vineri, 2 octombrie 2009

Balastiera, sau cum a dispǎrut Eleonor Gavrilescu

“Plutonier major Gherghinescu” s-a prezentat el, dar nici numele şi nici gradul sǎu nu s-au încrustat nicicum în memoria locatarilor strânşi la intrarea în scara B a blocului OD14 şi nimeni peste ani nu şi-a amintit numele celui ce a venit sǎ investigheze într-o zi însoritǎ de început de octombrie “crima dintre crizanteme”, cum botezaserǎ locatarii evenimentul. Bǎrbatul masiv îşi fǎcu loc printre oameni şi vorbe şi se apropie de cadavru. Îşi rǎsfrânse apoi buzele într-un gest ce pǎrea a dezveli în egalǎ mǎsurǎ şi scârbǎ şi dezamǎgire şi murmurǎ “e mort de-a binelea”. Apoi îşi deschise agenda neagrǎ şi cam soioasǎ, pe coperta cǎreia coana Vetuţa putu citi fǎrǎ probleme cifrele înscrustate în auriu unu, nouǎ, încǎ o datǎ nouǎ şi apoi şase, îşi privi ceasul Pobeda cu geamul crǎpat într-un colţ şi uşor mǎtuit din cauza vieţii îndelungate şi fǎcu prima însemnare cu pixul BIC galben şi capac albastru: “2 octombrie 2009 ora decesului 11:30”.
- Cine-i? – tunǎ el şi dintr-o datǎ se fǎcu linişte aşa cum nu fusese niciodatǎ la intrarea în scara B a blocului OD14 de pe Aleea Trandafirilor.
- Cine e domne?! Îl cunoaşte cineva pe decedatul? – reluǎ poliţistul cu glas de bariton, scǎrpinându-se cu o mânǎ dupǎ ceafǎ şi privindu-i sever pe toţi cei din jur. Buzele rǎmaseserǎ rǎsfrânte şi uşor încreţite ca o floare de trandafir japonez ceea ce-l fǎcu pe vecinu Ghiţǎ sǎ murmure doar pentru sine “Ce vrea şi umflatu ǎsta buzat? A venit aci sǎ facǎ pe boieru?!”.
- Sigur domnu poliţist! – atacǎ frontal doamna Gica de la nouǎşpe - e Gavrilescu, Eleonor Gavrilescu. Scrie şi pe avizier la foaia de întreţinere. Da e la zi cu plǎţile, sǎ ştiţi.
- A fost, Dumnezeu sǎ-l ierte – murmurǎ de data asta cu glas tare nea Ghiţǎ.
- Dumnezeu sǎ-l ierte - se mai auzirǎ câteva glasuri şoptite din mulţime.
Poliţistul îşi potrivi cascheta uşor mai pe ceafǎ ca sǎ nu-l împiedice în timpul scrisului şi completǎ rândul al doilea de pe pagina în al cǎrei colţ stâng stǎtea scris “sâmbǎtǎ 23 mai 2006” cu cuvintele “decedat: Eleonor Gavrilescu”. Apoi se încumetǎ spre al treilea “cauza decesului…” dar aici se opri. Îl privi lung pe decedat umflându-şi şi mai mult obrajii şi buzele, apoi îşi împinse maxilarul inferior în faţǎ într-un gest de dezarmare. Aşa trecu la rândul al patrulea “martori”.
- Cum te numeşti dumneata? – o întrebǎ pe doamna Gica aflatǎ chiar în faţa sa fǎrǎ sǎ ridice privirea spre ea, în timp ce aceasta rǎspunse fǎrǎ sǎ clipeascǎ.
- Ionescu Georgeta, cincizecişişapte de ani, cǎsǎtoritǎ şi stau la etaju unu, la apartamentu unşpe, geamul ǎla de acolo – arǎtǎ ea cu degetul spre fereastra deschisǎ chiar deasupra capetelor mulţimii.
- Dumneata? – continuǎ poliţistul aruncând bǎrbia spre coana Vetuţa de lângǎ ea şi aşteptând cu pixul aşezat pe hârtie sǎ se pogoare cuvintele.
- Cavalǎ Elisabeta… – se executǎ şi coana Vetuţa.
- Ca ce? o întrerupse poliţistul cu bicul în aer.
- Cavalǎ, adicǎ iapǎ, c-aşa a vrut maicǎ-mea s-o cheme, cǎ la început o chema Piciordeporc de-o strigau toţi "Piftie" – rânji mânzeşte tanti Vasilica miratǎ şi ea de numele de-al doilea al maicǎ-sii. Apoi poliţistul continuǎ interogarea luându-i la rând pe toţi cei strânşi în jurul sǎu şi trecându-le conştiincios numele în agendǎ. La douǎzecişipatru se opri, dǎdu din cap uşor mulţumit şi închise agenda cu zgomot, gest care o fǎcu pe coana Vasilica sǎ tresarǎ de nemulţumire. “Cum?! Asta-i tot?! Pǎi ea n-a apucat sǎ-i spuie decât numele! Şi avea atâtea de spus.” Dar poliţistul nu se depǎrtǎ ci îşi scoase cascheta, îşi sterse cu palma ceafa asudatǎ dar corect frezatǎ şi îşi concentrǎ atenţia asupra rândului trei rǎmas necompletat.
- Cum a ajuns acolo?! – încercǎ el calea cea mai scurtǎ de la apartamentul douǎzeci pânǎ în rǎsadurile cu flori.
Tanti Vasilica ridicǎ douǎ degete ca la şcoalǎ, apoi fǎrǎ sǎ mai aştepte încuviinţarea plutonierului începu sǎ toarne dintr-o suflare.
- Pǎi sǎ vedeţi. Veneam eu de la alimentara, cǎ mi-a spus Maricica de la scara ailaltǎ cǎ a bǎgat pui de Crevedia şi ǎştia e mai ieftini, cǎ Doamne iartǎ-mǎ am ajuns iar ca pe vremea lu bietu Ceauşescu sǎ stǎm la cozi zi şi noapte sǎ mai apucǎm şi noi câte ceva mai ieftin cǎ cu pensiile noastre ce sǎ faci mai întâi, cǎ şi întreţinerea te costǎ şi medicamentele te costǎ şi mâncarea te costǎ şi colac peste pupǎzǎ a mai venit ieri şi domnu administrator cǎ cicǎ sǎ punem izolatie d-aia tehnicǎ la bloc cǎ dǎ statu nu ştiu cât şi sǎ mai punem şi noi câteva milioane, cǎ cicǎ ni-i recuperǎm dupǎ aia din factura de întreţinere, dǎ parcǎ eu dau drumu la calorifer iarna şi pe urmǎ cine ştie când îi mai recuperez eu, cǎ dacǎ mor, uite ca bietul vecinu sǎracu ca era om liniştit şi la locul lui. Apoi tanti Vasilica se opri brusc privind miratǎ în jur ca şi cum ar fi uitat de unde a plecat şi unde vrea sǎ ajungǎ. Plutonierul Gherghinescu a privit-o pe tanti Vasilica la început cu speranţǎ, apoi sprâncenele sale au început sǎ se apropie a-ncruntare, şi s-au apropiat, s-au tot apropiat pânǎ au ajuns sǎ se încaiere una cu alta de rǎmase doar o dungǎ neagrǎ şi groasǎ, nici urmǎ de sprâncene.
- Doamnǎǎǎ… - încercǎ el s-o coboare cu picioarele pe pǎmânt pe tanti Vasilica. Cum ziceaţi cǎ a ajuns acolo?
- A cǎzut de la balcon - dǎdu aceasta rǎspunsul prompt ca şi cum i-ar fi fost fricǎ sǎ nu uite şi de data asta unde trebuie sǎ ajungǎ, apoi liniştitǎ înnodǎ firul discuţiei din capǎtul din care o lǎsase.
- Da sǎ vedeţi, veneam eu cu sacoşele pline de la piaţǎ cǎ pe lângǎ pui mai luasem şi nişte verdeaţǎ sǎ pun la ciorbǎ, nu mare lucru, nişte morcoviori, nişte leuştean, vreo doi pǎstârnaci acolo, nişte pâine şi o sticlǎ de ulei şi apoi… - aici fǎcu o pauzǎ scurtǎ uşor intimidatǎ de sprâncenele intercalate şi întunecate ale plutonierului Gherghinescu, dar continuǎ cu curaj – şi când sǎ intru în scara blocului aud aşaaa ceva ca un troznet, pe urmǎ ceva aşaaa ca un planor şi pe urmǎ ceva aşaaa ca o buturugǎ despicatǎ. Dau sǎ mǎ uit în spate şi când colo îl vǎd pe dǎnsul în flori, cǎ picase exact peste crizantemele lu coana Margareta, cǎ ce rǎu mi-a pǎrut, cǎ abia se prinseserǎ, cǎ de vreo trei ani se chinuie.
- Care va sǎ zicǎ n-aţi vǎzut altceva decât pe decedatul în iarbǎ?! – întrebǎ poliţistul teribil de dezamǎgit de prestaţia doamnei Vasilica ce nu vǎzuse nimic regulamentar, dar avea o gurǎǎǎ cǎ îi fǎcu imediat un asterisc în agendǎ sǎ-şi aducǎ aminte sǎ nu care cumva s-o cheme la secţie.
- Ba daaa… cǎ înainte sǎ aud zgomotu ǎla de buturugǎ despicatǎ, l-am auzit pe ǎla de planor, m-am dat doi paşi înapoi şi l-am vǎzut cum cade. Ca un cofraj de ouǎ cǎdea domnu poliţist, mǎ jur pǎ ce-am mai sfânt. Nu ca omu, ca un cofraj de ouǎ cǎdea.
Plutonierul Gherghinescu începu sǎ-şi scarpine bǎrbia, rasǎ şi aceasta regulamentar şi oftǎ adânc. Urma sǎ aibǎ o investigaţie lungǎ şi complicatǎ. Simtea asta în toţi porii, pânǎ în vârful pǎrului de pe braţe simţea asta.
- Domn plutonier vǎ spunem noi tot, cǎ l-am vǎzut – se înfiriparǎ în faţa tuturor doi bǎtrânei scorţoşi ce semǎnau perfect cu Statler şi Waldorf, moşii din Muppets. Eram acolo pe bancǎ şi jucam un şah cǎnd domnu Gavrilescu a apǎrut la balcon. A curǎţat câteva frunze uscate de la nişte ghivece de flori şi pe urmǎ nici una nici douǎ s-a urcat pe balustradǎ şi s-a aşezat cu fundul pe ea şi cu picioarele în afarǎ. N-a stat mult aşa, cât a fumat o ţigarǎ, pe urmǎ şi-a dat drumul. Da are dreptate coana Vasilica, n-a cǎzut domnule, a plutit. Înţelegi dumneata?! N-a cǎzut ca un ghiveci cu muşcate, a cǎzut aşa ca un ziar d-ǎsta - zise unul din ei, cel cu mustaţa şi cu chelia albe ca zǎpada, agitând în aer un ziar pe care pânǎ atunci îl ţinuse împǎturit sub braţ şi pe care se putea întrezǎri un bust generos şi douǎ picioare lungi cât cele de la bǎtǎtoru de covoare de la scara A, în timp ce celǎlalt mai încruntat şi uşor adus de spate confirma continuu din cap ca un cǎţel din luneta de la maşinǎ.
- Pfiuuu – şuierarǎ buzele plutonierului subţiate ca ţumburucul de la trompetǎ. Apoi plutonierul îi pasǎ agenda şi cascheta lu nea Valentin care era lângǎ el, ceea ce îl fǎcu pe acesta sǎ se umfle în pene de mândrie şi mǎsurǎ apoi cu pasul distanţa de la decedat şi pânǎ la zidul blocului.
- Mda – bombǎni el. Dacǎ era ghiveci cu muşcatǎ trebuia sǎ cadǎ aaaici – continuǎ şi “aici” rǎmase în aer preţ de câteva secunde pânǎ când plutonierul Gherghinescu gǎsi într-unul din buzunare o bucatǎ de cretǎ şi mâzgǎli un X mare exact sub balconul decedatului. Refǎcu cu pasul mǎsurǎtoarea înapoi spre locul impactului şi îi ieşirǎ exact zece paşi ca puţin mai devreme. Privi în sus îngândurat.
- Cu ce se ocupa decedatul? – îşi continuǎ el investigaţia în încercarea de a gǎsi cauzele morţii acestuia.
- Cu nimic! – veni rǎspunsul prompt al coanei Marieta de la parter. Dumneaei ştia tot ce se întâmplǎ în bloc. Când intrǎ şi când iese fiecare, cine vine, la cine vine, cât rǎmane. Stǎtea toata ziulica cu coatele proptite pe pervazul ferestrei şi privea în afarǎ. Dacǎ situaţia o cerea ieşea şi de dupǎ perdea şi urmǎrea traseele cel mai adesea scurte şi clare ale locatarilor şi ale musafirilor lor. Nu urca niciodatǎ scǎrile dar urmǎrea lǎmpile de la lift şi ştia cu precizie unde opreşte şi în plus avea un şaptelea simţ ce îi spunea cu precizie dacǎ individul a intrat chiar pe uşa din faţǎ, dacǎ a dat colţul şi a intrat în apartamentul din stânga sau dacǎ a dat roatǎ prin dreapta şi a intrat în ultimul, cel mai îndepǎrtat.
- Cum cu nimic? – se rǎţoi plutonierul care orişicât era de împotriva celor care nu muncesc şi trǎiesc doar din şmenuri şi şmecherii, nu putea totuşi concepe cǎ decedatul era dintr-ǎia.
- Pǎi da domnu poliţist – explicǎ coana Marieta sǎ înţeleagǎ tot profanu – nu-l vǎz niciodatǎ intrând sau ieşind, la el nu urcǎ nimeni şi nu coboarǎ nimeni, nu spalǎ, nu cântǎ în baie, nu face petreceri, nu ascultǎ radio tare, nu întinde rufe pe balcon, nu pune murǎturi, nu primeşte scrisori, nu vorbeşte, nu respirǎ. Nu face nimic.
Plutonierul Gherghinescu o privi pe coana Marieta pe sub cozorocul caschetei, o cântǎri un pic din priviri şi hotǎrî sǎ încheie investigaţia pentru cǎ radiografia fǎcutǎ de ea pǎrea sǎ fie absolut profesionistǎ iar dumneaei omul potrivit la locul potrivit.
- Ştii ce zic eu domnule? - continuǎ un domn mic şi rotund ca un butoi, îmbrǎcat într-un maieu crǎpat pe ici pe colo care îi acopererea doar o jumǎtate de burtǎ, cea de sus, şi care vântura o mustaţǎ cazonǎ tipicǎ rezerviştilor de cavalerie – eu zic cǎ era d-ǎlaaa…pocǎit, d-ǎlaa, zi sǎ-i zic, adventist d-ǎla dǎ ziua cinşpea. Cǎ prea era ca o umbrǎ.
- Ba eu cred ca era poet – rǎsǎri şi vecina Lucreţia palidǎ şi înaltǎ ca o pǎpǎdie, pentru a se risipi apoi printre palele de vânt.
- Sau poate cǎ o fi fost artist ca ǎia pe care ia batut minerii la Universitate. Cǎ uite are şi plete şi ochelari şi nici nu face nimic – încercǎ şi madam Pleşniţǎ de la şase, care avea în fiecare camerǎ a apartamentului dumisale, inclusiv în baie, câte un afiş format A3 cu domnul Iliescu, iar în dormitor unul chiar cu autograf în original pe care îl obţinuse când fusese la Cotroceni sǎ-i ureze “La mulţi ani!” de ziua dumnealui.
- Madam Pleşniţǎ, hai terminǎ cu prostiile. Vezi-ţi de treburile dumitale – îi taie vorba un bǎrbat vânjos, tuciuriu si mustacios, cu braţul cât barosul şi cu figurǎ de lucrǎtor la cǎile ferate iar madam Pleşniţǎ îşi înghiţi cuvintele nemestecate.
- Da ce, aici numa dumneata ai voie sǎ vorbesti? Ce, dacǎ domnu Iliescu nu mai e preşedinte crezi cǎ….
- Tǎceţiii – zbierǎ plutonierul Gherghinescu. Se poate oameni buni?! Aici facem o anchetǎ, o investigaţie, nu ne batem joc. Apoi îşi aminti cum cǎ rubrica privind cauza decesului a rǎmas necompletatǎ şi încercǎ sǎ direcţioneze discuţia ca-ntr-un scoc cǎtre esenţǎ.
- Cum se poate oare sǎ fi cǎzut aşa ca un carton de ouǎ, la zece metri de zid? – bombǎni plutonierul ca pentru sine, dar suficient de tare cât sǎ-l audǎ şi moş Chiştoacǎ care obosise deja şi moţǎia pe bǎncuţa pe care domnu Dumitrescu o construiese chiar sub fereastra dumisale de la parter.
- O fi vârcolac – veni cona Vetuţa cu o primǎ variantǎ de rǎspuns.
- Sau stafie – completǎ madam Nicolescu seria rǎspunsurilor posibile dar varianta sa stârni dispreţul distinsului auditor cǎci domnul Dumitrescu care şedea chiar lângǎ dânsa pufni pe nas:
- Hai fugi de-aici madam Nicolescu… Chiar aşa…?! Pǎi unde ai mai vǎzut dumneata stafie cu blugi şi tricou d-ǎsta verde ecologic – la care madam Niculescu se fǎcu micǎ şi se retrase încet din primplan.
- O fi fost pisicǎ domnle într-o viaţǎ anterioarǎ, cǎ şi Miţa mea când a sǎrit de la balcon tot aşa a plonjat, ca o paraşutǎ – zise domnişoara Nicoleta zâmbind.
- Ba paraşutǎ eşti tu! Nu vezi cǎ nu te duce capu?! De ce dracu îţi mai rǎceşti gura eu nu înţeleg. Pânǎ şi mâţele se aruncǎ pe geam din cauza ta – rǎbufni un domn înalt şi uscat ca un ghiudem, din blocul de vizavi, care avea de mult ceva de împǎrţit cu domnişoara Nicoleta, cǎ ba împǎrţea, ba despǎrţea şi ce certau ca apucaţii, şi pe urmǎ iar împǎrţeau şi iar despǎrţeau şi se certau ca chiorii.
- O problemǎ nu înţeleg cǎ veni vorba de paraşutǎ – le taie vorba poliţistul privind spre bustul domnişoarei Nicoleta şi ridicând-şi iar cascheta de pe scǎfârlia asudatǎ pentru a se scǎrpina dupǎ ceafǎ – cum de a planat aşaaaa… ca o femeie gonflabilǎ, dilemǎ pe care însǎ nimeni nu îndrǎzni sǎ încerce s-o descurce sau nu fu capabil.
Pentru o vreme se fǎcu linişte. Plutonierul Gherghinescu îşi mângâie bǎrbia şi-şi blestemǎ ziua în care a acceptat sǎ intre în Poliţie. Aşa caz nu mai avusese de la Anul Nou cu vreo zece ani în urmǎ, când un şofer beat intrase cu maşina în benzinǎria din cartier, da nu oprise la pompǎ ci intrase de-a dreptul în clǎdirea benzinǎriei de-au trebuit sǎ dǎrâme şandramaua, altfel n-au putut s-o extragǎ. Şi ǎia dinǎuntru, patru gǎligani, beţi turtǎ toţi, s-au dat jos şi nu şi-au mai adus aminte care trebuie sǎ se urce la volan. Erau plini de sânge da nici unu nu zicea cǎ el ar fi fost şoferul. I-a pus şi la detectoru de minciuni şi tot n-au reuşit sǎ-l identifice. Pǎnǎ la urmǎ a trebuit sǎ treacǎ în hârtii “autor necunoscut” şi aşa a închis dosaru. Da gǎliganii tot au trebuit sǎ plǎteascǎ pagubele.
- Ştiţi ce cred eu? Eu cred cǎ era gol – murmurǎ în cele din urmǎ o puştoaicǎ din spate de tot.
- Cum gol domnişoarǎ?! L-ai vǎzut dumneata gol? Fǎcea orgii în apartament? – ridicǎ sprâncenele plutonierul Gherghinescu vizibil mulţumit de schimbarea de direcţie pe care o realizase anchetarea evenimentului.
- Nu domnule, eu cred cǎ era gol de înlǎuntruri.
Poliţistul îşi dǎdu uşor capul pe spate pentru a încuviinţa dar rǎmase cu el aşa pentru cǎ în timp ce executa manevra îşi dǎdu seama cǎ nu are ce încuviinţa, ba mai mult, constatǎ uşor iritat cǎ vorbele puştoaicei deviau cursul anchetei cǎtre o zonǎ nebuloasǎ care nu avea nimic de-a face cu ordinele şi regulamentele de altfel riguroase şi clare ale poliţiei.
- Ia mai taci tu cǎ numa prostii vǎ învaţǎ pe la şcoale pe acolo – îi dǎdu o mânǎ de ajutor tanti Maria, vecina de deasupra. Cǎ s-a dus de râpǎ şcolile în ziua de azi, cǎ toate stǎ sǎ cazǎ. Pe vremea mea se fǎcea şcoalǎ nu glumǎ, nu ce faceţi voi acuma, cǎ e şcolile pline de drogaţi şi vǎ e gândul numa la sulemeneli şi la… - aici tanti Maria fǎcu o micǎ pauzǎ pentru cǎ pe buze îi aterizase cuvântul sex, dar privind feţele cernite ale celor din jur şi pe cea încruntatǎ a plutonierului Gherghinescu sǎri peste sex şi continuǎ mai paşnic – ţoale, în loc sǎ vǎ fie mintea la învǎţat.
Cuvintele fetei care se retrǎsese speriatǎ şi începu sǎ şuşoteascǎ ceva cu o prietenǎ, i se înşurubarǎ însǎ în minte ca un fasung şi un gând ca un bec de 40 de waţi licǎri în capul mare şi rotund al plutonierului. Exista ceva adevǎr în vorbele fetei, cǎci observase şi el cǎ trupul lui Eleonor Gavrilescu arǎta ca o femeie gonflabilǎ care fâsâie pe la colţuri. Şi nici sânge nu era, asta observase din prima. Şi nici nu zburaserǎ bucǎţi din el cum s-ar fi aşteptat orişicine de la un trup care a coborât pe de-a dreptul şapte etaje. Plutonierul Gavrilescu luǎ decizia sǎ studieze din nou trupul decedatului, de data asta cu mai mare atenţie, aşa cǎ îi dǎdu lu nea Valentin numa cascheta de data asta şi cu pixul bic într-o mânǎ şi cu agenda neagrǎ în cealaltǎ îşi fǎcu loc printre trupurile înghesuite în jurul sǎu îndreptându-se spre locul impactului. Când ieşi însǎ din încercuirea de glasuri rǎmase pironit, agenda îi cǎzu din mâini şi un “auuu…” scurt dar puternic ca la infarct lovi timpanele celor din jur. Toţi îl privirǎ buimaci. Plutonierul era stanǎ de piatrǎ. Nu mişca, nu zicea nimic. În cele din urmǎ ridicǎ un braţ şi arǎtǎ spre decedat care… nu mai era… Încremenirǎ cu toţii şi o linişte ca-n cimitir se lǎsǎ peste mulţime. Chiar aşa era. Cât stǎtuserǎ la taclale în faţa blocului decedatul îşi luase tǎlpǎşiţa. Primul care se dezmetici fu tot plutonierul care dǎdu drumul şi pixului bic şi cu amândouǎ mǎinile se apucǎ sǎ scotoceascǎ prin tufişuri, prin straturile de gladiole, crizanteme, dalii, prin gardul viu, dǎrâmǎ cutia de carton în care locuia Nestor câinele fioros al blocului. Ceilalţi îl urmarǎ şi un furnicar de oameni se împrǎştie cǎutǎnd înfriguraţi trupul celui care fusese Eleonor Gavrilescu.
Doar sus, la balconul de la doi, o copiliţǎ de vreo şase-şapte ani chicotea vǎzǎnd mulţimea ce cǎuta disperatǎ. Îşi duse mâinile pâlnie la gurǎ şi ţipǎ cât putu de tare arǎtând cu mâna spre capǎtul blocului.
- Încolooo – şi apoi vǎzând cǎ o sutǎ de perechi de ochi s-au întors înspre ea continuǎ – l-a luat vântul pe sus şi l-a dus încolo înspre balastierǎ. Şi începu din nou sǎ chicoteascǎ, miratǎ peste mǎsurǎ de nepriceperea serioasǎ a oamenilor mari.
Plutonierul Gherghinescu o privi pe fatǎ cu mâinile în şolduri preţ de câteva secunde, privi apoi florile un piculeţ înclinate din faţa blocului OD14 şi îşi deschise agenda la data de 23 mai 2006 unde scrisese puţin mai devreme cele patru rânduri. Le reciti urmǎrind cu degetul fiecare litera, apoi rupse atent foaia având grijǎ ca desprinderea sǎ se facǎ corect, pe lângǎ cotor, fǎrǎ bucǎţele rǎmase în afarǎ. O mototoli şi o bǎgǎ în buzunar.
- Nebunie colectivǎ – mai apucarǎ sǎ audǎ cei din primele rânduri cuvintele şuierate printre buzele plutonierului Gherghinescu, în timp ce acesta se rǎsucea pe cǎlcâie şi se fǎcea nevǎzut în direcţia opusǎ balastierei.

4 comentarii:

madelin spunea...

Aceasta poveste, ca si alelalte dinainte (croite pe calapodul povestirilor cu concluzie dulce-amaruie) m-a pus pe ganduri de visare. Eheeeeiiii...

mosu spunea...

:)
d-apai madelinule, nu stiu cum o fi pe la voi pe la capitala, dar pe aici dupa ce dimineata a fost frig si urat acum a iesit un soare calduuut si placuuut de-ti vine sa te intinzi ca o musca pe perete si sa viseeeeezi….. sa tot viseeeeezi pana hat departe……..

aldracu spunea...

ești plimbat și bogat moșule...mersic

mosu spunea...

:))
plimbaaat… oi fi, ca una din doua ies din trupul asta greu si din lumea reala si vajjj ca vantul prin lumile celelalte, de poveste…; bogat nu stiu, ca daca am ceva dau nu tin pentru mine, pun tot aici……
da eu cred ca esti tu prea generos aldracu :)
eu multumesc