luni, 19 august 2019

fluturi

ții minte când m-ai întrebat dacă știu
de ce fluturii se prind în plase
și nu în cutii de carton sau în oale smălțuite perfect obtuze
da, da, în plase cu găuri, unele maaari cât luna plină
mi-ai arătat cu brațele și buzele rotunjite
ca două pâini fierbinți și ai chicotit înfundat

mi-ai explicat apoi pe îndelete cu dantelate detalii
că fluturii de fapt nu se lasă prinși niciodată
ci intră pe o parte și ies pe cealaltă
trec din jumătatea din afară a lumii în cea dinăuntru și înapoi
își croșetează drumuri prin împletitura de cânepă
și își pierd pe rând perechi de aripi
în ochiurile cu care dorința privește spre împlinire
agățându-se în hașurile zilei așa cum funigeii
se agață de marginile zimțate ale frunzei
subțiindu-se continuu până când trupul lor
rămâne doar culoare întinsă pe retină

și nimic altceva

luni, 29 iulie 2019

Conexiuni

Ședeam relaxat la birou, citind povești online, când am simțit ceva lovindu-mă peste gleznă. Cum pisică nu am, am tresărit și am dat să văd cine e intrusul. M-am aplecat, dar n-am zărit nimic. Când am pățit-o însă a doua oară, m-am speriat un pic. M-am băgat sub birou și am cercetat atent. În semiobscuritatea dedesubturilor nu am descoperit altceva decât cablul de la lampa de birou mergând către priza din perete, pe cel de la laptop alergând către aceeași destinație șiii... Și mai era încă un cablu târându-se spre niciunde. Nu știam să am un altul în apartament, așa că tare m-am mirat să-l descopăr. L-am luat în palmă și l-am studiat atent. Nu părea să fie cu totul altfel decât celelalte. Era acoperit cu plastic moale, alb, având în cap un stecker cu două piciorușe rotunde prinse într-o carcasă din două jumătăți de ebonită strânse cu un șurub. I-am luat urma și am încercat să văd ce aparat alimentează și mare mi-a fost surpriza să descopăr că, după ce face câteva bucle în dreptul șifonierului, cablul dispare afară printr-o gaură în perete. Singurul gând realist a fost că un constructor isteț l-a lăsat pentru alimentarea unui viitor aparat de aer condiționat, pe care proprietarul ar fi dorit să îl instaleze în apartament, așa că l-am făcut colac și l-am lăsat cuminte sub birou. Înainte să mă culc însă, în drum către baie, am simțit din nou o atingere, de data aceasta mai aspră, în sus, spre pulpă. Eram în dreptul patului când s-a întâmplat. Am aruncat ochii în jur și n-am văzut nimic aparte. Cum lovitura mușcase din pulpă destul de sănătos, am gândit că trebuie să fie totuși ceva la mijloc, așa că m-am aplecat și m-am uitat sub pat. De sub marginea dantelată a cearceafului, ca o pantera cu ochii sticloși cercetându-și prada, mă privea un alt stecker. Semăna foarte bine cu primul, doar că avea carcasa din ebonită neagră, iar colții metalici străluceau aprins. În mod clar nici cablul acela nu îmi aparținea. Am întins mâna să îl apuc, dar capul cu ochi sticloși s-a tras îndărăt. Am simțit cum mi se scurge tot sângele din trup. Am înghețat pe loc. A fost nevoie să mă așez pe salteaua moale a patului, pentru a-mi reveni din amețeală. Însă lighioana nu m-a lăsat să mă adun și m-a atacat pe neașteptate. S-a încolăcit în jurul gleznei, apoi a încercat să mă muște cu dinții de fier. Cu greu am reușit să desfășor cablul strâns pe picior, să alerg gâfâind către perete și să mă lipesc cu spatele de zid. Era incredibil, eram atacat în propria mea casă de, deee... Chiar nu știam de ce eram atacat. Privind înfiorat spre pat, am descoperit că alte două cabluri, unul albastru și unul roșu scoseseră capul de sub cearceaf și alunecau ușor pe parchet către mine. am alergat spre baie, am trântit ușa și am încuiat-o. Inima îmi bătea să spargă pieptul. Aș fi țipat, aș fi cerut ajutor, dar ce aveam să strig? „Ajutooor, mă atacă un mănunchi de cabluri”? Nu am avut timp să mă gândesc prea mult însă la varianta unui strigăt disperat de ajutor, căci am simțit cum o vână subțire îmi biciuie spinarea. M-am răsucit și am prins-o tocmai când se repezea iar. Cu trecerea timpului căpătau tot mai mult curaj, deveneau mai agresive. Stătuse probabil pitită în cadă, de aceea nu o văzusem când am intrat și m-a atacat de cum am întors spatele. Ne-am luptat o vreme ca Laocoon cu Porces și Caribea și până la urmă am reușit să îi culc la pământ capul flămând și să-l strivesc. Când însă m-am lăsat extenuat pe marginea căzii, după lupta disperată în urma căreia rămăsesem aproape gol și m-am privit trecător în oglindă, am încremenit. Tot trupul îmi era plin de pete rotunde albicioase, de mărimea unei prize, din care perechi de ochi rotunzi, mici și negri ca mina de creion, clipeau pofticios.  

sâmbătă, 27 iulie 2019

Porumbița

Mathilde ridică teatral un deget în aer, îl învârti de câteva ori ca și cum ar fi încercat să amestece fumul de țigară în atmosfera de deasupra capului, apoi îl azvârli vijelios în cutia de portocale plină cu viniluri, de pe care o fată cu batic roșu la gât zâmbea ținând în palmă o jumătate din fructul zemos, începând să scormonească cu interes prin ele. Mathilde adora să fie emfatică, să se plaseze în centrul scenei sub lumina rotundă a reflectoarelor, să atragă atenția scurgândă deopotrivă a bărbaților și femeilor. Prin lumina palidă venită dinspre lampa cu abajur piramidal din velur cărămiziu, de pe care culoarea se evapora ca sardinele din cutia motanului Roze, precum și dintr-un bec orb atârnând spânzurat din tavan cu două fire negre spiralate, Pierre privea mustăcind picioarele femeii. Știa că se aplecase intenționat la nouăzeci de grade peste măsuța de bambus, astfel încât rochia și așa scurtă să îi dezvelească complet posteriorul, pe care să-l arunce ca pe un afiș al Theatre le Ranelagh, fix în ochii lui Jacques. Mathilde avea pulpele groase și fundul mare, dar asta nu o făcea niciun pic să își ostoiască efortul pe care îl depunea pentru a atrage privirile celor din jur. Cealaltă în schimb avea mijlocul subțire, picioarele lungi și îi ajungea până la nas, ce mai, o adevărată franțuzoaică.     
- Creeeed c-am găsit – decretă Mathilde ridicând cu două degete un disc, dezvelindu-l de cămașa jerpelită și decolorată și depunându-l cu delicatețe pe platanul pickupului. Așteptă două clipe ca muzica să pornească și imediat ce primele acorduri începură să se scurgă peste carcasa de plastic, se porni să țopăie energic pe ritmurile foxtrotului.
- Allez les gars! Cine vine să mă ajute? – strigă, apucând cu stânga portțigaretul pe care îl lăsase pe marginea mesei cât timp se ocupase cu selecția discurilor, în timp ce, cu degetele de la dreapta le făcea semne ademenitoare celor trei bărbați, încercând să-i atragă la dans.
Henri nici nu ridică ochii, străduindu-se cu sârguinciozitate să își aprindă pipa din meerschaum, cu fauni delicat modelați, pe care o primise în dar de la unchiul său din Manchester. Își ținea cartea pe genunchi, cu filele de o parte și alta a pulpei, ca pe o pasăre cu aripile mari atârnânde. În afara cititului îl interesau puține lucruri, iar femeile nu erau cu siguranță printre acestea decât în măsura în care aveau ceva inteligent de spus. Jacques în schimb se prefăcu că ezită câteva clipe, apoi se ridică vioi, prinse mijlocul Mathildei și începu să se bâțâie agitat alături de ea. Pierre le admira dezinvoltura. Nici unul dintre ei nu știa cu adevărat să danseze foxtrot, dar nu aveau niciun fel de inhibiții, pentru ei orice era posibil, nu trebuia decât nesfârșită dorință și eliberare din dejurîmprejur. Eliberarea din dejurîmprejur, acesta era de fapt secretul lor, căci în felul acesta se lepădau de părerile critice, de ochii invidioși, de strâmbăturile din dos. Sigur, asta ar fi putut părea să se contrazică cu apetitul Mathildei pentru mis en scene. Dar nu era câtuși de puțin așa. Mathilde era ca o farfurie zburătoare extraterestră, plutind undeva deasupra în văzduh, dar agățată de Pământ printr-o rază de energie necunoscută, prin care sugea privirile admirative ale celor din jur. Iar Jacques nu era nici el prea departe. Și Pierre îi admira pentru asta. Ba chiar considera că sunt o pereche potrivită.     
După o vreme discul încetă să se mai rotească, zgomotul platanului alunecând ușor, preț de câteva secunde, spre liniștea deplină. Mathilde își șterse fruntea umedă, șopti un „stai aici” autoritar și alergă să schimbe discul. Câteva clipe îi fură de ajuns și din boxe începu să se scurgă muzica lentă a lui Serge Gainsbourg. Mathilde își lipi pieptul de cel al lui Jacques, își strecură o pulpă între picioarele lui și îl strânse puternic în brațe, ca și cum ar fi vrut să se cufunde cu totul într-însul. Pierre se ridică din jilțul de piele crăpată, făcu câțiva pași până în colțul camerei și apucă receptorul formând numărul învățat pe dinafară. Niciun răspuns! Era al șaptelea apel. Așeza receptorul încă sunând în furcă și rămase cu ochii fixați spre niciunde, dar în rotundul retinei Mathilde continua să se legene cu capul pe umărul lui Jacques ca într-un balansoar. Era convins că și-o trag. Nu știa nici cum fac, nici unde o fac, dar era convins că și-o trag. Nu avusese niciodată intenția să îi urmărească, i se părea sub demnitatea lui, dar știa că dacă ar fi vrut să o facă, ar fi găsit imediat și dovada. La urma urmei era sigur că nu e singurul cu care și-o pune. Doctorul Malraux era un altul. Aproape că i-o povestise pe șleau cu ceva vreme în urmă. De altfel nu avea nici o îndoială că doctorii și asistentele, mai ales în tura de noapte când nu e mai nimic de făcut... Și nici nu-i blama pentru asta.
Brusc Pierre sări ca înțepat. Alergă la baie și întinse capul spre ferestruica mică ce dădea spre luminator, un horn lung și îngust, deschis pe acoperiș către cer.  
- Madameeeee Lauretteeeeeee..... Se arde mâncareaaaaa.... – strigă el cu mâinile pâlnie la gură, apoi trânti fereastra și așteptă cu urechea ciulită, nu departe de ea.   
- Oh, oh, oh, vai de capul meu... – se auzi stins într-un târziu. Merci Pierre!
Imediat se auzi un zgomot metalic puternic, ca și cum cineva ar fi trântit o tigaie de ciment. Bărbatul înclină din cap a confirmare și închise ivărul ferestrei.
Madame Laurette era o babă decrepită. Avea optzeci și șapte de ani, auzea foarte prost cu o ureche și deloc cu cealaltă, se mișca cu greutate din cauza unei artrite care îi afectase amândouă picioarele, își pierduse toate rudele apropiate și în mare măsură rațiunea, dar era proprietara celor douăsprezece apartamente din clădire, plus a încă șaptesprezece aflate în două case mai jos. Pe lângă multele defecte pe care le avea, Madame Laurette era însă inimoasă și nu o lăsa sufletul să își dea afară chiriașii, chiar dacă aceștia întârziau cu plata dincolo de finele lunii. În ultimii ani chestiunea nu se dovedise de o importantă arzătoare, însă cu trei patru ani în urmă ar fi dormit pe străzi dacă Madame Laurette nu i-ar fi îngăduit să amâne plata chiriei chiar și cu două luni. Avea un catastif mare și greu, cum Pierre nu mai văzuse decât în muzee sau în catedralele vechi, în care își nota cu atenție și litere mari cât nuca, numele datornicilor, suma  datorată și data la care trebuie să plătească. Numele lui Pierre apărea în catastif de cel puțin zece ori și ar mai fi apărut încă de multe altele, dacă nu ar fi fost căsătoria cu Mathilde. Prietenia lor se întindea mult îndărăt, Mathilde petrecând multe nopți risipite ici colo, în camera mirosind a prăjeală de pește și urină de pisică. După câtăva vreme și-a adus o jumătate de duzină de perechi de chiloți, periuța de dinți și parfumul. Apoi n-a mai plecat. Lui Pierre i-a fost jenă să îi ceară bani, dar când Madame Laurette a bătut cu bastonul în ușă atât de tare, încât acesta a trecut prin placajul îmbătrânit ca o spadă prin pelerina mușchetarului, Mathilde și-a adus și restul de lucruri, nu multe și l-a cerut de bărbat. Iar el a acceptat.
Pierre privi din nou fix perechea dansând. Mathilde continua să își frece sănii plini de pieptul lui Jacques, alunecând tot mai mult spre parchet. Îl înlocuise pe Serge Gainsbourg cu Jacques Dutronc și sticla goală de absint cu una plină. Făceau cercuri mici în jurul servantei pe care era așezată sticla, ca fluturii de noapte în jurul lămpii arzânde. Pierre ridică din nou receptorul. De data aceasta vocea așteptată răspunse „Bună dragule, abia am ajuns! Am avut o zi lungă și foarte obositoare. Nu, nu vin. Știi bine ce mult mi-ar plăcea să vin, dar sunt foarte obosită. Ne vedem sâmbăta viitoare!” Bărbatul oftă și închise.
- Chlotilde nu vine? - chicoti Mathilde, cu sticla într-o mână și paharul gol în cealaltă, în spatele său. 
- Nu!
- Ce păcaaat! Mi-ar fi prins bine un pic de ajutor. Așa, trebuie să mă descurc singură cu trei bărbați! - chicoti ea din nou și se agăță de gâtul lui Pierre. Te fac un dans iubire?
- Sunt amețit deja. Nu știu ce dracu am. Că nici măcar n-am băut! – se eschivă bărbatul desfăcându-i cu delicatețe brațele înfășurate în jurul gâtului. Apoi își umplu la rândul său paharul cu absint, sorbind trei înghițituri mici.
Simțea că e prea puțin aer în încăpere. Se apropie de balcon. Avea două uși înguste cât un Le Figaro împăturit și lungi până aproape de tavan. În clădirea care își trăise epoca de glorie, ultimul proprietar reconfigurase interioarele pentru a crea cât mai multe încăperi. Deși camera pe care o închiriaseră nu era una mică, avea marele defect că singura sursă de lumină naturală și de aer era fereastra spre balcon. Pierre își aprinse o țigară, trase adânc în piept și se așeză cu coatele pe balustrada de fier. Era aproape întuneric. Printre frunzele copacului din față, exact în dreptul ferestrei, zări doi porumbei. Ședeau cam la jumătate de metru unul de altul. Deodată, unul din ei se ridică și dădu să se apropie de al doilea. Acesta se ridică la rându-i și se mută un pic mai încolo, păstrând între ei distanța inițială. Scena se repetă de câteva ori. Pierre zâmbi, era convins că primul e un bărbătuș și al doilea o porumbiță.
- Mă primești? – murmură Henri și pătrunse, fără să aștepte vreun răspuns, în balconul îngust în care abia aveau loc trei oameni fără să miște.
Aprinse un chibrit, se aplecă și duse chibritul deasupra tutunului din pipă. Trase de câteva ori adânc, apoi tuși.
- Ești un prost!
Porumbița se ridică din nou și se mută pe altă cracă. Bărbătușul nu o mai urmări, dar continuă să o privească de la distanță.
- Tu o împingi. Mathilde te iubește.
Pierre dădu din umeri. Nu era convins că aceasta este realitatea, dar nici nu considera că e momentul să facă o analiză amănunțită. Henri se așeză și el cu coatele pe balustrada de fier forjat și rămase cu ochii în împrejurul înghițit de amurg. Trase de câteva ori din pipă, apoi expiră fumul. Folosea un tutun parfumat, adus special din Maroc, de un prieten comun.
- Scutură-te și decide ce îți dorești. Dacă o dorești pe Mathilde e a ta, pe Chlotilde nu o să ai niciodată, știi bine!
Fără niciun cuvânt Pierre îi arătă lui Henri porumbița ascunsă între frunze. Bărbătușul se ridică din nou dar imediat ce încercă să se apropie, porumbița își desfăcu aripile și se făcu nevăzută.
- Nu-l vrea! Sau poate dimpotrivă!
Henri strâmbă din nas. Trase adânc din pipă și dădu să se înece.
- Merde – murmură el, cercetând atent tutunul care ar fi trebuit să mocnească. Merde, merde – repetă încruntat și răsuci pipa scuturând tutunul peste marginea balconului. Intră apoi în cameră bombănind...

luni, 22 iulie 2019

Anunț

Domnul D.A. a dispărut de la domiciliu în data de 25 iunie 2019 în jurul orelor 17. Domnul D.A. a pretextat că iese să cumpere țigări, deși nu fumează și s-a pierdut din raza vederii în direcția Șoselei Kiseleff, conform unor surse care ședeau pe băncuța din fața blocului și doresc să își păstreze deocamdată anonimatul. În momentul dispariției domnul D.A. avea o pereche de blugi albaștri, un tricou alb, adidași și câteva volume de poezie tipărite. Trupul neînsuflețit al domnului D.A. a fost descoperit trei săptămâni mai târziu în parcul Herăstrău, de doi porumbei, în iarba înaltă din spatele statuii lui Pușkin. Conform plutonierului major Mihai Ajoiței de la Poliția Sectorului 1, în responsabilitatea căreia se află locația amintită, domnul D.A. stătea cel mai probabil pe iarbă, rezemat de statuie, când a fost atacat de micro sau macro organisme complet necunoscute științei actuale. Trupul domnului D.A. era lipsit aproape în totalitate de cap, pieptul fiind în mare parte afectat, în timp ce pe brațe se puteau vedea urmele luptei ce avusese loc. La autopsie, care s-a desfășurat ieri la Institutul de medicină legală Mina Minovici, s-a dovedit că domnul D.A. a fost devorat de propriile gânduri.

vineri, 19 iulie 2019

Despre vederi, săbii, cuțite și alte obiecte ascuțite

Când am văzut băiatul cu sabia înfiptă în coaste, am simțit că leșin. El tocmai ieșea, având într-o mână o sticlă de lapte și în cealaltă o jumătate de pâine, dar fâșia de lumină îi căzuse pe muchia trupului taman cât să scoată la iveală grozăvia. Lama fusese atât de puternic înfiptă, încât luciul metalic nu mai era vizibil privirii. Tricoul îi era sfâșiat de undeva de sub ultima coastă, până aproape de tivul de jos și o dâră de sânge închegat se ițea prin deschiderea cârpei. O femeie în vârstă, care tocmai plătea la casă pentru o cutie mică de detergent, trei cepe și o sticlă de ulei, m-a văzut și s-a oprit să mă sprijine. „Ești bine maică?! Doamne, că palid mai ești! Ai face bine să șezi un pic înainte să-ți vezi mai departe de drum”. Așa mi-a spus și a încercat să mă așeze pe treptele, acoperite cu gresie de prost gust, din fața prăvăliei.  
Fusese prima din multele asemenea întâmplări care aveau să mă copleșească înapoi și înainte.
După nici măcar o zi am văzut fata. Eu veneam de la vânzătorul de cărți vechi de la capătul digului, iar ea dădea colțul după biserică. Ne-am întâlnit deodată față în față. M-am speriat și am țipat. Fata avea un cuțit înfipt în ochi. Pupila nu se mai vedea deloc, albul ochiului alunecând ca un ou moale peste obraz, în timp ce mânerul cuțitului se mișca în sus și în jos în ritmul pașilor ei. Avea o fața amară fata, cu tot albul privirii amestecat cu lacrimile risipite din glandele lacrimare sfărâmate. Un muncitor care venea din urmă, îmbrăcat într-o salopetă bleumarin, veche și murdară, m-a depășit și a bombănit privindu-mă strâmb „Ce-ai mă nene, ești nebun?”. „Fata, ai văzut fata? Are un cuțit înfipt în ochi!” am bâiguit eu. Bărbatul și-a aruncat privirea peste umăr, a scuturat din cap, apoi și-a văzut de treabă bombănind mai departe. Aș fi alergat după ea. Era o fată frumoasă, cu rochie roșie și părul strâns într-o coadă lungă, prinsă cu o panglică galbenă, dar picioarele abia mă suportau nemișcat.
Câteva zile mai târziu am văzut o femeie, relativ tânără, dar cu trupul zdrumicat sub copitele anilor. Stătea rezemată de zid cu un picior îndoit din genunchi și ridicat în sus pe perete. Își curăța cu un băț de chibrit mizeria de sub unghiile roșii, tomnatic cojite. Femeia avea o suliță lungă și subțire înfiptă exact în inimă. Nu știam cu precizie unde e inima, dar puteam spune cu destulă siguranță că sulița este înfiptă exact în inimă, instinctul mă îndemna să spun asta. Nu înțelegeam cum poate sta sulița înfiptă așa, căci îmi imaginam că are inima fragilă, iar sulița ar fi trebuit să alunece și să cadă în cele din urmă pe asfalt. Când a văzut că o privesc fix, și-a ridicat privirile și m-a privit cercetător la rându-i. Sulița nu părea să o deranjeze deloc. M-am apropiat și am întins mâna. Voiam să o ating, să mă asigur că nu aiurez. Era rece fierul și neted la atingere. Cine făptuise sulița, o făcuse cu atenție și sârguinciozitate. Capătul suliței avea trei pene metalice subțiri, ce păreau să se încovoaie sub alunecarea degetelor, iar în capăt de tot atârna, legat cu un fir invizibil, un fulg mic. Alb. Și ne la locul lui. Femeia a icnit când am atins fierul, cu siguranță atingerea a durut până în miezul tăcerilor. „Marș de aici!” a șoptit printre dinți. Chiar așa mi-a spus, „Marș de aici!”. Nici nu mă mir, cum altfel să îi spună unui străin care îi atinge sulița din piept?! Poate pe altcineva, un membru al familiei sau un prieten apropiat, l-ar fi acceptat să o facă. M-am retras și m-am lipit cu spatele de stâlpul de iluminat. Era din fontă cenușie. Avea doua brațe lungi, coborând ușor ca două leagăne din sfoară, pentru a urca apoi la capete în săgetari de lumină către cer. Tocmai atunci între mine și femeie a apărut un bărbat. Era un domn în vârstă cu pălărie și baston. M-am agățat de brațul său și i-am arătat femeia. „Domnule, femeia aceasta are o suliță înfiptă în inimă!”. Bărbatul s-a oprit și a privit-o atent pe femeie. Apoi s-a întors către mine și m-a întrebat părintește. „De unde știi că are o suliță înfiptă în inimă?”. Întrebarea lui m-a descumpănit tare. Sulița era acolo sub ochii noștri, înfiptă în pieptul femeii. Abia ce-i atinsesem fierul rece și negru. Am desfăcut palmele, le-am întins și i-am arătat înaintea. „E aici, nu o vedeți? E înfiptă chiar în pieptul femeii. Are vârful ascuțit, trupul subțire și trei pene în capăt. Greșesc undeva?”. Bărbatul a zâmbit. Asta m-a descumpănit și mai tare. De ce ar zâmbi un bărbat în fața unei femei cu o săgeată înfiptă în inimă?! „Tinere – chiar așa mi-a spus – tinere, nu e nicio săgeată în pieptul femeii, vârful ei ascuțit e în adâncimea vederii”.  

luni, 1 iulie 2019

Pisica din balcon

În Manhattan nu sunt pisici. Bine, sunt câteva cucoane simandicoase care țin cu tot dinadinsul să demonstreze contrariul, dar puținele cazuri particulare sunt total nesemnificative. Cele șapte opt mâțe care apar pe Fifth Avenue cu zgărdițe din piele de căprioară încrustate cu cristale Swarovski, costând fiecare cât un mic dejun la Norma's, sau care traversează trotuarul dinspre limuzinele negre cu geamuri fumurii înspre intrarea hotelurilor cu multe stele, încolăcite leneș în brațele stăpânelor, nu pot fi încadrate nici măcar la capitolul feline. Unele sunt complet lipsite de păr și arată ca niște șobolani hidoși, altele sunt atât de grase încât abia pot deschide gura să primească bucățica de Raclette, în timp ce, în fine, cam toate sunt atât de bine cufundate în viața de apartament, încât par mici jucării de pluș care îți stau în picioare în timp ce alergi de la canapeaua în care te-ai adâncit, la măsuța de telefon, pentru a răspunde celei mai bune actuale prietene, cu care te pregătești să o bârfești pe cea mai bună fostă prietenă.
Cu atât mai mult, posibilitatea de a vedea o pisică într-un balcon dintr-un zgârie nori, la etajul 27, pare de domeniul fantasticului. Și cu toate acestea mi s-a întâmplat tocmai mie. Era într-o seară de joi când pregăteam articolul pentru The Democrat & Chronicle, unde țin o mică rubrică săptămânală intitulată “High School” obținută cu mari eforturi, dar pentru care sunt invidiat de majoritatea prietenilor mei și unde mă ocup în egală măsură de performanțele școlare ale elevilor, dar și de rezultatele sportive ale liceelor, articol ce se târa jalnic, căci nu reușeam să găsesc zvâcul acela care să tragă în sus către cititor informația de altfel ridicol de banală și placidă. Era rândul, desigur, al rezultatelor școlare și în afara unor informații mai acătării, privindu-le pe doamna Maggie Roswelt, profesoară de chimie, ale cărei laboratoare făcuseră deliciul a generații de elevi, precum și pe domnișoara Elisabeth Huybens, care obținuse patru ani la rând numai calificative maxime, era șefa echipei de majorete și obținuse de la   Costco, la numai paisprezece ani, o bursă spectaculoasă, you know, that kind of girl, în rest nu prea erau multe de spus, mare parte din text fiind o ciorbă reîncălzită din articolele lunii martie.  
În fine, cum spuneam, stăteam întins pe canapea cu laptopul în brațe, lipsit de orice vlagă și inspirație și priveam în gol peste ferestre, către orașul care începea să licărească. Nu reușeam să îmi adun gândurile, care fugeau ca apucatele, precum hulubii atunci când deschizi chepengul de la pod, de îndată ca însăilam două trei care să se lege cât de cât. Și atunci am văzut-o. Ședea pe marginea balustradei. Era albă și mi s-a părut imensă. Poate și din cauză că era flocoasă, semănând cu o vată de zahăr pe băț, rotundă și mare, așa cum mâncasem în copilărie la bâlciurile din Kentucky. Era aproape sigur o persană de talie mare. M-am apropiat încet de fereastra spre balcon și când am ajuns la numai doi pași de ea, nu știu cum a făcut, dar m-a simțit. S-a întors și m-a privit fix. Avea ochii mici, mici mici și roșii, ca două vârfuri încinse de ac. Și-a aplecat capul într-o parte, părând să fie la fel de uimită ca și mine de strania noastră întâlnire. M-am oprit. O vreme ne-am cercetat reciproc cu nedisimulată surprindere și încântare, cel puțin dinspre parte mea, dar părea că și dintr-a ei, apoi am făcut un pas mic încercând să mă apropii mai mult. Pisica a întins capul ca și cum ar fi vrut să îmi arate ceva la vecinul de deasupra, a privit înspre apartament de la stânga la dreapta și… a dispărut pur și simplu. Am alergat la ușă și am deschis-o, apoi am privit în jos peste marginea balconului. Am coborât în fugă și am cercetat locul. Nici urmă de mâță.
Întâlnirea m-a tulburat grozav. Nu am găsit nici o explicație unei asemenea apariții. De jos din stradă, n-ar fi putut desigur urca. Nu putea fi, fără doar și poate, nici a vecinului din stânga, Thomas Wade, care era genul de bărbat retras și singuratic, fără prieteni printre oameni, cu atât mai puțin printre necuvântătoare, singura lui apropiere fiind față de sticla de whisky, Evan Williams, 14 dolari bucata, de la băcănia lui Steve, două cvartale mai jos. Pisica nu putea fi nici a cuplului de cealaltă parte a apartamentului meu, domnișoara Liu și domnișorul Ni preferând mai degrabă melcii, pe care îi creșteau în balcon și pe care îi vindeau la restaurantul lui Hong Shing cu 17,5 dolari kilogramul. Și atunci de unde apăruse blănoasa?! Nu aveam nicio bănuială.
A doua zi am cochetat cu ideea că îmi trebuie câteva zile de concediu, pe care din păcate nu puteam să mi le permit atâta timp cât articolul nu era gata. Deși nu dădeam în brânci cu munca, am bănuit că există o oarecare istovire interioara, venită nu atât din efortul depus, ci mai degrabă din amestecul de hei-rup close to the due date și jomanfișism agresiv, împletite cu o totală lipsă de discernământ și asezonate ca M&M-urile pe înghețata de fistic, cu weekenduri disparate de sex și Mendoza Malbec cu aroma sa înnebunitoare de zmeură și stejar.
Mare parte din ziua următoare mi-am petrecut-o la The High School of Art and Design, pe 56th Street, între Second și Third Avenue, discutând în special cu domnul Thomson, principal la numita instituție, dar și cu alți câțiva profesori, în speranța că voi găsi ceva aparte de adus în fața publicului, mai ales că era vorba despre o instituție de artă, ce naiba și soarta părea că începe să îmi surâdă, căci am aflat despre performanțele extraordinare ale domnișoarei Dickinson, Emily Dickinson, ce se prevedea a fi un talent înnăscut în ale compoziției muzicale. Cercetând mai atent, așa cum îi stă bine unui ziarist cu ștaif, am aflat însă că domnișoara Dickinson, Emily Dickinson, este nepoata lui Roger Sanchez, fost elev al liceului, actualmente musical producer, câștigător de Grammy și sponsor al instituției, așa că am început să mă îndoiesc serios de calitățile de compozitor ale domnișoarei. Situație de altfel confirmată de câteva colege de clasă și mame binevoitoare cu exemple indubitabile, decupate cu grijă din articole de ziar mai vechi și bine puse la păstrare.
Am ajuns acasă pe seară și primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit în balcon. Pisica cu blana albă și pufoasă nu era acolo. M-am bucurat grozav. Până la urmă nici nu aveam nevoie de cele câteva zile de concediu care-mi umblaseră prin creier în sus și-n jos toată ziuă, ca amicii lui Stewart de deasupra când aduce jointuri noi. Eram ok și nu trebuia decât să mă concentrez pe amărâtele alea de cuvinte, o sută, nu mai mult, pe care le-am tot reciclat și să scot un articol cât de cât de bun simț, căci până la urmă nu îmi propusesem să câștig The Pulitzer Prize, ci doar să-mi păstrez slujba la democrați pentru încă un an sau doi. Am început să răsfoiesc cele câteva ziare pe care le cumpărasem pe fugă de la chioșcul din colț, doar doar găsesc un fir de ață de care să mă agăț și pe care să-l deșir ușor. Apoi n-ar fi fost o problemă să croșetez ceva cu vino-ncoa, căci la însăilat mă pricep ca nimeni altul. Însă nici New York Daily News, nici The Post-Standard, nici The Buffalo News, principalele ziare ale concurenței, nu arătau nimic deosebit. Aceleași știri tâmpite, cu subiecte de scandal pe prima pagină, a doua, a treia, a zecea, a douăzecea. Doar despre bani, întotdeauna despre bani, despre accidente și crime, despre colapsul firmelor mici și înflorirea marilor coloși, despre starea dezastruoasă a învățământului și a sănătății. Nimic despre oameni, doar despre lucruri. Am aruncat ziarele pe jos și mi-am aprins o țigară. Mi-am propus să nu mă enervez și să nu intru în panică. Am făcut trei rotocoale de fum și am încercat să le centrez. Am reușit, nu-mi pierdusem dexteritatea, deși nu mai fumasem de multă vreme. Și chiar printre cercurile frumos aliniate, fix în centru, am zărit-o din nou. Stătea tot pe balustradă, de data acesta spre capătul din dreapta al ei și privea luminile orașului cum apar una câte una ca stropii de ploaie pe asfalt. Am stat și am privit-o lung. Dacă în ziua anterioară aș fi putut să jur că am văzut-o în carne, blană și oase, acum mi-era greu să spun cu mâna pe inimă că e într-adevăr o pisică albă în balconul meu. Și nici nu mă interesa până la urmă foarte tare dacă pisica din balcon are carne și oase. Era suficient că are blana pufoasă și albă. În mod oarecum curios eram convins că nu o voi atinge niciodată, deci nu voi avea nicicum confirmarea existenței ei fizice, confirmarea faptului că nu e un balon de săpun, care se va sparge la prima atingere. Era miezul nopții, pisica era încă pe balustradă, iar eu încă pe canapea privind-o atent. Și brusc mi-a venit pofta de scris.
S-a întâmplat aproape identic și sâmbătă și duminică și luni. Marți articolul era deja gata. Nu era cine știe ce, dar în mod evident nu mă făcusem de râs. Ba chiar Matilda mi-a spus că îi plac fundițele mele, aluzie clară la jocurile de cuvinte și imaginile fantastice cu care îmi plăcea să împănez articolele. Mâța albă apărea de fiecare dată pe înserat. De cele mai multe ori se oprea pe balustradă și privea luminile orașului. Uneori se plimba alene pe ea, de la un capăt la altul și înapoi, sau sărea în balcon și se ghemuia în pernița din fotoliul de bambus. Așa ghemuită arăta ca o lebădă albă pe tăciunele înserat al apei. Am evitat să mă apropii. De altfel era un fel atracție reciprocă într-un echilibru delicat stabilit. Când gândurile păreau că au nevoie de un cheag, iar ochii cătau risipiți în depărtare, pisica se ițea de niciunde în balcon. Și atâta timp cât o priveam admirativ și atent, se lăsa pradă pisicelii și se lăfăia în privirile mele. Uneori se ridica pe bara de metal și își întindea gâtul luuung, ca și cum s-ar fi voit a fi lebădă. Umbra ei se reflecta pe blocul de vizavi, unduindu-se ca flacăra unei lumânări. Atunci părea că își dorește cu îndârjire să zboare. Se apleca peste marginile balconului, se mișca iute din stânga în dreapta și înapoi, se apleca iar, sau se grăbea spre capetele balconului, vârându-și mustățile printre despărțitoarele de sticlă, de parcă ar fi căutat un loc de unde să se lanseze. Desigur că nu îl găsea niciodată. Și atunci se întâmpla ceva uluitor. Umbra de pe blocul de vizavi creștea tot mai mare și mai mare și tot ce cuprindea devenea din ce în ce mai clar, de parcă bucăți de bloc s-ar fi apropiat de al meu. Era ușor să-i urmărești pe porumbeii de la 25, pe balerina de la 27, pe bătrânul de la 28, pe cântărețul din flaut, pe copiii de la 34, pe fata cu cărțile de la 21, pe gemenii de la 22. Și cu cât umbra devenea mai adâncă, cu atât trupul pisicii de topea până la dispariție.                  
Am crezut că odată terminat articolul, are să plece. Dar nu a făcut-o. A rămas. Doar că acum nu mai stătea liniștită pe bară să privească orașul. Se întindea, se arcuia, sărea. Părea de cele mai multe ori o umbră a unei pisici dintr-un balcon de vizavi. Trupul i se întindea pe pereți, se profila peste mobilierul de bambus, expanda și se strângea ca într-un joc cu lumini și umbre. După câteva zile mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat. N-a fugit. Am deschis ușa încetișor și m-am oprit în pragul ei. M-a privit cu ochii ei sfredelitori și a răsucit capul rotund ca și cum ar fi încercat să mă centreze în mijlocul unei imagini, ceva asemănător cu ceea ce făcusem eu cu rotocoalele de fum. Apoi s-a ridicat din fotoliu, a sărit jos pe ciment și s-a apropiat. Mi-a atins mana cu botul. I-am trecut degetele prin blană, iar ea s-a încolăcit în jurul piciorului meu, părând a vrea să se cufunde în pantof, ca Genie înapoi în lampa lui Aladin. Era ca și cum aș fi trecut mâna prin fulgi de zăpadă. Îmi simțeam degetele umede și reci.
Ziua următoare șeful m-a anunțat că articolul a fost trimis spre publicare. Good job kid - mi-a zis și pentru prima dată mi-a zâmbit.  


luni, 13 mai 2019

Clinchet

Domnul Pastramă nici n-ar fi vrut să răspundă, dar soneria zbârnâia agresiv ca și cum motivul tulburării n-ar fi putut suporta nici măcar o secundă de amânare. Cel mai probabil erau doi oameni la ușă, căci prima dată soneria a sunat luuung de parcă omul s-ar fi culcat peste sonerie și ar fi rămas așa, împietrit sau adormit. Mai apoi însă sunetul lung a încetat și a venit unul țopăind ușor și ritmic ca stropii de ploaie în oglinda bălții. Nici acesta nu a stropit pereții sufrageriei Domnului Pastramă pentru prea multă vreme căci sunetul lung a reapărut. Domnul Pastramă s-a ridicat alene din fotoliu și s-a dus să deschidă. În prag ședeau doi bărbați înalți și subțiri, cu fețele ascunse sub borurile pălăriilor și acoperiți din cap până în picioare.
- Bună ziua, eu sunt Domnul Clin! – spuse primul și îi întinse mâna înmănușată într-un înveliș de pânză subțire și fină de culoarea pielii, așa cum Domnul Pastramă nu mai văzuse până atunci, apropiată mai degrabă ciorapului de damă decât unei mănuși bărbătești.
- Bună ziua, eu sunt Domnul Ket – făcu al doilea și îi întinse o altă mână înmănușată în același înveliș de pânză subțire și fină de culoarea pielii, pe care Domnul Pastramă nu îl mai văzuse niciodată.
- Clin – reluă bărbatul al doilea fără să aștepte ca domnul Pastramă să iasă din înlemnire arătând cu degetul spre primul…
- Ket – spuse primul arătând cu degetul spre al doilea, ca și cum ambii ar fi pregătit pistoalele pentru duel.
- Clin, Ket – încercă primul o sumarizare a discuției de până atunci.
- Clin, Ket – repetă și al doilea ca un ecou.
Domnul Pastramă îi măsură de sus și până jos. Erau aproape identici, puteai să juri că unul este copia celuilalt. Asta cu excepția faptului că primul avea parpalacul lung până în pământ bej și pantofii crem pal, în timp ce al doilea avea parpalacul crem pal și pantofii bej. În rest amândoi aveau în mâna dreaptă câte o umbrelă cenușie cu mâner de lemn lăcuit și vârf ascuțit, sub braț câte o mapă subțire, iar pe cap câte o pălărie cu boruri mari ce le ascundea amândurora fețele. Aveau voci neutre, părând poate un pic aspre din cauza sobrietății cu care rosteau cuvintele.
- Încântat – răspunse domnul Pastramă timid fără să-și pună serios problema procentului de adevăr al spuselor sale și fără să întindă mâna necunoscuților. Primul impuls fu să-i creadă ca fiind de la Fisc. Aveau toate atributele unor profesioniști inspectori ai Fiscului, umblau împerecheați, erau cenușii, acri, nesuferiți. Nu vedea însă motivul unei asemenea descinderi căci Amigdale SRL era pe ducă, nu mai făcuse profit de mai bine de un an, iar cu o lună în urma concediase amândoi angajații, singura decizie importantă rămasă de luat fiind mai degrabă legată de viitorul companiei decât de prezentul său,  domnul Pastramă urmând să se hotărască dacă va suspenda doar activitatea pe un termen care se prevedea a fi lung spre foarte lung sau va renunța cu totul la firmă.    
- Cuuu... ce treabă pe la noi? – încercă domnul Pastramă o clarificare a situației, privindu-l fix pe Clin, sau poate pe Ket, cu capul aplecat într-o parte și cu ochiul stâng închis pe jumătate.
- Paardon! – răspunse imediat domnul Clin, sau poate Ket, apăsând pe D așa cum apasă ciocănelul judecătorului pe farfuriuța aflată pe masa sa, când acesta se enervează și strigă cât îl țin plămânii “Li-niș-teee... ca evacuez sala!”. Suntem de la „Ispectoratul pentru gânduri neterminate”. Instituția noastră se ocupă cu recuperarea gândurilor neterminate de la cetățeni.
Domnul Pastramă simți că are nevoie să se sprijine de tocul ușii.
- De laaa... ce instituție zici?
- De la „Ispectoratul pentru gânduri neterminate” – repetă domnul Ket, sau poate Clin și descheindu-și parpalacul scoase de sub stofa fină, în același timp cu domnul Clin, sau poate Ket, o legitimație care îi atârna de gât și aplecându-se îl îndemnă pe domnul Pastramă să o citească.
Cel din urmă remarcă de la prima privire că în locul fotografiei era doar o umbră, în rest cele scrise se potriveau exact cu cele spuse de cei doi. „IGN - Ispectoratul pentru gânduri neterminate” stătea scris cu litere măricele, pentru ca deasupra lor Domnul Pastramă să mai poată citi rotund „Inspecția de stat pentru controlul cuvintelor”. Dacă prima denumire nu-i stârnise nici un fel de freamăt interior, ducându-l mai degrabă cu gândul la poveștile copilăriei decât la treburile serioase ale oamenilor mari, cea de-a doua îi îngheță sângele în vine. Prinsese vremurile de demult și știa foarte bine ce înseamnă cenzura cuvintelor și mai ales unde ar fi putut duce lipsa de autocenzură. Îi mai atrase atenția de asemeni că în dreptul numelui, în loc să apară un nume și un prenume ca la toată lumea, apărea scris doar Domnul Ket și atât, fără să fie foarte clar dacă Domnul era numele de familie sau prenumele.   
- Spuneți căăă... vă ocupați de... gândurile neterminate în cadrul unuuui... inspectorat al cuvintelor? – încercă domnul Pastramă să alinieze ideile, pironindu-l de data aceasta pe domnul Ket și așteptând nerăbdător un răspuns.
- Da, da, exact așa, suntem angajați ai „Inspecției de stat pentru controlul cuvintelor” din cadrul „Ministerului Cuvintelor”. Noi doi suntem însă responsabili de problema pierderii, sau mai degrabă aș spune, a recuperării gândurilor.
- Șiii... ce treabă are asta cu mine?
Cei doi chicotiră sobru, iar domnul Pastramă păru chiar să le zărească zâmbetele ironice ascunse sub borurile largi ale pălăriilor.
- Oh, domnule! Dar fiecare dintre noi are gânduri neterminate, fiecare oraș, fiecare țară, se umple cu fiece secundă de gânduri neterminate, vuiește Universul de gânduri neterminate domnule, cum puteți să întrebați așa ceva?! – se înfierbântă domnul Clin, apoi se opri brusc.
- Ați auzit de Great Pacific Garbage Patch?! – preluă domnul Ket. Vai, domnule, nu se poate să nu fi auzit! Marea insulă de gunoaie din Pacific este o zonă de acumulare a unei multitudini de deșeuri de plastic plase de pescuit, obiecte plutitoare, plastic mărunțit, gunoaie care constituie o sursă majoră de poluare în lanțul trofic al viețuitoarelor din oceanul Pacific. Aceasta a fost descoperită în anul 1997, la aproximativ cinci sute de ani de la descoperirea Americii de către Columb, are de două ori mărimea statului american Texas și este considerată un continent sinistru al secolului XXI. Specialiștii consideră că dacă nu se face nimic, nu se va mai putea călători cu vaporul peste o sută de ani, căci Asia și coasta de vest a Americii de Nord vor fi unite prin insula de gunoaie.
Brusc se auzi un clin, apoi un chet, cei doi bărbați scuturară scurt și voinicește din cap, după care domnul Ket reluă.
- Așa și cu vorbele, domnul meu, dacă nu facem nimic vorbele neterminate, cele lăsate slobode, vor inunda Pământul. Vor fi pretutindeni, înghesuite, amestecate, îmbătrânite, nu vom mai putea deschide gura din cauza lor, căci ne vor intra în gură, în ochi, în nas. O apocalipsă ne paște, domnul meu, dacă nu facem astăzi nimic.
Domnul Pastramă se încruntă și buzele sale înfloriră ca ale unui urangutan. Își măsură gândurile preț de două secunde, apoi dădu să se întoarcă și să închidă ușa.
- Ați greșit apartamentul!
Domnul Clin întinse însă repede piciorul și pantoful său crem blocă închiderea ușii. Domnul Ket la rândul său ridică un deget care îl hipnotiză pe domnul Pastramă și aruncă oarecum amenințător.
- Fiți atent la mine, domnule. Sunt convins că veți fi asigurat imediat de veridicitatea vorbelor noastre. Noi nu ne permitem să ne jucăm cu cuvintele, domnule! Suntem de la Inspecția de stat pentru controlul cuvintelor! – mai spuse el apăsând grav pe fiecare inițială a titulaturii instituției.
Domnul Pastramă îngheță cu ochii pironiți la degetul său. Domnul Ket nu așteptă ca acesta sa să se dezmeticească și desenă cu degetul în aer un chenar de aproximativ un metru pe jumătate de metru și imediat înlăuntrul său apăru o poză. Era o fotografie a domnului Pastramă, în pijama, șezând în fotoliu cu mâna sub bărbie. Bărbatul se cutremură. Recunoștea fără pic de tăgadă că stătuse de multe ori în poziția aceea de lâncezeală, lăsându-și gândurile să se plimbe aiurea, fără chef de nimic și fără să aibă puterea să le închege într-o acțiune constructivă. Însă de fiecare dată fusese singur, niciodată nu mai asistase vreo altă persoană la partidele sale de lâncezeală. Și atunci de unde fotografia?! Domnul Ket intui neliniștea gazdei sale și șterse cu degetul de la stânga la dreapta fotografia domnului Pastramă. O serie de alte imagini începură să se succeadă cu repeziciune, unele de sine stătătoare, altele legate între ele ca și cum cineva nepriceput ar fi încercat să facă un film. Domnul Pastramă recunoscu imediat sediul magnific cu zece etaje al Amigdale SRL de pe Calea Victoriei lângă noul hotel Novotel, se zări pe sine în loja din Ghencea dând indicații prin SMS lui Klopp să-l schimbe pe Florentin Matei cu Messi, apoi se zări pe șezlong în Maldive clătinând gheața în paharul aproape gol cu Negroni, pentru ca în cele din urmă să o vadă pe domnișoara Roxana dându-și jos tricoul și arătând Soarelui sânii săi uniform bronzați, moment în care țâșni ca un leu încercând să acopere cu o mână ecranul televizorului invizibil, în timp ce cu cealaltă deschise iarăși ușa apartamentului îndemnându-i pe cei doi necunoscuți să intre.
- Nu, nu, nu, nu... – bolborosi el vizibil încurcat, rotind ochii de jur împrejur în speranța că nimeni altcineva, mai ales Tanti Maricica de la 11, n-a mai prins frântura din ecranul magic al musafirilor nepoftiți.
- Cum spuneam, domnule, sunt încredințat că sunteți perfect lămurit în privința atât a bunei noastre credințe, cât și în privința valorii de adevăr a spuselor noastre – reluă domnul Ket sau poate Clin așezându-se relaxat în fotoliul de lâncezeală al domnului Pastramă și încercând să își acopere genunchiul cu marginea căzândă a parpalacului crem.  
- Dacă ne oprim doar la cazul domnișoarei Roxana, trebuie să recunoașteți, domnule, că volumul de gânduri irosite este uriaș – preluă domnul Clin, sau poate Ket. Suprafața gândurilor pe care le croșetați cu migală și cu nesfârșită delicatețe în fiecare seară, dar pe care le abandonați într-un mod condamnabil sub pat, depășește cu mult suprafața ferestrelor pe care încercați cu încrâncenare să le acoperiți acum de teama adevărului ce răzbate de aici înspre lumea reală – mai adăugă el întorcând capul peste umăr spre domnul Pastramă care îmbujorat tot, încerca cu disperare să acopere complet ferestrele cu draperiile grele.    
- Darrr... eu... nici nuuu... – se bâlbâi el încercând să iasă cumva din capcana de minciuni croită de propriile gânduri.
Musafirii dădură din cap sincron de câteva ori, ca doi căței în luneta Daciei.
- Negarea... absolut normal... – constată domnul Clin, sau poate Ket.
- Negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea, cele cinci etape ale suferinței... – completă domnul Ket, sau poate Clin. Eu propun să trecem repede peste aceste etape și să ajungem direct la acceptare, domnule. Ce spuneți?
- Să accept, ce să accept?
- Că aveți un preaplin de gânduri care vă împovărează și de care ați dori să scăpați – interveni domnul Clin, sau poate Ket, pe ton imperativ, chiar agresiv, apăsând puternic fiecare cuvânt. Șiii...
Dar domnul Pastramă reacționă la rându-i bărbătește încercând să stăvilească înaintarea dușmanului.   
- Ce gânduri, omule? Despre ce vorbești? Nici vorba despre așa ceva!
Cei doi musafiri își clătinară de data aceasta capetele de la stânga la dreapta și înapoi. Apoi încă o dată. Și încă o dată. Domnul Pastramă constată cu această ocazie că deși lumina nu le mai cădea din spate, dinspre fereastra, ca mai devreme, ci dinspre lampadarul de bronz cu Venus ieșind voluptoasă din apa mării, fața tot nu le era luminată, ci părea să fie umbrită de aceleași boruri largi ale pălăriei.
- Deci așa? – întrebă ironic domnul Clin, sau poate Ket. Hai să luăm doar mersul la Videle de luni. Ce ai făcut tot drumul? Ai rumegat gânduri! Ai rostogolit cuvintele așa cum rostogolește vântul toamna frunzele în parcuri... Le-ai strâns, le-ai risipit, le-ai răsfirat, pentru ca până la urmă să le scuturi ca pe niște scame lângă roata mașinii. Sau ieri la coadă la UPC! Gânduri peste gânduri. Le aduni de-a valma fără niciun discernământ, le iei, le răsucești, le pipăi ca piersicile în galantarul de fructe, le combini în toate felurile imaginabile și neimaginabile. Și în cele din urmă? Ce folos? Care e rezultatul? Nici unul! Te lepezi de ele așa cum crivățul se leapădă de frunza ruginită.      
Domnul Pastramă vru să riposteze dar domnul Clin, sau poate Ket, ridică un deget și îl opri.
- Și seara, o-ho-hoo... mai ales seara. Ți se umple capul de gânduri. Recunoaște, uneori nici nu poți să adormi din cauza lor. Firma, copiii, impozitele, rata la bancă, renovarea apartamentului, vrerile doamnei Pastramă... Și câte și mai câte... Și rezultatul?! Nici decizia aia care e limpede ca bună ziua. Lasă naibii firma și bagă-te la Mișu la farmacie! Ce Dumnezeu? Ce-i atâta de corcolit?! Și mașina?! Hai să fim serioși! Acuma vrei să schimbi mașina?! Gânduri risipite în zadar! Socoteli, imagini cu Honde și Rovere și Mazde și tot felul de altele claie peste grămadă, mai ceva ca-n Babilon. Și tu îmi spui mie...
Dar domnul Clin, sau poate Ket, își înghiți vorbele. Nu mai adaugă nimic. Capul domnului Pastramă căzuse în piept ca un pește eviscerat în chiuveta de inox.
Necunoscuții aveau perfectă dreptate. Erau zile și nopți în care rumega continuu gânduri. Seri în care nu putea adormi din cauza furtunilor de cuvinte. Idei și ipoteze, cărări și drumuri creionate, vise și speranțe. Și finalitatea?! Nici una!
- Să nu mai punem la socoteală visele – adăugă domnul Clin, sau poate Ket, citindu-i parcă gândurile. În fiecare dimineață visezi! La ce bun, domnule, dacă nu te bucuri de ele?! Nu le irosi. Pun pariu că la zece minute după ce te-ai trezit deja nici nu mai știi nici ce-ai visat. Se preling ca șerpii din cap și se ascund sub calorifer, după șifonier, în cămară după butoiul de varză, pe balcon în dulapul cu scule... Se duc... Rămân singure și străine precum câinii vagabonzi. Iar noi nu putem accepta asta, domnule! Dacă alții acceptă, noi nu putem, de aceea suntem aici! „Ispectoratul pentru gânduri neterminate” va face ordine în afacerea asta – tună domnul Ket, sau poate Clin, și păru că își înghite ultimele cuvinte care nu se mai auziră, „cu sau fără voia dumneavoastră”.
- Șiii... ce aveți de gând să faceți cu gândurile acestea neterminate? – murmură domnul Pastramă pregătit să depună armele complet.
- Le reciclăm! – sări domnul Clin, sau poate Ket. Exact așa cum se reciclează plasticul. Le adunăm, le mărunțim, vărsăm apoi totul într-o cuvă uriașă care se învârte la fel ca la betoniere și apoi le tragem în fir subțire de șoaptă. În funcție de necesități livrăm ceea ce am obținut la domiciliul clientului.
Domnul Pastramă își schimonosi fața a mirare.  
- Și eu?! Eu ce ar trebui să fac?
Domnul Ket, sau poate Clin, ridică mapa ce ședea cuminte pe măsuța de cafea din bambus și o deschise. Mapa se desfăcu exact ca o ladă de scule, rafturi și răftulețe ieșind la iveală din învelitoarea de plastic. Dintr-unul din locașe necunoscutul scoase o seringa mare. Domnul Pastramă mai văzuse una asemănătoare demult, pe când era copil, la veterinarul din sat. O folosea pentru inseminarea la iepe.
- Facem o mică puncție în ceafă și extragem aici toate gândurile neterminate sau singure pe care le aveți de prisos. Nu doare, nici vorbă de așa ceva, un cuvânt așezat la locul lui n-a durut niciodată. O senzație abia sesizabilă de disconfort poate să apară la urmă, când totul va fi terminat - concluzionă domnul Ket, sau poate Clin, bătând cu degetul în plasticul seringii.
- Cazul dumneavoastră este unul mai special. De aceea vom folosi seringa aceasta plusplus. De obicei folosim unele de dimensiuni mai mici – rosti domnul Clin, sau poate Ket, și deschise la rândul său mapa ca o trusă de scule, arătând cu degetul mulțimea de instrumente de toate dimensiunile.
- Înțeleg. Nu va nicio fi problemă... - icni domnul Pastramă ridicându-și părul de pe ceafă. Eu nu am vrut să am niciodată ultimul cuvânt...

***

Domnul Clin se ridică. La fel și domnul Ket. În lumina palidă a lampadarului păreau două stafii lungi și subțiri.
- Vă mulțumim pentru înțelegere și colaborare – spuse unul din ei întinzând măna. Nu întinse brațul, ci doar îndoi antebrațul la nouăzeci de grade și deschise palma ca un robot. Celălalt făcu la fel.
- A fost o plăcere să colaborăm! Vă dorim o viață fără de griji! - și amândoi înclinară ușor capul.
Domnul Pastramă avea simțurile înțepenite. Întinse măna pentru a le răspunde la salut și încercă să le mulțumească. Nu își mai găsi însă cuvintele...

luni, 22 aprilie 2019

rottweilerul

te pierdusem în piața aceea uriașă
plină de magazine mici și colorate
ascunse sub umbrare de țiglă ușoară
te-am regăsit lingând pofticioasă înghețata de pe cornet
cu ochii la mărgelele de lemn lăcuit
ai apucat-o pe o străduță lăturalnică
împletindu-ți zâmbirea între nimicuri strălucitoare
răspândindu-se ca gărgărițele din ferestrele luminate
eu mă grăbeam spre nu știu unde
dar tu căscai ochii mari și zâmbeai încântată
culegând cu buzele umede dârele de ciocolată dansând
ce faci frumoaso hai să-ți dau ceva bun
era un negru bine făcut ce ținea într-o mână baloane din folie argintie
iar în cealaltă pungi albastre și roșii cu pufuleți și alte prostii
m-am apropiat și i-am înfruntat privirile altul stătea mai încolo
și te îmbia să iei ceva dintr-o cutie mare de carton
dropsuri pentru câini am citit pe capac în timp ce te trăgeam de mânecă
dând colțul și apucând pe scara amplă dintre clădiri
imediat după zid era un rottweiler l-am recunoscut după rânjet
a stat cuminte când am trecut deși mă speriasem
cum ne-a văzut fugind însă a început să alerge după noi
eu mâncasem deja unul din dropsurile furate din cutie
pe celelalte le-am aruncat peste umăr s-au rostogolit pe scări
până jos în iarba lângă gard câinele a coborât după ele
le-a înfulecat apoi a urcat iar scările după noi
câștigasem o bună bucată de timp, hai repede, mai repede, sus
câinele avea bale la gură și urca treptele câte cinci
dincolo de ultimele cerul se deschidea ca o floare de nufăr
ai visaaaat... mi-ai șoptit privindu-mă galeș sprijinită într-un cot
un sân ieșea rotund din cearceaf
îți murmurau buzele, ca un izvor clipocind îți tremurau buzele...

vineri, 22 martie 2019

e prea mult șah

la nivelul simțirii
ți-am spus în timp ce tu mutai
nebunul de la f1 la b5
să punem deoparte teoria lui Lopez
și să lăsăm caii să zburde
să le dăm voie nebunilor să meargă
pe șapte cărări
și reginelor să se admire nesfârșit
în oglinzi
să nu le mai impunem regilor
să sară peste turnuri
atunci când vor să facă rocada
și să tăiem din semețirea celor din urmă
astfel încât înălțimea privirii să le coboare
la nivelul pășirii
de ce tocmai la b5 am insistat      
cu glas apăsat
de ce nu la h7 sau h8 să zicem
iar tu mi-ai arătat cartea
peste care puseseși telefonul
ca să rămână desfăcută
și diagrama deschiderii
apoi mi-ai răspuns chicotind
că n-ar avea loc
că h7 și h8
sunt ocupate cu pionii tăi negri
să le dăm pionilor liber astă seară
și mâine și poimâine am strigat
iar tu ai clipit ușor din gene aprobând
să împerechem gentilomii tăi negri
cu soldații mei albi
și să-i trimitem împreună la picnic
nebunii au început să se risipească oricum
iar caii au prins deja
să viseze sălbatec
căci în felul acesta eu
aș rămâne numai cu regina
iar tu doar cu regele

sâmbătă, 16 martie 2019

înapoiere

iar îngerul a strigat:
dar dezvelește-mă Doamne de aripi
și lasă femeia aceasta să se arate
și să pășească

luni, 25 februarie 2019

neliniștea pisicilor

mi-a intrat în cap o pisică
era murdară și șchioapă
nu știu de unde și când
pesemne a coborât pe burlan
pe când stăteam cu coatele sprijinite pe pervazul
de la etajul patru chiar sub streașină
și ascultam ploaia cântând la clape de lut
știu doar că pe seară
a început să alerge ca o nebună
a răsturnat întâi măsuța albă
cu picioare sculptate
și încrustate în cioburi de oglinzi
a imprimat apoi dalmațieni de noroi
pe cearceafurile albe
și a spart vaza albastră primită cadou
de nuntă de la tanti Amalia
mai târziu a intrat bătrânul cu mâna făcută coșniță
și privirea risipită în șapte îndărături
sprijinit de gardul bisericii
iar copila care locuia într-o pagină de ziar
și bătea iarna fără pantofi
s-a oprit un pic să-și scuture tălpile de zăpadă
au sosit în sfârșit toți ceilalți
era așa o viermuială și spațiul atât de îngust
încât m-am simțit dator să mă ridic în capul oaselor
și să strig “gata nebunilor, potoliți-vă”
ei s-au oprit pentru o clipă și m-au privit fix
cu ochii îngrozitor de mari
apoi au continuat să-și vadă nestingheriți
de-ale lor

joi, 21 februarie 2019

perspective de sticlă

cândva am crezut că
sufletul este o porumbiță
care cuibărește
în golul dintre coaste
mai târziu am înțeles
că nu este decât
un bol cu mere
din care ciugulesc
vrăbii

marți, 19 februarie 2019

plase de fluturi

ca să poți prinde un fluture
în deschiderea pleoapelor
ochiurile plasei trebuie să fie mai adânci
decât ochii celui ce caută
altfel, privirea va rămâne captivă
în timp ce fluturele va rămâne
cu libertatea de a alege
cum să se arate

sâmbătă, 9 februarie 2019

Acceleratul de Viena

Bancul cu clasificarea localităților în funcție de tren se potrivește cel mai bine celor din Ciripești, pentru că localnicilor din Ciripești nu le este clar nici în ziua de azi dacă pe la ei trece trenul, oprește trenul sau se pot mândri doar cu faptul că au auzit de tren. Ciripeștiul fusese cândva demult, pe vremea lui Nea Nicu, o gară ciripind de veselie și de voie bună. Cu timpul însă, datorită economiei de piață și de bani, trenurile au început nu doar să nu mai oprească în Ciripești, dar să și ocolească localitatea de sub munți. Se ajunsese până într-acolo încât prin Ciripești nu mai trecea decât un singur tren, o singură dată pe an, pe 27 septembrie. Și asta dintr-un noroc chior. Doar pentru că acarul din Băftesti își lua concediu o singură dată, între 20 și 30 septembrie. Așa s-a înțeles el cu ăi de sus de la cefere, el știe ce și cum au discutat. Și taman atunci, și numai atunci, din cauză că nu are cine să mute macazu la Băftești, acceleratul de Viena ocolește Băfteștiul și trece fix prin Ciripești, pentru a ieși apoi înspre Pietroaiele și a merge mai departe spre Viena, așa cum iese în toate celelalte săptămâni, când nu are nimic de ocolit.
De-aia și numai de-aia nu l-a băgat nimeni în seamă pe ăla micu a lui Curcuduș care înșira în puța goală cărămizi pe calea ferată, atunci când a țipat ca din gură de șarpe “Neneaaaa… vine trinuuu” și a dat fuga spre căsuța cantonierului, unde Mos Duda sforăia de se cutremura pădurea. E greu de spus dacă ăl mic a lu Curcuduș are el ceva în sânge cu 27 septembrie ăsta, sau doar s-a speriat de moarte când și-a dat seama că acceleratul lui de cărămidă are să dea piept cu ăla de Viena, dar fiindcă n-a putut să îl trezească pe Moș Dudă, și cine ar fi putut la ora aceea din zi, căci era taman două și cinșpe a amiezii, ăla micu a dat degrabă fuga în sat și s-a agățat de pulpa maică-sii țipând ascuțit: “Trinuuu”. Mă-sa însă a zvâcnit scurt din picior și l-a aruncat cât colo, fix lângă ăilalți șașe puradei care se chiorăiau în glod, toți cu mucii la gură. Despre copiii lui Curcuduș se vorbise mult în Ciripești, căci oricum numărai și de unde începeai, între nașterea lu ăl mai mic dintre frați și nașterea lu ăl mai mare, tot patruzeci și nouă de luni ieșeau, așa că nimeni nu putea spune cu mâna pe inimă dacă toți erau ai lor, căci dinspre femeia lu Curcuduș pe ea nu puteai să pui baza, fiind cu burta la gură cât e ziua de lungă.
Și fiindcă ăl mic a lu Curcuduș se născuse nu numai cu un neașteptat simț al observației dar și cu un accentuat simț al răspunderii, a lăsat-o pe maică-sa să spele boarfele mai departe și a luat-o devale prin sat. “Trinuuu”, “Trinuuu”, “Trinuuu” tot țipa pe uliță fără ca cineva să îl bage în seamă, până când a dat în dreptul podețului peste Victorița Poștărița, care s-a oprit zâmbind, s-a aplecat, l-a luat de gușă și scuturându-l temeinic l-a întrebat dulce “Ce spui tu puiule?” Și ăsta mic a repetat iar arătând cu mâna în zare dincolo de plopii ce străjuiau calea ferată “Trinuuu”, ca și cum alt cuvânt nici n-ar fi știut. Victorița Poștărița nici n-a trebuit să coboare de pe bicicletă, nici să-și agațe desaga plină cu scrisori în bârna podețului, fiindcă nu avea nici una nici alta, porecla de Poștărița venindu-i din cu totul altă parte, unii susținând chiar că sângele lui Bradlicuper, fiu-su lu Poștărița, ar conține printre altele și pete din cel al lui Curcuduș, ci ducându-și mâna streașină la ochi a scăpat un “Ohhh” adânc, mai ceva ca cel al lui Scarlet când își scapără ochii după ipocritu de Rhett. “Ce naiba e asta?” mai apucă să îngaime cu răsuflarea tăiată, înainte de a o rupe la fugă într-un suflet și-un gând spre biserica de după mesteceni, unde, odată ajunsă, își șterse tălpile pe țoala de la ușă, o deschise larg și strigă din prag cu plămânii îndestulați.
- Părinteee… a venit!
Părintele Mihail, care răspundea în serile senine cu stele strălucitoare și lună plină și la numele de Mihaidragule, tocmai o boteza pe micuța Purcărea Demilovito, când strigătul femeii îl făcu să se clatine atât de tare încât o scăpă pe copilă în cristelnița cu apă sfințită și untdelemn întreită, în timp ce trupul îi rămase înțepenit complet, întocmai ca al Fecioarei Maria ținându-l pe Iisus în Pieta lui Michelangelo. Noroc cu diaconul Gavrilă, care nu rămăsese cu gura căscată la porțile bisericii și la umbra ademenitoare profilată în cadru, ci se repezi să o culeagă pe copilă, să îi șteargă fața și să o așeze la loc în brațele preotului. Părintele Mihail crezu la început că însuși Iisus s-a pogorât din ceruri, iar el, în loc să fie în mijlocul supușilor și să Îl primească așa cum se cuvine, pierde vremea cu nimicuri dezbrăcate de măreția momentului. Apoi își revizui primul gând, pentru că probabilitatea de a-L întâlni în înveliș de carne i se păru insignifiant de mică, ținând cont de multiplele păcate pe care le adunase de-a lungul timpului și a uliței principale și se concentră pe gândul de-al doilea, legat de testul de sarcină. Totuși strigătul „A venit!” precum și strălucirea din ochii mari ai Victoriței Poștăriței nu avură darul să îl lămurească de fel, ba mai degrabă să-l arunce într-o îngrozitoare măcinare, care începu să îl cuprindă din vârful creștetului, coborând ușor pe obrajii palizi, până la fălcile încleștate panicard, apoi mai departe, în jos, până spre genunchii care se pregăteau să se înmoaie.
- Pozitiv sau negativ? - îngăimă el buimac.
Imediat însă realizând beteșugul șoaptelor sale, se scutură și întrebă tare și răspicat, fără să știe el însuși cu siguranță la ce se referă întrebarea.
- Cine?
- Trenul – icni Victorița Poștărița.
Părintele Mihail fu atât de surprins de răspunsul Victoriței Poștăriței, încât o scăpă pe copilă din nou în cristelnița cu apă sfințită și untdelemn întreită. Noroc tot cu diaconul Gavrilă, care nu rămăsese cu gura căscată la porțile bisericii și la umbra ademenitoare profilată în cadru, ci se repezi să o culeagă pe copilă, să îi șteargă fața și să o așeze iarăși în brațele preotului. Părintele Mihail crezu că nu a înțeles bine. Trenul trecea pe la ei prin localitate o singură dată pe an. Și niciodată în martie.
- Care tren? – întreba suspicios, încercând să clarifice lucrurile și să se apropie de adevărul mereu învelit în poleieli colorate.
- Acceleratul de Viena! – țipă Victorița Poștărița fără să-i pese că informația era doar bănuită și nicicum dovedită, iar diaconul nu mai așteptă ca părintele să o mai scape o dată pe micuța Demilovito în cristelniță, ci își făcu mâinile cupă, așteptând-o să alunece printre palmele părintelui și o cufundă el însuși în cristelniță, umezindu-i ușor fruntea cu un fuior de apă și untdelemn sfințit și făcând cu palma lunecândă semnul crucii de trei ori peste fața-i înspăimântată, pentru a o înveli apoi în pânză albă și proaspătă și a o așeza în coșulețul cu agheasmă și untdelemn, lângă Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, șoptind în tot acest timp în barbă „Se boteaaază robul lui Dumnezeu Demilovito, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin. Se boteaaază robul lui Dumnezeu Demilovito, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin...”
Nimeni nu mai dădu însă atenție mișcărilor diaconului Gavrilă și odată ce Viena se șterse de pe buzele Victoriței Poștăriței, toată adunarea, cu mic cu mare, luă cu asalt ușile bisericii, răsturnând scaunele de sub fund și alergând într-un ropot către gară, ca să vadă cu ochii lor minunea.  
Când părintele Mihail ajunse el însuși, peronul era plin ochi de oameni. Doctorul Curciur, Profesorul Puțintelu, Gălan de la cofetărie, Gâlmecea de la electrocasnice, Ghindăntindă de la Aprozar ședeau pe calea ferată în fața soborului, căscând ochii mari în zare, unde se putea vedea fără doar și poate urma unui bot de locomotivă îndărătul unui nor de abur frământat, ce se răspândea greoi în aerul primăvăratec.  
- Ptiuuu... șuieră printre dinți părintele Mihail și oamenii din jur se desfăcură evantai ca să îi facă loc spre grupul de intelectuali din față, zâmbind în același timp dojenitor și înțelegător, ca și cum ar fi vrut să spună „Mde părinte, noi am aflat de o bună bucată de vreme, dar Sfinția Ta te treziși cam târzior”. Nimeni nu bănuia, însă, că nu la tren se referea șuieratul părintelui Mihail, ci la micuța Demilovito, care, în vâltoarea învolburată a plecării spre gară, fusese uitată în coșulețul cu sticlele de untdelemn și agheasmă, pe masă lângă icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni.    
- Vine? – întrebă părintele Mihail vârându-și capul printre umărul lui Gâlmecea și gâtul lui Ghindăntindă, în căutarea unui răspuns la întrebarea care îl măcina de ceva vreme.
Doctorul Curciur se desprinse din grup, se lăsă pe vine, bătu delicat cu palma de câteva ori fierul lucios, apoi își ridică stetoscopul de la piept, apucându-l gentil cu două degete și îl așeză peste metalul călduț. Ascultă atent vreme îndelungată schimonosindu-și fața în zvârcoliri de neîncredere, în timp ce poporul abia își ținea suspendată răsuflarea de-un fir ca de păianjen.
- Mișcăăă! – decretă el fericit într-un final, ca și cum ar fi anunțat nașterea unui nou prunc al cetății chiar în pântecul mumă-sii și mulțimea aclamă zgomotos, scoțând sunete de încântare gen „O-ho-hoo” sau „O-la-laa”, bătând săltăreț din palme și în burlanele gării și suflând în trompetele de cinci lei, mici și roșii, cumpărate cu un an în urmă de la librăria lui Chiștoc, pe care unii le mai aveau pe acasă de la ultimul chef cu bere și mici, plus brânză de capră de la adjunctele primarului, sponsorizat de partidul la putere.  
Trenul nu părea însă să se grăbească. Muștiuc a lu Aioanei de la fostul IAS, actualul SAI, încercă chiar să demonstreze asta științific, cu ajutorul unei monede de un leu, pe care o îndreptă în direcția locomotivei, închizând un ochi și explicându-le înțelept celor din jur.
- Dacă locomotiva iese de după monedă vine, dacă nu iese, se duce!
Explicația le păru destul de clară concetățenilor lui Muștiuc, ce scoaseră care mai de care câte o monedă de un leu, încercând să găsească locomotiva pitită în spatele ei, cei mai mulți sfârșind printr-un eșec edificator, dar rămânând cu mândria de a fi prins șmecheria cu moneda și locomotiva.
Pe seară mulțimea se redusese la mai puțin de jumătate, dând bir cu fugiții mai ales femeile care pretextaseră că trebuie să pună de-ale gurii pe masă, în realitate strângându-se în spatele curții Marghioalei lui Pătrunjel pentru a dezbate impactul pe care noua minune l-ar fi putut avea asupra liniștii urbei și a securității așternutului. Bărbații rămași încetaseră și ei să mai urmărească pata aceea de întuneric, căci ochii li se umeziseră tuturor de atâta încordare, mai ales după ce Gentilom, băiatul lui Poamăacră, barman la „Stele și Ulcele”, apăru cu Dacia lui albă și cu halatul la fel de puțin alb, din al cărui buzunar de la piept se ițea vestitul chitanțier și desfăcu portbagajul mașinii făcând să strălucească opt baxuri de Noroc.
Mulțimea se restabili a doua zi de dimineață cam în aceeași formație, cu excepția celor câțiva care mai aveau servici și trebuiseră să meargă la muncă și cercetarea obiectului misterios continuă în aceeași manieră. Ei bine, nu chiar în aceeași manieră, căci în locul monezii de un leu, Gheorghiță a lu Mânz aduse o hârtie de o sută de euroi, ca să vadă mai bine și mai mare locomotiva de după. Chestie care nu făcu altceva decât să reaprindă subiectul încins al plecării lui Gheorghiță și a Netei în Germania, cei doi susținând sus și tare că au lucrat trei ani pe un șantier de construcții, în timp ce Marieta, vara lui Coșciug, care locuia în Orașul cel Mare, se jura cu mâna pe inimă că Neta lucrase cot la cot cu ea pe strada Reeperbahn, în timp ce Gheorghiță a lu Mânz lucrase doar la imaginea Netei, înțolind-o cu fustă din piele de leopard, tricou cu Gansedrouzes, vestă neagră fără mâneci și lanț de metalistă gen Azor a lu Nedelea, precum și la adunatul banilor în zori spre răsărit.
Nici în a doua, nici în a treia și nici în a patra zi concetățenii părintelui Mihail nu se putură bucura de sosirea trenului fantomă. În ciuda tuturor așteptărilor, trenul nu părea că înaintează. Ochiul său rotund și lucios continua să clipească sub unduirea razelor de soare, aburul continua să se risipească în vălătuci printre norii primăvărateci, în timp ce calea de fier continua să tremure înlăuntru, lucru confirmat indubitabil de doctorul Curciur, care în fiecare dimineață după terminarea vizitei pe salon, trecea pe la aleea cu macadam, își scotea stetoscopul și asculta atent inima fierului. „Mișcăăă!” confirma el de fiecare dată cu zâmbetul pe buze, deși era evident pentru toată lumea că de mișcat s-ar fi mișcat poate, dar de înaintat, niciun pic.
Rostogol, feciorul lui Pintilie de la cizmărie, a venit după mai bine de o lună de așteptare zadarnică cu o soluție care părea a fi singura posibilă pentru a elucida misterul acceleratului. Un grup de localnici, condus de el însuși, ar fi urmat să ia la pas aleea cu macadam, cu intenția declarată de a da nas în nas cu namila de metal. Nici o săptămână mai târziu, grupul era deja format și echipat. Bocanci cu ținte, hanorace cu glugă, căciuli, fulare, rucsace pline ochi cu mâncare, cort, pături, primusuri, ceaun, radio cu baterii, vederi gata scrise și timbrate, totul fusese pregătit până în cele mai mici detalii pentru temerara expediție.
Primele semne au fost încurajatoare. Echipa înainta 280-290 de traverse pe zi, mâncarea era îndestulătoare, râul nu departe, iar bocancii zdraveni. După aproximativ o lună, însă, au început să apară problemele. Bocancii prea zdraveni începuseră să cauzeze bătături insuportabile, Crevete de la tinichigerie terminase toți ciorapii de schimb, meșterul Săpăligă nu mai avea tutun, Crizantema casiera rămăsese fără tampoane, Creion de la bibliotecă își pierduse o lentilă de la ochelari, Mihăiță trebuise să se întoarcă degrabă ca avea teza la mate și profa n-a vrut să-i pună un șapte din burtă, Botgros se plângea întruna că s-au terminat copanele de pui, iar șirul nenorocirilor nu părea să se mai oprească. După nici două luni se terminaseră și vederile, eveniment care îl făcu pe Rostogol să trimită un SMS edificator, în care afirma negru pe alb, sau pe orice alt fond pentru telefoanele smart, că echipa are moralul la pământ, bătături în talpă și rucsacele aproape goale, așa că își încetează înaintarea și se întoarce valvârtej la bază, fără să mai încerce să își atingă țelul propus. „Să fiu al dracu dacă înțeleg” fusese ultimul SMS al lui Rostogol, cel puțin la fel de misterios și înfricoșător ca acel "La dracu, cineva a mai fost aici înaintea noastră!" al lui Armstrong și ridicând multe semne de întrebare, semne pe care le culcă el însuși la loc când ajunse înapoi în gară.
- Nu știu ce nenorocire de locomotivă e aia, că am făcut 27531 de traverse și aia tot acolo e, la mama dracului, nu ne-am apropiat nici cât negru sub unghie – spusese el furios localnicilor adunați ciorchine și unui mănunchi de reporteri de la ziarele locale și centrale avizi de senzațional, care îl așteptau nerăbdători înșirați de-a lungul căii ferate.
Eșecul lui Rostogol nu a schimbat mai nimic din viața comunității. Oamenii au continuat să vină la gară, să privească lung înspre ceea ce părea să fie un bot de locomotivă scoțând pe nări, ca un dragon furios, vălătuci albi de neastâmpăr și să comenteze pe tema nemișcării dihaniei de fier. Încet, încet, oamenii și-au adus de acasă, scaunele, mesele, mici obiecte utilitare, astfel încât șezutul și comentatul să le facă ziua mai frumoasă și, de ce nu, și utilă. La gara din Ciripești se croșetau mănuși și fulare, macrameuri de pus sub pește, se curățau legumele pentru ciorbă, se juca table, barmanul de la Stele și Ulcele nu mai prididea cu baxurile de Noroc, Panseluța lu Aghioagăi venea cu șevaletul și picta acuarele, ăla mic a lu franțuzoaica venea cu vioara și îi enerva pe toți...
Și uite așa nimeni nu a realizat trecerea timpului, până într-o zi când din ghereta lui Moș Dudă au început să se audă zgomote înfundate. Bineînțeles că s-au speriat cu toții, căci deși căsuța cantonierului era ceva mai depărtăjor de gară, în dreptul macazelor, nimeni nu-l văzuse pe Moș Dudă să intre sau să iasă de curând din căsuța scundă ca de pitici. Părea că hibernase ca un urs vreme de câteva luni bune și un anume pas din mersul încâlcit al lumii îl trezise...  
Moș Dudă deschise ușa, își frecă îndârjit ochii, ca și cum ar fi vrut să înlăture de pe pleoape crustele de somn depuse în straturi succesive, apoi se întinse și gemu puternic „Uuuuuaaaahhhh!”. De sub vestonul descheiat și cămașa închisă doar la primii doi nasturi, care abia îi cuprindea mijlocul de jur împrejur, burdihanul imens zâmbea și el soarelui. Moș Dudă îl scărpină galeș, își mângâie barba albă și lungă cu degetele făcute greblă și după ce se întinse și a treia oară, parte parcă a unui ritual bine întemeiat de dez-hibernare, își privi atent ceasul și zâmbi mulțumit. Abia apoi observă mulțimea de oameni șezând pe, și în jurul, căii ferate. Se apropie de ei și icni:
- Aoleuuuu maicăăă.... ce-i cu voi aici, oameni buni?!
Oamenii începură să-și dea coate. Moș Dudă nu numai că părea, dar era picat efectiv din cu totul altă lume. Unii începură să își întrebe vecinii dacă l-au mai văzut de curând, alții își aruncau ochii peste cap și își făceau semne cu subînțeles, în timp ce, cei mai mulți încercau să înțeleagă cum se făcea că Moș Dudă se rupsese în așa hal de comunitatea din care făcea parte.
- Da ai dormit bine, nu glumă, Moș Dudă. Se pare că nici nu mai știi să numeri ceasurile – îl iscodi Floarea lu Mărar.
- D-apăi cu bătrânețile mele, Floareo! Nu mai sunt cum eram pe vremuri când treceau pe aici rapidul de Timișoara, ăla de Arad, acceleratul de Oradea, de Satu Mare, de Baia Mare. Ca să nu mai zic de puzderia de personale... Eheee... ce vremuri... Da zău zic, dragilor, ce-i cu voi aici, cu toții, așa?! Te pomeni că îs alegeri din nou și io iar aflu ultimu! – se încruntă Moș Dudă, care își aminti că atâta omenire nu mai văzuse de la ultimele alegeri, când vicele le spusese oamenilor să vină cu toții la adunare, că o să fie și lăutari și mici și mai ales pălincă pentru toată lumea.
- Matale chiar n-ai auzit? Chiar n-ai văzut nimic? Nu ți-a zis nimeni de trenu care vine și parcă nu?! Se iți acolo în zare și de luni bune dă să se apropie și, deși pământul duduie sub roate, nu mai ajunge încoace. Mare minune cu el, moșule, căci nu s-a mai pomenit să treacă tren prin Ciripești în martie, de când mama m-a născut – îl puse la curent Maricica ca Mărgica și îi arătă în zare botul lucios al locomotivei scoțând aburi pe nări ca un balaur.
Moș Dudă privi în direcția indicată, apoi își privi iar atent ceasul.
- Io nu știu despre ce vorbiți, dar dacă ar fi fost să vie alt tren decât acceleratul de Viena, era musai să primesc mesaj și sarcini de la Regională. Niciun tren nu trece prin Ciripești fără ca Moș Dudă să știe! Nici n-ar putea, fiindcă macazele trebuie aliniate anume cu încotro merge trenul. Dacă trenul merge înainte macazele trebuie trase spre dreapta, dacă trenul merge spre pădure, macazele trebuie aliniate spre stânga. Nicicum altfel – concluziona el derutându-i complet pe oamenii care se ridicaseră de pe scaune și se strânseseră în jurul său să îl asculte.
- Iar io n-am primit niciun mesaj de la Regională. Iar ăla de vine e acceleratul de Viena. Fără doar și poate.
Moș Dudă își mai privi o dată ceasul mare, rusesc, cu sticla mătuită, care îi cuprindea întreaga încheietură.
- E 27 septembrie. Trei și trei minute. Mai sunt fix douăzeci și trei de minute și e aici – spuse el sigur pe sine și mulțimea începu să se încrunte.
- Iote! Vine! Nici vorbă să șadă și să șovăie – arătă el în zare și adunarea constată cu uimire că trenul pe care îl așteptaseră de atâta amar de vreme venea într-adevăr. Dar spre dezamăgirea tuturor nu era un tren fantomă, apărut ca din senin pe șinele de la Ciripești, ci acceleratul de Viena. Chiar acceleratul de Viena!
- Io nu mai pricep nimic! – se oțărî Ghindăntindă și se proțăpi în fața lui Moș Dudă cu mâinile în șolduri să îi ceară socoteală. Noi toți am văzut cu ochii noștri, să tot fi fost prin martie, cum a apărut. Ședea acolo, la vreo cinci kilometri și nu se mișca. Alde Rotocol s-a dus să-l vază acolo unde e, dar trenul se dusese mai îndărăt, așa că ai lu Rotocol n-au găsit nimic, de-au trebuit să se întoarcă cu buza umflată. Și trenu tot acolo a rămas. Până adineauri, când te-ai trezit dumneata și a început să miște.
Moș Dudă chicoti în barbă. Niciodată, nimeni nu-i spusese că este o persoană atât de importantă. Își făcu iar degetele greblă prin barba albă și deasă, cugetă adânc și întrebă.
- Prin martie ziceți? Un boț de locomotivă strălucind în soare și vălătuci de abur împrăștiindu-se prin aerul primăvăratec?!
- Așa, așa! – confirmară încântați câțiva din jur.
- Ptiuu... să nu ziceți că ăla micu a lu Curcuduș se juca cu puța goală pe calea ferată și înșira cărămizi de zicea că-i tren?
- Zău că așa! – confirmă și Victorița Poștărița.
Oamenii rămaseră cu gura căscată. Era exact așa cum se întâmplase.   
- Ptiuu... ce ți-e și cu poveștile! Păi nu v-am povestit io, la ăia care erați adunați, cât de tare îmi doresc să vină trenu?! Nu v-am zis de locomotiva strălucind în soare și de vălătucii de abur împrăștiindu-se prin aerul primăvăratec?! Și că, dacă ne dorim cu putere, lucrurile se pot întâmpla aievea?! Tiii... că tare îmi mai sunteți simpatici, dragii moșului... Ochii voștri au văzut ce și-au dorit să vadă! Atât! Acu hai, că e trei douășdoi, eliberați calea ferată, că trece acceleratu de Viena!