vineri, 26 februarie 2010

Falsa problemă a găinilor stresate

Media romanească s-a înfiorat acum câteva zile bune la vestea că găinile din România ce trăiesc la bloc (de baterii) ar fi în mare măsură stresate datorită condiţiilor de locuit mai mult decât precare, ceea ce ar genera zice-se ouă cu defect, ce sunt dăunătoare sănătăţii (vezi aici sau aici). “Hormonul stresului se transferă şi în ouă şi de acolo la consumatori, pentru că acesta nu este distrus prin fierbere" spun specialiştii. Nu se spune nicăieri nimic despre femeile care trăiesc în condiţii de stres mult mai serioase şi mai dau naştere şi la copii, dar probabil că după ce vor fi rezolvate găinile va fi atacată şi problema stresului la oameni. UE a arătat şi ea că se preocupă de viaţa stresată a găinilor şi tot specialiştii declară că bateriile de cuşti nu vor dispărea dar vor fi extinse de la 500 cm2 la 750 cm2, vor avea un cuibar pentru nebunii şi o stinghie pe care să se cocoaţe zburătoarea când îi amorţesc oasele.
În vederea reducerii cheltuielilor necesare pentru a produce asemenea modificări costisitoare pentru fiecare locuinţă de găină dar şi pentru a asigura o deconectare garantată a găinilor şi ca urmare o ouare sănătoasă propun următoarele măsuri. Fac menţiunea că dacă una dintre variante va avea unanimitate de voturi o voi înainta Ministerului Agriculturii, Ministerului Sănătăţii, Parlamentului României, precum şi forurilor responsabile din UE. Deci opţiunile ar fi:
a) asigurarea în fiecare dimineaţă pentru fiecare găină outoare a unui clonţ de tărie; tăria se poate obţine uşor cu resurse locale prin fermentarea paielor din zonă; efectul este garantat dar soluţia poate crea dependenţă
b) lipirea pe pereţii stabilimentului a unor poze din reviste (după modelul barăcilor muncitoreşti) cu băieţii de la Chippendales; având în vedere că se apropie 8 martie şi băieţii vor reveni în România propun ca cineva în temă să se ocupe cu efectuarea unor fotografii profesioniste; în caz că nu mai vin se pot folosi şi resurse autohtone; şi în această situaţie garantez rezolvarea doar că, ulterior, va fi nevoie ca baraca să fie dotată şi cu o cuşcă pentru cocoşi vârtoşi
c) instalarea unui sistem audio-video în clădire şi proiectarea celor mai noi videoclipuri cu Lady Gaga sau cu Guţă Panădemaimuţă; după o lună se va efectua un sondaj de opinie şi va fi stabilit câştigătorul, acesta urmând să fie ulterior difuzat în mod permanent; varianta nu este sigură 100% având în vedere gama largă de preferinţe muzicale ale zburătoarelor (se poate încerca şi cu Aerosmith că tot au concert la noi)
d) organizarea periodică pe catuolcul dintre baterii a unor prezentări de modă de lenjerie intimă marca “Cătălin Botezatu” la care musai să defileze şi fostul şofer al Monicăi; soluţia, deşi eficientă, are dezavantajul unor costuri mai mari şi a imposibilităţii stabilirii unui program concret, având în vedere că prezentările se mai desfăşoară în acelaşi timp şi la Milano, Londra şi Paris.
Aştept cu încredere votul dumneavoastră, precum şi alte opinii, sugestii care ar putea scuti găinile de stres, populaţia de boli şi statul de cheltuieli.

joi, 25 februarie 2010

Îngerii nu fac dragoste

L-am întâlnit întâmplător. Mergeam pe Ştirbei Vodă spre Administraţia Financiară să-mi plătesc impozitele pe anul trecut. Recunosc că eram adâncit în gânduri şi un pic amărât tot răsucind socoteli fără rezultat, aşa că fără să îl bag de seamă l-am lovit din greşeală cu umărul. “L-am lovit” pentru că în mod evident “un înger – doi îngeri” e de genul masculin, când de fapt, în mod la fel de evident, ar fi trebuit să fie de genul neutru. Am spus politicos pardon, el mi-a zâmbit şi am dat să plec mai departe. Abia după ce am mai făcut doi trei paşi mi-am dat seama că am dat peste un înger. Şi nu dai peste un înger în fiecare zi. Aşa că m-am întors şi l-am privit îndeaproape cu uimirea celui care descoperă îndărătul draperiei groase de brocart din casa părăsită primele trepte ale scării spiralate spre cer. Era un înger ca toţi îngerii, cu aripi mari cu pene albe precum cele de porumbel, cu chipul senin şi dulce ca al unui copil, cu zulufi blonzi, cu-n veşmânt alb lung până un pic deasupra genunchiului, cu degete subţiri cu unghii de sidef ca scoicile mării şi cu ochi rotunzi şi mari agăţaţi de-o privire ce se desfăşura din înalt ca un păianjen pe firu-i de mătase. N-aş fi ghicit nici în ruptul capului, dar mi-am dat seama că este un înger-ea după felul în care îşi flutura genele, ca şi cum ar fi vrut să le scuture de polenul în exces. Am invitat-o la un ceai, cafeaua nu mă încântă, şi spre totala mea uimire a acceptat. Zâmbea. Nu mi-am pus niciodată problema dacă te poţi îndrăgosti de un înger, în primul rând pentru că eram ferm convins că îngerii sunt asexuaţi şi apoi fiindcă îngerii nu apar ziua în amiaza mare pe bulevard să dai cu umărul peste ei. Dar nu-i aşa. Fiindcă atunci când s-a aplecat să ia zaharniţa din faţa mea, a dezvelit doi sâni mici ca două cupe de îngheţată de portocale cu sirop de vişine şi bumbi de ciocolată. Fiindcă i-a plăcut ceaiul i-am propus să mergem până la mine să ascultăm ultimul disc al Lhasei. I-am explicat că şi ea trebuie să fie un înger acum. Mi-a spus că nu o cunoaşte dar că asta nu ar fi de mirare pentru că şi la ei la îngeri există o anume împărţire a sufletelor pe afinităţi. Spre surpriza mea a fost de acord, deşi mă gândeam că îngerii nu intră în relaţii interpersonale cu oamenii adevăraţi de teamă să nu se murdărească de la negreala din sufletul lor. Am lăsat-o să aştepte un minut în hol, mi-am strâns grămadă lucrurile împrăştiate prin toată casa, le-am aruncat în dulapul pe care apoi l-am încuiat ca să nu se reverse şi am invitat-o să ia loc pe perna-taburet. I-au plăcut foarte mult melodiile, spunea că Lhasa e când mare liniştită, când furtună, când izvor şi fiindcă i-a plăcut atât de mult m-am pus să-i fac o copie cu Nero ca să ia discul înapoi la ea acolo, deşi nu ştiu exact cum o stă treaba cu drepturile de autor la îngeri. Apoi i-am mai pus şi altele, şi Melody Gardot, şi Quadro Nuevo, şi Madeleine Peyroux, şi Diana Krall… Ea asculta tăcând, cu trupul răsturnat pe spate, cu ochii înfipţi în tavan şi cu zâmbetul acela nedezlipit de pe chip. N-a scos nici măcar un cuvânt. Fiindcă se înserase şi mi-a fost teamă s-o trimit singură acasă, n-am ştiu altceva mai bun de făcut decât s-o sărut. A tresărit un pic, apoi a continuat să zâmbească şi să deşire firul agăţat în tavan pe care privirea-i albastră cobora şi urca precum o buburuză pe firul de iarbă. Am întrebat-o daca ar vrea să facem dragoste şi ea a confirmat uşor din bărbie, iar pomeţii obrajilor au urcat încă un deget în sus înspre gene. I-am scos întâi aripile pe care le-am pus jos lângă boxe, apoi uşor rochia albă şi fină ca voalul, şi în cele din urmă sandalele înşurubate strâns înspre genunchi în nojiţe rotunde. I-a rămas doar zâmbetul ce o înfăşura din creştet şi până în tălpi în fir subţire de borangic. Şi-a acoperit cu o mână sânii mici şi cu cealaltă pântecul şi a clipit din nou din gene aşa flutureşte cum o făcuse şi acolo pe bulevard în mulţimea cea mare de oameni.
În rest nu am ce să vă mai povestesc. A fost un fiasco total, nu a scos nici un cuvânt, nici un geamăt, nici o încordare de pleoape, nici o încreţire a buzelor, nici o înfiorare în cercuri de ape a pielii, nici un oftat. A zâmbit tot timpul şi m-a privit cu ochi senini ca şi cum aş fi fost o floare râzând către soare sau o gâză clipind din aripi, ci nu un bărbat încercând o erecţie. În mod evident nu a avut nici un orgasm iar eu nici o certitudine. A plecat pe furiş, spre dimineaţă, odată cu noaptea…

marți, 23 februarie 2010

Fotografia (partea a doua)

Femeia intră agale în frizerie şi-şi roti nedumerită privirea.
- Nimeni?!
- Nimeni doamnă, doar eu – răspunse bărbatul răsturnat pe canapea citind în ziarul local pe care îl ţinea în mână un articol despre alegerile din partidul de stânga pe care îl susţinea. E criză. Oamenii preferă să-şi cheltuie banii pe mâncare şi d-ale casei. Nu-i mai dau pe tuns şi cu atât mai puţin pe bărbierit. Când eram tânăr era plin, abia mai pridideam. Aveam încă şapte angajaţi şi liste pe mai multe zile. Azi toate nevestele şi-au cumpărat piepteni şi foarfeci…
Femeia părea că nu îl ascultă şi continuă să iscodească cu privirea prin ungherele încăperii ca şi cum ar fi căutat ceva anume. Era o femeie în vârstă, să fi avut în jur şaptezeci şi cinci, optzeci de ani, dar cochetă şi cu trăsături frumoase. “În tinereţe trebuie c-a fost mare frumuseţe şi-a sfâşiat multe inimi” – gândi bărbatul, care se ridică în picioare, îşi încheie vesta şi întrebă cuviincios:
- Vă pot fi de folos cu ceva?
- Ştii, mă gândeam că îmi poţi aranja dumneata un pic părul. La două pleacă vaporul şi n-aş vrea să apar aşa ciufulită pe punte.
Bărbatul zâmbi. Părul doamnei arăta impecabil după canoanele locului şi chiar nu vedea ce i-ar mai fi putut face.
- Doamnă ştiţiii…. aici este o frizerie pentru bărbaţi. Două străzi mai jos pe dreapta, pe Simon Bolivar, o să găsiţi un coafor unde vă poate ajuta cineva. Întrebaţi de Maria, e o domnişoară tare îndemânatecă şi pricepută.
- O, nu,nu… eu nu vreau cine ştie ce. Doar să mi-l înalţi un pic aşa şi să mi-l dai cu puţin fixativ, să nu se vadă că nu mai am deloc – zâmbi bătrâna băgându-şi mâinile în păr şi trăgând de el în toate părţile pentru exemplificare până când părul cedă şi se pleoşti ca un pleurotus fiert.
Bărbatul încuviinţă şi o conduse pe bătrână către ultimul scaun pe stânga, pe care îl scutură cu un şervet alb şi o pofti să ia loc.
- Cine e femeia? – întrebă bătrâna ridicănd cu două degete fotografia veche prinsă în rama oglinzii, din care o tânără cu bucle blonde şi zămbet strălucitor făcea cu mâna spre cel din spatele camerei.
- Mătuşa mea Doña Francisquita Mendez. A murit cu foarte mulţi ani în urmă, a doua zi după ce m-am născut eu – răspunse bărbatul fără să sesizeze cutremurarea femeii.
- Poţi să-mi mai spui ceva despre ea? Îmi pare o femeie tare frumoasă.
- Da doamna, aşa a şi fost. Şi plină de viaţă. La paisprezece ani s-a îndrăgostit de primul băiat cu care a vrut să se şi mărite. Apoi de un căpitan de cavalerie cu care ar fi trebuit să se căsătorească în toamna lui ‘43. Dar n-a mai apucat, căci a ucis-o.
- Cine a ucis-o?
- Viitorul ei soţ. Naiba ştie de ce, nu e prea clar.
- Luis Caldevilla?! – întrebă bătrâna ridicând un pic glasul şi privindu-l în ochi pe Miguel Mendez.
- Da doamnă. Îl cunoaşteţi? – întrebă bărbatul mirat.
- Una din prietenele mele cele mai bune s-a născut aici în Vasco Nuñez de Balboa şi mi-a povestit o grămadă… A murit demult. De singurătate şi de tristeţe – adăugă femeia după o secundă de ezitare. Ştii, uite buclele astea două din faţă aş vrea să le urci un pic mai în creştet şi aici pe lângă ureche să fie un pic mai lipit de cap, nu aşa rotund ca o cască de astronaut – surâse cochet bătrăna.
- Sigur doamnă, imediat. Cam aşa ar arăta ceea ce aţi dorit? – concluzionă bărbatul după ce meşteri câteva minute la coafura bătrânei.
- Eşti un frizer pe cinste domnule…
- Miguel Mendez doamnă, la picioarele dumneavoastră – se înclină bărbatul.
- Ştii tinere, mă gândeam că dacă tot nu ai cine ştie ce clienţi pe ziua de azi, ai putea să-mi dai o mână de ajutor. E o zi prea călduroasă, iar eu mai sunt deloc tânără. Ce crezi, mă poţi repezi până la Hotel Mordedura de Serpiente, să mă ajuţi să-mi iau bagajul şi să mă duci apoi până la vas?! Iar eu am să te răsplătesccu o poveste pe care o ştiu de la prietena mea, care s-a întâmplat acum… 67 de ani de ani. Adică atâţia cât ai şi dumneata nu-i aşa?!
Bărbatul zâmbi. Nimeni nu-i mai spusese “tinere” de foarte multă vreme, nici nu-şi aducea aminte de când, iar femeia din faţa sa o făcea cu o dezinvoltură care îl amuza. Era o băbuţă simpatică.
- Să mergem deci doamnă – confirmă bărbatul închizând uşa pravăliei şi deschizând portiera maşinii.
- Am să-ţi spun o poveste despre două surori. Numele n-au importanţă dar ca să-mi fie mai uşor să croşetez firul poveştii am să le spun pur şi simplu Francisquita şi Ines. Prima era un copil nebun şi răsfăţat. O copilă frumoasă şi alintată care credea că lumea e a ei şi numai a ei, că totul i se cuvine şi care îşi trăia viaţa ca o pasăre în înaltul cerului. Cealaltă era o fată închisă înlăuntru, inteligentă şi echilibrată, timidă şi speriată de lume. Frumoasa copilă a cunoscut dragostea devreme, alături de un băiat asemeni ei, cu bucle blonde şi mijloc subţire, cu ochii albaştrii ca marea şi vise lungi şi pufoase ca norii. Erau doar fiorii năprasnici ai primelor iubiri, ai iubirilor de hârtie şi de vânt, de nea şi de iarbă. Când sânii au prins a înflori printre reverele de in ale rochiei şi soldurile au prins gustul cumbiei, când săgetările inimii au început să doară şi dincolo de dorinţi, Francisquita l-a uitat pe băiatul din vată de zahăr şi s-a îndrăgostit de un bărbat adevărat, de un bărbat în carne şi oase, căpitanul Luis Caldevilla. A fost o dragoste ameţitoare ca un fum din vreascuri de coca uscate, ca un joc de baba-oarba în care tot ce atingi se transformă în prinţi şi prinţese, ca o poveste care ştii că se încheie cu “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” indiferent căt de urât e zmeul. Cea care a trezit-o din această beţie a fost mama dumneaei Doña Lucia Mendez care a întrebat-o în ziua în care le-a fost cerută binecuvântarea: “Cât de mult îl iubeşti pe Luis Caldevilla, tot atât de mult cât l-ai iubit şi pe José del Carmen Ramírez?!”. Atunci vraja s-a destrămat. Francisquita a înţeles că tot ce-a trăit alături de căpitan n-a fost decât iubire oarbă, pătimaşă şi oarbă. În seara aceea s-a dus la José acasă, la sărutat apăsat pe buze şi i-a cerut iertare. Apoi l-a luat de mână şi l-a tras dupa ea în Golful Mangrovelor unde au trăit o noapte de iubire cum numai în basme se poate trăi. Au înotat goi în mare, au făcut dragoste pe nisipul fierbinte, au dansat, au băut, au cântat şi s-au pierdut unul în altul cum se pierde soarele în mare şi liniştea în şoaptă. Au trăit ca doi copii fericiţi. Dar noaptea lor de iubire n-a rămas fără urmări. După o lună Francisquita a aflat că e însărcinată. Iar copilul nu putea fi al căpitanului căci îşi promiseseră să se păstreze curaţi până la nuntă. Dar Francisquita era copilul răsfăţat al familiei aşa că în spatele ferestrelor înflorate de la casa Mendez s-a decis ca dona Ines să pară că ar fi însărcinată, iar Francisquita să-şi ascundă sarcina până în ultimul moment înainte de naştere, ceea ce nici n-a fost foarte greu căci Francisquita avea o talie de fluture, în timp ce Ines a ascuns sub rochia de in, rând pe rând, pernele de diferite mărimi lucrate de Doña Lucia cu mâna ei. Iar la momentul potrivit de Dumnezeu, nebunatica Francisquita a născut departe de ochii lumii, într-o clinică din Barranquilla, un băieţel frumos şi bucălat căruia i-au spus Miguel. Opreşte aici te rog. Mergem până la hotel să luăm bagajele, da?! Aşaaa… deci a dat naştere unui băieţel pe care l-au numit Miguel. Doña Lucia Mendez a venit pe furiş cu micuţul într-o miercuri şi familia a anunţat cu tam-tam naşterea copilului lui Ines în timp ce Francisquita a venit a doua zi singură. Şi totul ar fi mers fără probleme dacă nu şi-ar fi băgat dracul coada. Un anume Feliciano, unul din mulţii pretendenţi ai Francisquitei, într-o noapte de beţie şi de ură i-a spus lui Caldevilla tot adevărul. Cum îi văzuse pe îndrăgostiţi în Golful Mangrovelor, cum făcuseră dragoste, cum îşi culcaseră capul unul pe umărul celuilalt, cum el îi făcuse salbă albă de scoici, iar ea cunună de alge. Tot i-a spus Feliciano, nimic n-a lăsat nespus, nici un amănunt. În ziua în care Francisquita s-a întors în Vasco Nuñez de Balboa, turbat de furie Caldevilla a vent să-i ceară socoteală. N-a găsit-o acasă. Acasă era doar sora ei Ines care i-a înmuiat mânia încornoratului cavaler, l-a mângâiat pe creştet şi l-a trimis acasă la culcare. Apoi şi-a anunţat sora de toată grozăvia, i-a spus să-şi pregătescă bagajele, i-a dat toate economiile ei şi a trimis-o departe, cât mai departe de casă. La miezul nopţii, s-a culcat în locul ei şi s-a rugat la Domnezeu. Astea sunt bagajele, astea două. Da e plătit, să mergem. Buuun… Dar dracul nu îşi băgase suficient coada. Aşa că a trecut pe la Caldevilla şi l-a întărâtat, iar acesta orbit de gelozie şi de aburii beţiei s-a întors spre dimineaţă în casa Mendez pentru a-şi duce la capăt planul, ucigând-o pe Ines, din greşeală, în timp ce Francisquita sărea pervazul ferestrei şi se îmbarca spre Europa pentru totdeauna, lăsând un bilet cu explicaţii pe noptiera Doñei Lucia. N-a fost prea greu pentru familia Mendez să ascundă totul şi să însăileze din frânturi de întâmplare o altă realitate pe care cei mai mulţi au acceptat-o, de teamă ca Luis Caldevilla să nu afle adevărul şi să o caute pe Francisquita până la capătul zilelor pentru a o ucide. Aici e dragule. Uite ăla e vaporul. Cam asta a fost povestea reală a surorilor Mendez – încheie bătrâna privindu-l cu ochii înlăcrimaţi pe bărbatul împietrit de uimire.
- Deci eu nu sunt….
- Nu dragule. Nu eşti băiatul Doñei Ines, ci al lui José del Carmen Ramírez ce s-a prăpădit de dragoste şi dor şi al Francisquitei, alintata şi nebuna, răsfăţata şi răzgâiata – îi strigă femeia cu greu de pe puntea vasului. Apoi îi făcu cu mâna şi îi aruncă din palmă un sărut.
Ultimul gest îl străfulgeră din creştet până în talpi. Închise ochii şi-l revăzu încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, de o mie şi una de ori, ca o bilă de ruletă ce se opreşte într-una pe treisprezece negru. Gestul acela îl văzuse de mult mai multe ori, îl vedea în fiecare zi de zeci de ani încoace când se apleca peste masa de lucru şi privea în ochi chipul luminos, dulce, cu bucle blonde al Doñei Francisquita Mendez.

sâmbătă, 20 februarie 2010

Fotografia (partea întâi)

Pe oglinda bărbierului din micul orăşel ce păstra numele legendarului erou Vasco Nuñez de Balboa au stat tot timpul două fotografii, cele ale fiicelor sale Doña Francisquita Mendez şi Doña Ines Mendez, una înfăşurând privirile de mătase ale bărbaţilor în gheme mici ca cele în care se înfig ghearele mâţelor dintr-o parte, iar cealaltă răscolindu-le înlăuntrurile din cealaltă. Nimeni nu ştie când a dispărut fotografia Doñei Ines, cea mai mare dintre surori, cert este că marea majoritate a bărbaţilor ce treceau pragul prăvăliei nu îşi aminteau decât chipul luminos, dulce, cu bucle blonde al Doñei Francisquita. Timpul trecuse şi peste dugheană şi peste bătrânul Mendez învelindu-i însă în veşminte diferite pe fiecare dintre ei. Dacă prăvălia îşi schimbase obrazul de mai multe ori întinerindu-l de fiecare dată, obrazul bărbierului se uscase o frunză de coca, pentru ca în ultimii ani să se încreţească şi să crape în crevase adânci şi numeroase ca o scoarţă de copac muribund. De la preluarea frâielor de către nepotul său don Miguel, prăvălia s-a schimbat total. Camera de odihnă din spate a dispărut complet pentru a permite lărgirea salonului ceea ce a îngăduit mărirea numărului de puncte de lucru de la trei la opt, scaunele de tuns vechi şi uzate au fost înlocuite cu scaune noi aduse tocmai de la Bogota, oglinzile rotunde pe care praful de argint începuse să se zbată în împunsături mici ca pişcătura de ţânţar au fost înlocuite cu oglinzi uriaşe ceea ce făcuse ca încăperea să pară de două ori mai mare decât era în realitate, iar lămpile vechi ce atârnau ca o ghilotină deasupra capetelor fiecărui muşteriu au fost înlocuite cu instalaţii de iluminat moderne comandate de Doñ Miguel Mendez tocmai din America, aşa cum nu existau niciunde până hăt departe spre Riohacha. Doar fotografia Doñei Francisquita supravieţuise tuturor acestor schimbări şi rămăsese înfiptă în rama ultimei oglinzi, în spate pe stânga, acolo unde tundea şi bărbierea don Miguel, nepotul său.
Povestea surorilor Mendez fusese una extrem de tumultuoasă şi de tristă şi-şi răsfirase cu viteză ameţitoare paginile în vara anului 1943. Atunci Doña Francisquita nu avea decât optsprezece ani, iar sora sa Doña Ines douăzeci şi unu. În timp ce prima era o păpuşă blondă şi zâmbitoare, cea de-a doua era deja o femeie matură, liniştită, cu trăsături cam rigide şi nu tocmai frumoasă. Era aparent rece, dar cei ce o cunoşteau mai bine erau încântaţi să descopere sub cămăşa de mătase o inimă generoasă şi sensibilă.
Doña Francisquita trăia totul cu intensitatea unui vulcan. La nici paisprezece ani se îndrăgostise nebuneşte de José del Carmen Ramírez, un băiat plăpând şi frumos ca o lumânare sculptată, alături de care copilărise şi de care descoperise toate bucuriile descătuşate ale vieţii. Un an mai târziu fugeau împreună în munţi anunţând că numai încuviiţarea parinţilor că vor recunoaşte căsătoria lor împlinită în Grota Spânzurată şi oficiată de acvila de stâncă îi va mai aduce vreodată înapoi. Doña Lucia, mama Francisquitei a fost cea care i-a înduplecat să revină în cele din urmă şi le-a obţinut acceptul de a mai aştepta câţiva ani până să-şi oficializeze căsătoria şi în Biserica Domnului. Şi bine a făcut căci după nici doi ani Francisquita avea să se îndrăgostească din nou, de data aceasta fulgerător, de căpitanul Luis Caldevilla, bărbat chipeş şi aventurier înnăscut. Căpitanul îşi cantonase regimentul pe un câmp din apropiere, având ordine precise să apere cu orice preţ micul port, fără ca nimeni, nici măcar superiorii săi, să ştie încă cine este duşmanul. Tot ce se ştia era că-i război.
Căpitanul Luis Caldevilla a înscris rapid în lunga sa listă de cuceriri numele Francisquitei, pentru ca mai apoi să-l încercuiască cu roşu şi să-l însemne cu un asterisc, alimentând astfel zvonurile că ar putea fi şi ultimul din întinsa sa listă. Numai trei luni de pasiune năvalnică şi de dragoste trupească cum nu cunoscuse în iubirile-i ninse domol alături de José au fost de ajuns ca cel din urmă sa fie dat complet iutării. Dar dat uitării în asemenea hal încât, într-o dimineaţă tremurândă de septembrie, când frunzele de cinchona îşi îmbujorau obrajii sub săruturile neruşinate ale soarelui, se înfăţişă cu noua sa iubire în faţa Doñei Lucia Mendez şi a lui Doñ Alejandro Mendez pentru a le cere din nou binecuvântarea. Doña Lucia, ce ştia demult că această clipă avea să vină, le zâmbi amândurora şi fără ca bărbatul să audă îi strecură printre buze fiicei sale “Îl iubeşti mult?”. “Enorm. Până la cer!” îi răspunsese Francisquita cu bolta întreagă prelinsă pe chipu-i senin. “Acelaşi cer până la care l-ai iubit şi pe Jose?” – mai adăugase Doña Lucia. Atât au discutat cele două femei despre bărbatul ce avea să le marcheze viaţa într-un mod pe care nici una din ele nu l-ar fi bănuit niciodată. Într-o lună, la insistenţele lui Luis Caldevilla, Doña Lucia Mendez şi Doñ Alejandro Mendez aveau să stabilească data nunţii: 23 septembrie 1943. “Să iasă vinul cel nou” îi zâmbise şiret Doñ Alejandro viitorului său ginere. Emoţiile evenimentului aveau s-o copleşească însă încet încet pe tânăra femeie, căci fără nici un motiv aparent începu să aibă tot mai dese stări de neplăcere, ameţeli, dureri sfâşietoare de cap. Tot mai adesea avea să cadă pradă tristeţii, să rămână la pat în casa părintească şi să-şi strivească după-amiezile între cotoarele cărţilor ce drapau biblioteca tatălui şi pe care nu le deschisese niciodată. Starea de nesănătate a Doñei Francisquita se agravă atât de mult încât într-o dimineaţă dispăru din casa părintească împreună cu părintele său Doña Lucia. “O să rămână câteva săptămâni în spitalul din Barranquilla sub supravegherea medicilor. E tânără şi necoaptă domnule, trebuie să o înţelegeţi. Să avem răbdare!” – îi explicase Don Alejandro viitorului său ginere. Cam tot în aceeaşi perioadă un alt necaz se abătu asupra familiei Mendez. Doña Ines, Doña Ines cea urâţică şi rigidă, Doña Ines cea sobră, cea studioasă, cea echilibrată, ei bine Doña Ines care nu ridicase niciodată ochii necuviincios în faţa vreunui bărbat era însărcinată. N-a vrut în ruptul capului să spună cine e acela şi şi-a acceptat cu silnicie şi smerenie sarcina, pe care a dus-o îndărătul perdelelor înflorate ale Doñei Lucia până într-o zi oarecare, când Miguel Mendez avea să vadă nu lumina zilei ci obscuritatea unei încăperi înecate în miros de seu şi de tămâie. Încântată de vestea că sora sa este mamă şi că ea însăşi are un nepot Doña Francisquita avea să se întremeze rapid şi să apară doar o zi mai târziu pentru a-şi vedea rudele. Pregătirile de nuntă puteau să înceapă…
Şi au inceput fără întârizere, doar căă…. Doar că nu trecuse nici măcar o săptămână de la naşterea lui Miguel Mendez şi o crimă oribilă avea să sfâşie liniştea micului port de la Caraibe şi viaţa familiei Mendez. Era o seară liniştită de sfârşit de vară în care soldaţii lui Luis Caldevilla se amestecau cu tinerele fete din Vasco Nuñez de Balboa pentru a exploda în petreceri nesfârşite care începeau la lăsarea întunericului şi se sfârşeau când prima geană de lumină se strecura încetişor printre frunzele copacilor, cele mai multe desfăşurate în chiliile dragostei având ca acoperiş doar ghitarele iar ca ferestre sticlele cu chincha. Era cinci dimineaţa când tipete sfâşietoare de femeie crestaseră tăieturi adânci şi dureroase în liniştea nopţii. Veneau din casa Mendez. Prima care a intrat a fost Doña Lucia. Scena ce i s-a înfăţişat ochilor a fost îngrozitoare. Trupul Francisquitei atârna pe marginea patului având înfipte din creştet până la mijloc zeci de lovituri de pumnal. Ucigaşul nu era nimeni altul decât Luis Caldevilla care cu ochii injectaţi de băutură continuă să lovească chiar şi după ce trei bărbaţi sosiţi din vecini împreună cu Don Alejandro au încercat să-l oprească şi să-l culce la pământ. Tot ce-a urmat a fost ca un vis urât, ca un roman scris de-o minte rătăcită, ca o rană răscolită cu vârful briceagului. În aceeaşi zi Doña Ines avea să-şi piardă complet minţile fiind trimisă de urgenţă la ospiciul din Barranquilla, la care gura lumii spunea că ar fi rămas doar câteva săptămâni, pentru a fi transferată apoi chiar la Spitalul de Psihiatrie din Bogota de unde nu avea să mai iasă decât pentru a se bucura de iubirea lui Dumnezeu. Luis Caldevilla fusese încarcerat imediat, judecat de urgenţă şi condamnat pe viaţa, urmând să-şi rânduie anii într-o închisoare sordidă din Magangue. Avea să moară doar trei ani mai târziu împuşcat în spate, în timp ce încerca să evadeze dintr-un stabliment de unde nimeni nu evadase niciodată. Şi pentru ca povestea să se încheie cât se poate de tragic, după nici un an, José del Carmen Ramírez, primul iubit al Francisquitei, a cărui luciditate se tulburase din lună în lună precum apa în care se prelinge esenţa de mate, dispăru într-o zi din oraş fără urmă. Fu găsit, sau în fine, ceea ce mai rămăsese din el fu descoperit după aproape o săptămână de căutari la trei kilometri de oraş, sfâşiat de animalele sălbatice.
Nimeni n-a înţeles niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat. Unii susţineau că Luis Caldevilla ar fi iubit-o în secret pe Doña Ines, dar ceilalţi, majoritatea femei replicau că un bărbat precum căpitanul nu putea iubi o femeie urâţică, cuminte şi cu frica lui Dumnezeu cum fusese Doña Ines. Alţii mergeau chiar mai departe spunând că micul prunc ar fi fost rodul iubirii sale cu Doña Ines, iar Doña Francisquita ar fi aflat şi l-ar fi biciuit cu gelozia sa până l-ar fi adus la capătul puterilor. Câţiva înaintau părerea, alimentată şi de faptul că în momentul crimei Doña Ines dormea în patul Francisquitei şi invers, că de fapt Luis Caldevilla nu voise niciodata s-o ucida pe Doña Francisquita ci pe Doña Ines pentru a trimite cu ea în mormânt secretul iubirii lor ascunse. Dar nimeni nu cunoştea adevărul curat, erau doar speculaţii.

joi, 18 februarie 2010

Perla

Domnul Vicente Iosipescu visează. Îmbrăcat în pijamaua verde de saten cu dunguliţe negre pe care doamna Iosipescu tocmai a cumpărat-o din Europa, cu pălmuţele strânse sub falca dreaptă ca un copil şi cu un zâmbet gingaş pe buzele crăpate de gerul iernii, domnul Iosipescu visează. N-a mai visat de mult. În tinereţe visele îi erau multe, dar tumultoase si neclare, mai apoi s-au clarificat dar au devenit tot mai subţiri şi mai nomocrome. În cele din urmă au încetat complet ca o urticarie care apare fără ca nimeni să se dumirească de ce, te mănâncă oleacă şi dispare la fel de misterios cum a apărut spre uşurarea tuturor incumbenţilor. Chiar mai deunăzi când doamna Stoicovici citise din Cancan cum că visul tinerilor din ziua de azi e să ajungă ca Adi şi ca Monica şi toată lumea din birou începuse să comenteze că cum visează, că ce visează, domnul Iosipescu se simţise dator să le-o taie încruntat şi apăsat.
- Ba uite că eu nu visez nimic. De când eram tânăr şi lucram la fabrica de şuruburi nu mai visez nimic. Îmi văd de ale mele, de familie, dorm liniştit şi nu visez nimic.
- Ei domnule Iosipescu… Chiar aşa, nu ţi-a rămas gândul la nici o fătucă de la fabrica aia de şuruburi, la nici un şpan, nimic?! - nu se lăsă madam Stoicovici, accentuând cuvântul şuruburi şi clipind angelic din genele lungi şi încărcate cu o funingine groasă, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce de sexos. Nu te-ai înşurubat cu nimeni pe acolo?! Să-ţi transforme creierii ăia în miei albi care s-o ia la fugă ca apucaţii peste câmpiile alea verzi… Haaai domnu Iosipescu recunoaşte!
Domnul Vicente Iosipescu, pufni, pufăi, se înroşi ca un taur gata să se arunce cu coarnele ascuţite în cearceaful toreadorului şi în cele din urmă cedă şi ieşi val vârtej având grijă să-şi ia în fugă de pe birou ţigările şi bricheta. Poate i-ar fi răspuns, dar cu madam Stoicovici nu se putea discuta. Îl înţepase aşa de vreo cinci ori în ultima săptămână şi numai ea avea dreptate întotdeauna orice ai fi zis.
După felul în care îşi mişca buzele mijind câte un zâmbet spre colţurile lor, ca un nou născut care nu face deosebirea dintre somn şi nesomn şi-şi trăieşte înlăuntru viaţa ca o alunecare continuă de frunză în foşnetul pădurii, ai fi zis că visul domnului Iosipescu era unul fericit. Şi aşa şi era. Fără să aibă nici o legătură cu marea, pe care de altfel o ura de-a dreptul pentru că îi păruse întotdeauna ipocrită şi şireată, domnul Iosipescu se visa scoică. Sentimentul era cât se poate de plăcut căci învelit în mantaua de sidef viaţa sa era lipsită de orice griji şi nevoi. Ba mai mult, spre deosebire de viaţa reală în care frigul de decembrie muşcase din oraşul îngheţat dar şi din caloriferul proprietate personală cu care îl înlocuise în vară pe cel vechi mâncat de rugină, în interiorul carapacei-plapumă era cald şi plăcut ca un concediu pe Coasta de Azur pe care domnul Iosipescu îl planifica de câţiva ani dar care fusese amânat de nenumărate ori, ultima oară din cauza crizei, dar şi a soacrei (voia domnul Iosipescu să creadă) peste care dăduse o pubalgie ce o ţintuise la pat de durere şi care îi obligase pe dumnealui şi pe consoarta să facă o mulţime de drumuri la medic întru lămurirea problemei.
Acest sentiment de securitate şi confort îl umplea pe domnul Iosipescu-Scoică de fericire căci viaţa de-a-devăratelea nu arăta deloc aşa. În viaţa reală domnul Iosipescu avea un împrumut făcut cam aiurea, pe vremea când se dădea la toată lumea doar cu buletinu, aşaaa ca să-şi schimbe aragazu, frigideru şi maşina de spălat, deşi încă mergeau când le-a aruncat la ghenă şi să-şi pună şi termopane că rămăseseră ultimii în bloc fără termopane, împrumut luat cu o dobândă de 4% în franci elveţieni că-i sunase mai exotic, dar care în realitate ajunsese cu comisioanele de tot felul pe care nici nu le observase iniţial că erau scrise cu litere prea mici la 11% şi care mai apoi continuase să crească de vreo trei ori pe an cică din cauza lu euriboru de ajunsese la 21,45% şi pe care nu ştia cum să-l mai returneze. Şi mai avea domnul Iosipescu o slujbă în viaţa reală la care salariul scăzuse cu 20% şi la care domnul Iosipescu lucra “cu spectrul şomajului deasupra capului”, căci aşa îi spusese şeful când se plânsese de reducerea de salariu: “Să fii mulţumit Iosipescule că ai încă o slujbă, că de-acuma stăm toţi cu spectrul somajului deasupra capului” şi plecase de-i lăsase pe toţi din birou cu gura strâmbă şi fără să clarifice cum e cu spectrul ăla, cam ce e şi ce vrea. Şi mai avea domnul Iosipescu o restanţă la întreţinere ce nu-i dădea pace, căci se făcuse întreţinerea mai mare decât şefu ăla de sindicat al lor care fusese om modest şi la locul lui da odată cu poziţia de şef şi-a luat-o în cap şi a intrat în politică de l-au făcut ăia consilier judeţean dar şi părtaş la mânăriile lor. Tot insistase în vară cu vecinii din bloc să se bage în programul ăla de reabilitare termică de-l tot dădeau la teveu, că plătea statu aproape tot, ţie nu-ţi mai rămânea decât să speli geamurile, da nu vrusese madam Blănescu de la paişpe, o babă de vreo optzecişidoi de ani care a zis că ce să-şi mai bage ea banii în spongioase d-alea şi să-i dea casa peste cap, că mai bine mai face o excursie în Franţa de banii ăia, ca aia de anul trecut în care fusese pe la toate castelele de pe valea Loirei şi moare fericită. Ar fi mers şi fără madam Blănescu, ar fi rămas acolo aşa, o gaură gri în zugraveala galbenă, da pe urmă s-a trezit şi madam Iordăchescu de la etajul zece că dacă nu face Blăneasca nu face nici ea, că mai bine să se repare acoperişul de banii ăia că iar îi plouă în casă zicea ea, când de fapt se umezea un pic într-un colţ, deşi a fost reparat iarna ailaltă. Aşa că până la urmă ideea a căzut complet. Şi mai are domnul Iosipescu o consoartă care de când cu criza asta are tot mai dese istericale. I se pune pata aşa dintr-o dată, de nimic nu-i mai convine şi se ceartă din te miri ce, de zici că-i problemă de viaţă şi de moarte. Ultima oară o apucase cu papucii domnului Iosipescu, că de ce îi lasă lângă pat şi nu-i lasă la uşa de la dormitor când intră. Că aduce toată mizeria din casă şi mai ales din bucătărie pe blăniţele ei de oaie aşezate frumos de-a stânga şi de-a dreapta patului, care nu se mai curăţă aşa uşor că sunt miţoase şi nici la curăţătorie nu merg, nici spălate în cadă cu furtunul. Acuma şi domnul Iosipescu o înţelegea că toată lumea parcă devenise un spitalu nouă. Nu poţi să mai deschizi televizorul că nu vezi decât scandal, violuri, crime şi sânge pe pereţi. Şi peste tot la fel. Şi la servici, şi-n oraş. Că nici Maricica de la alimentara nu mai zice “Bună ziua. Cu ce vă putem servi?” zâmbindu-i ca manechinul din vitrină, ci acuma când îl vede în cel mai bun caz în care îl bagă în seama îi trânteşte un “Ce să-ţi dau?” ca şi cum s-ar fi jucat amândoi cu chestia aia în ţărână când erau mici, când de fapt ea e o mucoasă de nici douăj’ de ani.
Domnul Iosipescu se visa scoică. Învăluit în aburi călduroşi simţea cum pluteşte parcă într-o imponderablitate a lipsirii de gânduri undeva între un cer bleu nemărginit şi un pământ roz, rotund ca o perlă. Îşi scoase un picior dolofan dintre cele două jumătăţi de sidef şi înfigându-l în nisip începu să se târască spre două scoici albe cu margini dantelate strălucind orbitor undeva mai spre mare. Cele două scoici îl observaseră şi dându-şi coate începură să chicotească. Cea din stânga, mai proaspătă, era chiar dulcică. Hmmm…. Dulcică?! “Cum poate fi o scoică de mare dulcică?” – gândi domnul Iosipescu. “Poate sărăţică!” – cedă el întinzând un zâmbet de la colţul din dreapta al buzelor până în perna pufoasă ce îi acoperea jumătate din gură. Din nefericire târâtul pe nisip utilizând piciorul ăla de carne pe post de baston nu îi păru domnului Iosipescu cel mai eficient mijloc de locomoţie şi oricât încercă să mărească viteza drumul până la dantelăreasa cea sărăţică îi păru o veşnicie. O clipă îi trecu prin minte că s-ar putea ca ele s-o şteargă până ajunge sau că un val uriaş ar putea să le răpească de pe mal şi să le ducă în salaşul lui din adâncul mării şi colţul buzelor se prăbuşi imediat, la fel de repede cum se ridicase. Dar nu se întâmplă nici una, nici cealaltă, scoicile rămaseră ţintuite privindu-l cu coada ochiului cum se chinuie să ajungă la ele şi chicotind ca două păpădii răscolite de vânt.
- Buna ziua domnişoarelor-farfurioarelor – le spuse el clămpănindu-şi alveolele.
- Bună să-ţi fie şi ţie frumosule – răspunseră ele într-un glas. Când le privi mai cu atenţie, acum de aproape, domnul Iosipescu observă mirat că cea mai matură semăna izbitor de bine cu madam Stoicovici, în timp ce cealaltă, mai drăgălaşă, semăna cu Mimi de la financiar, Mimi pe care domnul Iosipescu o vizita în fiecare dimineaţă pe furiş ca într-un ritual sacru pentru a-şi umple ochii de frumuseţe crudă înaintea unei zile lungi şi obositoare. Se îmbujoră dar spre deosebire de viaţa reală când domnului Iosipescu i se înmuiau picioarele şi începeau să-i tremure mâinile, în vis constată că ştie să facă faţă cumsecade bătăilor flutureşti din gene ale domnişoarelor căci adăugă imediat:
- Dar de ce chicotiţi aşa ca doi clopoţei frumoaselor-gingaşelor!
Domnul Iosipescu se miră şi el în vis de curajul de care dădea dovadă în situaţii limită dar se linişti la gândul că pesemne viaţa însorită de la malul mării se desfăşoară pe cu totul alte coordonate decât cea îngheţată din capitală.
- Ei, cum de ce frumosule?! Pentru că eşti cool şi handsom… - rosti scoica din stânga ridicându-şi capacul de sus la nouăzeci de grade şi dezvelindu-şi toate înlăuntrurile roze.
- Şi ne placi, tare ne mai placi la amândouă frumosule – rosti şi cealaltă executând aceeaşi manevră şi lăsându-l pe domnul Iosipescu-Scoică cu capacul crăpat, nu mult, puţin, dar suficient încât să se simtă emoţia ce-l cuprinsese şi răsuflarea întretăiată.
Sincer domnului Iosipescu tare i-ar fi convenit ca una din ele, cea mai coaptă, să plece şi să rămănă singur cu cealaltă dar nu toate visele merg strună aşa cum ţi-ai dori, aşa că după un moment de aşteptare stânjenitore în care cele trei scoici se priviră stângaci ochi în ochi, Scoica Stoicovici rupse tăcerea clipind duios din gene.
- Ei dragule, nu crezi că ne-ar sta bine cu ceva aici în mijloc?! – întrebă ea dezvelindu-şi complet trupul roz ca o pernuţă şi arătând spre mijloc chiar acolo unde acesta ascundea o mică scobitură. O perlă de exemplu!...
- Da, da o perlă – completă şi Scoica Mimi, dezvelindu-şi şi ea trupul perfect şi privind spre scobitura dintre coapse.
Domnul Iosipescu Scoică îşi pierdu cu totul firea. Cât de stăpân pe el fusese până atunci atât de pierdut se simţea acum. Offf, cât tupeu.. Să-i ceară aşa în faţă. Şi să-l prindă atât de nepregătit. Off… ar fi trebuit să se gândească mai demult, era scoică doar, nu nautilus. Se gândi să înfulece repede două trei boabe de nisip şi să înceapă să înşire pe ele praf de sidef dar renunţă la gând căci ştia că toată treaba asta ar fi putut să dureze chiar şi o sută de ani. Apoi brusc, instinctiv, simţi cum limba, o limba lungă ca un sarpe roşu, începe să-i scormonească de una singură măruntaiele şi spre totala sa uimire găseşte ceea ce căuta. O perlă. Înlăuntrul său crescuse o perlă. Era acolo şi el nici nu ştiuse. Domnul Iosipescu era în al nouălea cer, în al o sută nouălea cer, în vârful lui Burj Dubai chiar. Se simţi atât de înfiorat de bucuria şi emoţia pe care le trăia încât era cât pe ce să se trezească. Dar sugrumat de emoţie strânse puternic pleoapele şi continuă să viseze. Deşiiii…. Deşi nu ştia ce are să facă cu o singură perlă şi cu două pretendente… Dacă i-ar fi dat-o Scoicii Mimi ar fi supărat-o pe Scoica Stoicovici şi având în vedere că lucrau în acelaşi birou ar fi avut de suferit pe termen lung. Dacă i-ar fi dat-o Scoicii Stoicovici ar fi prăpădit cel mai frumos lucru pe ar fi putut să-l facă şi n-ar fi putut-o ferici pe cea care îi îmnugurea dimineţile. Începu să-şi plimbe din nou limba prin înlăuntruri în speranţa că mai găseşte una. Dar nu. Era singura. Ba… Baaa…. constată chiar că perla îl înţeapă la limbă. Nu era atât de rotundă cum crezuse. Avea chiar mai multe colţuri, nu unul. “Perlă cu colţuri!!!” se îngrozi domnul Iosipescu şi scuipă ceea ce ce crezuse că e o perlă pentru a o analiză amănunţită. Deschise ochii mari, privi micuţul obiect şi se îngrozi şi mai tare. Nu era perlă, era plomba pe care şi-o pusese cu numai o zi în urmă la doctoriţa Niculescu.

duminică, 14 februarie 2010

Dulcile aspecte ale vieţii (poezie de Valentine’s Day)

Astăzi de cu Valentine
Am să-mi cumpăr amandine
Şi-am să le mănânc cu Cola
Înţepata şi frivola.


UPDATE: sunt profund dezamagit ca poezeaua mea de Valentine’s Day nu a fost apreciata la justa ei valoare de nimeni, dar absolut nimeni si nu a avut reverberatii in randurile publicului cititor… ; drept urmare ma gandesc serios sa renunt definitiv la poezie…

vineri, 12 februarie 2010

Interviu pentru un post de pescăruş (o problemă de piar)

- Da poftiţi domnuleee… Georgescu. Vitalie Georgescu, aşa vă numiţi nu-i aşa?! – îl pofti doamna cu coc în timp ce trăgea cu coada ochiului într-o listă lungă de candidaţi aşezată peste faţa de masă albă cu broderie de mână.
- Da doamnă, Vitalie – murmură domnul Georgescu timid ca şi cum ar fi încercat să se scuze că are un nume atât de nepotrivit cu capitalismul agresiv şi sângeros pe care îl trăieşte. Şi apoi adăugă pentru ca doamnele să înţeleagă exact circumstanţele acestei nepotriviri atât de dureroase – Ştiţi, bunica era lipoveancă şi ea a insistat ca mama să-mi dea prenumele ăsta, ca să rămân cu ceva şi de la ea.
- Luaţi loc – îl pofti domnişoara blondă care stătea picior peste picior în stânga doamnei cu coc, privind prin dânsul ca şi cum s-ar fi adresat unui personaj imaginar.
Domnul Georgescu îşi scoase şapca pe care o făcu sul între degetele groase, îşi trecu o mână prin părul rar şi se aşeză pe scaunul pe care îl indicase domnişoara, singurul liber de altfel. Încăperea era austera, ca o sală de clasă a unei şcoli modeste din zona industrială. O masă lungă din lemn cu picioare subţiri şi drepte, patru scaune vechi de care lacul întins probabil înainte de război se agăţa cu disperare şi un dulap pe care erau aşezate în neordine dosare. Acesta era tot mobilierul. Două lămpi din cele mai simple, cu becuri învelite în globuri mari şi albe, atârnau una deasupra capului intervievatului şi cealaltă undeva mai înspre intrare, deasupra unui petec de parchet îndesat în praf şi acoperit cu o unsoare dubioasă ca şi cum cineva ar fi lăsat acolo cândva un filtru de ulei din care se scursese tot lichidul brumăriu.
- Domnul Georgescu, pentru postul de pescăruş da?! – ridică din nou ochii plictisiţi domnişoara blondă pentru a confirma apoi cu un asterisc în lunga listă de nume participarea la interviu, în timp ce doamna cu coc scotea dintr-un dosar voluminos un set nou de hârtii pe care notă încet, cu migală, rotunjind ca un artist numele “Georgescu Vitalie”.
- Domnule Georgescu de ce aţi venit la acest interviu? Ce aşteptări aveţi dumneavoastră de la această întâlnire?
Domnul Georgescu rămase câteva secunde descumpănit. Era sigur că doamna cu coc ştie deja răspunsul, iar felul acesta de a scoate cu ingliţa carnea crudă din cochilii îl enerva peste măsură.
- Păi ce aşteptări să am doamnă. Să pot să-mi hrănesc familia. Că sunt vremuri grele – oftă el în cele din urmă, după care se lăsă o linişte grea.
Doamna cu coc îşi ţuguie buzele şi în timp ce cu dreapta ce strângea pixul aţintea ameninţător pagina albă în aşteptarea răspunsului complet al domnului Georgescu, cu stânga începu să bată încet darabana în tăblia mesei. Avea ochelari cu rame mari şi groase, buzele rujate strident cu roşu şi ochii marcaţi la fel de strident cu negru pe pleoapa de jos. Pe obrazul stâng, undeva înspre nas, avea o aluniţă mare şi roşie extrem de dezagreabilă.
- Hai dragă treci mai departe – se iţi domnul din dreapta, uscat şi strâmb, ce fuma apăsat şi citea o revistă aplecat peste colţul mesei. Domnul nu ridicase ochii dintre rânduri de când candidatul intrase în încăpere.
Doamna cu coc marcă în cele din urmă un X undeva în hârtii şi trecu la întrebarea a doua.
- Care sunt calităţile care credeţi că vă recomandă pentru acest job? – reluă doamna, având grijă să arunce o grimasă strâmbă spre domnul uscat pe care acesta n-o recepţionă însă adâncit fiind în lectură.
- Sunt muncitor doamnă. Ia uitaţi aici ce palme mari şi bătucite am – explică el în câteva cuvinte atuurile care îl recomandau pentru pozitia în discuţie, stârnind zâmbetele mustăcite ale domnişoarei blonde. Pot să fac orice îmi cereţi cu mâinile astea două – mai adăugă el şi domnişoara izbucni într-un râs chicotit pe care încercă să şi-l înece în barbă.
- Numai la tâmpenii te gândeşti. Termină! – mumură doamna cu coc printre dinţi spre domnişoară şi apoi reluă cu glas tare înspre domnul Georgescu – Pentru un post de pescăruş trebuie mai multă graţie, mai multă eleganţă, mai multă fineţe domnule. Cred că mâinile dumneavoastră mari şi bărbăteşti nu sunt tocmai un avantaj în obţinerea postului.
Domnul Georgescu simţi cum i se strânge sufletul. Începuse prost. Ştia că asta avea să i se întâmple. De dimineaţă de când îi adusese nevastă-sa cafeaua aia în care scăpase toată zaharniţa simţise cum i se zbate pleoapa stângă. Da se zbătuse bine, ca şi cum ar fi avut înăuntru o pasăre. O pasăre vie. Trase aer în piept, puternic, de vreo trei ori. Nu era cazul să-şi piardă cumpătul, lucrurile se puteau îndrepta.
- Puneţi-mă la încercare doamnă şi o să vedeţi – izbucni domnul Georgescu plin de energie şi speranţă, speranţă care se nărui imediat căci domnişoara erupse într-un râs nestăvilit şi obraznic care se împrăştie valuri valuri în toată încăperea.
- Căţea – scrâşni din nou doamna cu coc vizibil stânjenită, în timp ce domnul uscat îşi ridică pentru prima dată ochii din revistă.
- Ce-ai dragă, ai înnebunit? Stăpâneşte-te!
- Mă scuzaţi! – murmură domnişoara încercând cu greu să-şi înghită lacrimile.
- Ce loc de muncă aţi avut până acum?
- Pai acum sunt şomer doamnă.
- Ultimul vorbesc.
- Păi strungar doamnă. Strungar la mecanică fină. Fac orice pe un strung, de la tije, axe, pâna la roţi dinţate şi mecanisme fine.
- Ştiţi… un pescăruş n-are nevoie de roţi dinţate şi mecanisme fine… Era mai bine dacă aţi fi lucrat undeva la arte, balerin, pictor, actor. Chiar şi compozitor cred că ar fi fost în regulă. N-aţi facut nimic din toate astea?!
Domnul uscat şi doamna cu coc priviră sincron înspre domnişoară dar aceasta îşi agăţase privirea încrâncenată în colţul din stânga sus al uşii şi buzele sale încordate nu mai schiţau nici un zâmbet.
- Nu doamnă, doar volei la clubul muncitoresc… - confirmă domnul Georgescu şi simţi din nou cum alunecă pe toboganul ne-bun, către iad.
- Ce credeţi dumneavoastră că vă califică pentru această pozitie domnule Georgescu? – întrebă rotund doamna cu coc zâmbind cu îngăduinţă în timp ce degetul arătător urmărea rândurile de pe hârtia din faţa sa.
Domnul Georgescu ştia că e ultima şansă să o mai cotească către drumul cel bun, aşa că îşi făcu o mică schiţă în gând, apoi explică.
- Sunt un om iubitor de natură şi de păsări. Îmi plac şi copiii. Am deja doi nepoţi de la fiică-mea care e plecată în Olanda şi care i-a lăsat la noi că acolo e greu cu acomodarea ştiţi, pe care îi iubesc ca pe ochii din cap. Şi sunt flexibil doamnă, pot să fac orice mi se cere. Eu pun osu, nu cum sunt tinerii ăştia din ziua de azi. Şi mai am şi vise doamnă, vise d-astea zburătoare, că zice nevastă-mea că visez numai cai verzi pe pereţi. De exemplu visez să fac nişte ochelari cu care să vezi numai lucrurile bune, când apar d-alea rele să se întunece şi să nu mai vezi nimic.
- Domnule Georgescu aţi zburat vreodată? - reluă doamna cu coc tirul întrebărilor ca şi cum nici n-ar fi auzit răspunsul bărbatului
Domnul Georgescu se blocă complet. Se înroşi, începu să se umfle pe la tâmple ca un cazan cu abur de la locomotivă, începu să clocotească, să pufnească şi în cele din urmă fâsâi…
- N-am înţeles întrebarea – îşi luă el un moment de răgaz aşa cum îl învăţase vecinul Matache care fusese la o mulţime de interviuri la viaţa lui.
- Daca aţi zburat vreodată. Aşa cum zboară păsările – îi explică domnişoara blondă ridicându-şi mâinile pe lângă corp şi fâlfâindu-le sugestiv.
- Când eram tânăr. N-aveam maşină şi am zburat odată cu avionul la mare, la Constanţa. Am stat la Olimp. Că nu era prea scump şi din salariu meu de maistru îmi ajungea.
- Mda…. – bombăni oarecum nemulţumită doamna cu coc. Ce conflict major aţi avut în activitatea dumneavoastră anterioară şi cum i-aţi făcut faţă?
- Păi… eu n-am avut conflicte cu nimeni doamnă. Eu am fost om la locul lui. Ce mi s-a spus aia am făcut. Şi am făcut bine. Asta poate să spună toţi şefii pe care i-am avut. Nu m-am bătut cu nimeni, nu m-am certat…
- Aici nu e vorba despre un conflict de natură fizică. Întrebarea se referă la felul în care reuşiţi să gestionaţi problemele. Probleme aţi avut?
- Am avut domnişoară. Mai ales acu, în ultima vreme. Cu banii. Şi cu sănătatea. Şi mai am şi cu nevastă-mea, că toată ziua stă cu gura pe mine, că am mâinile mari şi că stau cu ele înfipte în firimiturile alea de ziar. “Măcar du-te şi sapă şanţuri. N-or fi bani mulţi da mai intră ceva în casă”. Eu degeaba îi zic că mă duc mereu să întreb de vreo slujbă şi mereu zic ăia că n-au, că d-aia am şi venit acum pentru asta, că e singura care a apărut pentru mine.
- Ei bine, uite problema asta cu nevasta. Cum o gestionaţi?!
- Cu calm domnişoară. Cu duhu blândeţii. Da când simt că mi se urcă pe creieri şi începe să tropăie o mai gestionez şi cu câte-o scatoalcă domnişoară. Şi dup-aia e linişte. O săptămână cel puţin e o linişte în casă de zici că-i biserică nu alta.
- Care credeţi că este aportul pe care angajarea dumneavoastră îl va aduce în dezvoltarea companiei?
- Ce companie doamnă? Care dezvoltare?!
- Compania care vă angajează.
Domnul Georgescu începu să dea din colt în colt şi îl trecură toate năduşelile. Doamna cu coc nici nu clipea, iar domnişoara blondă îşi admira unghiile roşu-violent cu ciupercuţe albe absolut perfecte. Salvarea îi veni în cele din urmă de unde se aştepta mai puţin.
- Băi, voi aţi luat-o razna. Ia dă-ncoa să văd – se răsuci domnul uscat smulgând din mâna colegei sale hârtiile de interviu. Le studie câteva secunde apoi smulgându-i şi pixul marcă apăsat trei X-uri mari. - Mai întreabă de-aici, de-aici şi de-aici. Bagă-i astea şi pe urmă valea. Apoi lăsă foile şi pixul pe masă şi se reapucă de citit.
Doamna cu coc simţi autoritatea-i topită cum se prelinge ca o îngheţată uitată la soare peste faţa de masă, peste lemnul uzat şi mâncat de cari pentru ca apoi să înceapă să picure greu din colţul mesei pe podea. Buzele sale murmurară ceva dar nici domnul Georgescu, nici măcar blonda domnişoară nu reuşiră să descifreze cuvântul jigodie.
- Domnule Georgescu, ce realizări remarcabile aţi avut în cariera dumneavoastră?
Domnul Georgescu zâmbi. Aşa mai venea de-acasă. Şi venea bine.
- Păi înainte de 89’ am ajuns la panoul de onoare al întreprinderii. Singurul de la mine din secţie. Era o onoare doamnă. Au venit şi de la Scânteia să-mi ia interviu şi mi-a apărut şi poza în ziar. Da şi-acuma să ştiţi că am fost apreciat. Mi-a dat sefu primă din doi în doi ani că mi-a zis că în fiecare an nu se poate că dacă vede directoru că am luat şi anu trecut mă taie.
- Ei, nu neapărat la asta mă refeream eu. Eu mă gândeam la ceva palpabil, un produs, o invenţie, o procedură nouă de lucru… Aaa… şi mai am o rugăminte. Se poate să nu mai începeţi fiecare propoziţie cu păi?! – adăugă doamna cu coc zâmbind acru.
- Păiii…. A, mă scuzaţi, fără păi. Eu am făcut multe produse. Da cel mai tare a fost când făceam carburatoare, că astea veneau gata turnate şi noi ne ocupam să le calibrăm canalele, să ne asigurăm că se-mbucă toate, că se aşează jicloarele. Şi toate alea care aveau defect din turnare le strângea din toată secţia şi mi le dădea mie. Că aveam mână bună. Ceas era nu alta.
- Mda…- mormăi din nou doamna cu coc. Nu ştia deloc unde să aşeze X-ul. În cele din urmă închise ochii şi lăsă pixul să coboare încet. Domnule Georgscu cum credeţi că vă veţi acomoda la noul loc de muncă, cum credeti ca veţi interacţiona cu noii colegi?!
- Colegiii…. tot pescarusi?!
- Tot!
- Bine doamnă. Eu v-am spus. N-am pretenţii mari şi muncesc din greu. Doar să nu mă calce pe bătătură. Da pescăruşii nu cred că fac bătături nu-i asa?!
- Nu cred nici eu. Domnule Georgescu unde vă vedeţi peste cinci ani?
- Pai eu mă văd în grădina casei doamnă, cu ochelarii pe nas şi cu nepoţii în poală. Că nu mai e mult până la pensie. S-or duce şi anii ăştia şi p-ormă gata, pensia cât o mai fi apoi odihna veşnică.
- Eu nu vorbesc despre pensie domnule, eu vorbesc aşaaa… profesional.
- Aaa… profesional… Profesional mă văd albatros şef. Pe o navă în mijlocul oceanului. Aş avea în jurul meu mai mulţi pescăruşi juniori şi nişte pinguini cu frac. Poate şi-o focă să ne facă de mâncare.
Domnul cel uscat se opri din citit, îşi întinse degetul peste ultimul cuvânt şi cu cealaltă mână îşi ridică uşor ochelarii subţiri privindu-l mirat pe sub ei pe străin. Încruntă uşor sprâncenele semn că sub părul tuns periuţă se petrece ceva important, apoi făcu un gest scurt din cap de sus în jos înspre doamna cu coc.
- Vă mulţumim domnule. Dacă dumneavoastră aveţi ceva de întrebat…
- Pai da doamnă… da chiar pescăruş?
- Da domnule. Agenţia Judeţeană Pentru Ocuparea Forţei de Muncă urmăreşte reconversia socială a celor care au desfăşurat activităţi care nu mai sunt utile societăţii înclinând balanţa către poziţii care să elibereze spiritul şi să descătuşeze frumosul. Cercetările din Uniunea Europeană au arătat că munca într-un mediu plăcut, atractiv, care să scoată în valoare potenţelor fiecărui individ, poate înlocui cu succes binefacerile pe care le aduce banul gol. Şi acum trebuie să recunoaşteţi, avantajele sunt mari şi pentru dumneavoastră. Scad foarte mult cheltuielile cu hrana, cu întreţinerea, nu mai aveţi nevoie de maşină…
- Bine doamnă, da chiar pescăruş….
- Ştiţi… am mai avut trei posturi de egretă dar s-au ocupat. Trei foste balerine de la Opera şi Balet care s-au restructurat si nu s-au mai regăsit în schemă… Apoi ştiti cum e, copii mici, probleme, pe acelea nu le-am mai scos la concurs că prea se nimeriseră la fix. Atât?! Atunci să vă anunţăm despre rezultat telefonic. Vă dorim succes şi o zi bună.

luni, 8 februarie 2010

Antiviscol

- Să te îmbraci gros, e viscol urât afară. Să-ţi închizi bine jacheta.
- Ba nu, am să închid bine ochii.
- De ce?!
- Ca să nu îmi intre viscolul în suflet şi să-mi îngheţe înlăuntrul!

duminică, 7 februarie 2010

Pescăruşi plutind peste mare

- Domnule Barnaby!
- Da Tom.
- Domnule Barnaby, ştiţi ce cred eu?!
- Nu Tom.
- Eu cred că omul are doi ochi pentru ca să vadă cu unul frumosul şi cu celălalt urâtul, mizeria, nenorocirea domnule. Să le vâre înlăuntru pe două tobogane diferite, altminteri nu ar putea pătrunde. De ce ar avea doi altfel, de ce n-ar avea doar unul, ca ciclopii?! Ar fi fost mult mai simplu pentru Mama Natură şi ar fi făcut şi economie de material dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Nu credeţi domnule?
- Nu ştiu ce să zic Tom.
- De ce domnule?! Dumneavoastră sunteţi om învăţat, cu carte, eu sunt un biet zidar. Ar trebui să ştiţi asta. Eu cred că dacă am ştii ce ochi să închidem am putea vedea numai partea frumoasă a vieţii. De ce zâmbiţi domnule?
- Mă îndoiesc Tom.
- Păcat domnule. Şi ştiţi ce mai cred?
- Nu Tom.
- Eu cred că omul are două mâini pentru ca să construiască cu una şi să dărâme cu cealaltă. Nu credeţi domnule?
- Nu ştiu ce să zic. De ce crezi asta Tom?
- Pentru că asta fac mâinile. Una construieşte şi cealaltă dărâmă.
- Eu cred că omul construieşte cu amândouă.
- Ba să-mi fie cu iertare domnule, deşi sunteţi om cu şcoală şi aveţi amândoi ochii, eu cred că nu vedeţi bine! Dacă ar construi cu amândouă mâinile unde am ajunge domnule?! Am ajunge să avem un singur ochi. Şi ştiţi ce mai cred eu domnule?
- Nu Tom.
- Eu cred că omul are două jumătăţi de inimă perfect egale pentru că trăieşte cu o jumătate de inimă bucuriile şi cu cealaltă tristeţile domnule. Iar asta e valabil şi pentru boieri ca dumneavoastră şi pentru zidari ca mine.
- E absurd Tom. Nu cred.
- Altfel cum am putea trăi bucurii atât de mari şi tristeţi uriaşe cu aceeaşi inimă domnule?! Asta ar fi absurd! Nu i s-ar face ruşine domnule să ne azvârle în corp atâta bucurie pentru ca apoi să ne învenineze cu atâta tristeţe? Nu i s-ar face o ruşine de moarte inimii domnule?!
- Eu ştiu ce să zic?! S-ar putea să ai dreptate Tom.
- Eu aşa cred domnule. Sunt aproape sigur de asta.
…………………………
- Domnule Barnaby, am să mor?
- Nu Tom. Nu se moare din tristeţe Tom! Are să mai doară un timp doar.
- Atunci vreau să-mi scoateţi un ochi, să-mi tăiaţi o mână şi să-mi lăsaţi doar o jumătate de inimă… cu asta are să-mi treacă domnule.

vineri, 5 februarie 2010

Rutina de blogger

Mmm… mă tot gândesc de câteva zile la leapşa Vânătorului de poveşti “care e rutina ta de blogger?” şi oricât o răsucesc pe toate părţile tot nu reuşesc să-i gasesc un moţ de care s-o apuc. E destul de greu de răspuns la leapşa asta din mai multe motive. În primul rând pentru că eu nu sunt blogger. Şi nici nu vreau să fiu. Am încercat să lămuresc problema chiar de la început. Apoi nici măcar nu ştiu de ce am blog. Şi chestia asta am încercat să o lămuresc de căteva ori pe parcurs dar cu siguranţă nu mi-a reuşit căci nici măcar eu n-am înţeles nimic iar subiectul rămâne în continuare deschis oricărei finalităţi… Ei bineee… sincer motivele astea două sunt absolut artificiale deci putem sări peste ele în derularea argumentării. În plus recunosc că n-aş vrea să tund din barba moşului mai mult decât e necesar ca să arate ca un bărbat îngrijit, serios şi la locul lui, ceea ce e esenţial pentru o prezenţă decentă.
Dacă ar fi să o luăm ad literam recunosc că nu există nici un fel de rutină în viaţa mea, fie ea de blogger sau nu. Sau stai! Nu cumva e totul numai rutină?! Nici asta nu mi-e prea clar. Luate la bani mărunţi aş da totuşi dreptate celei de-a doua aserţiuni. De ce oscilez aşa?! Pentru că am şi eu ca toţi oamenii rutina mea zilnică dar şi o oarecare flexibilitate să mut acţiunile astea în stânga şi în dreapta, în sus şi în jos pe tabla de şah a zilei. Nu foarte mult, cam atât cât se poate deplasa şi regele. Mmm… sau poate de două ori cât el! Şi e numai rutină pentru că tabla mea de şah ca şi cea reală nu are decât câteva piese turnul, nebunul, calul, pionul, regina şi regele. Şi cam atât. Evadările sunt rare. În careul de la E6 există însă un pătrat fals ca o trapă care se poate ridica şi o scară de lemn în spirală duce direct la blogulluimosu. Mdaa… altă lume. Mult mai puţin complicată decât prima.
Despre rutinăăă…. În legătură cu blogul singura rutină este că dimineaţa citesc mailul. A mai scris cineva ceva?! Şi de obicei googlereaderul. A mai pus cineva din lista mea de prieteni virtuali vreo însemnare pe blog? Cam atât. În rest… Aaa… cu însemnările mele e altă poveste. Probabil nu o să mă credeţi dar eu nu scriu nici o însemnare. În fine le scriu dar nu le compun. M-am străduit de multe ori să scriu câte ceva mai interesant, mai atractiv, care să placă, să atrag cititorii. Dar nimic. Mă aşez pe scaun, îmi înfig bărbia în palme şi torc ca o mâţă doar doar s-o iţi vreo idee, vreo chestie inspirată, vreo frază şmecheroasă. Nimic! De-aia am şi făcut contract cu un spiriduş isteţ, mic mic, cu frac verde şi pălărie albastră cu pană de vulpe. El îmi scrie mie poveştile iar eu îl las să locuiască în ochiul meu stâng. Târgul e avantajos pentru amândoi. Poveştile nu sunt nemaipomenite, dar sunt ok, iar el e un tip simpatic. Şi oricum e destul loc în ochiul meu stâng. Aşa că… despre scris nu pot să spun că ar exista o rutină. Vine la mine când ţi-e lumea mai dragă, la coadă la pâine, când am probleme de rezolvat, când vorbesc la telefon… “Off… nu vezi că am treabă – îi spun dându-i cu cotul – vino şi tu mai încolo când ajungem acasă, mă aşez şi eu la birou şi aşternem povestea”. În fine, îi spun asta de vreo trei ani şi el o ţine tot pe-a lui.
Dar şşt…… chestia asta cu prichindelul rămâne între noi, nu vreau să mai stie şi altcineva.
La rutină aş mai trece faptul că mi se fac somn de cu seară ca la moşi (ceea ce nu însemnă că mă şi culc întotdeauna când mi se face somn) şi mă trezesc dimineaţa cu noaptea în cap, chiar înaintea găinilor, tot ca moşii (ceea ce nu însemnă deloc că ziua mea e mai lungă).
Off… ştiu că Vânătorul o să fie oleacă dezamăgit, dar cam asta-i treaba cu rutina… Şi având în vedere că m-am cam strecurat pe lânga ea, mi-ar fi şi ruşine să dau leapşa mai departe…

joi, 4 februarie 2010

Gaufrettes au chocolat

Marie ia micul dejun în fiecare dimineaţă la patiseria lui Pierre “Gaufrettes au chocolat”. Este întotdeauna primul său client. Nu că i-ar fi foame, dar Marie se trezeşte în fiecare dimineaţă la şase şi jumătate şi bate în fereastra magazinului fix la ora şapte doar pentru a-l vedea pe Pierre cum vine năduşit din faţa cuptorului în sala de servire, de fiecare dată în maiou, pantaloni albi şi papuci, îşi roteşte ochii de jur împrejur să se asigure că totul este pregătit pentru o nouă zi, apoi îşi şterge broboanele de sudoare de pe frunte şi zâmbind se întoarce înapoi la lucru.
Pierre este un bărbat frumos. Tare frumos. Lui Marie îi place mai ales cum îi lucesc umerii umezi şi bronzaţi (Marie n-a ştiut niciodată dacă umerii săi au culoarea aceea aurie pentru că aşa e culoarea naturală a pielii sau pentru că Pierre stă ore întregi în faţa cuptorului), îi plac braţele sale puternice şi spatele drept, dar mai ales îi place urma aceea de zâmbet care se agaţă pe buzele sale după ce îşi priveşte mândru magazinul şi pe care Pierre o poartă în colţul gurii ca pe o medalie întreaga zi.
Marie serveşte în fiecare dimineaţă acelaşi meniu: o felie de pâine prăjită cu o urmă de unt şi dulceaţă de trandafiri, un ceai de portocale şi două gaufrettes. Iar la sfârşit un cubuleţ mic de ciocolată din cele cu inimioară aflate în bolul cel mare chiar lângă casa de marcat şi din care gazdele dau copiilor cu zâmbetul frumos.
Marie îl iubeşte în taină pe Pierre. Pierre ştie. Şi Mathilde ştie. Matilde este soţia lui Pierre. Matilde e cea care serveşte în magazin în timp ce Pierre pregăteşte bunătăţile. Marie crede că e nemţoaică sau elveţiancă, căci e blondă, cu două cozi lungi împletite cu migală, cu trupul plin şi alb, neplăcut de alb şi cu faţa rotundă ca o muză rubensiană. Mathilde zâmbeşte tot timpul, şi când e veselă şi când e tristă şi când e obosită şi când plouă şi când ninge. Marie crede că asta e ceea ce-i place lui Pierre la Mathilde căci altfel nu seamănă deloc. Dar deloc! Pierre e frumoooos…
Miercuri Marie n-a mai ajuns la servici. Colegii au aşteptat ce-au aşteptat apoi îngrijoraţi au sunat la proprietăreasă. “A plecat la şapte fără zece minute ca de obicei şi nu s-a întors” le-a spus ea. La amiază au sunat la poliţie. Trei zile au aşteptat şi nimic. Comisarul Granval le-a explicat: “Ultimul loc în care a fost văzută e patiseria “Gaufrettes au chocolat” de pe Rue de la Lanterne numarul 27. Purta o rochiţă albă de vară cu bordură de mătase roşie, sandale albe şi o pălărie cu boruri mari albă de asemenea. De atunci nimic, parcă a înghiţit-o pământul”. Acelaşi lucru le-a spus mâhnit şi Pierre.
Marie nu mai serveşte micul dejun la patiseria “Gaufrettes au chocolat”. Dar Pierre continuă să iasă în fiecare dimineaţă la şapte din gura cuptorului său cu minuni, aruncă o privire de jur împrejur în sala de servire, îşi goneşte cu braţul drept sudoarea de pe frunte, apoi ia din suport o farfurioară delicată de ceai, albă cu bordură roşie, aidoma unei rochii de vară cu broderie de mătase şi ceaşcuţa ca o pălărie de damă, le şterge atent cu batista şi le aşează înapoi în suport lângă celelalte farfurii şi ceşcuţe fiecare de alt fel şi altă culoare. Îşi anină în colţul gurii zâmbetul crăpând şi mândru de realizările sale începe o nouă zi de muncă…

luni, 1 februarie 2010

Secretul pietrei de antracit

Nu era decât un bolovan uriaş ca o spinare de elefant, dar spre deosebire de aceasta stânca era absolut neagră. Nimeni nu şi-a putut explica cum apăruse în mijlocul câmpiei. Cei mai bătrâni povesteau că l-ar fi adus Dumenzeu să se aşeze şi să se hodine după şase zile de construit lumea, dar cei mai tineri erau sceptici. Nu era format nici prin încreţirea pământului cum văzuse în atâtea locuri din lume când feliile de piatră se încovoaie rotund una peste alta precum inelele din inima copacului şi nici din lava vreunui vulcan, cel mai apropiat fiind la mii de kilometri depărtare. Era ca un ou gigantic scăpat din gheare de o pasăre nemaivăzută şi înfipt adânc cu vârful în colb. Oamenii de ştiinţă trebuiseră chiar să inventeze o categorie aparte pentru genul acesta de stâncă şi îi spuseseră exact aşa “Huevo de la Roca”. Începu să urce încet iar sufletul prinse a se zbuciuma ca un canar într-o colivie la intrarea pe uşă a stăpânului. Nu mai cânta ci flutura întruna din aripi rotindu-se de jur împrejur ca o jucărie de lemn cu rotiţe dinţate şi arc din panglică oţelită. Ultima oară când urcase muntele fusese în urmă cu cincizeci de ani. De atunci călătorise prin toată lumea, văzuse ceea ce nici un muritor nu văzuse, atinsese ceea ce nici gândul nu atinge, dar niciunde nu-şi găsise liniştea. Se simţea obosit. Pasul său mângâia uşor pământul ca şi cum ar fi încercat să-l sărute la fiecare atingere. De când se ştia bătrânii urcaseră stânca cu tălpile goale. Să o pipăie, să o simtă, aşa cum simţeau între pulpe spinarea armăsarului şi în palmă mânerul rece al macetei. Ici colo jnepeni scheletici şi licheni lichizi scurgându-se printre rotunjimile pietrei îmbrăcau stânca într-o vestă gri cu ochiuri mari. Smocuri mici de iarbă ca mustăţile pumei creşteau în căuşe rotunde în care vântul adunase fir cu fir ţărâna ridicată de pe nesfârşitul câmpiei şi o făcuse cuib. Atât, şi-n rest piatră. Piatră neagră precum penele acvilelor ce se roteau în cercuri simetrice adulmecând moartea. Îşi adună toate simţurile în vârfurile degetelor şi talpa se cufundă uşor ca şi cum ar fi călcat pe o pătură de iarbă. Avea o nuanţă profundă de antracit iar textura era uşor abrazivă precum pielea uscată a bătrânilor care urcau în vârful ei să se roage, dar împotriva oricăror aşteptări era moale. Bătrânii considerau stânca un templu. Era locul cel mai înalt, locul de unde rugile lor ajungeau cel mai repede la cer. Şi sufletele la fel…
Nimic nu se schimbase. Nici stânca, nici cerul, nici păsările, nici depărtările. Se opri. Ostenise. Îşi roti ochii. Cea mai apropiată localitate era la aproximativ cincisprezece kilometri, apoi alta la douăzeci, apoi altele din ce în ce mai departe. Toată lumea venea însă pe jos. De altfel nu era nici un drum, nici măcar de căruţă. Sau poate era. Erau câteva mii sau zeci de mii de poteci, sau poate sute de mii de poteci, atâtea câţi călători. Primarul din San Miguel de Allende propusese să se construiască o şosea până la stâncă cu fonduri de la guvern. Făcuse chiar şi o cerere în sensul acesta pe care o înaintase superiorilor săi dar a fost nevoit să o retragă, căci nimeni, dar absolut nimeni nu a fost de acord. Era ca şi cum ai fi adus drumul spre biserică prin faţa casei cu fete a Isabelei Maceo sau ca şi cum ai fi topit clopotul cel mare al bisericii ca să faci căni pentru cârciuma lui Camilo. Aşa că în continuare cei ce voiau să urce stânca făceau un drum de la câteva ore bune până la câteva zile sub soarele năprasnic. Întotdeauna pe zi, întotdeauna sub soare. Deşi nimeni nu recunoştea era clar pentru toţi că întregul pelerinaj era un scâncet pentru ispăşirea păcatelor, iar drumul, oricât de lung şi de greu ar fi fost, nu era mai lung şi mai greu decât cel al lui Hristos de la locul întemniţării până la Muntele Golgotei, iar această flagelare nu vărsa nici un strop de sudoare mai mult decât vărsase El. Nu era un habotnic. De altfel nici unul dintre prietenii săi pe care nu îi mai întâlnise de foarte mult timp nu fusese. Nici Hose, nici Vicente, nici Rafael, nici Miguel, nici Luis Cermuda, nici Leon Felipe. Lumea i se înfăţişase de-a lungul timpului aşa cum era, nudă, cu toate cele rele şi cele bune, îşi desfăcuse decolteul parfumat pentru ca el să-i mângâie sânii rotunzi şi tari dar îi arătase şi fundul împuţit şi bubos, îl îmbiase la mese hulpavnice dar îl şi lăsase să se înece în propriile scursori, îl ridicase până aproape de cer gata gata să-l ducă până la El dar îl şi azvârlise de pe pragul de nori înapoi în prăpăstiile fără de capăt.
Începu să urce din nou. Nu avea nimic să-i ceară. Poate doar puţină linişte, după un drum atât de întins şi de sinuos. Şi un strop de iubire. Un strop doar, atât cât să-şi umezească buzele şi fruntea. De multe ori crezuse că a întâlnit-o dar de fiecare dată a înţeles că e doar amăgire. Şi atunci şi-a strâns neputincios şi furios lucrurile şi a fugit în celălalt capăt al lumii, ascunzându-şi faţa de toţi şi de toate. Se apropia de vârful crestei. Soarele era exact deasupra capului său. Nu lăsa nici o umbră în urma-i. Localităţile din vale apăreau mici mici ca nişte muşuroaie de furnici iar oamenii nu se mai vedeau deloc. Pe celălalt versant, acolo unde în crestăturile pietrei în care vântul mult mai puternic dinspre miazăzi adunase bulzi rotunzi de ţărână îndemnând spre creştere copăcei străvezii, i se păru că zăreşte doi tineri. Tinerii nu urcau de obicei stânca. Erau prea puţine sălaşuri în care să-şi dezlege patimile fierbinţi, prea puţine cotloane în care să-şi întindă fluturii curcubei aşa cum fotografii întind la uscat feliile proaspete de viaţă, prea puţine culori. Se lăsă în genunchi, atinse cu palmele piatra, apoi cu fruntea. Piatra era caldă ca un trup de bărbat aburcând povârnişul. Niciunde pe tot drumul nu simţise căldura aceea atât de vie. Îşi desfăcu nasturii cămăşii, încet, unul câte unul şi acoperi piatra cu pieptul. Întinse apoi mâinile şi-şi răsfiră degetele ca un copac bătrân rădăcinile. Braţele sale bătute de soare şi de timp deveniseră aproape negre. Stânca nu mai era nici măcar moale, ajunsese de-a dreptul păstoasă. Frământă cu degetele amestecul acela ciudat şi undeva în stânga descoperi braţele lui Vicente. Erau clar ale lui, le-ar fi recunoscut dintr-o mie, lungi şi subţiri ca lumânările, osoase, scheletice. Apoi coapsa lui Hose şi genunchiul lui Rafael. Şi pieptul rotund al lui Leon Felipe după care suspinau toate femeile. Şi umărul puternic al lui Miguel şi ochii ascunşi sub sprâncenele stufoase ai lui Luis Cermuda. Erau toţi acolo. Simţea cum se topeşte sub cerul încins ca o plită. Pielea i se deshidratase complet. Devenise una cu piatra. Avusese dreptate. De pe versantul din sud urcau agale ţinându-se de mână un băiat şi o fată. Băiatul îi şoptea ceva la ureche iar fata râdea zglobiu. Râdea cu poftă ca o floare sub stropii de ploaie. Pe Huevo de la Roca nu ploua însă niciodată. Ar fi vrut să se ascundă. Era prea bătrân şi urât, avea pielea prea aspră şi prea neagră pentru a se încovoia peste surâsul acela al fetei. N-ar fi vrut să o sperie. Dar fata pasea ca şi cum el nici n-ar fi existat. Era atât de aproape încât îi simţi mirosul trupului împletit din miresme de flori de câmp şi hohotele-i de râs stropindu-i faţa ca o ploaie de vară. Piciorul drept al fetei îl apăsă pe ceafă în timp ce stângul lunecă uşor peste coapsă. Băiatul începu să râdă şi el, apoi o prinse în braţe şi o sărută apăsat.
Bărbatul zâmbi. În felul său El îi îndeplinise şi ultima dorinţă…