aproape nou.
- Cine sunteţi voi?
- Ea e gâza mică – răspunse băieţelul fără să clipească.
- Şi el e clocodilu male – completă fetiţa uşor intimidată.
- Şi ce naiba caut eu aici?
Copiii se codiră o clipă, se împunseră unul pe altul cu cotul până când fetiţa îşi făcu în cele din urmă curaj.
- Ai adolmit pe sania lui unchiul Ion Moşule şi ai îngheţat. Noi te-am adus aici în galaju lu tata să te dezgheţăm. Moşul îşi privi hainele şi mai ales mantia cea roşie şi îşi aminti pe dată totul.
- Eiii, lasă ăla jos – se stropşi el înspre băiat şi îi împinse cu mâna într-o parte aparatul cu aer cald ce împroşca înspre dânsul jeturi de fierbinţeală, ca şi cum ar fi încercat să iasă din raza de acţiune a unui pistol primejdios.
- Ţi-am adus şi ceai – sări fetiţa cu vorba şi îi întinse bărbatului o cană mare aburind şi mirosind a fructe uscate, a scorţişoară şi a lămâie verde.
Bărbatul dădu să se ridice dar constată cu uimire că degetul mare de la piciorul stâng nu se mai propteşte în vârful pantofului, de altfel prea strâmt, ca până mai deunăzi, ci viermuie zglobiu ca un gândac desprimăvărat. Îşi deplasă concentrarea înspre dreptul şi totul se petrecu întocmai ca la stângul ceea îl determină până la urmă să privească cu curaj înspre ele. Amândouă, împreună cu celelalte opt o duceau chiar mai bine decât ar fi bănuit înmănuşate fiind într-o pereche de papuci de casă moi şi călduroşi cu bordură argintie şi monogramă, în timp ce pantofii uzi odihneau moleşiţi sub caloriferul de fontă.
Bărbatul zâmbi, Moşul sosise în sfârşit şi la el. Apucă cana de ceai din mâna fetiţei şi începu să-i iscodească curios pe cei doi prichindei.
- Şi cum am ajuns aici? M-a adus sania lu Moş Crăciun? – întreba el amuzat întinzându-se pe spătar pentru a-şi savura ceaiul.
- Ba nu! – se îţi băieţelul oarecum iritat de nedreptatea ce plutea în aer. Te-am thrrras noi cu sania lu Moş Ion. Tu dohrrrmeai.
Bărbatul zâmbi iar.
- Da voi sunteţi fraţi mă?
- Eu sunt fhrrrate şi ea e sohrrră…. – îl lămuri băieţelul foarte sigur pe el.
- Şi cum se face că tu eşti rârâit şi soră-ta e peltică dacă sunteţi fraţi?
- Când ne-am născut Doamne Doamne a luat lâul de la mine şi i l-a dat lui deşi mai avea unul. Aşa a spus mama.
- Rrrr–ul vrei să spui.
- Da, llll–ul.
Bărbatul se înveseli şi începu să râdă de-a binelea ceea ce îi mulţumi foarte tare pe cei doi copii.
- Ia să vedem poţi să zici “Rică nu putea să zică / Râu, răţuşcă, rămurică”?
- Nu zic! – se bosumflă fetiţa. Eu nu sunt copil – adăugă ea şi îi stătea pe limbă să adauge şi “prost” dar o lăsă aşa neterminată pentru a nu mai da loc la alte discuţii în contradictoriu.
- Nu eşti copil? Dar ce eşti? – se arătă bărbatul mirat.
- Domnişoală.
Era chiar bine. Foarte bine. După atâtea zile de stat în stradă şi făcut pe MoşCrăciunul o mică pauză fierbinte îi venea de minune. Băgă mâna în buzunarele mantiei. În stângul căştigurile de Moş. Un pumn de mărunţiş şi câteva hărtii mici. În dreptul… potul cel mare, de la neatenţii care se fâţâiseră cu buzunarele doldora prin dreptul mâinii sale dezmorţite, un teanc mare de bancnote.
- Moşule, da tu eşti Moş Clăciun adevălat? – întrebă fetiţa care începea să aibă îndoieli privind decizia de mai devreme. Bărbatul din faţa sa se comporta exact ca un bărbat, nu ca un Moş.
- Bineînţeles – zâmbi bărbatul şi barba sa albă începu să surâdă şi ea.
- Şi când ne aduci cadoulile? – întră fetiţa direct în subiect.
Bărbatul începu să râdă. Până una alta el era cel care primise cadourile.
- Eiiii dar ce nevoie aveţi de cadouri? Voi sunteţi cei mai bogaţi copii pe care i-am cunoscut. – şi până să se aştearnă mirarea pe feţele celor doi duse o mână spre gulerul băieţelului şi ridică în aer un bănuţ argintiu pe care îl întinse acestuia. Făcu apoi exact acelaşi lucru cu fetiţa.
- Uauuu…. – se minunară în cor cei doi.
Bărbatul zâmbi şi continuă să caute bănuţi pe după urechi, în buzunare, în mâneca de la palton, în ciuful din creştet, în şosete şi peste tot găsi câte o monedă strălucitoare…
- Ţi-am spus eu! – şopti fetiţa căreia îi revenise inima la loc, privind pumnul plin de bănuţi.
Băiatul era şi el extaziat. Bărbatul în schimb studia cu un ochi copiii şi cu celălalt maşina din faţa sa. Nu era deloc rea. Dacă ar fi avut şi cheile în contact… Dar nu le avea.
- Moşule, dahrrr de ce eşti aşa slab? – se hotărî băieţelul în cele din urmă să lămurească o problemă care îi stătea pe creier de mai bine de o oră.
Bărbatul izbucni într-un hohot de râs nestăvilit care făcu să se cutremure pereţii. Îşi căută câteva secunde cuvintele apoi explică.
- Am fost răcit. La noi la Polul Nord e tare tare frig. Şi m-a prins răceala când mă duceam să dau mâncare la reni că ieşisem doar în pulover.
- La leni? – ţipă fetiţa. Ai venit cu lenii? Unde sunt lenii?
- I-am lăsat la benzinărie, că ni s-a terminat combustibilul. Şi a trebuit să vin încoace pe jos – intră bărbatul în joc.
- La benzinăhrrrie?! – se miră băieţelul. La benzinăhrrrie se vinde doahrrr benzină. Şi motohrrrină, nu mâncahrrre pentru hrrreni.
- Eiii… sunt benzinării speciale pentru reni.
- Şi ce mănâncă lenii tăi? – vru să ştie fetiţa.
- Jălatec – râse bărbatul.
- Jălatec?! – se mirş fetiţa care ştia că doar mârţoagele răpciugoase mănâncă jăratec, nicidecum renii din Laponia.
- Jăletec din pulberi de stele. Ştii, noaptea stelele ard şi ziua se fac tăciuni cu care se hrănesc renii – completă bărbatul şi toată lumea fu mulţumită. Mmmm… sau nu chiar. Căci fetiţa continuă interogatoriul.
- Şi unde stau lenii?
Bărbatul zâmbi iar, se întinse alene pe sanie şi explică de-a fir a păr totul despre căsuţa mică de la Polul Nord, despre reni, despre fabrica de jucării a lui Moş Crăciun, despre ajutoarele sale nenumărate venite din inima pădurii, despre ocheanul uriaş cu care îi priveşte pe copiii de pe Pământ şi despre iscoadele care îi trimit veşti ca să-l ţină la curent cu ceea ce mai fac şi ce mai dreg.
- Iscoade? – se încruntă băieţelul.
- Iscoadeeeee – se lumină bărbatul dintr-o dată, zărind cheile de la maşină pe una din policioarele nenumărate din garaj. Apoi se aplecă de spate şi cu degetul mijlociu şi cel mare mimă mersul iscoadelor pe planeta paltoanelor. Iscoadele lui Moş Crăciun sunt veveriţele şi pisicile. El le-a trimis pe pământ ca să îi supravegheze pe copiii necuminţi.
- Dar noi suntem cuminţi – ţipară în cor cei doi prichindei deşi nimeni nu încercase să-i convingă de contrariu.
- Eu ştiu….?! – murmură bărbatul, mustăcind cu ochii la cheia de pe policioară, în timp ce mâna sa stângă se strecura ca o lighioană sălbatecă înspre ea. Apoi se încruntă brusc. Un cor de voci răsări ca din senin la uşa garajului.
- Cine o fi?
- Tata – strigă fetiţa veselă ca o porumbiţă gata să-şi ia zborul.
- La ora asta?! E abia zece! – se miră Moş Crăciun care era şi el pregătit să-şi ia zborul dar sosirea musafirilor nepoftiţi îi tăie elanul. Uşa de la garaj începu să se ridice.
- Da, l-am sunat noi, doal nu cledeai ca te-am invitat asa fălă să-i spunem. I-am spus că te chemăm aici şi el ne-a spus să avem glijă de tine că cilculă mulţi Moşi falşi plin olaş şi al fi bine să-i plindem până când apale cel adevălat. Ca să nu se supele pe noi.
Uşa se deschise complet şi în strălucirea zăpezii trei bărbaţi dintre care doi în uniformă de poliţist începură să-şi definească contururile. Bărbatul cu barba albă întoarse capul încruntat înspre prichindei dar aceştia dispăruseră. Rămaseră doar două globuri aurii vibrând jucăus în lumina orbitoare a iernii.

miercuri, 23 decembrie 2009

Sărbători Fericite!

Zilele acestea puneţi deoparte gândurile negre, lăsaţi să treacă supărările ca gâştele prin apă, amânaţi gâlcevele pentru la anul şi zâmbiţi. Lăsaţi căldura sărbătorilor să vă pătrundă în suflet şi topiţi-vă în flăcările lumânărilor, în clinchetul colindelor, în gesturile frumoase ale prietenilor sau ale necunoscuţilor, în zâmbetele celor din jur… Căutati bucuriile acelea mărunte ale vieţii care înfloresc de sub gheaţă, plăcerile niciodată rostite, mulţumirile rotunde înghesuite în adâncul sufletului şi lăsaţi-le să explodeze. Să aveţi sănătate, noroc şi linişte sufletească!

vineri, 18 decembrie 2009

Poveste de Crăciun (basm popular)

A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi nici nu s-ar povesti. A fost odată un popor nici preaprea nici foartefoarte, baaa… aş putea spune cu mâna pe inimă că era chiar aşaşiaşa. Era harnic şi deschis, înţelept şi viteaz, ba chiar cu bun simţ şi inima largă poporul acesta. Sau cel puţin aşa îşi spunea el sieşi. N-o dusese pe roze de-a lungul timpului, asta-i clar, mai mereu vremuri tulburi răscolindu-i liniştea şi culcând la pământ zidurile de cetate pe care le înalţa.
Dar a venit iarna lui ‘89 şi Moş Crăciun fost Gerilă i-a adus poporului acesta… mmm…. mulţi au spus şi încă mai spun libertatea, dar eu cred că i-a adus ceva mult mai de preţ, dreptul de a decide, de a alege, de a se croi pe sine. Libertatea pe care a primit-o în ‘89 a fost ca o masă caldă oferită unui om fără adăpost, azi o ai şi te bucuri de ea, mâine s-a dus. Dar Moşul cel înţelept i-a dus ceva mai folositor. Dreptul de a alege primit atunci e ca o cheie magică, el poate face şi desface orice.
Şi a luat poporul acesta despre care vorbesc dreptul de a alege în mâna dreaptă ca pe o baghetă vrăjită şi a început să atingă lucrurile ce-l înconjurau. Şi-a ales hainele pe care să le poarte, oamenii care să-i stea la masă şi în cap de masă, şi-a ales calea pe care să meargă, şi-a ales casa în care să locuiască, legumele pe care să le cultive în grădină, copacii pe care să-i înşire pe dealuri. Şi-a dres glasul şi şi-a netezit hainele, şi-a ales poveştile pe care vrea să le depene, felul în care vrea să-şi crească copii, lucrurile pe care vrea să le păstreze aproape şi cele de care vrea să se lepede. Până şi bucata de cer sub care să doarmă şi aerul pe care să-l respire a putut să le aleagă poporul acesta. Şi a ales. Nimeni nu l-a oprit. A tot ales până când ceea ce a pus de-o parte s-a înfiripat încet în cremene ca o pădure pietrificată.
Tot ce i-a pohtit inima a ales poporul acesta ani buni şi şi-a aşternut calea. Acum, după douăzeci de ani, ar trebui să se privească în oglindă poporul acesta şi să înceteze cu văicăreala. A avut cel mai de preţ dar de la Moş Crăciun dar n-a prea ştiut ce să facă cu el. Acum culege ce-a semănat şi urmează calea pe care şi-a aşternut-o, chiar dacă nu-i place uneori gândul acesta sau se preface că nu înţelege. Chiar dacă trebuie să recunoască faptul că de multe ori, de prea multe ori a ales greşit, sau pur şi simplu nu s-a priceput să aleagă. Şi că nu-i nici atât de înţelept cum credea şi nici atât harnic. Şi nu e nici prea viteaz. Şi nici cu inima atât de largă nu e. Ar trebui să se privească în oglindă poporul acesta, nici cu mândrie dar nici cu ruşine, ci cu sinceritate, să-şi recunoască greşelile şi să înceapă a învăţa din ele, să înceapă a cugeta înainte de a vorbi sau de a ridica mâna. Şi fiindcă lucrurile trebuie schimbate mereu în mai bine iar în afară pădurea pietrificată e tot mai greu de modelat, poporul acesta ar trebui să înceapă cu propriul înlăuntru…

miercuri, 16 decembrie 2009

În fuga mare după Moş Crăciun

La naiba, nu ştiu ce m-a găsit. Mi s-a pus pata! Ba nu, nu mi s-a pus pata deloc! Mie nu mi se pune niciodată pata. Sunt un tip echilibrat. Chiar dacă se dezechilibrează ceva în afară, echilibrez înăuntru. Sau poate nu. Mmm… indiferent cum ar fi oricum nu poţi să-ţi dai sama ce e înăuntru pentru că am ochii mici.
Nu mi s-a pus pata, e clar. Am ieşit să-l caut doar aşa, ca o evadare. Da, asta e, o evadare. De altfel şi dacă l-aş întâlni nici nu aş şti ce să fac, ce să-i cer, ce să-i spun. Nu vreau nimic, am de toate. M-aş piti doar după colţ şi aş sta să-l privesc cum se apleacă greu de spate, ridică fetiţa blondă un picuţ speriată, apoi o aşează în poală şi o mângâie pe creştet ca un bunic cu tâmple albe. Fetiţa s-a liniştit. Acum Moşul îi şopteşte ceva la ureche iar fetiţa se luminează toată ca o zi înnorată de pe faţa căreia o mână vrăjită şterge norii. “Chiar aşa Moşule?!” - chicoteşte fetiţa. “Şi cu ce-ţi hrăneşti renii, cu pulberi de stele?” – întreabă ea serioasă şi curioasă căci limbile se dezleagă lângă Moşu mai uşor decât visele într-o noapte senină.
Mmm… asta daca l-aş întâlni. Mă uit împrejur. Nici vorbă să semene cineva măcar de departe cu Moşu. Haine gri, feţe gri, străzi gri, vrăbii gri. Ningeplouă. De fapt nu ninge, dar cerul e plumburiu ca un sac cu fulgi ce stă să se deznoade. Şi nici nu plouă, e însă umed şi ceţos ca şi cum Poseidon şi-ar fi încălzit o cadă de apă pentru o baie bună. O ieşi oare Moşu din casă pe vremea asta?! Haa… cum să iasă pe vremea asta?! La ce-ar înhăma renii ăia care se hrănesc cu pulberi de stele?! La căruţă?!
Uite ici, un bătrân aduce puţin cu Moşu. Are barba lungă şi albă. Şi faţa rotundă. Şi pomeţii îmbujoraţi. Nu, nu-i el. Bătrânul ăsta e un om sărman, abia atârnă hainele pe el. Şiii.. pomeţii cred că ştiu de ce sunt îmbujoraţi aşa. Da’ nu vă spui să nu vă întunec ziua. Şi are şi nasul roşu.
În vitrina de la magazin două Crăciuniţe mă privesc zâmbind printre fulgi mari şi albi de nea şi steluţe argintii. Sunt de plastic. Arunc un ochi pe geam. Două vânzătoare stau de vorbă într-un colţ. A treia cască larg de i se văd toate măselele lângă maşina tăcută de încasat bani. Şi-aşa n-o vede nimeni. Altcineva nu-i înăuntru. Nici vorbă de Moşu. Unde s-ar duce oare Moşu într-o zi ca asta?! La copii desigur! Grăbesc pasul. Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile apare din senin un puştiulică. “Nenea, nenea…”. Da ştiu…. “îmi dai şi mie un leu?!”. Mă opresc brusc şi-l măsor cu privirea. Nu-i dintre cei mai sărmani copii. Cerşeşte pentru că aşa l-a învăţat cineva. Cineva care-i şi ia banii. Mă măsoară şi el cu privirea. Ştie ce gândesc. Au învăţat să citească oamenii după gesturi, după fizionomii. Nu-mi mai cere nimic. Îi dau un ban. Nu-mi mulţumeşte, se întoarce cu spatele şi-o întinde. Probabil o să mă bârfească cu celălalt care aşteaptă un pic mai încolo că am fost zgârciob, sau dimpotrivă că a scos de la mine mai mult decât se aştepta.
Trec prin parc. E pustiu şi trist. O femeie îşi plimbă copilul în căruţ. E îngândurată. Păşeşte mecanic. Din când în când îşi trece privirea peste chipul micuţului adormit şi se luminează ca o candelă. Apoi se stinge iar. Griji.
Doua fete, probabil eleve de liceu, stau pe bancă. Stau pe speteza băncii cu fundul şi cu picioarele pe bancă. Vorbesc la telefon. Vorbesc tare şi-şi dau ghionturi “Cine dragă, aia cu figura aia de pixxx? E vacă!” Nu, fetele nu vorbesc cu siguranţă cu Moşu.
N-am ce căuta aici. Probabil n-am găsit momentul potrivit, locul potrivit, anul potrivit.
În drum spre casă trec prin “cartierul Primăverii” al Constanţei. Două numere mai încolo de casa lui Hagi. O vilă elegantă, mare, frumos decorată de sărbători. Cu lumini în fereşti. Înspre stradă dau două garaje cu uşi glisante maro în ton cu pavajul din curte ce se deschide în evantai către intrarea impozantă. O uşa de la garaj e crăpată uşor şi pe sub ea se itesc vocile a doi bărbaţi precum şi suieratul unui arzător cu gaze. Nu-i greu de bănuit cu ce se îndeletnicesc bărbaţii căci prin deschizătura uşii se pogoară în stradă un miros ascuţit de porc proaspăt pârlit…
Grăbesc pasul. Ufff…… sunt ursuz şi bătrân. N-ar fi trebuit să ies. Sau în orice caz nu să-l caut pe el. N-are să treacă nici anul ăsta. Nu pe aici oricum...

duminică, 13 decembrie 2009

Constatări în alb

A nins. A nins cu fulgi mici, meschini, îngheţaţi. S-a acoperit multă, multă mizerie şi cuvinte murdare. Totul a căpătat o pojghiţă subţire şi lucioasă de alb, un alb speriat şi patinat de vânt. S-a oprit repede, a rămas doar frigul ascuţit. Şi în case şi în suflete.

luni, 7 decembrie 2009

Inspirări

Fata clipi de două ori scurt apoi ochii ii rămaseră larg deschişi ca şi cum ar fi fost daţi peste cap şi s-ar fi blocat în poziţie răsturnată. Îi închise din nou şi-i strânse cu putere până când o mulţime de steluţe argintii începură să-i invadeze pupilele. Apoi îi deschise iar, încet, cu teama unui pacient proaspăt operat de cataractă care urmează să evalueze reuşita operaţiei. Se simţea ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-o comă lungă şi profundă. Se trezise ca picată din cer singură, pe o stradă aglomerată dintr-un oraş mare pe care nu-l recunoştea. Oameni de toate vârstele înaintau înspre ea cot lângă cot, umăr lângă umăr ca un zid, ca un şarpe uriaş cu o mie de cocoaşe ce se înălţau şi coborau într-un dans satanic, împresurându-şi prada cu gesturi hipnotice. Rămăsese stană de piatră în mijlocul drumului şi oamenii se loveau de ea ca de-un stâlp. Un bărbat îmbrăcat sărăcăcios ce ducea pe umăr un vraf de cărţi legat cu sfoară groasă de cânepă la fel de jerpelite precum hainele pe care le purta o lovi cu cotul în obraz. Apoi naveta de bere pe care omul o umpluse cu cărţi şi pe care o târa după dânsul cu o curea din piele veche şi descărnată ca pe un căţel se încurcă în picioarele sale. Se feri în ultima clipă şi stuchi înspre el printre buze un “Îm pizda mă-tii”, dar bărbatul îşi continuă drumul fără să pară afectat de izbucnirea fetei. Îl urmări cu privirea, frapată de amestecul acela ciudat de bere şi carte, de alb şi de negru.
- Dă-mi şi mie un ban tanti, dă-mi şi mie un ban – apărură ca din senin doi puradei îmbrăcaţi binişor, cu priviri galeşe atraşi probabil de mila din privirea fetei care se scurgea peste urmele tălpilor lăsate de bărbatul cu cărţile. Primul cuteză chiar să o apuce de o mânecă a jachetei în încercarea de a-i atrage atenţia, căci fata părea complet pierdută şi nedornică să-şi coboare privirile asupra lor. Ca trezită din vis fata reacţionă în mod total opus decât şi-ar fi dorit pezevenghiul şi fără nici o avertizare îi raşchetă obrazul cu vârful degetelor ţipând înspre el:
- Cară-te de-aici, milogule! Apoi brusc, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o dată în mijocul unei autostrăzi aglomerate, se încordă ca o pisică încolţită de dulăi, se retrase câţiva paşi unduindu-se ca o dansatoare printre partenerii înfocaţi, lipindu-se în cele din urmă cu spatele de zidul clădirii. Încet, cu mâinile depărtate înapoi pe lângă corp atingând zidul ca şi cum n-ar fi vrut să piardă contactul cu singurul lucru palpabil în care avea încredere, alunecă uşor pe lângă el până într-un gang ce făcea legătura pe sub bloc între două străzi.
În întunericul din gang o vietate fără picioare înfiptă pe o placă de lemn alunecând pe rulmenţi întoarse capul înspre ea. Ochiul îşi repoziţionă conurile şi bastonaşele şi se înşurubă în semiobscuritatea gangului. Era o femeie mărunţică. Cu o mână îşi ţinea în poală un fel de mănuşi făcute din anvelopă de maşină pe care le folosea probabil când îşi manevra căruţul improvizat, iar pe cealaltă şi-o pierduse în blana un dulău mare şi alb care stătea culcat lângă ea. Şi femeia şi câinele erau ireal de curaţi. Femeia era chiar îngrijită iar dulăul nu părea deloc să se încadreze în peisaj, dând impresia mai degrabă că este coborât dintr-o pictură cu stâne uitate de Dumnezeu în poieni aninate de-albastru şi munţi ninşi. La vreo trei metri mai departe, la ieşirea din gang, câteva javre stăteau şi ele tolănite la soare. Un bărbat tânăr cu tricou de marinar trecu agale prin gang scuipând printre dinţi coji negre de seminţe şi se opri o clipă în faţa femeii rânjind hidos. Câinele îşi ridică botul şi începu să scoată un gâjâit aspru ca şi cum ar fi încercat să-l avertizeze pe trecător “ai face mai bine s-o ştergi chiar înainte de a-ţi arăta cum ştiu să fac”. Bărbatul păru că înţelege mesajul căci îşi vârî seminţele în buzunar şi îşi văzu de drum.
“Nu te lăsa târâtă de vârtej. Ieşi din puhoi şi încearcă să priveşti totul dintr-o parte nu din interior” – îi spusese Marcel. Deşi în centrul oraşului, gangul miroasea îngrozitor a urină. Pete cuidate ca un muşchi verde înflorite ici colo lângă ziduri indicau faptul că locul era folosit noaptea drept latrină. Mirosul o făcea să verse. Ca un animal hăituit căută din ochi o cale de scăpare. Se roti pe călcâie, se strecură pintre javrele tolănite la soare şi dispăru pe cealaltă ieşire din gang, pentru a rătăci apoi pe străduţele înguste ce se ţeseau ascunse dincolo de zidurile înalte ale blocurilor. “Pufff” auzi deodată lângă ea şi zgomotul o sperie îngrozitor. Ridică ochii şi zări autobuzul care oprise în staţie. Era aproape gol. Sări înăuntru şi se întinse pe un scaun. Încercă să-şi amintească ce caută în oraş, cine a adus-o. Oamenii pe care îi zărise îi păreau cu toţii încruntaţi şi mânioşi. Nimeni nu zâmbea. Hainele le erau cernite. Şi vechi. Mâinile parcă le tremurau. Şi ochii le păreau încercănaţi. Autobuzul se depărta de centru. Intrase în cartier. Mergea încet căci drumurile erau proaste. O femeie între două vârste, cu patru sacoşe pline urcă în grabă şi se revărsă lângă ea. Făcuse cumpărăturile: ceapă, cartofi, o sticlă de ulei, una de cola, ceva fructe, pâine. Avea faţă asudată. Şi câteva fire negre dizgraţioase deasupra buzei de sus. Cuprinse cu o mână toate sacoşele încercând să-şi scoată cu cealaltă biletul din portofel. Reuşi dar cu preţul pierderii conţinutului uneia dintre sacoşe.
- Luav-ar dracu să vă ia pe toate. Grijania şi morminţii mamii voastre - sudui femeia fără să pără că încearcă să-şi pogoare mânia asupra cuiva anume ci vrea doar să-şi slobozească greutatea sufletului. După ce compostă biletul încercă ceea ce părea cu adevarat imposibil, să-şi ţină într-o mână cele trei sacoşe pline ochi şi cu cealaltă să adune produsele răspândite prin tot autobuzul. Nu părea însă descumpănită. Ridică de sub scaunul din faţă o conopidă, de sub picioarele fetei două cutii de ciuperci, de pe coridorul dintre scaune o pungă cu salată verde şi un măr… Un tânăr imberb cu alură de tocilar al clasei o ajută să strângă şi restul de mere răspândite pe sub scaune. Doar o varză mare şi albă ajunsă la prima frână până în faţă la şofer, sfârşi tragic prăvălindu-se pe treptele maşinii şi fiind strivită între uşă şi perete la prima staţie…
Fata privi pe fereastră. Nu numai hainele oamenilor erau cenuşii. Şi străzile erau, şi casele erau, şi copacii, chiar şi florile. Nici nu remarcase florile. Erau mici şi multicolore aşezate în rânduri înguste şi lungi din sărăcie. Nu mai fuseseră udate de foarte mult timp iar praful şi gazele de eşapament de la maşini le axfisiaseră de tot. Erau palide. Dacă ar fi fost primar, ar fi dotat fiecare floare cu o mască albă de tifon.
Tot nu-şi putea aminti cine o adusese acolo. “În viaţă esţi întotdeauna singur, important este să ştii cu cine” – îi spusese Marcel. Încercase să ţină mereu cont de sfaturile lui. Ştia ce vrea să spună Marcel. Era însă mai singură ca niciodată. Avea senzaţia că oraşul încearcă să o strivească ca pe o insectă. O speriau privirile oamenilor, glasurile lor, gesturile lor, respiraţia lor. Avea nevoie de aer şi de spaţiu.
Maşina opri şi nu se mai urni. Toţi pasagerii coborâseră. Fata înţelese că e capăt de linie. Era gara. Evită să se îndrepte spre gară şi o luă spre stânga. După mulţimea de autobuze înţelese că trebuie să fie o autogară. Privi pierdută înspre ele. Ar fi vrut să se poată preface în pisică, să aştepte tolănită pe cabina vânzătoarei de bilete plecarea în cursă a primeia dintre ele, pentru ca apoi să sară din mers pe acoperişul ei şi să se piardă în neant. Deşi ştia că nu poate face asta încercă să se facă mică în spatele unui tei şi aşteptă plecarea primei maşini. Apoi ieşi brusc şi-i făcu cu mâna şoferului semn să oprească. Şoferul îi zâmbi şi-i deschise. Se întinse pe bancheta din spate. Închise ochii.
“Niciodată să nu ţii ochii închişi când te afli printre oameni – îi spusese Marcel – întotdeauna să îi ţii deschişi, să priveşti în jurul tău, să observi detaliile”. Ştia însă că nu poate să afle ce căuta în oraş şi cine a adus-o decât dacă cobora înlăuntru. Acolo erau toate amintirile ei, tot trecutul şi tot prezenul. La masa lor venise un alt bărbat. Marcel îi spuse doar atât “El este”. Deschise ochii, o durere surdă îi străfulgerase tot trupul din creştet până în vârfurile degetelor de la picioare. Maşina ieşise din oraş. Pământul era uscat. Vara fusese secetoasă. La fiece adiere de vânt o pală de praf se ridica uşor în aer, făcea câteva vârtejuri ca o rochie cu volane a unei dansatoare de flamengo pentru a coborî apoi câţiva metri mai încolo şi a se întinde sfârşită.
- Până unde? – o auzi pe puştoaica care se proţăpise în faţă sa răsfoind un carneţel între degete.
Glasul fetei îi părea pierdut în ceaţă, ca un contur de cavaler ce şi-a salvat iubita şi dispare cu ea îndărătul poveştii să-şi savureze victoria.
- Până unde mergi? – insistă pustoaica. Nu părea să aibă mai mult de 15-16 ani. Fusese vopsită blond cândva demult căci firele de păr erau negre înspre creştet şi deschise la culoare spre vârf. Era rujată strident, cu unghiile roşii de vampiroaică şi mesteca gumă. O bluză decoltată larg îi dezvelea o pereche de sâni rotunzi şi tari ca două jumătăţi de pepene galben. Gulerul bluzei era negru. Fata nu reuşi să înţeleagă ce vrea puştoaica.
- Ce dracu fată! Tu nu vrei să plăteşti?! De cât să-ţi tai bilet? Zi-mi acu că dacă nu îi zic lu Nea Mihai să oprească şi te dau jos aici – se răţoise puştoaica. Abia atunci înţelese. Era vorba de bani. Băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase două hârtii motolite. Era tot ce avea. Le privi mirată şi le netezi cu dosul palmei. Pe una scria cinci lei şi pe cealaltă un leu. I le întinse puştoaicei iar aceasta strâmbând din nas îi tăie un bilet de şase lei.
Bărbatul luase loc la masa lor iar Marcel îi lăsase singuri. Îi făcuse la plecare cu ochiul şi îi şoptise la ureche “Să nu mă dezamăgeşti prinţeso!” Apoi îi lăsase un sărut abia atins pe tâmplă. Atât îşi mai amintea şi nimic altceva. După primul pahar se tăiase filmul, ca şi cum cineva iar fi pus un praf în băutură. Doar franjuri… dansul atârnată cu braţele pe după gâtul lui, intrarea în cameră când trebuise să o lase jos din braţe ca să-şi caute cheia, baia orbitoare, apoi buzele lui pe tot corpul…
Autobuzul frână brusc. O turmă de oi traversa soseaua. Ciobanii, trei băieţandri subţirei încercau să scurteze traversarea grăbindu-le de la spate cu ciomegele lungi dar oile nu păreau să se sinchisească de graba băieţandrilor. Îndesate unele cu capul în fundul celorlalte înaintau nici încet, nici repede. O dâră neagră ca o armată de furnici dolofane rămase în urma lor de-a curmezişul şoselei. Fata zâmbi, niciodată nu înţelesese cum o puteau face aşa din mers, în timp ce traversau şoseaua. Autobuzul se urni. Şoferul scoase capul pe geam iar fata crezu că Nea Mihai o să-i înjure pe băieţandri, dar n-o făcu ci îi întinse unuia din ei două ţigări, îl salută cu două degete la tâmplă şi închise fereastra. Apoi acceleră.
Câmpia nu mai era netedă. Şi nici şoseaua. Câmpiei începuseră să-i crească nişte tuberculi proeminenţi, alungiţi precum castraveţii. Apoi tuberculii începură să crească sub ochii fetei aşa cum Făt Frumos creştea în basm într-un an cât alţii în şapte şi se transformară în coline dulci. Maşina lui Nea Mihai începu să tuşească. Nu mai mergeau drept nici măcar o sută metri iar drumul era uşor în pantă. Undeva în depărtare se zărea un sat risipit sub poala muntelui ca o turmă de capre negre. Acolo ar fi vrut să coboare.
Închise ochii, dar opintelile maşinii îi răscoleau şi trupul şi sufletul şi-i făceau greaţă. Pe scaunul din faţă două femei în vârstă, cu boccele din pânză cafenie vorbeau despre ploaie. Că nu mai vine. Mai în faţă în stânga doi bărbaţi cu figuri de tractorişti vorbeau despre politică. În rând cu ea, de partea cealaltă a culoarului un flăcăinadru privea pe fereastră. Fata îl scrută o secundă cu privirea. Părea un elev ce se întoarce acasă de la şcoala din oraş. Avea o servietă subţire şi o jachetă din pânză de doc jupuită pe la guler şi pe la coate. În jos avea nişte blugi jerpeliţi şi o pereche de adidaşi albi ce contrastau puternic cu restul îmbrăcăminţii. Era însă evident de ce proprietarul lor voise cu tot dinadinsul să-i încalţe, erau noi-nouţi.
“Nu ieşi în evidenţă decât atunci când ai nevoie. Ocheşti şi loveşti. În rest rămâi în umbră cu simţurile la pândă” – îi spusese Marcel. Nu-şi amintea deloc cine e Marcel. Nu-şi amintea nici macar vreo trăsătură a chipului său. Marcel era un fel de nor în interiorul căruia plutea. Nu avea nici formă şi nici contur. Marcel era pretutindeni şi nicăieri. Cu coada ochiului observă că băiatul de pe bancheta de alături o studiază atent. Cu faţa aia nu poate să fie student, poate elev pe la vreo şcoală de mecanici agricoli - gândi fata. Îşi sprijini capul de speteaza scaunului din faţă şi continuă să-l observe pe băiat cum îi priveşte atent picioarele. Îşi scosese pantofii şi-şi strânsese picioarele sub fund ca un copil. Privirea băiatului alunecă apoi în sus şi i se fixă pe piept. Băiatul se holba de-a dreptul la sânii ei cu ochii ficşi şi mari. Fata se răsuci brusc şi îl săgetă în ochi, iar privirea băiatului se înmuie şi alunecă flasc printre scaunele din faţa sa.
Îi plăcuseră la început mângâierile şi sărutările bărbatului. Şi atingerile lui. Apoi începură să nu-i mai placă. Erau ca o ţesătură fină de păianjen care o învăluia ca într-un cocon de mătase. Simţea cum corpul i se strânge într-un sarcofag de frunze din ce în ce mai solid, cum braţele lipite de corp nu se mai pot desprinde, cum nu-şi mai poate răsuci capul ţintuindu-i privirea de tavan. Nici picioarele nu şi le mai putea mişca. “Şşşşt… - îi şoptise – are să-ţi placă, ai să vezi”.
Bărbaţii care vorbiseră despre politică terminaseră şi stăteau cuminţi cu mâinile în poală ca nişte fete mari. Femeile cu broboadă din faţă nu mai vorbeau despre vreme ci despre cum se scad ochiurile la vesta de lână. În faţă lângă şofer, trei copii cu ghiozdanele în spate ce se întorceau de la şcoală râdeau zgomotos. Doar băiatul de vizavi continua să o măsoare atent. Observă cum o mână şi-o ţine în buzunar şi cum şi-o rostogoleşte continuu ca şi cum ar fi înmuiat plastilina pentru o lucrare nouă. Îl privi din nou în ochi dar de data aceasta băiatul îi înfruntă privirea. Nu-şi mai plecă ochii. Doar mâna isprăvi de rostogolit. Pe buzele băiatului aparu un rânjet obraznic, grotesc şi acesta făcu înspre ea un gest obscen cu limba. Simţi cum tot stomacul i se strânge înspre cerul gurii. Se ridică, îşi apucă în fugă pantofii, alergă în faţă şi îi ceru imperativ şoferului să oprească. Acesta încercă să-i explice că nu e locul potrivit dar privirea fetei îl făcu să renunţe şi frână uşor. Îşi vărsă tot stomacul chiar pe cauciucul maşinii. Pasagerii o priveau atent cu orbitele ochilor goale. Se întoarse cu spatele. Puffff….. auzi zgomotul uşilor închise şi inspiră adânc. Aerul începuse să se cureţe. Se aşeză pe marginea şanţului şi îşi scoase tacticos ciorapii de mătase. Vârful unuia dintre ei se murdarise cu vomă. Îsi mişcă degetele de la stângul. Îi răspunseră vesele. La fel se întâmplă şi cu cele de la dreptul. Era mult mai bine în picioarele goale. Aruncă un ochi de jur împrejur. Doar pădure, un amestec de fag şi de brad specific zonelor premontane. O cărăruie abia vizibilă şerpuia uşor către vârf.
“Acolo cerul este tot timpul albastru - îi spusese Marcel – norii rămân jos ca o plapumă peste oraş iar crestele stau tot timpul în soare”. “Crestele stau tot timpul în soare” – accentuase el. Mergea încet, n-o grăbea nimeni. Ştia că undeva avea să apară şi creasta. Iar de acolo va putea să privească lumea toată la picioarele ei. Soarele cobora pe frunzele copacilor ca mierea topită, scurgându-se încetişor peste marginile zimţate ca şi cum ar fi vrut să se asigure că le şterge pe fiecare pe de-a-ntregul. Păsările împleteau vesele urzeli de borangic între vârfuri de brazi. Undeva un pârâu îşi depăna din caier firul aproape transparent de lacrimi. Se opri să se odihnească. I se păru pentru o secundă că în urma sa un bărbat s-a oprit şi s-a ascuns în iarbă odată cu ea. Semăna cu băiatul din autobuz, probabil coborâse un pic mai încolo. Îşi lăsă trupul pe spate şi frunzele moi începură s-o împresoare. Ar fi putut sta aşa o viaţă, dar se risipi pentru câteva clipe printre frunze pentru a se reculege apoi şi a începe să urce din nou către vârf. Drumul devenea tot mai anevoios, tălpile goale înţepate de pietrele colţuroase începură să doară. Nu mai erau copaci decât ici colo. În rest piatră, smocuri de iarbă şi cer. Poteca dispăruse, nu mai era decât un horn de piatră drept şi aspru. La fiece rotire auzea înapoi respiraţia bărbatului. Ce ar fi putut să vrea de la ea?! Îşi căută buzunarele. Nu avea nici telefon, nici bani, nimic, nimic… La gât purta un lănţişor firav de aur cu iconiţă. Îl desprinse uşor, îl frământă o secundă în pumn apoi îl aruncă în jos pe horn. Ce-ar mai fi putut să vrea de la ea?! Trupul?! Simţea cum pe umeri începuseră să se înfiripeze aripi. Erau subţiri şi moi, dar cu timpul aveau să se întărească, ştia asta. Până în vârf aveau să se transforme în aripi adevărate ca ale oricărei păsări, trebuia doar să aibă grijă să nu le hârşâie de pereţii stâncoşi şi să le strice până acolo. Respiraţia bărbatului era din ce în ce mai aproape, dacă s-ar fi întors brusc l-ar fi atins. Mirosea a ulei de motor respiraţia bărbatului. Şi a votcă proastă.
Nici nu şi-a dat seama când a juns în vârf. Doar pala de vânt iţită dintre pietre care a dat s-o răstoarne ca pe o coajă de nucă a trezit-o. Faţa i s-a luminat toată. Era exact cum îi spusese Marcel. Acolo jos nori rari ca nişte perne mari şi moi suspendate deasupra cătunului, iar sus doar soare şi albastru. Bărbatul pesemne obosise. Nu îi mai auzea respiraţia grea, doar degetele ca nişte rădăcini de copac lungi şi subţiri se întindeau s-o apuce de glezne. Îşi alinie tălpile pe marginea ascuţită a stâncii. Hăul se căsca ca o gură flămândă. Buze îi erau marginile zimţate ale crestei. Îşi pipăi umerii. Era exact asa cum se aşteptase. Şi le scutura puternic de două ori. Un şoim şuieră scurt. Asta nu-i spusese lui Marcel. Fusese micul ei secret, învelit în nopţi suspinânde. Marcel nu ştia absolut nimic despre aripi. Îl păcălise. Se aplecă uşor în faţă şi timpul tăie o falie largă în peretele de albastru. Nu mai simţi nici o apăsare în piept, greaţa îi dispăruse cu totul, cerul era albastru si limpede iar muntele puternic şi înalt. Inspiră adânc şi simţi cum aerul îi curge prin trup ca printr-un băţ de trestie. Totul revenise la normal.

vineri, 4 decembrie 2009

La Non-stop

Aseară pe la şapte rămăsesem fără pâine şi având în vedere că nimic nu alunecă pe gât fără un dumicat de pâine îmi iau picioarele la spinare şi deşi burniţa, era frig şi se făcuse deja întuneric mă avânt spre Non-stop să-mi cumpăr două pâini. Non-stop e o gheretă mică cu pretenţii de magazin universal în care se înghesuie la un loc şi alimente şi pamperşi, şi deodorante şi ţigări, şi detergenţi şi băuturi, în fine, ştiţi voi, cam tot ce-ar trebui să-i fie omului mai la îndemână astfel încât sa dea un 50% în plus la pret da’ să nu mai bată drumul până la mall. Şi unde mai pui că programul e prelungit binişor spre miezul nopţii, căci dimineaţa de pe la 6 face de veghe el, apoi la amiază intră în focul luptei ea, pentru ca spre seară să moţăie în tejghea mamaie că şi aşa e bătrănă şi nu mai poa' să doarmă, astfel încât şi cei noctambuli pot coborî din bloc pentru o gură de cafea, un pachet de ţigări sau o pereche de pampersi, absolut indispensabile dependenţilor.
Ies din casă, merg vreo sută de metri şi când cotesc pe poteca dintre blocuri spre aleea care duce drept spre Non-stop mă lovesc piept în piept cu un munte de om ce stă proţăpită în mijocul drumului. Nu zic nu că şi eu cam mergeam cu capul în pământ ca să nu-mi intre vântul şi picurii fini de ploaie în ochi. Zic frumos pardon şi dau să-l ocolesc, ceea ce-mi ia ceva timp căci tipul e tare bine făcut, când dau cu ochii de mantie. Nu-mi vine să cred şi ridic ochii. Ramân trăsnit. Tipul de care m-am lovit pare coborât dintr-un film istoric. Are o mantie largă care îi acoperă tot trupul şi matură trotuarul în urma sa, are coroană pe cap şi cizme mari şi butucănoase în picioare, în timp ce mâna stângă o sprijină pe mânerul unei săbii lungi până în pământ. Mă uit mai bine. După statură seamănă cu Dinică săracu, dar ăsta al meu e mai tânăr şi are şi plete lungi a la Pitiş, doar că ale bărbatului din faţa mea sunt mai blonde şi buclate frumos de zici că e aranjat în studiourile de la Media-Pro. Şi în plus are şi mustaţă, nu d-asta pe oală ca a lu Ţiriac ci d-aia subţire şi alungită gen D’Artagnan. Mai casc odată ochii la el. Figura îmi pare cunoscută. Nu, nu-i nici George Mihăiţă şi nici Mircea Diaconu deşi parcă ar semăna un pic. Haaa…… îmi scapă din gâtlej ca dopul de la sticla de şampanie, în timp ce punga de pâine şi portofelul se rostoglesc la picioarele mele. În fine îl recunosc. E chiar Fane Babanu. În carne şi oase. Jur dacă vă mint.
- Măria Ta… – apuc să îngaim.
Ştefan mă priveste de sus, deşi cu toate tocurile alea înalte pe care stă cocoţat de zici că-i Columbeanu la braţul lui Moni, abia îmi ajunge la bărbie.
- Cu ce ocazie la Constanţa Măria Ta?
- Iaca am venit să văz ce faceţi cu ţărişoara asta, că de sus de acolo nu se vede prea bine – îmi răspunde Măria Sa privindu-mă încruntat de-ai fi zis că eu eram cauza tuturor belelelor. Înalţ din umeri să-i dau de înţeles că treaba nu mă prea priveşte şi că mai bine ar fi să meargă eventual la primărie să vorbească cu Mazăre că-i mai in temă, dar el nu mă slăbeşte şi continuă – Aţi adus-o de răpă, n-aţi avut nicio grijă de ea. Că ţara asta n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea, şi nu e a voastra ci… şi o bagă până la capăt pe aia cu “urmaşilor urmaşilor voştrii în vecii vecilor” care acu fie vorba între noi nici nu cred că vine de la el ci a citit-o undeva într-un manual de istorie sau în vre-un scenariu de film. Pe măsură ce vorbeşte însă glasul îi capătă tonalităţi tot mai joase şi îl simt cu bubuie ca o baterie de tunuri pregătind lupta cea mare. Atât de mare încât la un ochi de geam din blocul dinspre Dacia apare o cucoană cu capul înfofolit într-un batic uriaş, deranjată probabil de tiradă, ce aruncă un ochi în stânga, unul în dreapta şi nedescoperind nimic nelalocului închide nervoasă fereastra.
- Şttt…….. îi fac semn Măriei Sale ducând degetul la buze, dar Ştefan nu pare dispus să mă ia în seamă.
- Cine conduce acuma Moldova? – mă întreabă brusc şi mă ţintuieşte cu o privire aspră ca şi cum ar avea suliţe în ochi, în timp ce eu mă fac mic între tufisurile de pe alee.
- Păiii….. – mă scarpin în barbă – P.S.D-ul cred, că aşa arată ultimele sondaje de la prezidenţiale.
- Pesedeu? Cine-i Pesedeu ăsta?
- Păiii……. – mă scarpin eu din nou în barbă de data asta teribil de încurcat gândindu-mă cum să-i explic eu tocmai lui Stefan cel Mare cum e cu pluripartitismul. Văzându-mă încurcat Ştefan mă întreabă direct.
- L-au pus boierii sau Poarta?
Îmi vine tot mai greu să amestec lucrurile dar atitudinea Măriei Sale nu lasă deloc cale de întors sau de ezitări.
- Boierii Măria Ta, cam tot ce mişcă în ţara asta e manevrat de boieri. De fapt acuma le zice baroni nu boieri, dar e totuna. Ba mai noi sunt mogulii, da nu ştiu să-ţi explic exact diferenţa între baroni şi moguli aşa că mai bine o lăsăm baltă. Iar cu Poartaaa… nu ne mai războim de vreme bună decât la fotbal şi… - ezit un pic dacă să-i spun sau să nu-i spun, dar cred că e mai bine să mergi pe şleau cu Ştefan deci continui - …ne-au cam terfelit zilele astea. Lui Ştefan un ochi îi plânge, altul îi râde. Ştie că i-a cam pus la respect pe turci şi că o mare parte din merit pentru pacea de acum îi revine, dar e tare trist să afle că Fenerbahce si Galatasaray ne-au zdrobit.
- E bine, dacă e pus de boierii pămănteni e bine – spune Măria Sa un pic mai relaxat. Ce boieri îs?
- Păiii… nu prea îi ştiu că nu prea le am pe astea cu boierii dar îi ştiu pe Hrebenciuc la Bacău, pe Oprişan la Vrancea. Şi-or mai fi şi de pe la alte partide că peste tot sunt. Daaar Maria Ta eu zic că nu e aşa de bine cum spui, că boierii nu prea îşi urmăresc decât interesele lor iar nouă ăstorlalţi ne cam pun pielea pe băţ – îndrăznesc eu o părere personală şi imediat îmi pare rău de îndrăzneală căci îl văd pe Măria Sa cum începe să se umfle ca un curcan şi cum privirea i se cotropeşte de umbre dese şi negre. Apoi încet şi mânios îşi trage sabia din teacă şi o ridică deasupra capului tunând înspre vazduh…
- Scurtaţi cu toţii….
- Ce să scurtăm Măria Ta? – întreb speriat căci Ştefan e de-a dreptul un uragan.
- Boierii! Trebuie scurtaţi cu toţii de-un cap – bubuie Ştefan în timp ce mie îmi e teamă să nu-i cadă sabia aia mare şi grea în cap, că are zece kile pe puţin şi mai facem vre-un pocinog aci între blocuri.
- Nu-i de mâncare?! Vin, grâne…?! - mă descoase Măria Sa.
- Ba vin ar fi şi vin bun, doar că s-a scumpit şi ăsta. S-a aliniat la preţurile internaţionale cică. Şi oricum marile podgorii au fost cumpărate de străini. Ca de altfel tot ce a fost bun. Adevărul e că noi românii nu prea ne pricepem la afaceri şi nici nume bun în exterior nu avem. Şi nici cu grânele nu stăm prea rău Măria Ta. Dacă nu e an secetos merge bine agricultura deşi o facem tot cam ca pe vremea lu matale, cu plugul tras de cai şi cam tot pe atât teren.
- Atunci dările, îs dările prea mari? – mă întreabă el decis să afle cauza nemulţumirii populare.
- Îs, Măria Ta. Şi dările-s mari. Da n-aş zice că asta-i buba, ci că-i nesimţire mare. Se cheltuie aiurea şi doar în interes propriu. Nu tu şosele, nu tu şcoli, nu tu spitale ca lumea. Preţurile mari, salariile mici, justiţie ioc. A mai venit acuma şi problema asta cu băncile de e toată lumea înglodată în datorii până peste cap… E nasol ce mai.
E rândul lui Ştefan să se scarpine după ceafă şi coroana îi alunecă uşor peste ochiul stâng. S-a mai liniştit. Îşi vâră sabia la loc în teacă şi-şi trage coroana la loc pe cap iar eu răsuflu uşurat.
- Tot asta-i soluţtia. Scurtaţi câtiva de-un cap şi să vezi pe urmă cum merg lucrurile. Eu aşa am făcut şi au mers straşnic – mormăie Ştefan şi ochii îi sclipesc strălucitori pentru prima oară de când ne-am întâlnit. Are ochi frumoşi. Mari şi grăitori.
- Eee Măria Ta, lucrurile s-au mai schimbat, nu-i chiar aşa simplu. Deşiii, adevărul e că dacă stau bine să mă gândesc nici nu s-au schimbat prea mult. E cam ca pe vremea lu matale când aveai şi hăţurile şi biciul. Numa că acuma toate-s la ei. Cum dracu să faci justiţie şi să le ieiiii….. dacă nu gâtul măcar un rând de piele când ei dau cu şpaga în stânga şi în dreapta şi aranjează tot….
Ştefan începe să râdă
- Ei lasă, lasă, că şpaga exista şi pe vremea mea, n-aţi inventat-o voi. Şi dădeam la greu. Dădeam în stânga să nu mă lovească ăla, dădeam în dreapta să nu mă lovească ălălalt… dădeam şi noi.
Mă uit uimit la el. Brusc a devenit şi mai mic decât era. Vede că a scăzut în ochii mei.
- Ce te uiţi aşa?! Aşa se face politica, cu biciul într-o mână şi paiele în cealaltă! Când eşti mic şi nu te bagă alţii în seamă trebuie să ştii să te descurci. Dar s-o faci pentru ţară!
Dialogul o ia pe o pantă care mă depăşeşte. Dacă tot ne-am întâlnit îmi stă pe limbă să-l întreb mai degrabă despre drăguţele alea multe pe care le-a avut, că nenumărate biserici ne-au rămas de pe urma lui dragul de el, dar constat că de când stăm de vorbă a început să plouă.
- Să dau o fugă până acasă să-ţi aduc o umbrelă Măria Ta!? S-a făcut vreme rea şi nu voi să răceşti!
- Nu-i nevoie moşule, suntem bărbaţi sau muieri?! – râde Ştefan ca un munte răscolit de lavă şi pentru prima dată îmi pare chiar simpatic. Cred că ne-am putea împrieteni.
- Şi io zic că dacă vrei să afli mai multe de astea cu politica să mergi la primărie, uite încolo vreo două staţii de troleu – mă răsucesc eu şi îi arăt drumul poleit cu lumini multicolore, pregătit pentru Moş Crăciun, care duce spre centru. Când mă îndrept, Măria Sa ia-l de unde nu-i. Dispăruse.
Nu ştiu dacă a rezolvat ceva cu Mazăre dar sunt convins că o să se întoarcă înapoi în lumea lui destul de dezamăgit. Lucrurile nu sunt deloc roz, deşi o parte din ghirlande cam aşa luminează…

miercuri, 2 decembrie 2009

Despre Dumnezeu şi mâna sa dreaptă

Dintre industriile care o duc cel mai bine în ziua de azi industria farmaceutică pare de departe cea mai fericită. Nu trebuie să fii expert pentru a remarca asta. La colţ de stradă s-a mai închis o măcelarie şi s-a deschis o farmacie, în centru a mai dat faliment un butic şi a mai apărut încă o farmacie... În afară de sediile impunătoare de bănci şi de magazinele lucioase cu telefoane mobile, farmaciile sunt singurele care se mai înmulţesc ca ciupercile. Scandalurile cu dealerii de medicamente au prins prime-timeul, reclamele la drajeurile colorate au devenit mai dese decât cele la bere, iar cozile lungi de bătrâni s-au mutat din faţa galantarelor cu tacâmuri înspre cele cu borcanele cu licori dulcege şi pilule trase-n ţiplă. Medicamentul şi boala au devenit înainte de orice un business, unul uriaş.
Ascultaţi aici un interviu cu un tip care mi s-a părut absolut cuceritor Vania Atudorei, microbiolog, de fel din Botoşani, trăind acum în Canada, General Manager al unei companii farmaceutice din Canada, Sterigen. Interviul a fost realizat de către jurnalista Melania Drăgan, în cadrul emisiunii “Observator Ştiinţific” la Radio Cluj.
E doar un crâmpei despre ceea ce înseamnă realitatea care ne înconjoară, adeseori netransparentă şi nepermeabilă. Înainte de toate prevalează interesul şi nimic altceva, nicicum dragostea faţă de aproape. Iar acest interes e învelit mai mereu în poleiala verde foşnitoare ce ia ochii şi pe care dacă te apleci puţin de spate poţi citi fără prea mare greutate “In God we trust”.

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

insectar

vorbeam cu zenobia zilele astea şi-i spuneam că tare îmi mai place toamna asta lungă şi însorită; am ieşit în ultimele zile să privesc toamna şi oamenii, iar toamna îmi pare extraordinar de frumoasă; în schimb oamenii nu; oamenii au frunţile încruntate şi sprâncenele împreunate furios, au vorbele grele şi tăioase ca şfichiul unui bici crăpând auzul cu alice de plumb, au pumnii încleştaţi; hainele lor sunt cenuşii; şi ochii le sunt cenuşii, s-a scurs din ei orice urmă de culoare; şi visele înfundate adânc tot cenuşii sunt…
doar sufletele nu poţi spune cum sunt privindu-i, căci le ţin împăturite şi închise înlăuntru sub două rânduri de muşchi umed, învelite în trei foi speranţă şi legate cu iederă verde
de-asta îmi plac blogurile, blogosfera e un insectar de suflete; nu-s trupuri, nu-s ochi, nu-s buze, nu-s haine, nu-s degete boante, doar suflete întinse unul lângă altul, fără sex, fără vârstă, suflete expuse crud pe tarabă ca fleicile la măcelar…

miercuri, 25 noiembrie 2009

Şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de oglinzi

Bărbatul îşi oglindi chipul în cei şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi doi ochi pe care lumea îi aţintise înspre dânsul. Îşi aminti mustăcind primele două perechi. Fuseseră ai unei femei corpolente, cu halat alb, cu şolduri late, cu părul vâlvoi şi cu nasul şi gura, mari amândouă, acoperite de o pânză subţire prinsă la ceafă cu două şireturi, precum şi ai unui bărbat bătrâior şi plictisit, cu mănuşi albe şi ochelari pe vârful nasului, care îl privise o secundă cu o curiozitate amestecată cu milă pentru ca apoi să strâmbe din nas şi să-l paseze asistentei strigând satisfăcut de se auzise până la chirurgie “next oneeee”.
După asta urmaseră alţii, mulţi, din ce în ce mai mulţi, cu o viteză năucitoare. De ici, de colo, ai unor apropiaţi dar mai ales ai unor oameni întâlniţi cu totul întâmplător, albaştrii, negrii, căprui, verzi, cuibăriţi sub sprâncene stufoase, sau arcuindu-se rotund sub sprâncene pensate, mici ca o fantă sau largi gata să înghită tot orizontul, duioşi, aspri, orişicum, s-au înşirat într-o salbă nesfârşită, mai ceva ca perlele din colierul ducesei.

Zâmbi. Se simţea exact ca la mall privind peretele de televizoare de la electrocasnice ce prezintă toate aceeaşi imagine, aceeaşi femeie citindu-şi constiincios notele de pe prompter, cu zâmbetul artificial pe buze şi inelul cu piatră mare tăind diagonala de 40", de 55” sau de 70" cu aceeaşi nepăsare indiferent de dimensiune. Îşi aminti că citise undeva cum că ochiul de albină este compus din mai mult de opt mii cinci sute de lentile miniaturale hexagonale, fiecare dintre acestea fiind orientată în altă direcţie, imaginea finală având aspectul unui mozaic de mici dimensiuni. Exact aşa se simţea, ca un obiect oarecare privit de un ochi cu şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de feţe, niciuna la fel cu cealaltă, niciuna captând rotundul întreg ci doar sectoare de cerc uşor rotunjite înlăuntru ca într-un stomac ce transformă şi mărul şi tartina cu icre negre într-un bol alimentar amorf întotdeauna digerabil.

Bărbatul se aplecă cu gesturi largi, teatrale şi îşi adună o scamă albă de pe cracul stâng al pantalonului. O parte din ochi îi surprinseră gestul şi o mână dreaptă coborî în fiecare din ei pe cracul stâng al pantalonului pentru a ridica cu două degete firul alb de bumbac. Dar fiecare în alt fel, cu gesturi uşor alunecate, mai lent sau mai rapid, în culori diferite, din unghiuri diferite, din depărtări diferite, unele doar imaginare…

Se aplecă din nou de data aceasta scuturând de pe manşeta pantalonului un fir de praf inexistent, privindu-se cu coada ochiului în mulţimea de oglinzi, apoi se răsuci pe călcâie, întinse mâna spre clanţă şi dădu să iasă. Şi atunci se întâmplă neîntâmplarea. Din răsucirea bruscă a gleznei trupul începu să se destrame asemeni unui nor de fluturi stârnit de răscolirea unei frunze în şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de priviri, ca un mozaic roman pe peretele uriaş al caldariei, pentru a se roti apoi o clipă nedumerite în aer şi a se întoarce în cele din urmă în cei şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi doi de ochi goi ca-ntr-un cuib desfăcut şi a se întinde încetişor înapoia retinei.

Iar clanţa n-a mai fost atinsă de nimeni…..

miercuri, 18 noiembrie 2009

Când visele se împlinesc

Şi-a dorit întotdeauna o căsuţă numai a ei. Mărunţică. Şi veselă. Şi luminoasă. Iar într-o zi, răsturnată în liziera pădurii, a găsit-o. Era mică, mică de tot, cât o perniţă de turtă dulce, din aceea la punguţă, pe care să-ţi culci seara papilele gustative în pat de lapte cald cu miere şi cacao. Avea două ferestruici ca doi ochi galeşi, cu sprâncene groase de iederă verde, cu tâmplărie veche de lemn curat vopsit proaspăt în albastru pal, cu muşcate roşii în fereşti şi perdele albe agăţate în stânga şi în dreapta ca două pleoape ce se deschid somnoros. Uşa scundă ca o gură rotundă de domnisoară, rujată cu răşini galbene de brad, stătea întredeschisă şoptind cu buze ruşinoase: “vino”. Iar în faţă…, în grădina micuţă din faţa casei, se întindea o pajiste albă de narcise parfumate, ca o barbă lungă şi moale de bunic zâmbitor.
Fata clipi fericită din pleoape. Apoi căsuţa clipi şi ea fericită din pleoape. Fata alergă cu braţele deschise înspre ea iar uşa se deschise singură ca o gură pofticioasă, apoi se închise repede în urma-i plescăind mulţumită. Ochii se închiseră şi ei drapati în aşteptări împlinite şi totul se cufundă într-o linişte opacă. Casa îşi plimbă limba pe cerul gurii savurând încântată gustul dulceag al plăcerii apoi înghiţi cu zgomot şi oftă…
Din ziua aceea nimeni, dar absolut nimeni, nu a mai văzut-o pe fata care visa să aibă o căsuţă mică de turtă dulce, cu fereşti ca doi ochi luminoşi, cu sprâncene groase de iederă verde şi barbă lungă şi albă din narcise parfumate. Parcă ar fi înghiţit-o pământul…

duminică, 15 noiembrie 2009

Taclale

I-am explicat lu Moş Doagǎ cum vine treaba cu viaţa asta. Cǎ e chestie complicatǎ. Viaţa e ca un deal pe care îl urci pe-o parte pânǎ în vârf cât eşti tânǎr, cu greu, cu soarele în ochi, pentru a coborǎ apoi pe partea cealaltǎ, în mare vitezǎ, cu soarele tot timpul în spate. Şi ca sǎ înţeleagǎ mai bine moşu i-am fǎcut şi-un desen pe şervetul de sub halba de bere.

Moş Doagǎ s-a uitat chiorâş la desenul meu, apoi a început sǎ râdǎ, a rǎsucit şervetul, a mai tras douǎ dungi şi mi-a replicat: ba viaţa e ca un pahar de cristal cu bǎuturi fine din care sǎ bei într-una de dimineaţa pânǎ seara şi pe care sǎ-l laşi noaptea sub luna plinǎ sǎ se umple la loc……

joi, 12 noiembrie 2009

Gând (9)

Nu mǎ plâng de niciunele, n-aş întoarce timpul sǎ repar nimic din ceea ce-am fǎcut dar mi-e tare tare dor de ceea ce ar fi putut şi încǎ ar mai putea sǎ fie…

duminică, 8 noiembrie 2009

Revelaţie

Gataaaa……
Ştiu ce vreau sǎ mǎ fac când cresc mare. Vreau sǎ mǎ fac pensionar şi sǎ fac vitralii.
Iar în timpul rǎmas liber sǎ pictez, sǎ lucrez lutul şi sǎ cultiv flori…

Update: Şi in afarǎ de vitralii vreau sǎ mai cultiv bonsai.

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Born in the 40's - 70's?

Am primit de la un prieten un mail care circula pe net:

“Subject: Born in the 40's - 70's?

CONGRATULATIONS TO ALL MY FRIENDS AND FAMILY WHO WERE BORN IN THE 1940's, 50's, 60's and 70's

First, we survived being born to mothers who smoked and/or drank while they carried us and lived in houses made of asbestos.
They took aspirin, ate blue cheese, raw egg products, loads of bacon and processed meat, tuna from a can, and didn't get tested for diabetes or cervical cancer.
Then after that trauma, our baby cots were covered with bright colored lead-based paints.
We had no childproof lids on medicine bottles, doors or cabinets and when we rode our bikes, we had no helmets or shoes, not to mention, the risks we took hitchhiking.
As children, we would ride in cars with no seat belts or air bags.
We drank water from the garden hose and NOT from a bottle.
Take away food was limited to fish and chips, no pizza shops, McDonalds, KFC, Subway or Nandos.
Even though all the shops closed at 6.00pm and didn't open on the weekends, somehow we didn't starve to death!
We shared one soft drink with four friends, from one bottle and NO ONE actually died from this.
We could collect old drink bottles and cash them in at the corner store and buy Toffees, Gobstoppers, Bubble Gum and some bangers to blow up frogs with.
We ate cupcakes, white bread and real butter and drank soft drinks with sugar in it, but we weren't overweight because...... WE WERE ALWAYS OUTSIDE PLAYING!!
We would leave home in the morning and play all day, as long as we were back when the streetlights came on.
No one was able to reach us all day. And we were O.K.
We would spend hours building our go-carts out of old prams and then ride down the hill, only to find out we forgot the brakes. We built tree houses and dens and played in river beds with matchbox cars.
We did not have Playstations, Nintendo Wii, X-boxes, no video games at all, no 999 channels on SKY, no video/dvd films, no mobile phones, no personal computers, no Internet or Internet chat rooms..........WE HAD FRIENDS and we went outside and found them!
We fell out of trees, got cut, broke bones and teeth and there were no Lawsuits from these accidents.
Only girls had pierced ears!
We ate worms and mud pies made from dirt, and the worms did not live in us forever.
You could only buy Easter Eggs and Hot Cross Buns at Easter time...
We were given air guns and catapults for our 10th birthdays,
We rode bikes or walked to a friend's house and knocked on the door or rang the bell, or just yelled for them!
Mum didn't have to go to work to help dad make ends meet!
RUGBY and CRICKET had tryouts and not everyone made the team. Those who didn't had to learn to deal with disappointment. Imagine that!! Getting into the team was based on MERIT
Our teachers used to hit us with canes and gym shoes and bully's always ruled the playground at school.
The idea of a parent bailing us out if we broke the law was unheard of. They actually sided with the law!
Our parents didn't invent stupid names for their kids like 'Kiora' and 'Blade' and 'Ridge' and 'Vanilla'
We had freedom, failure, success and responsibility, and we learned HOW TO
DEAL WITH IT ALL! And YOU are one of them!

CONGRATULATIONS!
You might want to share this with others who have had the luck to grow up as kids, before the lawyers and the government regulated our lives for our own good.
And while you are at it, forward it to your kids so they will know how brave their parents were.”

Good point…...

joi, 5 noiembrie 2009

Ziua mea


Ziua mea picǎ luni. Lunea asta a picat joi. Anul trecut a picat de douǎ ori marţi, de trei ori sâmbǎtǎ, de unsprezece ori luni, câte o datǎ miercuri, joi şi vineri şi de douǎzeci şi cinci de ori duminicǎ. Chestia cu duminica cred cǎ e purǎ întâmplare. Cum spuneam, mǎ întorceam azi dimineaţǎ de la piaţǎ, luasem pâine şi mere. Trecusem de colţul strǎzii ce duce spre mare şi atunci l-am vǎzut. Liliacul copac ţinea în palme liliacul floare. Nu era chiar o floare, era doar o dorinţǎ sǎlbatecǎ cu degetele ciorchine împreunate ca o inflorescenţǎ albǎ cu dungi subţiri vineţii. Una singurǎ ascunsǎ în frunziş, micǎ şi speriatǎ ca o vrabie zgribulitǎ privind înspre cer cǎlǎreţii în armuri brumǎrii cu suliţe lungi de apǎ şi coifuri ascuţite izbindu-se scânteind unul de altul. Oamenii treceau grǎbiţi şi nepǎsǎtori, cu umbrelele ridicate, ca şi cum n-ar fi aflat cǎ ziua mea picǎ luni. Ei se uitǎ doar la teveu şi citesc dimineaţa ciao şi libertatea în timp ce-şi spalǎ palmele şi ochii de întâmplǎrile gloduroase ale zilei de ieri.
Ziua mea picǎ luni. Anul ǎsta a picat deja. Mâine am sǎ trec sǎ vǎd dacǎ mai e.

marți, 3 noiembrie 2009

De-a v-aţi ascuns

- Deci unde rǎmǎsesem? – întrebǎ bǎrbatul în costum, înalt, bine clǎdit, apropiindu-se grǎbit şi lǎsându-şi din mers servieta neagrǎ din piele lângǎ bordurǎ.
- Tu te puneai acolo cu faţa la perete şi eu urma sǎ mǎ ascund – îi rǎspunse femeia îmbrǎcatǎ într-un duex-piece bleumarin surâzǎtoare.
Bǎrbatul se rǎsuci pe cǎlcâie şi îşi ascunse faţa în palme. Zidul pe care îşi sprijinise fruntea ultima datǎ nu mai exista, cum nu mai exista aproape nimic din împrejurul sǎu de-odinioarǎ. Începu sǎ numere cu glas tare.
- Unu, doi, trei…
Femeia îl privea nemişcatǎ. Ştia cǎ trişeazǎ şi cǎ urma sǎ-şi desfacǎ palmele pentru a trage cu ochiul. Dar bǎrbatul n-o fǎcu.
- Pânǎ la cât trebuie sǎ numǎr?
Femeia începu sǎ râdǎ. Avea acelaşi râs şǎgalnic, ca o linguriţǎ din casa de pǎpuşi amestecând într-un pahar de sticlǎ mierea şi lǎmâia cu ceaiul fierbinte de soc.
- Pânǎ la o sutǎ. Şi la sfârşit închei neapǎrat cu “cine nu-i gata îl iau cu lopata”. Altfel te pui din nou!
Bǎrbatul o luǎ de la capǎt cu numǎrǎtoarea.
- Unu, doi, trei…
O urmǎri printre degete cum îşi scoate pantofii negri cu toc înalt şi rǎmâne în ciorapii fini de mǎtase, cum trece pe partea cealaltǎ a strǎzii şi cum încearcǎ sǎ se ascundǎ dupǎ gardul viu. Acesta era mult mai subţire decât fusese ultima datǎ. Femeia ştia asta şi trupul sǎu se împrǎştie grijuliu între golurile lǎsate de ramurile subţiri şi frunzuliţele crude.
Bǎrbatul o privi cum îşi coboarǎ un genunchi în pǎmânt în timp ce îşi sprijinǎ pe cǎlcâi celǎlalt picior obligând fusta scurtǎ sǎ se strângǎ pe sold ca o jaluzea strǎvezie şi sǎ-i dezveleascǎ coapsa rotundǎ. Nu se schimbase. Doar faţa îi devenise mai prelungǎ şi trupul mai plin.
- Şaptezeci şi nouǎ, o sutǎǎǎ. Cine nu-i gata îl iau cu lopata – încheie bǎrbatul numǎrǎtoarea şi începu s-o caute din priviri. Cǎutǎ cu migalǎ şi cu multǎ perseverenţǎ. Se îndepǎrtǎ pentru a se apropia, se înverşunǎ pentru a se linişti, se înflǎcǎrǎ pentru a se stinge, o atinse cu coada ochiului şi apoi cu gândul fǎrǎ s-o bage de seamǎ…
Femeia stǎtea nemişcatǎ. Deodatǎ ţâşni dintre tufisuri, atinse un punct imaginar în aer cu vârful degetului arǎtǎtor şi începu sǎ se roteascǎ şi sǎ sarǎ ţipând fericitǎ.
- Te-am bǎtut, te-am bǎtut, te-am bǎtut…..
Bǎrbatul zâmbi, o luǎ de mânǎ, o sǎrutǎ pe frunte, apoi o ajutǎ sǎ urce în maşinǎ şi dispǎrurǎ amândoi într-un nor de praf ca şi cum nici n-ar fi existat….

luni, 2 noiembrie 2009

Vulpea şi cioara (fabulǎ)

Pe câmpul de lângǎ şoseaua europeanǎ ce duce spre litoral o puzderie de pǎsǎri ciugule fericite în urma tractoarelor care arǎ câmpul. Toate cautǎ dupǎ grǎunţe şi viermişori, doar o cioarǎ chealǎ care sare în ochi cu capul ei pleşuv cautǎ dupǎ verzişori. O vrǎbiuţǎ a ciripit ceva la bufniţa de la prefecturǎ şi o vulpe sub acoperire de pene de struţ care urmǎrea un caz de trafic cu extazie de la Medelin la Ferentari s-a oprit pe aero-drumul spre Clinceni sǎ analizeze situaţia.
A intrat în vorbǎ cu douǎ cinteze gureşe care i-au povestit imediat despre cioara care tot ciugule de ici ceva, de colo ceva şi nu strânge pe dulapul din dormitor numai cuie şi ineluşe de tablǎ ca toate ciorile ci din cele strǎlucitoare ca de exemplu un inel de aur de 18k cu diamant de 0,4 Donna Oro, un colier de perle de 15 mm Golden South Sea Pearl Baroque asortat cu brǎţarǎ asemeni, un ceas Cartier Baignoire cu diamante şi monturǎ de aur alb de 18k şi multe altele. Cintezele i-au mai explicat şi cǎ cioara cu pricina face des America Latinǎ şi cǎ din cauza grabei şi a condiţiilor grele de zbor i-au cǎzut şi penele din vârful capului.
Vulpea a traversat câmpul şi a gǎsit imediat tractorul ce rǎscolea pǎmântul şi cioara chealǎ legǎnându-se în urma lui cu capul în pǎmânt. Ca sǎ intre în pielea personajului struţovulpea s-a aşezat în rând cu ea şi a început sǎ haleascǎ cu poftǎ la viermişori şi la seminţe fǎrǎ s-o bage în seamǎ. Cioara rabdǎ ce rabdǎ dar în cele din urmǎ izbucni înfuriatǎ::
- Hai dǎ-o în pana mea bǎ struţule! Cǎ ai ciocul ǎla cǎt o cupǎ de excavator şi îmi iei toate grǎunţele mai înţeleg cǎ eşti de nuş câte ori cât mine dar sǎ ai şi patru picioare şi sǎ baţi parcela de zece ori pânǎ eu o bat o datǎ asta chiar mi se pare o mǎgǎrie.
Şi o mǎrgicǎ albǎ i se rostogoli din plisc pǎnǎ la picioarele vulpii.
- Da tare isteaţǎ eşti tu cioaro. Ai descoperit ceea ce nimeni n-a descoperit pânǎ acum. Ǎsta era secretul nostru, al struţilor, pǎstrat cu sfinţenie de generaţii. De-aia alergǎm noi atât de repede, fiindcǎ avem de fapt patru picioare, douǎ care aleargǎ şi douǎ care se odihnesc ascunse sub aripi şi apoi se schimbǎ, alea odihnite aleargǎ şi primele se odihnesc. Dar alergǎm atât de repede cǎ nimeni nu observǎ şiretlicu. Doar tu ai observat cioaro – i-a replicat galeş struţovulpea.
Şi uite aşa din vorbǎ în vorbǎ au ajuns sǎ se cunoascǎ şi sǎ-şi povesteascǎ cele mai intime gânduri şi pânǎ la urmǎ au ajuns inevitabil şi la mǎrgica albǎ scǎpatǎ pe jos la picioarele vulpii.
- Pǎi de câte poţi sǎ-mi faci rost, cǎ am pregatit un sac de foşnitori numa pentru o tranzacţie ca asta?! – întrebǎ vulpea vǎdit interesatǎ.
- Am douǎşcinci acuma în guşǎ – explicǎ cioara. Facem târgul?
- Batem palma cioaro! Dar uite cum facem, eu am un container în stomac în care vreau sǎ le depozitez, cǎ doar n-o sa le ţin aşa între douǎ pene. Cǎ ştii şi tu cum e cu gaborii...
Aşa cǎ vulpea deschise gura şi-i fǎcu semn ciorii sǎ intre şi sǎ depoziteze pastilele acolo. A intrat vulpea, a pus cinci pastile, apoi a ieşit cǎ prea puţea stomacul vulpii. A mai intrat o datǎ, a mai lǎsat cinci şi încǎ o datǎ şi încǎ o datǎ. Înainte sǎ le lase şi pe ultimele cinci cioara s-a scǎrpinat la scǎfârlie şi a vrut sǎ renunţe la tranzacţie cǎci stomacul struţovulpii în loc sǎ fie plin de grǎunţe era plin de pene de gǎinǎ şi nu mirosea deloc a bine.
- Eiii… cioaro... alea-s penele mele, nu-ţi fǎ griji. Adevǎrul e cǎ de la o vârstǎ încep sǎ-ţi cadǎ penele pe dinafarǎ şi sǎ-ţi creascǎ pe dinauntru. Aşa e cu bǎtrâneţea, exteriorul începe sǎ ţi se scofâlceascǎ dar interiorul îţi înfloreşte – îi explicǎ struţovulpea motivul şi cioara fu mulţumitǎ de rǎspuns aşa cǎ intrǎ sǎ depoziteze şi ultimele cinci pastile dar exact când se aplecǎ s-o lase pe ultima, vulpea haţ o hali.

Morala:
Dacǎ nu ai nimic în cap e mai bine sǎ-ţi tii pliscul.
Dacǎ totuşi e nevoie sǎ-l deschizi e bine sǎ nu dai tot din guşǎ.

vineri, 30 octombrie 2009

Întomnare

De toate privirile ascunse în trupul lor rǎmuros se leapǎdǎ copacii...

miercuri, 28 octombrie 2009

AAA

Asociaţia Anonimilor Anonimi nu-şi propune nimic. Dacǎ şi-ar propune ceva s-ar rǎtǎci între nenumǎratele organizaţii similare care vorbesc mult dar fac puţin şi pur şi simplu şi-ar pierde identitatea. Nepropunându-şi nimic organiziţia devine de o mie de ori mai puternicǎ.
- Marius, prezintǎ-te te rog şi împǎrtǎşeşte-ne din experientele tale.
Marius se ridicǎ în picioare, îşi netezeşte pantalonii largi de doc, îşi trece mâinile cu degetele pieptene prin pǎrul încâlcit şi tuşeşte uşor în bǎrbia ţepoasǎ.
- Eu sunt Marius şi m-am plictisit sǎ fiu tratat ca un rahat.
Urmeazǎ o pauzǎ lungǎ. Chipul lui Marius e şters ca o umbrǎ.
- Aşa şi?! Elaboreazǎ te rog.
- Pǎi uite ieri. Eram pe lângǎ Romanǎ şi a venit unu cu Jeepu. Lângǎ mine era un rahat de câine care a vrut sǎ traverseze strada. Şi ǎla cu Jeepu a frânat brusc. A preferat sǎ evite javra şi a intrat în mine.
- Şi asta a durut?!
- Câteva secunde! Pe urmǎ n-am mai simţit nimic nimic… Chiar nimic.
- Mulţumesc, stai jos Marius.
Organizaţia nu a fost înfiinţatǎ din dorinţa de a remedia ceva sau de a îmbunǎtǎţi ceva din ceea ce existǎ, ci dintr-o necesitate strict ipoteticǎ. S-a plecat de la premisa cǎ la un moment dat o sǎ se termine anonimii alcoolici, o sǎ se termine şi anonimii drogaţi, o sǎ se treacǎ şi peste curentul ǎsta emo în care sunt înregimentaţi cei mai anonimi dintre anonimi şi din momentul acela adjectivii anonimi se vor simţi oarecum singheri, ba chiar nedreptǎţiţi pentru cǎ nu vor mai avea substantive anonime, iar în unele cazuri în care nu vorbim de fraze ample ci de propoziţii scurte, nu vor mai avea nici mǎcar subiecte. Aşa cǎ trebuie sǎ existe ceva sau cineva care sǎ-i adune pe aceşti dezrǎdǎcinaţi.
- Tu de ce ai venit la noi Oana? Te sperie gândul cǎ eşti anonimǎ?
- Nu.
Oana îşi rǎsuceşte degetele de la mâna stângǎ peste arǎtǎtorul de la dreapta ca şi cum ar înfǎşura pe acesta un fir de aţǎ invizibil.
- Te-ai lovit de problema asta şi a durut?
- Nu.
- Atunci cum ai ajuns la noi Oana?!
- Eu n-am vrut sǎ vin da’ m-a împins mama.
- Înţeleg! Ea te-a surprins trǎgând pe gât?
- Nu, ea m-a surprins trǎgând pe narǎ. Mǎ întinsesem pe pat şi-mi puneam rinofug cǎ eram rǎcitǎ şi ea venit la mine în camerǎ c-o falcǎ-n cer şi cu una în pǎmânt. Şi-a pus mâinile în şolduri şi a început sǎ ţipe: “Toatǎ ziua stai întinsǎ in pat. Tu nu ai de gând sǎ mai pui mâna pe cǎrţile alea?! Aşa vrei tu sǎ treci prin şcoalǎ?! Tu nu înţelegi cǎ pentru a ajunge cineva trebuie sǎ înveţi, sǎ-ţi toceşti coatele, sǎ mǎnânci cartea, cǎ altfel rǎmâi un nimeni, un anonim?! N-o sǎ-ţi gǎseşti nici o slujbǎ. N-o sǎ te ia nimeni de nevastǎ. N-o sǎ se uite nici dracu la tine”. Şi tot aşa o jumǎtate de orǎ.
- Şi se uitǎ cineva la tine Oana?
- Da, dracu. E simpatic, are coarne roşii. Ca cârcotaşii.
- Mulţumim, stai jos Oana.
Organizaţia are filiale în toatǎ ţara. Sedii nu are. Întâlnirile se ţin în aer liber. De fapt nici mǎcar nu se ţin ci se elibereazǎ, se exhibǎ. Sunt aşa, un fel de flashmob. Prin asta se doreşte încorporarea anonimului în anonimatul dimprejur şi ţeserea unor anonimitǎţi între indivizi care sǎ elibereze animozitǎţatile şi sǎ permitǎ crearea unei lumi mai bune.
Dana se ridicǎ dintre noi şi începe brusc sǎ danseze. Danseazǎ superb Dana, parcǎ zboarǎ. Ceaikovski, Lacul lebedelor. Ea e lebǎda şefǎ. Are picioarele lungi pânǎ în gât, coapse înguste, pantofi cu toc, fustǎ scurtǎ sǎ n-o împiedice la şpagat şi un body de tul prin care sânii mici privesc curioşi împrejur ca douǎ mâţe din balcon. Poante n-are. Ca o barcǎ alunecând pe valuri danseazǎ Dana. Abia când se aşeazǎ înapoi lângǎ noi observǎm cǎ îi lipseşte un picior. Din şold.
- Dana, ce-ai sǎ te faci tu când ai sǎ fi mare sau micǎ?
- Anonim.
- Şi nu te sperie gândul acesta?
- Nu mǎ mai sperie nimic.
Fiecare filialǎ are un coordonator, un punct de contact, o persoanǎ care coaguleazǎ energiile celorlalţi. Individul acesta din umbrǎ e de obicei cel mai puţin afectat de infecţia microbianǎ, e acela care e cel mai aproape de Salvare, sau care e deja în Salvare. În felul acesta îi poate ajuta mai mult pe ceilalţi. La noi omul ǎsta e Mihai.
- Mihai, tu de ce ai venit aici?
- Sǎ fut.
- Deci tu n-ai nici o problemǎ?
- Nu.
- Înţeleg. Şi cum ai ajuns la noi?
- Pe uşa aia – aratǎ Mihai o uşǎ deschisǎ în piaţa centralǎ. O urmǎresc pe fata asta de ceva vreme, azi am vǎzut cǎ a intrat aici şi iatǎ-mǎ. Aici la voi sunt tot timpul gagici mişto…
- Nu crezi cǎ e nepotrivit sǎ vorbeşti aşa?! Nu ţi se pare aceasta o indecenţǎ provenitǎ din faptul cǎ vrei sǎ frapezi, sǎ te evidenţiezi dintr-un grup amorf într-un mod şocant iar singura ta opţiune este aceasta, a limbajului abject?!
- Nu-i o indecenţǎ, e o inocenţǎ, la fel ca la fata aia care mǎnâncǎ acolo ciocolatǎ. Şi ǎştia, Cheloo, Puya cântǎ de futut şi de droguri şi de alea şi de alelalte. C-aşa-i la ei printre blocuri, care-i problema?! Şi poieţii ǎştia noi dǎ se cred deştepţi, nu dau nume, scriu poezii tot aşa, cǎ şi ei au copilǎrit tot printre blocuri. Şi-s fete finuţe printre ei…
Pauzǎ.
- Şi de ce n-o faci?
- Ce sǎ fac?
- Sex. Uite îţi facem loc aici pe bǎncuţǎ, ne dǎm noi la o parte, ea se întinde pe spate.
Mihai priveşte în jos uşor stânjenit.
- Nu crezi cǎ asta te-ar scoate definitiv din anonimat?
Mihai nu-şi revine din stânjenealǎ.
Şedinţa de azi s-a încheiat. Rǎmâne doar sǎ tragem concluziile. Dar concluziile sunt şi ele ca şi premisele strict ipotetice...

luni, 26 octombrie 2009

cochilii

a încercat întâi cu un creion, un B7 moale dar tot era prea rigid, apoi cu o agrafǎ de pǎr care îi aluneca într-una printre degete pentru cǎ nu-şi pǎstra forma; în cele din urmǎ încercǎ cu o croşetǎ cu vârful încovrigat pe care o folosea la tricotat gânduri; a scobit uşor în cochilia încolǎcindu-se în jurul propriului înlǎuntru, dar nu a dat de miez; a zâmbit blând, nu-i era teamǎ; ştia cǎ nu-i va fi uşor dar pe de altǎ parte şi cǎ femeile s-au priceput întotdeauna la asta; au multǎ rǎbdare…; şi-a ascuţit privirea, şi-a rujat cu-un zâmbet şǎgalnic buzele, şi-a frecat uşor buricele degetelor, apoi a întins din nou mâna; dar tot nu l-a ajuns; a trebuit sǎ îndoaie o croşetǎ mai mare pe genunchi pentru a-i cotropi dejurîmprejurul şi în cele din urmǎ, dupǎ al şaptezeci şi şaptelea rotocol al spiralei l-a dibuit ascuns undeva într-o concavitate sfericǎ şi l-a tras uşurel în afarǎ…
orb şi zgribulit era sufletul bǎrbatului, ca un limax ieşit tremurând în mijlocul toamnei…

duminică, 25 octombrie 2009

Lego

A aşezat unul peste altul 1.741.862 cuvinte. De când s-a pomenit vorbind cu sine aşeazǎ cu rǎbdare cuvintele unul peste altul. Nu orişicare ci cuvinte rotunjite, cel mai adesea albastre cu nuanţe sidefii. Le-a ales cu mâna lui aşa cum copiii aleg scoicile de pe malul mǎrii, având grijǎ ca toate sǎ aibǎ marginile dantelate întregi, sǎ fie de-un alb strǎlucitor, iar cele douǎ jumǎtǎţi sǎ se deschidǎ uniform ca o gurǎ flamândǎ cu dinţi mici. Le-a aşezat cu migalǎ ani în şir, şezând fie pe vine fie în genunchi şi având grijǎ de fiecare datǎ ca cel ce urmeazǎ sǎ se potriveascǎ exact cu cel deja aşezat ieri şi cu cel ce va fi adus mâine. Al un milion saptesutepatruzecişiunu de mii optsuteşaizecişitreilea a fost ultimul.
Nu a venit nimeni, nici de la Guinness Book, nici de la primǎrie, nici de la prefecturǎ. Totul s-a desfǎşurat într-o linişte abisalǎ iar dezvelirea s-a petrecut într-o searǎ concavǎ pe malul mǎrii având ca martori doar pescǎruşii miraţi de prezenţa strǎinǎ a bǎrbatului. S-a ridicat pe vârfuri, a aşezat ultimul cuvânt peste turnul deja înǎlţat şi apoi a zâmbit. Deşi înalt şi fragil turnul nu s-a înclinat nici în stânga, nici în dreapta. Un pescǎruş dolofan l-a evitat la un moment dat aterizând undeva într-un vis amǎgitor pentru a nu-l vântura cu aripa.
Bǎrbatul îşi freamǎtǎ sufletul mulţumit, se înclinǎ uşor înspre mare ca şi cum faleza ar fi o imensǎ scenǎ iar valurile clipocind uşor înspre mal publicul, apoi se rǎsuci pe cǎlcâie şi porni legǎnat cǎtre casǎ. În interior turnul începu sǎ se clatine. Pentru a-l întǎri mai adǎugǎ din mers un cuvânt. Apoi încǎ unul. Şi încǎ unul… Înlǎuntrul lui alt bǎrbat…

marți, 20 octombrie 2009

Amintiri din Ţara Curcubeelor

N-a chemat-o întotdeauna Latreianinupoţiprindestele. Întâi şi întâi maicǎ-sa i-a spus Maria. Numele cel din urmǎ l-a cǎpǎtat la bunici, unde deşi avea numai trei ani, Maria se bǎga mereu printre picioarele lor încercând sǎ dea o mânǎ de ajutor la treburile casei. Încerca sǎ întindǎ coca pentru plǎcintǎ, sǎ aleagǎ fasolea pentru ciorbǎ, sǎ batǎ în cuie ulucile gardului, sǎ pliveascǎ printre straturile de roşii, sǎ dea grǎunţe curcilor. Dar nu toate îi ieşeau aşa cum îşi dorea. Coca se lipea pe fǎcǎleţ şi se întindea de parcǎ ar fi fost gumǎ de mestecat, grǎmada de fasole se înmulţea în loc sǎ scadǎ pe mǎsurǎ ce separa gunoaiele de boabele curate, ciocanul nu voia sǎ se ridice mai sus de genunchi oricât se rǎstea la el, buruienile smulse ici apǎreau imediat dincolo de parcǎ ar fi fost cârtiţe mişunând prin galerii subterane, iar curcile cârâiau într-una de foame deşi le cǎra cu pumnul ei mic grǎunţe chiar de mai multe ori pe zi.
Aşa cǎ de fiecare datǎ când colţurile buzelor se pleoşteau şi începeau sǎ se scurgǎ spre bǎrbie ca o îngheţatǎ de fistic cu cremǎ de ciocolatǎ, bunica o mângâia pe creştet şi împingând-o uşurel afarǎ la joacǎ cu gâzele şi cu florile, îi spunea:
- Eee… hai nu te supǎra, la trei ani nu poţi prinde stele.
Şi aşa i-a rǎmas numele. Numeleee… între cei mai mici ai casei. Adicǎ aşa îi spuneau Motanul Alex şi Cǎţelu Grigore. Cu M mare şi C mare, cǎci aşa cum pe tine te cheamǎ de exemplu Moşu Bǎrbosu, pe ei îi cheamǎ Motanul Alex şi Cǎţelu Grigore. Cu ei îşi petrecea Latreianinupoţiprindestele majoritatea timpului. Şi stǎteau la taclaaale şi puneau ţara la caaale. Cei mari îi spuneau însǎ tot Maria.
Într-o zi pe când stǎtea supǎratǎ pe treptele casei cu bǎrbia sprijinitǎ greu în palme şi cu palmele sprijite pe coate care la rândul lor erau sprijinite pe genunchi ce stǎteau sprijiniţi pe cǎlcâiele sprijinite pe tǎlpile sprijinite amândouǎ pe pǎmânt din cauzǎ cǎ macaroanele cele lungi se fǎrâmaserǎ ca grisinele între degetele ei înainte sǎ apuce sǎ le punǎ la fiert în oala de supǎ, motanul Alex se apropie tiptil mijind un zâmbet pisicesc pe sub mustǎţile albe. Trebuie spus din capul locului cǎ Motanul Alex mijea întotdeauna un zâmbet pisicesc pe sub mustǎţile albe atunci când se apropia de Latreianinupoţiprindestele cǎci prinsese tare drag de pǎpuşa blondǎ cu chip de om, cu ochii albaştri ca nastureii de la pijama şi cu zâmbetul dulce prǎvǎlindu-se una-douǎ în tristeţi iremediabile sau dimpotrivǎ….
- Pst pst… Latreianinupoţiprindesteleeee…. ce faci?
Latreianinupoţiprindestele îl privi cu coada ochiului, apoi fǎcu un gest de lehamite cu mâna, îndemnându-l sǎ plece şi s-o lase în pace cu tristeţile ei.
Motanul, mde motan… Începu sǎ i se gudure pe lângǎ picioare zburlindu-şi blana şi înǎlţându-şi coada ca un drapel de luptǎ împotriva tristeţilor iremediabile. Dupǎ ce se gudurǎ bine fǎcând-o sǎ-şi coboare mâna şi sǎ-l mângâie sub bǎrbie de câteva ori şi dupǎ ce ascultǎ cu ochii mari blânzicioşi-plângǎcioşi povestea macaroanelor fǎrâmate înainte de a deveni supǎ, Motanul Alex sǎri brusc în picioare.
- Hei puştoaico! Vreau sǎ-ţi arǎt ceva ce n-ai mai vǎzut!
Latreianinupoţiprindestele îşi clatinǎ o clipǎ genele asemeni zbaterii unei aripi de libelulǎ, în timp ce colţurile buzelor începurǎ sǎ se retragǎ cǎtre poziţia de referinţǎ. Motanul Alex avea întotdeauna de arǎtat ceva nemaivǎzut şi chiar dacǎ era un lǎudǎros fǎrǎ margini îi prezentase o grǎmadǎ de chestii pe cinste. Îi arǎtase şmecheria cu oul pe care îl aşezi sub fusta gǎinii pentru a scoate apoi de acolo pui gǎlbiori ca florile de pǎpǎdie, îi arǎtase furnicile cǎrând pe braţe spre muşuroi o molie cap-de-mort de zece ori mai mare decât ele pe care voiau s-o facǎ zacuscǎ pentru iarnǎ, îi arǎtase cum în teaca de mazǎre planta îşi ţine mǎrgelele verzi aidoma celor pe care bunica le ţinea în sertarul de sus al şifonierului şi câte şi mai câte…
- Ce n-am mai vǎzuuut… – mormǎi fetiţa plictisitǎ sǎ fie dusǎ cu preşul doar pentru cǎ Motanul Alex voia de fiecare datǎ s-o scoatǎ din starea de amǎrealǎ în care se cufunda.
Bǎtǎlia era însǎ pe jumǎtate câştigatǎ, caci motanul observǎ cum pe faţa fetei înfloreşte un zâmbet ce se întinde dinspre colţul drept al buzelor în sus ca o patǎ de soare eliberatǎ de nori, cǎtre obraji, cǎtre nas, cǎtre ochi şi mai sus spre urechi şi spre frunte.
- Cum n-ai mai vǎzut niciodatǎ, pe onoarea mea de motan parolist – rǎspunse Motanul Alex ducǎnd o labǎ cǎtre piept şi ascunzându-şi în acelaşi timp ochii sub sprâncenele stufoase. Tu ştii cǎ eu nu te mint niciodatǎ – mai adǎugǎ încrucişându-şi degetele de la picioare.
- Da, da… mormǎi Latreianinupoţiprindestele amintindu-şi fǎrǎ prea multǎ plǎcere cum îi spusese nu cu mult timp în urmǎ “hai fuga la mine cǎ am şterpelit ceva bunǎtǎţi pentru amândoi” şi când a ajuns în podul casei dupǎ o luptǎ grea cu scara masivǎ de lemn a vǎzut întinşi pe podea doi peşti fǎrǎ cap ce puţeau îngrozitor şi un motan cǎruia îi chioraiau maţele de poftǎ şi se lingea continuu pe bot.
Motanul Alex nu rǎspunse provocǎrii şi întorcându-se pe cǎlcâie plecǎ hotǎrât spre fundul grǎdinii. Apoi aruncǎ un cap peste umǎr sǎ vadǎ dacǎ este urmat şi executǎ o mişcare scurtǎ din cap “hai”. Ajunşi lângǎ teiul imens din care bunica culegea în fiecare varǎ flori ca sǎ facǎ celor de-ai casei ceai, motanul îi arǎtǎ o scorburǎ mare chiar în mijlocul lui, apoi fǎrǎ sǎ aştepte vreo invitaţie sǎri ţop pânǎ în deschiderea gǎunoasǎ.
- Urcǎ şi tu – îi spuse motanul dar Latreianinupoţiprindestele nu reuşi sǎ se caţere pânǎ acolo oricât se întinse şi oricât îşi scrijeli genunchii şi coatele de trunchiul zgrumţuros al teiului.
Motanul Alex îi întinse o coadǎ de ajutor, îi dǎdu sfaturi despre cǎţǎrat, ba chiar coborî şi încercǎ sǎ o împingǎ din spate, dar totul fu în zadar. La asta nu se gândise. Apoi îi veni o idee. Bǎgǎ douǎ gheare între buze şi fluierǎ scurt. Imediat îşi fǎcu apariţia o veveriţǎ minionǎ şi roşcatǎ cu care Motanul Alex se conversǎ preţ de câteva minute dupǎ care veveriţa plecǎ fǎrǎ sǎ spunǎ nici pâs.
- Treaba e ca şi rezolvatǎ – îi spuse el plin de sine ca de obicei, fǎcându-i cu ochiul.
Şi nici nu apucǎ bine sǎ-şi termine vorbele cǎ apǎrurǎ ca din pǎmânt cinci veveriţe identice cu prima ce fǎrǎ prea multe discuţii se cǎţǎrarǎ pe copac aşezându-şi cozile în formǎ de treaptǎ şi formând o scarǎ îmblǎnitǎ pe care Latreianinupoţiprindestele urcǎ zâmbind de-a dreptul.
- Mulţumesc – înclinǎ fata din cap, în timp ce veveriţele aliniate una lânga alta ca soldaţii din garda regalǎ se îndoirǎ de mijloc în acelaşi timp.
- Plǎcerea a fost de partea noastrǎ.
Scorbura nu era mare. Era ceva mai micǎ decât copaia în care fǎcea baie vara şi un pic mai mare decât cazanul în care bunica fierbea în curte magiunul. Undeva în josul ei o scǎriţǎ cobora cǎtre inima copacului. Motanul o lua înainte iar fata dupǎ el. Scara cobora în spiralǎ muuuult mult cǎ Latreianinupoţiprindestele începu chiar sǎ ameţeascǎ dupǎ o vreme şi era gata gata sǎ cearǎ o pauzǎ când o luminǎ puternicǎ venind din celǎlalt capǎt le arǎtǎ cǎ nu mai e mult. Şi într-adevar, imediat se deschise din burlanul lung şi îngust ca un horn de sobǎ o altǎ scorburǎ identicǎ cu prima. Motanul Alex şi Latreianinupoţiprindestele scoaserǎ capul prin despicatura de lemn în acelaşi timp.
- Eiii….. ne-am rǎtǎcit – exclamǎ Latreianinupoţiprindestele dezamǎgitǎ, cǎci în faţa ochilor se întindea curtea bunicilor exact aşa cum o lǎsase.
- Tz – fǎcu motanul clipind şiret şi sǎri dar în loc sǎ cadǎ în jos cǎzu în sus şi se lipi de cer. Acelaşi lucru pǎţi şi fata, umflându-şi rochiţa ca o paraşutǎ albǎ cu floricele roşii. Apoi amǎndoi izbucnirǎ în râs. Totul era aidoma ca în curtea bunicii doar cǎ aici lumea era cu susul în jos, adicǎtelea tot ce ar fi trebuit sǎ fie sus, cum ar fi de exemplu cerul, era jos şi tot ce trebuia sǎ fie jos, de exemplu iarba, era sus. Parcǎ era tǎrâmul din spatele oglinzii. Şi… mai era ceva. Erau pretutindeni pǎsǎri, fluturi, animale, gâze dar nu era ţipenie de om.
- Unde suntem? – întrebǎ fata vizibil încântatǎ de aventura care se desfǎşura sub ochii ei şi al cǎrei personaj principal era.
- În Ţara Curcubeelor – îi şopti motanul apropiindu-se de urechea ei ca şi cum acesta ar fi fost cine ştie ce mare secret. Ar fi vrut sǎ-l întrebe de ce se cheamǎ Ţara Curcubeelor dar tocmai când sǎ deschidǎ gura le vǎzu: roşii, oranj, galbene, verzi, albastre, indigo, violet. Erau ca nişte panglici mari de pânzǎ împânzind cerul, pe care alunecau ici colo precum lifturile gândǎcei coloraţi în rogvaiv.
Latreianinupoţiprindestele vru sǎ mai spunǎ ceva dar Motanul Alex o apucǎ de braţ şi sǎrirǎ amândoi într-unul din acele lifturi trecând tocmai atunci prin dreptul lor, zumzǎind uşor ca un elicopter peste panglica de oranj ce traversa cerul.
- E extraordinar – bǎtu fata din palme şi râzând de-a binelea. Apoi într-un avânt de tandreţe îl sǎrutǎ pe vârful nasului pe Motanul Alex ceea ce îl fǎcu pe acesta sǎ-şi coboare privirea stânjenit şi roşind uşor în obraji, cǎci oricât ar fi fost el de motan trecut prin povârnişurile vieţii era grozav de stânjenit de momentele acestea de tandreţe febrilǎ.
Întinderile de verde, de galben, de albastru, de roşu… se deschideau sub picioarele lor sau în fineee… sub capetele lor depinde de unde priveşti problema. Latreianinupoţiprindestele se simţea ca în balon. Din când în când pǎsǎri cu aripi strǎlucitoare se intersectau în zbor cu gândacul lor transparent, în timp ce alţi gândǎcei umpleau cerul ridicându-se rotund din stânga şi coborând în dreapta sau ridicându-se rotund din dreapta şi coborând în stânga.
Tot aşa se întâmplǎ şi cu sertarul zburǎtor cu care coborau ei. Dupǎ ce atinse vârful cerului acesta începu sǎ alunece uşor ca o bucatǎ de gheaţǎ pe o muşama de plastic şi aterizǎ în cele din urmǎ într-o pǎdure de ferigi şi brusturi uriaşi.
- Brrr… se zburli Motanul Alex dupǎ ce gândǎcelul cu care veniserǎ dispǎru ca şi cum nici n-ar fi existat iar panglica verde se strânse rostogol ca un covor pe bǎtǎtor, pentru a se deschide apoi şapte dealuri mai încolo din nou înspre cer. - E cam întuneric şi rǎcoare aici – bombǎni el, strângându-se ghem între picioarele fetei.
- Tu vorbeşti, care ai haina de blanǎ la tine – râse fetiţa arǎtând cu bǎrbia spre rochiţa subţire, albǎ cu floricele rosii, pe care o purta.
- Zi mai bine cǎ ţi-e fricǎ – râse ea din nou ştiind metehnele motanului. Şi el şi Caţelul Grigore erau grozav de viteji atâta timp cât se aflau în curtea casei. Dacǎ însǎ îi scoatea cineva din elementul lor deveneau moi ca miei şi cuminţi ca ciutele.
- Ba mie-mi place! Ia uite ce frunze mari şi frumoase – zâmbi fata în timp ce încerca sǎ se elibereze din strânsoarea unei ferigi bǎtrâne care îi pusese o frunzǎ în cap şi încerca sǎ o rǎsuceascǎ ca s-o vadǎ rotund şi pe de-a-ntregul. Fata fǎcu o piruetǎ largǎ pentru ca apoi sǎ se oprescǎ şi sǎ se încline ca o prinţesǎ. Feriga zâmbi.
Motanul Alex se bosumflǎ însǎ de-a binelea şi îndesându-şi paşii grei în pǎmânt începu sǎ boscorodeascǎ ceva despre fatǎ “tu în loc sǎ zici mersi cǎ eu te-am adus aici, faci glume pe scocoteala mea”. Şi tocmai când voia sǎ se roteascǎ pe cǎlcǎie şi sǎ se întoarcǎ spre Latreianinupoţiprindestele, un tufiş de brusture se despicǎ brusc în douǎ şi un ghem de lânǎ se rostogoli pânǎ la picoarele fetei. Motanul Alex îl privi cu ochii crǎpaţi de spaimǎ asemeni ferestrei de la bucǎtǎria de varǎ spartǎ cu mingea de tenis sǎptǎmâna trecutǎ, iar când ghemul începu sǎ mişte o zbughi nebuneşte spre inima pǎdurii. Ghemotocul se desfǎcu încet încet şi din mǎnunchiul de blanǎ se ivi un bursuc. Dar… un bursuc fǎrǎ cap, constantǎ mai mult decât surprinsǎ Latreianinupoţiprindestele.
Fǎcu câţiva paşi şi-l privi de aproape. Da, da, bursucul nu avea deloc deloc cap, trupul lui terminându-se cu un gât scurt şi gros iar capul lipsind cu desǎvârşire.
- Cine eşti tu? – întrebǎ fata miratǎ.
- Eu sunt Bursucul Vişiniu, dar tu cine eşti?!
Fata începu sǎ râdǎ.
- Eu sunt Latreianinupoţiprindestele. Mi se mai spune şi Maria – îl informǎ ea. Dar cum se face cǎ pe tine te cheamǎ Bursucul Vişiniu, când toatǎ lumea ştie cǎ bursucii, inclusiv tu, au blana cenuşie şi douǎ dungi negre pe spinare.
- Ha, nici atâta lucru nu te duce capul fetiţo? - se bursuci Bursucul Vişiniu – Pǎi ce ne-am face noi neamul bursucilor dacǎ pe toţi n-ar chema Bursucul Cenuşiu?! Spune şi tu!
Fetiţta îşi duse un deget la bǎrbie, se scǎrpinǎ uşurel şi rǎmase pe gânduri.
- Mie mi se spune Bursucul Vişiniu pentru cǎ într-o zi când eram mic am mâncat atâtea vişine cǎ mi se vişinise şi limba şi dinţii şi albul ochilor, ba mama spunea cǎ şi blana pe ici pe colo.
- Hmm… ai dreptate conchise ea. Eşti un bursuc tare înţelept, chiar şi aşa fǎrǎ cap. Îmi imaginez cât de înţelept ai fi dacǎ ai avea şi cap – îl privi fata dându-se doi paşi înapoi plinǎ de o admiraţie sincerǎ. Şi vǎ ajung culorile pentru toţi bursucii din pǎdure? – întrebǎ ea intrigatǎ de numǎrul limitat al culorilor ce ar fi putut fi folosite pe post de nume.
- Eeee… asta nu e o problemǎ, când s-au terminat culorile, am folosit amestecuri?
- Cum adicǎ amestecuri? – râse din nou fata.
- Uite, de exemplu pe prietenea mea o cheamǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov.
- Foarte frumos o cheamǎ pe prietenea ta – bǎtu fetiţa din palme. Dar ce s-a întâmplat pânǎ la urmǎ de n-ai cap? – întrebǎ ea dupǎ câteva minute de cumpǎnire în care curiozitatea învinse.
- De ce n-am cap… de ce n-am cap… toţi numa asta vreţi sǎ ştiţi. Nu cine sunt, nu ce fac, nu unde stau şi ce-mi doresc, ci de ce n-am cap. Sǎ ştii cǎ nu e deloc politicos sǎ întrebi un bursuc fǎrǎ cap de ce n-are cap. Nu mǎ aşteptam la una ca asta de la o fetiţǎ bine crescutǎ ca tine – se bursuci din nou Bursucul Vişiniu.
Urmarǎ apoi cateva clipe de tǎcere stânjenitoare, dar în cele din urmǎ bursucul continuǎ:
- N-am cap pentru cǎ mi l-am pierdut dupǎ o bursucǎ rozalie! – recunoscu el ruşinat – Asta e! - mai adaugǎ împreunându-şi apoi labele şi rostogolindu-şi degetele groase unul dupǎ celǎlalt.
- Dupǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov? – întrebǎ fetiţa abia abţinându-se sǎ nu izbucnescǎ iar în râs cǎci nu mai vǎzuse niciodatǎ un bursuc vişiniu care sǎ-şi piardǎ capul cu totul, direct dintre umeri, dupǎ o bursucǎ rozalie cu rotocoale mov şi care mai era pe deasupra şi tare amuzant, cum se ruşineazǎ el aşa ca un copil ca şi când ar fi fǎcut cea mai mare boacǎnǎ a vieţii, mai mare chiar decât încercarea de a scrijeli cu stiloul cel bun al bunicului pe rama oglinzii numele Motanului Alex şi al Cǎţelului Grigore.
- Mda, dupǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov … - murmurǎ Bursucul Vişiniu printre buze.
- Poate cǎ nu e chiar pierdut – încercǎ fetiţǎ sǎ-l încurajeze – poate cǎ e doar rǎtǎcit!
- Poate – murmurǎ din nou bursucul vizibil stânjenit de subiect.
- Pǎiiii… unde s-a întâmplat? Dacǎ ştim unde l-ai pierdut aş putea sǎ te ajut sǎ-l cǎutǎm împreuna şi e foarte posibil sǎ-l gǎsim.
- Crezi? – întrebǎ bursucul şi o geanǎ de speranţǎ miji în glasul sǎu.
- Ooo… sunt sigurǎ! Dacǎ îţi pierzi capul dupǎ cineva, capul acela nu se pierde, doar se împrumutǎ – rǎspunse fetiţa ca sǎ-l îmbǎrbǎteze.
- Pǎiii eram într-o searǎ pe Dealul Însorit şi m-am întâlnit cu ea întâmplǎtor. De fapt… trebuie sǎ recunosc cǎ nu a fost chiar întâmplǎtor cǎci o pândisem de ceva vreme. Şi… ea tare s-a bucurat. Apoi ne-am aşezat pe pajiste sǎ privim apusul, cǎci apusurile sunt întotdeuna mirifice pe dealul însorit unde nu e niciodatǎ soare, cǎci abia când soarele coboarǎ pânǎ la linia orizontului lumina sa rǎzbeşte pe sub liziera pǎdurii de brusturi. Şi am tot vorbiiit şi am povestiiit. Şi eu i-am pus un braţ pe dupǎ umǎr şi ea un braţ pe dupǎ umǎrul meu. Şi nasurile noastre s-au atins ca din greşealǎ. Şi în cele din urmǎ am adormit aşa îmbrǎţişaţi….
- Ooo… tare frumoooos – bǎtu din palme Latreianinupoţiprindestele.
- Ba n-a fost deloc frumos – i-o retezǎ Bursucul Vişiniu – cǎci a doua zi dimineaţǎ m-am trezit fǎrǎ cap. Când mǎ uit capul nu-i! Arunc un ochi colo, altul dincolo, vorba vine, capul ioc.
- Nicǎieri? – întrebǎ fetiţa bǎlǎbǎnind amǎrâtǎ din cap.
- Nicǎieri – confirmǎ bursucul dezarmat.
Apoi fetiţa cǎzu pe gǎnduri. Şi cǎzu şi cǎzu…
- Crezi cǎ eu am sǎ-mi pierd capul vreodatǎ dupǎ o bursucǎ rozalie? – întreba ea miratǎ, cǎci în grǎdina bunicii nu vǎzuse încǎ pe nimeni umblând cu capul sub braţ.
- O sǎ ţi-l pierzi cu siguranţǎ! Nu dupǎ o bursucǎ, dar o sǎ ţi-l pierzi – zâmbi în barba pe care nu o mai avea Bursucul Vişiniu. Doar cǎ la voi, în Lumea Lucrurilor Drepte treaba stǎ altfel, e mereu cineva prin preajmǎ care sǎ ţi-l punǎ la loc. Aici…
- N-ar fi bine sǎ-l leg cu un lanţ în jurul gâtului aşa cum a fǎcut bunica cu ochelarii, cǎ niciodatǎ nu ştia pe unde şi-i pune?!
Bursucul începu sǎ râdǎ de-a binelea, iar Latreianinupoţiprindestele tare se bucurǎ de râsul bursuclui cǎci nu-i plǎcea deloc sǎ-l vadǎ amǎrât.
- Nu, nu, nu-i nevoie, stai liniştitǎ.
Apoi lǎmuritǎ Latreianinupoţiprindestele cǎzu din nou pe gânduri. O mulţime de cuvinte şi fraze se rostogoleau grǎmadǎ prin capul ei. Îşi aminti cǎ mai auzise cuvintele acelea la bunica care îi spunea într-o searǎ la gura sobei bunicului “fiicǎ-ta şi-a pierdut capul dupǎ bǎrbatul ǎsta al ei dar a ieşit treabǎ bunǎ” şi tare se mirǎ cǎci n-o vǎzuse pe mama ei niciodatǎ cu capul lipsa.
- Pesemne ca era la tata, da şi l-a luat înapoi - murmurǎ Latreianinupoţiprindestele doar pentru ea – continuând apoi cu glas tare – Unde e Bursuca Rozaliecurotocoalemov acum?
- Nu ştiu, cǎ n-am mai vǎzut-o de atunci. Mi-e tare ruşine sǎ nu mǎ vadǎ aşa…
- Mmm… trebuie s-o gǎsim. Ia gândeşte-te şi spune-mi unde îi place sǎ stea, unde mergeaţi împreunǎ, unde îşi petrece clipele de linişte? – întrebǎ fetiţa tremurând de încântare cǎ a gǎsit un fir pe care sǎ-l urmeze şi care sǎ aducǎ capul Bursucului Vişiniu înapoi între umeri.
- La Izvorul Portocaliu – îi rǎspunse acesta fǎrǎ sǎ clipeascǎ.
Fetiţa zâmbi şi nu-l mai întrebǎ de ce se cheamǎ Izvorul Portocaliu cǎci era convinsǎ cǎ nu se cheamǎ aşa din cauzǎ cǎ e portocaliu cum nici pe Bursucul Vişiniu nu îl chema aşa pentru cǎ era vişiniu şi nici Dealul Însorit nu se numea aşa pentru cǎ era însorit, de parcǎ Ţara Curcubeelor n-ar fi fost Ţara Curcubeelor ci Ţara Lucrurilor Strâmbe.
- Hai într-acolo - zise ea luându-l de mânǎ şi târându-l dupǎ ea pe Bursucul Vişiniu.
Şi pornira, ea plinǎ de speranţǎ, el cu inima cât un purice.
- Crezi cǎ acolo îl gǎsim? – întrebǎ bursucul dupǎ o vreme în care îşi rumegase cu tremurici la burtǎ toate gândurile negre, în timp ce-şi croiau cu greu drumul printre ferigile înalte.
- Sigur – zâmbi fata. Dacǎ ţi-ai pierdut capul dupǎ o bursucǎ, capul acela nu poate fi decât dupǎ bursucǎ – îi explicǎ ea pe îndelete astfel încât sǎ înţeleagǎ orişicine, dar bursucul nu înţelese defel.
Imediat ce ajunserǎ însǎ totul se lǎmuri. Cǎci capul Bursucului Vişiniu era într-adevǎr în urma Bursucei Rozaliecurotocoalemov ce stǎtea tristǎ pe malul pârâului oglindindu-şi ochii umezi printre frunzele uscate de brusture. Pesemne se lipise acolo când îl aşezase pe umǎrul ei şi urmǎriserǎ aşa unul cu capul pe umǎrul celuilalt apusul de soare pe Dealul Însorit ….
Nu vǎ mai spun cât de bucuros a fost Bursucul Vişiniu cǎ şi-a recǎpǎtat capul şi cât de bucuroasǎ a fost Bursuca Rozaliecurotocoalemov cǎ l-a recǎpǎtat pe Bursucul Vişiniu dar pot sǎ vǎ spun cǎ au trǎit fericiţi pânǎ la adânci bǎtrǎneti şi au avut mai mulţi bursucei, toţi vişinii cu rotocoale mov…