Fotografia (partea întâi)

Pe oglinda bărbierului din micul orăşel ce păstra numele legendarului erou Vasco Nuñez de Balboa au stat tot timpul două fotografii, cele ale fiicelor sale Doña Francisquita Mendez şi Doña Ines Mendez, una înfăşurând privirile de mătase ale bărbaţilor în gheme mici ca cele în care se înfig ghearele mâţelor dintr-o parte, iar cealaltă răscolindu-le înlăuntrurile din cealaltă. Nimeni nu ştie când a dispărut fotografia Doñei Ines, cea mai mare dintre surori, cert este că marea majoritate a bărbaţilor ce treceau pragul prăvăliei nu îşi aminteau decât chipul luminos, dulce, cu bucle blonde al Doñei Francisquita. Timpul trecuse şi peste dugheană şi peste bătrânul Mendez învelindu-i însă în veşminte diferite pe fiecare dintre ei. Dacă prăvălia îşi schimbase obrazul de mai multe ori întinerindu-l de fiecare dată, obrazul bărbierului se uscase o frunză de coca, pentru ca în ultimii ani să se încreţească şi să crape în crevase adânci şi numeroase ca o scoarţă de copac muribund. De la preluarea frâielor de către nepotul său don Miguel, prăvălia s-a schimbat total. Camera de odihnă din spate a dispărut complet pentru a permite lărgirea salonului ceea ce a îngăduit mărirea numărului de puncte de lucru de la trei la opt, scaunele de tuns vechi şi uzate au fost înlocuite cu scaune noi aduse tocmai de la Bogota, oglinzile rotunde pe care praful de argint începuse să se zbată în împunsături mici ca pişcătura de ţânţar au fost înlocuite cu oglinzi uriaşe ceea ce făcuse ca încăperea să pară de două ori mai mare decât era în realitate, iar lămpile vechi ce atârnau ca o ghilotină deasupra capetelor fiecărui muşteriu au fost înlocuite cu instalaţii de iluminat moderne comandate de Doñ Miguel Mendez tocmai din America, aşa cum nu existau niciunde până hăt departe spre Riohacha. Doar fotografia Doñei Francisquita supravieţuise tuturor acestor schimbări şi rămăsese înfiptă în rama ultimei oglinzi, în spate pe stânga, acolo unde tundea şi bărbierea don Miguel, nepotul său.
Povestea surorilor Mendez fusese una extrem de tumultuoasă şi de tristă şi-şi răsfirase cu viteză ameţitoare paginile în vara anului 1943. Atunci Doña Francisquita nu avea decât optsprezece ani, iar sora sa Doña Ines douăzeci şi unu. În timp ce prima era o păpuşă blondă şi zâmbitoare, cea de-a doua era deja o femeie matură, liniştită, cu trăsături cam rigide şi nu tocmai frumoasă. Era aparent rece, dar cei ce o cunoşteau mai bine erau încântaţi să descopere sub cămăşa de mătase o inimă generoasă şi sensibilă.
Doña Francisquita trăia totul cu intensitatea unui vulcan. La nici paisprezece ani se îndrăgostise nebuneşte de José del Carmen Ramírez, un băiat plăpând şi frumos ca o lumânare sculptată, alături de care copilărise şi de care descoperise toate bucuriile descătuşate ale vieţii. Un an mai târziu fugeau împreună în munţi anunţând că numai încuviiţarea parinţilor că vor recunoaşte căsătoria lor împlinită în Grota Spânzurată şi oficiată de acvila de stâncă îi va mai aduce vreodată înapoi. Doña Lucia, mama Francisquitei a fost cea care i-a înduplecat să revină în cele din urmă şi le-a obţinut acceptul de a mai aştepta câţiva ani până să-şi oficializeze căsătoria şi în Biserica Domnului. Şi bine a făcut căci după nici doi ani Francisquita avea să se îndrăgostească din nou, de data aceasta fulgerător, de căpitanul Luis Caldevilla, bărbat chipeş şi aventurier înnăscut. Căpitanul îşi cantonase regimentul pe un câmp din apropiere, având ordine precise să apere cu orice preţ micul port, fără ca nimeni, nici măcar superiorii săi, să ştie încă cine este duşmanul. Tot ce se ştia era că-i război.
Căpitanul Luis Caldevilla a înscris rapid în lunga sa listă de cuceriri numele Francisquitei, pentru ca mai apoi să-l încercuiască cu roşu şi să-l însemne cu un asterisc, alimentând astfel zvonurile că ar putea fi şi ultimul din întinsa sa listă. Numai trei luni de pasiune năvalnică şi de dragoste trupească cum nu cunoscuse în iubirile-i ninse domol alături de José au fost de ajuns ca cel din urmă sa fie dat complet iutării. Dar dat uitării în asemenea hal încât, într-o dimineaţă tremurândă de septembrie, când frunzele de cinchona îşi îmbujorau obrajii sub săruturile neruşinate ale soarelui, se înfăţişă cu noua sa iubire în faţa Doñei Lucia Mendez şi a lui Doñ Alejandro Mendez pentru a le cere din nou binecuvântarea. Doña Lucia, ce ştia demult că această clipă avea să vină, le zâmbi amândurora şi fără ca bărbatul să audă îi strecură printre buze fiicei sale “Îl iubeşti mult?”. “Enorm. Până la cer!” îi răspunsese Francisquita cu bolta întreagă prelinsă pe chipu-i senin. “Acelaşi cer până la care l-ai iubit şi pe Jose?” – mai adăugase Doña Lucia. Atât au discutat cele două femei despre bărbatul ce avea să le marcheze viaţa într-un mod pe care nici una din ele nu l-ar fi bănuit niciodată. Într-o lună, la insistenţele lui Luis Caldevilla, Doña Lucia Mendez şi Doñ Alejandro Mendez aveau să stabilească data nunţii: 23 septembrie 1943. “Să iasă vinul cel nou” îi zâmbise şiret Doñ Alejandro viitorului său ginere. Emoţiile evenimentului aveau s-o copleşească însă încet încet pe tânăra femeie, căci fără nici un motiv aparent începu să aibă tot mai dese stări de neplăcere, ameţeli, dureri sfâşietoare de cap. Tot mai adesea avea să cadă pradă tristeţii, să rămână la pat în casa părintească şi să-şi strivească după-amiezile între cotoarele cărţilor ce drapau biblioteca tatălui şi pe care nu le deschisese niciodată. Starea de nesănătate a Doñei Francisquita se agravă atât de mult încât într-o dimineaţă dispăru din casa părintească împreună cu părintele său Doña Lucia. “O să rămână câteva săptămâni în spitalul din Barranquilla sub supravegherea medicilor. E tânără şi necoaptă domnule, trebuie să o înţelegeţi. Să avem răbdare!” – îi explicase Don Alejandro viitorului său ginere. Cam tot în aceeaşi perioadă un alt necaz se abătu asupra familiei Mendez. Doña Ines, Doña Ines cea urâţică şi rigidă, Doña Ines cea sobră, cea studioasă, cea echilibrată, ei bine Doña Ines care nu ridicase niciodată ochii necuviincios în faţa vreunui bărbat era însărcinată. N-a vrut în ruptul capului să spună cine e acela şi şi-a acceptat cu silnicie şi smerenie sarcina, pe care a dus-o îndărătul perdelelor înflorate ale Doñei Lucia până într-o zi oarecare, când Miguel Mendez avea să vadă nu lumina zilei ci obscuritatea unei încăperi înecate în miros de seu şi de tămâie. Încântată de vestea că sora sa este mamă şi că ea însăşi are un nepot Doña Francisquita avea să se întremeze rapid şi să apară doar o zi mai târziu pentru a-şi vedea rudele. Pregătirile de nuntă puteau să înceapă…
Şi au inceput fără întârizere, doar căă…. Doar că nu trecuse nici măcar o săptămână de la naşterea lui Miguel Mendez şi o crimă oribilă avea să sfâşie liniştea micului port de la Caraibe şi viaţa familiei Mendez. Era o seară liniştită de sfârşit de vară în care soldaţii lui Luis Caldevilla se amestecau cu tinerele fete din Vasco Nuñez de Balboa pentru a exploda în petreceri nesfârşite care începeau la lăsarea întunericului şi se sfârşeau când prima geană de lumină se strecura încetişor printre frunzele copacilor, cele mai multe desfăşurate în chiliile dragostei având ca acoperiş doar ghitarele iar ca ferestre sticlele cu chincha. Era cinci dimineaţa când tipete sfâşietoare de femeie crestaseră tăieturi adânci şi dureroase în liniştea nopţii. Veneau din casa Mendez. Prima care a intrat a fost Doña Lucia. Scena ce i s-a înfăţişat ochilor a fost îngrozitoare. Trupul Francisquitei atârna pe marginea patului având înfipte din creştet până la mijloc zeci de lovituri de pumnal. Ucigaşul nu era nimeni altul decât Luis Caldevilla care cu ochii injectaţi de băutură continuă să lovească chiar şi după ce trei bărbaţi sosiţi din vecini împreună cu Don Alejandro au încercat să-l oprească şi să-l culce la pământ. Tot ce-a urmat a fost ca un vis urât, ca un roman scris de-o minte rătăcită, ca o rană răscolită cu vârful briceagului. În aceeaşi zi Doña Ines avea să-şi piardă complet minţile fiind trimisă de urgenţă la ospiciul din Barranquilla, la care gura lumii spunea că ar fi rămas doar câteva săptămâni, pentru a fi transferată apoi chiar la Spitalul de Psihiatrie din Bogota de unde nu avea să mai iasă decât pentru a se bucura de iubirea lui Dumnezeu. Luis Caldevilla fusese încarcerat imediat, judecat de urgenţă şi condamnat pe viaţa, urmând să-şi rânduie anii într-o închisoare sordidă din Magangue. Avea să moară doar trei ani mai târziu împuşcat în spate, în timp ce încerca să evadeze dintr-un stabliment de unde nimeni nu evadase niciodată. Şi pentru ca povestea să se încheie cât se poate de tragic, după nici un an, José del Carmen Ramírez, primul iubit al Francisquitei, a cărui luciditate se tulburase din lună în lună precum apa în care se prelinge esenţa de mate, dispăru într-o zi din oraş fără urmă. Fu găsit, sau în fine, ceea ce mai rămăsese din el fu descoperit după aproape o săptămână de căutari la trei kilometri de oraş, sfâşiat de animalele sălbatice.
Nimeni n-a înţeles niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat. Unii susţineau că Luis Caldevilla ar fi iubit-o în secret pe Doña Ines, dar ceilalţi, majoritatea femei replicau că un bărbat precum căpitanul nu putea iubi o femeie urâţică, cuminte şi cu frica lui Dumnezeu cum fusese Doña Ines. Alţii mergeau chiar mai departe spunând că micul prunc ar fi fost rodul iubirii sale cu Doña Ines, iar Doña Francisquita ar fi aflat şi l-ar fi biciuit cu gelozia sa până l-ar fi adus la capătul puterilor. Câţiva înaintau părerea, alimentată şi de faptul că în momentul crimei Doña Ines dormea în patul Francisquitei şi invers, că de fapt Luis Caldevilla nu voise niciodata s-o ucida pe Doña Francisquita ci pe Doña Ines pentru a trimite cu ea în mormânt secretul iubirii lor ascunse. Dar nimeni nu cunoştea adevărul curat, erau doar speculaţii.