luni, 27 iulie 2015

Don Juan de Jonathan

Nu că nu s-ar fi plăcut pe sine. Se considera un tip ok, ba chiar genetic mai înzestrat decât alţii, dar era îngrozit de banal, de uniformitate. Odată cu trecerea timpului devenise din ce în ce mai nemulţumit de înregimentarea ce-i fusese sortită. S-ar fi vrut altfel, nu ştia exact cum, dar altfel, ieşit din rând. Aşa că într-o bună zi mărul se smulse din banal şi evadă în lume împreună cu o pară bine făcută, cu şolduri apetisante dar cu fundul cam mare. Se cunoşteau bine căci fuseseră vecini şi prieteni din copilărie, ba chiar niscai rude îndepărtate. Relaţia însă n-a mers la fel de bine. Viziuni diferite asupra sensului vietii, el considerând că primordiale sunt o trecere împlinită prin lume şi copiii frumoşi şi sănătoşi, ea considerând mai importantă o noapte pe o farfurie cu borderie de aur în port la Monte Carlo şi o partidă bună. S-au despărţit destul de repede pe o tarabă în Obor, ea trăgându-se împreună cu câteva prietene mai mălăieţe spre un borcan de compot, în timp ce el a pus ochii pe o banană înaltă şi subţire venită tocmai din Columbia. I-a pârjolit inima şi i-a sucit minţile columbianca. Aproape un an a fost nebun după ea. Nu trăia decât pentru momentele acelea în care sub adăpostul razelor de lună ea-şi dădea peste cap rochia galbenă dezvelindu-şi goliciunea palidă înnebunitor de dulce şi de parfumată. El o adulmeca ca un căţel în călduri, o învăluia în atingeri rotunde, îi muşca coapsele tremurânde. L-ar fi secătuit, ar fi stors şi ultima picătură de vlagă din el, l-ar fi tranformat într-o poamă uscată, dacă n-ar fi dispărut într-o zi subit cu un avocado de la ambasadă, sfârşind o săptămână mai târziu într-o uriaşă salată de fructe. Ca să-şi înece amarul s-a cuplat cu o gutuie cam trecută şi cam fadă. Nimeni n-a înţeles ce a găsit la ea, căci era păroasă şi zbârcită, dar trebuie să fi avut şi gutuia secretele ei, căci vorba aceea "gutuia coaptă face dulceaţa bună". Îi plăcea la nebunie parfumul ei subtil şi delicat. Îl încânta faptul că era calmă şi grijulie şi putea să se adâncească în braţele sale ori de câte ori se simţea abătut. Cinci luni încheiate l-a ţinut gutuia aproape, dar atât de aproape încât mirosul ei aproape că i se impregnase în pieliţă. Dar oricât de bine îi era nu s-a mai putut opune unei viţe de vii tinere şi cam nurlii, care-i făcuse cu ochiul într-o seară în drumul spre mare. Era harnică şi bine înfiptă la casa ei viţa de vie dar o altoia cam des bărbat-su, un butuc bătrân din Franţa stabilit la noi după revoluţie, care o trăgea bine de tot la măsea. Îl îmbăta cu zâmbetul ei dulce, cu interiorul ei ameţitor şi îl înnebunea cu săruturile-i zemoase. Iar seara, când liniştea grea cobora peste lume, i se strecura în trup şi în suflet ca un şarpe lichid subţire şi lung, înfierbântându-i măruntaiele şi gândurile. Ar fi putut trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi dacă el nu s-ar fi înverşunat s-o ceară de nevastă. Degeaba s-a rugat, degeaba a implorat-o, degeaba s-a târât în genunchi, ea a rămas legată de butucul ei ca un fluture cu aripile arse prins în aura unei lămpi incandescente. O vreme s-a răsucit ameţit încercând să se despresoare, apoi, incomplet refăcut, s-a aruncat în braţele unei prune, mici, uscată şi cam brumărie, care pe deasupra mai avea şi doi copii din flori pe care îi creştea singură. Nu s-a legat nimic între ei, deşi ea era tare mândră de felul în care îl priveau cei din jur. I-ar fi iertat imperfecţiuna fizică, dar îl enerva faptul că nu se putea rupe de ai ei. Netam nesam se trezea pe cap cu puzderia de prune, prunuliţe şi prunişoare. Părinţi, bunici, unchi, mătuşi, nepoţi, rude mai mult sau mai puţin apropiate, veneau peste ei când ţi-era lumea mai dragă. "Auzi iubire, tu din mine n-ai să faci magiun, asta să-ţi intre bine în cap!" s-a răstit el nervos într-o seară pe când îi propusese să iasă la un aprozar din apropiere ca să mai vadă şi ei lumea, în timp ce ea o ţinea una şi bună că mai bine dau o fugă până la Topoloveni. Şi uite aşa i-a descoperit interiorul viermănos, căci de la discuţia din seara aceea n-a încetat să-l jignească şi să-l facă de ocară. A fugit fără să se uite înapoi şi s-a aciuat după câteva săptămâni de peregrinare în casa a două lesbiene, o piersică preţioasă şi parfumată şi o caisă mică şi aromată. Se luaseră cu acte prin ţări străine unde era legală combinaţia şi fiindcă erau bine aşezate amândouă aveau de gând să pună şi de-un nectar. Ar fi trăit ca în rai lângă cele două zeiţe, dar era ceva, ceva ce nu-i dădea pace, ceva ce-l răscolea încă şi căruia nu-i putea găsi înţelesul. Abia târziu se lămuri că este vorba despre dorul de casă. Aşa că într-o bună zi, pe neaşteptate, le sărută pe domniţe pe tâmplă, îşi puse traista în băţ şi porni înapoi acasă, hotărît că nu mai e cazul să-şi caute pereche colorată şi parfumată ci că-i mai bine să se înmulţească din propria-i sămânţă aşa cum făcuseră toţi moşii şi strămoşii săi.

miercuri, 22 iulie 2015

gand

suntem ceea ce simtim si nu ceea ce ne inveleste

luni, 13 iulie 2015

Poşta

Prima scrisoare primită de la ea a sosit cu poşta într-o joi. Îmi amintesc sigur, bătea vântul şi începuse să plouă iar plicurile se valuriseră din cauza picăturilor. Sosise scrisoarea aceea şi o factură la energie. Am deschis-o nedumerit iar după ce am citit cele câteva cuvinte nedumerirea a devenit de-a dreptul neîncăpătoare: “Bună. Îmi lipseşti tare. Cu drag P”. Primul impuls a fost să pitesc scrisoarea şi să încerc să ascund tresărirea din suflet. Aveam o admiratoare secretă?! La asta nu m-aş fi aşteptat niciodată, nu pentru că n-aş fi un tip bine, darrr... sunt dezgustător de sobru şi nu ies cu nimic în evidenţă, sunt complet transparent. Am fost tentat să cred că este o greşeală şi că poştaşul a pus scrisoarea în altă cutie decât cea a destinatarului, dar când am privit atent plicul am constatat că nu putea fi vorba despre o eroare atâta timp cât pe el erau scrise clar numele şi adresa mea. Deci nu rămânea decât varianta admiratoarei secrete, idee care m-a tulburat peste măsură. Cine putea fi P?! Nu cunoşteam nicio P. Cunoşteam o M, o C, o S, o E, o I… şi alte câteva litere mai aprinse, dar nicio P. Să fie una dintre colegele de la birou? Să fie cineva din vecini? Absolut imposibil de spus! Spre deosebire de creier sufletul omenesc nu are reguli şi nu urmăreşte tipare. Complet derutat am mototolit în cele din urmă scrisoarea şi am încercat să uit întâmplarea. Iar asta s-ar fi putut întâmpla fără nicio oprelişte dacă patru săptămâni mai târziu n-aş fi primit o epistolă similară cu prima dar mai pătimaşă. “Mi-e dor, mi-e dor de tine în toată structura mea. Vreau să-ţi văd chipul, să-ţi simt mâinile atingându-mă, să-ţi mângâi privirile. Vino te rog, nu mă ocoli. A ta P”.
Eram cel mai probabil victima unei nimfomane, a unei femei care făcuse o pasiune de neînţeles pentru mine. De ce oare tocmai pentru mine?! Am recitit adresa şi numele scrise de plic. Erau amândouă ale mele. În schimb la expeditor nu era trecut niciun cuvânt. Nici nu mă aşteptam să fie. Ceea ce mi s-a părut totuşi curios era faptul că textul fusese tipărit şi nu scris de mână. La fel şi puţinele cuvinte de pe plic. Ceea ce m-a făcut să bănuiesc că misterioasa admiratoare făcea tot posibilul să nu o descopăr. Era foarte probabil cineva dintre cunoscuţi şi îi era teamă că i-aş fi putut recunoaşte scrisul. De data aceasta n-am mai aruncat scrisoarea ci am pus-o înapoi în plic şi m-am ascuns în dormitor rotind-o timp de aproape o oră între degete şi încercând să-i dezgrop rădăcinile. P, P, P… nu-mi venea în minte nimeni cu P. Era foarte posibil să fi fost cineva din vecini. Mă vedea trecând pe trotuar de la adăpostul fereştrei şiii… Dar de ce nu mi-a ieşit în faţă, să mi-o spună direct?! Sau de ce nu mă invita să o cunosc?!
Din ziua următoare am început să păşesc mult mai atent pe stradă, să privesc în ochi fiecare femeie cu care mă intersectam, să arunc privirile înapoi peste umăr ca un fugar hăituit, să iscodesc dincolo de ferestrele închise ale apartamentelor. Dar cu toate astea, nimic…
A treia scrisoare a sosit nu peste multă vreme. Acelaşi tipic, un plic alb simplu, numele şi adresa mea tipărite pe una din feţe, pe cealaltă o ştampilă rotundă a poştei cu o dată recentă şi atât. Înăuntru o hârtie albă din cea mai banală cu un singur rând tipărit. Textul depăşea însă de data aceasta limitele unei comunicări, fie ea şi unisens, decente. “Vino. Te aştept cu nerăbdare. Te vreau în mine. Vreau să te simt înăuntru răscolindu-mă. Nu mă ocoli, te implor. Cu drag P” Recunosc că această ultimă epistolă m-a speriat. Nu numai că femeia făcuse o pasiune nesăbuită pentru mine, dar avea şi aşteptări din partea-mi. Iar asta fără să încerce să confirme cât de cât că pasiunea, sau măcar admiraţia, e reciprocă. Am intrat în panică. Ce-ar fi urmat? Să fiu răpit de pe stradă şi să fiu devorat de patima neverosimilă a femeii fantomă? Nu puteam aştepta să mi se întâmple una ca asta, aşa că am conceput un plan de apărare care consta în trei tranşee succesive din ce în ce mai adânci. Primul, o lista cu potenţiale candidate la titlul de nimfomană din preajma-mi dintre care să încerc să o descopăr pe cea care îmi trimitea epistolele. Al doilea, identificarea motivului pentru care femeia a decis tocmai acum să mă confrunte. Trebuia să existe un motiv, un sâmbure, o scânteie care să o fi convins să facă gestul. Şi dacă aveam să-l aflu, aveam să identific cu siguranţă şi persoana. Iar al treilea, să încerc să aflu de unde veneau de fapt scrisorile. Ele nu se puteau naşte în clădirea poştei, cineva, undeva, trebuiă să le fi aruncat într-o cutie poştală. Iar acesta ar fi fost un capăt de aţă care m-ar fi putut duce la expeditor.
În săptămânile următoare am procedat conform planului şiii… nu am avut niciun succes! Degeaba am făcut liste cu femeile pe care le cunosc, care-mi sunt într-un fel sau altul aproape. Le-am eliminat relativ rapid una câte una. Pe unele a fost de ajuns să le privesc din depărtare, pe altele le-ar urmărit zile în şir, intersectându-mă cu ele la fiece colţ de stradă, la fiece ocazie, încercând să le agăţ firul privirii pentru a-l deşira mai apoi îndărăt şi a le cerceta înlăuntrul, iar pe altele le-am confruntat pur şi simplu. N-am găsit nicio admiratoare secretă! Eram acelaşi bărbat OK, plăcut, dar care nu atrage privirile şi nu curbează atenţiile. Nici motivul pentru care scrisorile au început să apară nu l-am găsit. Nu părea să aibă nicio legătură cu ceea ce făceam, cu întâmplările mai importante din viaţa mea, cu evenimentele majore. Cât despre urma lăsată de scrisori, dezastrul a fost şi mai mare. La oficiul poştal mi s-a spus simplu şi clar: “scrisoarea are o singură ştampilă, cea a oficiului nostru, deci cineva o lasă chiar în cutia poştală din faţa clădirii, noi o ridicăm, o trecem prin filtru şi apoi ajunge la factorul poştal care v-o aduce dumneavoastră”. N-o să mă credeţi dar mi-am luat trei zile de concediu, căci mai mult nu mi-a dat şeful neprogramat şi m-am postat pe trotuarul de vizavi de oficiul poştal pentru a urmări toate persoanele care se apropie de cutia poştală. Nimic, nimeni interesant, timp pierdut.
Şi totuşi peste numai trei zile de la eşecul planului meu am primit o nouă epistolă în acelaşi ton cu celelalte. Am capitulat! Cu mândria făcută ferfeniţă, m-am declarat învins. Nu mi-a rămas decât să strâng stivă epistolele şi să aştept ca femeia fără chip să mi se arate de bună voie sau să facă un pas greşit astfel încât s-o descopăr din întâmplare.
E grozav să ştii că eşti plăcut, să ţi se zvârcole fluturii în stomac şi vrăbiile în ţeastă, dar e îngrozitor să te ştii hăituit de un gând rătăcitor. M-a chinuit permanent ne-ntruchiparea acestuia. Era cineva din preajma mea, care mă cunoştea bine, care se ferea să nu fie recunoscută, care cel mai probabil locuia în apropriere. Dar cine? Nu puteam găsi niciun chip care să se contureze din genuni, niciun profil care să se suprapună peste cel ce se reliefa din scrisori. Au trecut luni în care ciudata necunoscută a continuat să mă bombardeze cu scrisori fierbinţi şi singurul indiciu pe care l-am descoperit a fost constanţa cu care mi le trimitea. Veneau invariabil la o lună distanţă, în primele zile de început. Iar asta până când…
Până când, în septembrie, scrisoarea pe care o aşteptam n-a mai venit. Am răbdat o zi, două, trei, cinci. Nimic. M-am panicat! Oare ce se întâmplase?! Urma o nouă etapă sau totul avea să se încheie aşa cum începuse, într-un blestemat mister?! Nu puteam accepta aşa ceva! Trebuia s-o cunosc. Pasiunea ei bolnavă, insistenţa ei, răbdarea… Şi eu în rama dinainte-ai. Trebuia s-o găsesc, să-i aflu identitatea, să-i privesc ochii şi prin ei universul! Dar lucurile deveniseră complicate, mult mai complicate. Nu mai aveam niciun fir.
Sau cel puţin aşa am crezut în primă instanţă. Căci într-o miercuri, sunt sigur că era miercuri, da, da, miercuri 6 octombrie, în timp ce mă îndreptam spre poştă pentru a-mi plăti facturile, baaaaang! Adevărul m-a lovit dintr-o dată. Desigur! Era limpede ca lumina zilei şi ca zborul rândunicii. Scrisorile încetaseră să mai sosească din luna în care am decis să-mi plătesc toate facturile la poştă în loc să mă duc la fiecare ghişeu. Ba mai mult, ele începuseră să soseasca atunci când decisesem să nu mai ridic alocaţia fetei de la poştă ci s-o punem pe card. Daaa… asta era! În mod evident totul era legat de drumurile mele la poştă. Femeia care mă iubea în secret era cel mai probabil una din funcţionarele poştei. Nu mai era nicio îndoială.
Şi a urmat o altă perioadă de tatonări, de alergări după priviri fluturânde, de cuvinte cătând a se înşuruba în inimi, de învăluiri nătângi. Am cunoscut tot personalul feminin al poştei, le-am disecat pe fiecare ca pe o floare rupându-le pe îndelete petalele multicolore şi dezvelindu-le interiorul parfumat, le-am urcat pe rând pe soclul artistului încercând să plămădesc din cuvintele strânse stivă un chip care să-i semene fiecăreia, am întins capcane în care să-şi pironească iubirile cu trup de nevăstuică. Şi cu toate astea nimic… Niciuna dintre ele nu era femeia cu scrisorile. Nu puteam să mă înşel. O femeie care arde în flăcările patimei nu se poate ascunde îndărătul unor obraji şi ai unor ochi orişicum. Eram nervos, eram furios, era nebun de durere. Femeia care îmi produsese atâta răscolire interioară, care mă prinsese ca pe un fluture în insectar înfingându-mi acul de cleştar direct în inimă, îmi scăpase, se făcuse nevăzută pentru totdeauna.
Sau nu! Căci imediat ce lista cu funcţionarele poştei şi-a găsit sfârşitul în coşul de gunoi am primit din nou o epistolă. Am luat-o din cutia de scrisori cu mâini tremurânde, m-am închis în camera mea, am azvârlit totul de pe noptieră şi am aşezat-o acolo rezemată de veioză privind-o însetat. Ştiam că e ultima epistolă. Speram să fie şi cea care să-mi dezvăluie identitatea autoarei. Mi-era teamă s-o deschid. Mi-era atât de teamă. Era ultima noastră conversaţie, după care, dacă nu mă puteam ridica până la ea, avea să dispară. Ştiam! Se întuneca. Ultimul fir de lumină se prelingea agale peste rama ferestrei, aluneca leneş peste cuvertura, se târa ca un şarpe obosit pe covor, pentru a se propti în cele din urmă vertical pe peretele de dincolo de fereastră. Am ridicat-o şi am deschis-o cu gesturi moi, citindu-i cu nesaţ conţinutul. “O Doamne, voi bărbaţii. Degeaba te guduri pe lângă ele. N-am să fiu niciodată geloasă şi n-am să-ţi fac scene. Cu drag, a ta pe veci P.” Şi atunci, abia atunci, în fine, am înţeles. Totul se lega. Bucăţi de text şoptite domol s-au prefirat în viteză de la un capăt la altul al aşteptărilor mele. “Bună. Îmi lipseşti tare. Cu drag P”, “Mi-e dor, mi-e dor de tine în toată structura mea.”, “Vreau să-ţi văd chipul, să-ţi simt mâinile atingându-mă, să-ţi mângâi privirile”, “Vino te rog, nu mă ocoli”, “Te aştept cu nerăbdare”, “Te vreau în mine. Vreau să te simt înăuntru răscolindu-mă”, “Nu mă ocoli, te implor”, “P”...
Şi atunci am început să râd ca un nebun, răscolind cu râsul meu dement dejurîmprejurul şi oraşul şi lumea. În fine era limpede, nu mai aveam niciun dubiu. În tot acest timp nu fusese vorba despre nicio femeie, era vorba doar despre ea…