miercuri, 27 noiembrie 2019

Garsoniera

Domnul Depner locuiește în josul Străzii Cazărmii, într-o garsonieră pusă la dispoziție de Compania Granitului. Clădirea care adăpostește locuința este lungă și subțire precum un șarpe, având camerele înșirate pe stânga și pe dreapta, cum înșirate-s frunzele pe ramul de salcâm. Domnului Depner i se pare convenabilă locuința. E mică, dar are tot ce îi trebuie și mai ales este curată. Joi, domnul Depner se întorcea de la muncă. Era pe înserat, soarele numai ce alunecase peste buza pământului și domnul Depner mergea agale de-a lungul clădirii, căutând-și cu mâna dreaptă cheile casei în buzunarul pantalonilor obosiți. Nu intra niciodată prin capul clădirii, de altfel nici nu știa unde este, căci așa cum spuneam clădirea era lungă ca un șarpe și se întindea mult în stânga și în dreapta privirii, ci pe undeva pe la intrarea a treia, bănuia dumnealui, cea mai apropiată de stația de autobuz. Ca în fiecare seară, domnul Depner își șterse picioarele pe ștergătorul de la ușă, o deschise și... rămase încremenit. Holul îngust al clădirii, mai mereu pustiu și întunecat, era plin de lume agitându-se-n stânga și-n dreapta într-un vacarm de nedescris. Primul gând fu că un semnal de incendiu fusese activat undeva într-o cameră și toți locatarii trebuiseră să-și părăsească  în grabă garsonierele și să evacueze clădirea. Dar la o privire atentă nimeni nu părea să părăsească incinta, ci mai degrabă să se înverșuneze în a se strecura printre celelalte trupuri înghesuite între cei doi pereți, într-o mișcare haotica ce nu părea să aibă, la prima vedere, niciun sens. Domnul Depner urmă mersul mulțimii și strecurându-se printre oameni, încercă să se apropie de camera sa. Nu știa a câta e dinspre intrare. Era mult de mers, poate cincizeci, șaizeci de numere, iar ușile erau perfect identice. Întotdeauna se ghida însă după cifrele prinse într-o bucățică de ebonită deasupra tocului. 10514 erau ale dumnealui. Mereu se întrebase dacă sunt într-adevăr atâtea garsoniere în clădirea șarpe și chiar verificase în stânga, în dreapta și vizavi. Numerele urmau șirul logic, urcând dinspre sud către nord, dar domnul  Depner era circumspect în privința numărului real de garsoniere din clădire. Abia când ajunse prin dreptul zonei în care bănuia că locuiește, descoperi grozăvia și înțelese de unde agitația nebună din clădirea șarpe. Cineva, greu de spus cine, desprinsese de la locul lor toate bucățile de ebonită cu numerele camerelor. Domnul Depner roti ochii în jur îngrozit. Erau sute de oameni acolo și toți, mai mult sau mai puțin nervoși, mai mult sau mai puțin grăbiți, mai mult sau mai puțin politicoși, își căutau garsoniera.
- Ei, mișcă-te domnule, ce ai înțepenit așa?! – se izbi un el un bărbat grăsun cu o burtă de rinocer. Aicea locuiești?
Domnul Depner băgă instinctiv cheia în broască, răsuci, dar nu se întâmplă nimic.
- He, he, he – râse spumos domnul Rinocer. Se pare că nu! Așa că eliberează terenul. Uite câți oameni așteaptă să-și bage cheia în broasca aia – mai adaugă el arătând cu mâna în jur de la înălțimea grumazului său învelit în piei inelate.
Destul de rapid se convinse că domnul Rinocer avea dreptate, nu neapărat în privința împerecherii cheii cu broasca potrivită, căci foarte puțini erau aceia care îi cereau politicos permisiunea să încerce, cât mai ales în privința faptului că el însuși părea ca un par înfipt în mijlocul năvalnic al fluviului, mai toți cei care treceau poticnindu-se-n dânsul. Așa că mai cu voie, mai fără voie, prinse firul șuvoiului și se lăsă pradă curgerii. Abia atunci realiză Domnul Depner că nu își cunoștea câtuși de puțin vecinii. Despre vecinul din stânga știa doar că tușește, în timp ce despre cel din dreapta că are un sac de box pe care îl pocnește din când în când. Atât și nimic mai mult. Nu putea spune nici cum arată, nici unde lucrează, nici măcar la ce ore vin sau pleacă de acasă. Dar evenimentul din acea seară îi permitea, pe lângă multele inconveniențe, să îi cunoască pe toți, să se privească în ochi, să îi audă vorbind. Și privind înainte și înapoi constată că vecinii săi erau aproape fără excepție extrem de ciudați. La o privire atentă i se păru chiar că se află pe aeroportul din Men în Black, unde mișunau lighioane care mai de care mai ciudate, venind și plecând spre sau dinspre galaxii nebănuite.
- Hei, uită-te pe unde calci – izbucni o voce din dreptul genunchiului său. Privind atent în jos descoperi două trupuri subțiri cărând fiecare în spate câte un rucsac îngust și lung și semănând foarte bine cu două lăcuste.
- Mă scuzați – bâigui el și desfăcându-și picioarele trecu cu grijă pe deasupra lor.
Domnul Depner încercă să se oprească, dar șuvoiul îl împiedica împingând-l cu forță. Nebunia cu cifrele părea să iasă din tiparele unei simple greșeli care trebuie remediată. Privindu-i atent pe cei din jur, Domnul Depner constată că oamenii nu mai păreau deloc interesați să își găsească garsoniera, ci mai degrabă să se așeze cât mai convenabil în mersul mulțimii, astfel încât să fie cât mai puțin împunși cu coatele sau striviți între alte trupuri.  
- Hei, am o cheie care potrivește aici. Nu e camera mea, dar în nebunia asta cred că e cea mai bună soluție. Vrei să intri? Mi-e frică să intru singură.
Domnul Depner căută buzele care dăduseră drumul cuvintelor și descoperi la capătul cărării o fată scundă și subțire cu o figură asiatică. Cel mai probabil thai, gândi domnul Depner și după ce o privi atent de sus și până jos confirmă din bărbie. Fata descuie, iar el intră după fată, apoi trânti ușa în urma-i.
- E incredibil ce se întâmplă aici. Nu mi-aș fi imaginat așa ceva niciodată.
Fata era foarte frumoasa. Domnul Depner îi cercetă atent trupul subțire și picioarele lungi, răzvrătindu-se zglobii pe sub fusta scurtă. Avea o figură de păpușă și un ten ca de ceară. Domnul Depner cercetă împrejurul. Garsoniera în care intraseră arăta aidoma cu a dânsului. Un hol mic cu dresingul pe-o parte și baia pe cealaltă, apoi camera, probabil undeva la doi jumate pe doi jumate, având un pat simplu, un birou cu un scaun, un dulăpior, o noptieră, un lampadar și un fotoliu minimalist sub el. Altceva nici n-ar mai fi încăput, căci cele câteva obiecte de mobilier umpleau aproape complet spațiul. Fata se lăsă pe pat și se întinse pe spate. Părea foarte obosită. Domnul Depner zări pe noptieră un ziar și câteva mărunțișuri, un pix, un ceas de mână aparent stricat, o sticlă mică cu apă, o folie de pastile, iar pe birou un calculator. Un sac cu rufe murdare zăcea în colțul dinspre baie. O privi cu coada ochiului pe fată. I se părea că a mai văzut-o undeva, dar era aproape sigur că nu în clădire. Altundeva. Fata se ridicase în capul oaselor și începuse să se dezbrace descheindu-se la bluza și așa subțire și vaporoasă. Își desfăcea cu gesturi încete, nasturii sidefii. Coborî cămașa de pe un umăr, lăsând vederii bereta albastră a sutienului. Domnul Depner înghiți în sec și privi instinctiv înspre ușă. Nu i se părea deloc ok ceea ce se întâmpla. Era cu totul altfel decât s-ar fi așteptat, iar momentul nu era deloc potrivit. Fata îl privi zâmbind cu ochii mari, surprinzător de mari și coborî ușor breteaua sutienului, fixându-l cu privirea, așa cum fixezi fluturele în insectar. Avea pielea fină și sânul mic și ferm. Când de sub pânza albastră pielea roză coti înspre roșu, Domnul Depner sări ca un arc și o zbughi pe ușă afară.
Ieși înapoi pe holul nesfârșit de lung exact în momentul în care din puhoiul de oameni, făcându-și cu greu loc prin mulțime, apăru un pește albastru. Baaa, judecând după gentuța prinsă într-o doară de-o aripioară și de buzele mari și roșii, se putea spune cu precizie că era o peștoaică. Avea solzii uriași, cam cât capacele de oală și picioarele mici mici, ca două mingi de tenis.
- Ei, omule! - simți domnul Depner cum cineva îl trage nervos de mânecă. Cât dai să te scot din încurcătura asta?!
Bărbatul care se agățase de brațul său era mic și urât și avea o figură de sconcs.
- Pot să-ți deschid orice ușă, numai spune-mi care – rânji piticania dezvelind un mănunchi de dinți mâncați de carii și de tutun. Am aicea cel mai meseriaș șperaclu, doar spune cât dai.
Domnul Depner se lipi cu spatele de zid pentru a face loc peștoaicei cu solzii albaștri și cu buzele uriașe și roșii. Piticania cu fața de sconcs nu avu însă fler. Peștoaica îl lovi cu pântecu-i mare și bărbatul se prăvăli la pământ. Nimeni, cu excepția domnului Depner nu-i văzuse alunecare, așa că pașii nepăsători ai mulțimii se rostogoliră uniform peste dânsul.
Domnul Depner își prinse capul în palme și închise ochii. Apoi îi deschide și prinse între unghiile degetului mare și arătătorului o bucățică de piele.
- Auch... – țipă el ascuțit, apoi închise iar ochii.
Ceea ce i se întâmpla era absolut de neimaginat. Totul i se părea o șaradă. Dar undeva ar fi trebuit sa fie o falie de unde să poată deșira adevăratul sens al lucrurilor. Încercă să rememoreze tot traseul parcurs, drumul de-a lungul clădirii, ușa de la intrare, mulțimea pestriță, înaintarea cu șuvoiul mulțimii, prima încercare de a intra într-o cameră, ușa pe care o descuiase fata, apoi fețele, hipopotamul, lăcustele, fata, peștoaica, sconcsul... Își strânse și mai tare tâmplele în palme. Nimic din drumul parcurs și niciuna dintre fețe nu-i spuneau nimic deosebit. Trebuia însă să găsească o ieșire din ciudata poveste.
- Hei, deschide ochii, ce dracu faci, unde dai așa din mâinile alea fără să te uiți – strigă o femeie cu gât de girafă, pe care aparent o lovise din greșeală peste o pată cafenie. Deschide ochii mari – repetă girafa.
- Deschide ochii mari – repetă și Domnul Depner și se izbi cu palma peste frunte. Își aminti unde o mai văzuse pe fată. Într-o revistă. Era o reclamă la Thai Airways, fata zâmbea și arăta cu mâna spre unul din avioanele companiei aflat în zbor. Era cel mai probabil fotomodel.
- Deschide ochii mari – repetă din nou Domnul Depner, strângând și mai tare pleoapele. Înlăuntrul privirii zări ochii mari ai fetei ațintindu-l sfredelitor. Desfăcu pleoapele și o rupse la fugă înapoi, către camera de unde ieșise puțin mai devreme.
Fata era tot acolo și domnul Depner răsuflă ușurat. Era băgată cu totul sub cearceaf, doar capul de păpușă ieșindu-i afară. Îi zâmbi când îl văzu intrând, dar nu spuse nimic, ci doar își strânse cearceaful și mai mult în jurul gâtului, apoi rămase așa cu zâmbetul pe buze și cu ochii mari ațintiți asupra-i.
Domnul Depner se apropie de pat, îi mângâie obrazul, apoi ridică un picior și îl trecu prin retina fetei. Făcu la fel și cu al doilea. Dincolo de privirea fetei era un coridor asemeni cu primul, doar că era absolut gol. Și nu erau uși, doar înapoia-privirii, un fel de hublouri rotunde semănând aproape perfect cu ochiul închis. Domnul Depner înaintă pe culoar. Era atât de asemănător cu primul. Aceeași podea, aceeași vopsea a pereților, aceleași lămpi fixate în tavan. Doar că acesta era al lui, doar al lui. Și în dreptul fiecărui ochi închis erau inscripționate câteva cifre. Nu-i fu greu să-și dea seama că sunt de fapt date 20112007, 31122003, 10071989... Apoi dintr-o dată 25112019! Bărbatul zâmbi. Ochiul închis zâmbi și el deschizându-se larg.
***
Domnul Depner ridică ziarul de pe noptieră și își aruncă ochii peste titluri. Reprezentantul liberalilor a câștigat turul doi al scrutinului, peste 500.000 de oameni au ieșit în stradă la Rio de Janeiro - incidente violente, accident grav cu zece mașini implicate în Capitală, circulația în zonă este parțial blocată, Justin Timberlake, surprins în ipostaze tandre cu o colegă actriță... E prea multă agitație în lume, gândi Domnul Depner. Dar dacă lucrurile nu îl afectau în mod direct, zvârcolirea mulțimii îl lăsa rece. Împături atent ziarul și îl azvârli cu precizie în coșul de gunoi. Apoi desfăcu o pastilă galbenă din folie și o înghiți cu o gură de apă. Așeză sticla de plastic înapoi pe noptieră fără să-i pună capacul. Durerea de cap nu-i trecuse...


luni, 28 octombrie 2019

Kinaiul

A’ala mi-a luat mâna stângă și mi-a privit atent unghia de la degetul mic.
- Ești un kinai – mi-a spus fără să clipească. Glasul său nu trăda nici emoție, nici mirare, nici încântare. Vocea lui A’ala fusese complet neutră, ca și cum ar fi vrut doar să-mi atragă atenția că am cinci degete la mâna stângă.
- Ce e acela un kinai, A’ala?
A’ala nu a răspuns, dar a continuat să îmi pipăie buricele degetelor, apăsând ușor peste ele și frecându-le cu degetul mare.
- Ești un kinai albastru.
- Ei bine, și ce înseamnă asta?
- Înseamnă că ești un luptător. Ești pregătit să te lupți cu ursul.
Am rămas pe gânduri. Știam că limbajul lui A’ala era îmbibat de înțelesuri adânci și că fiecare discuție cu el era ca un concurs de ghicitori. Nu putea fi vorba despre nici un urs adevărat în explicația lui A’ala. Nu întâlnisem niciodată un urs adevărat și cu atât mai puțin nu aveam de gând să mă lupt cu unul. A’ala voia să spună cu siguranță altceva.
- Ești un wae. Un ales!
- Un ales? Al cui?
A’ala a dat capul pe spate și a ridicat ochii spre stele. Am privit amândoi tăcuți cerul. Era senin și stelele păreau chiar ochii cu care zeii priveau înspre nedumeririle noastre, cercetându-le atent. Cu cât priveam mai adânc cerul, cu atât aveam mai mult percepția că de acolo de sus, cineva mă sfredelește cu privirea.
- Să bei apă de la Izvorul lui Hoku. La miezul nopții să mergi. Conține argint! – a mai spus A’ala, apoi s-a ridicat și a plecat.  
Argint?! De ce mi-ar fi trebuit argint?! Nu am avut nicio bănuială, dar l-am ascultat pe A’ala și am băut în fiecare noapte apă de la Izvorul lui Hoku. Abia când am ajuns în prima seară lângă el mi-am dat seama ce a vrut să spună A’ala. În lumina palidă a lunii, aplecându-mă peste ghizdurile de piatră tocită între care creșteau mușchi îmbibați cu rouă, am zărit stelele argintii reflectând-se în adâncul fântânii. Stăteau cuminți părând să se dizolve în apa cristalină. Am luat cana de fier, am umplut-o și am băut-o până la capăt. Am simțit cum argintul îmi pătrunde în sânge și cum pe cerul gurii rămâne gust de stele.
Nu știu cu adevărat ce a vrut să spună A’ala cu apa care conține argint, dacă fusese doar o metaforă a sa, sau dacă apa din fântâna lui Hoku conținea cu adevărat argint, dar nu după multă vreme unghia de la degetul mic al mâinii stângi a început să se coloreze în argintiu, iar vârful ei a început să crească mult mai repede decât la celelalte unghii. Trecuse doar o lună de când începusem să beau apă de la Izvorul lui Hoku și unghia îmi crescuse atât de mare, încât încercam cu rușine să mi-o ascund. Era subțire, tare și ascuțită ca o lamă de șiș. Am simțit cum toată povestea începe să mă îngrozească. Nu erau cuvinte fără noimă, cele pe care A’ala le aducea în fiecare seară și mi le vărsa în ureche. Aveau miezul lor, sensul lor, aveau mai mult decât atât, aveau un sâmbure de realitate pe care trebuia să-l înțeleg.
Într-o seară i-am arătat unghia. A’ala a zâmbit, mi-a luat din nou mâna și a mers cu degetul pe marginea unghiei argintii. A apăsat puțin iar pielea s-a crăpat, un licărit de sânge ițind-se în crestătura proaspăt deschisă.
- Acum ești un kinai adevărat. Ai și mana și mea pehehi.
Nu înțelegeam ce vrea sa spună. Nu înțelegeam nimic, de la un capăt la altul.
- De ce sunt un kinai A’ala? Cu ce urs trebuie să mă lupt?
- Ești un kinai care are și puterea și arma pentru a lupta. Nimic nu iți mai poate sta în cale. Iar ursul... pe urs îl vei învinge mereu.
- De ce ursul?
- Kinaii albaștrii se luptă cu ursul, kinaii roșii cu tigrul, iar kinaii verzi cu coioții. Ursul nu te atacă, decât dacă tu vrei să te iei la trântă cu el. Ursul e ziua care vine, nevoia care te macină, dorința care iți crește în piept...
- Iar kinaii roșii?
- Kinaii roșii sunt însetați de sânge, omoară doar din plăcere, e nevoia lor. Ei se luptă cu tigrul care i-ar putea sfâșia într-o secundă, dar n-o face pentru că nu simte sângele de kinai, doar tu ai sânge de kinai. Kinaii roșii scot mea pehehi și sfâșie burta tigrului când acesta nici nu se așteaptă. E o lașitate. Apoi îi jupoaie blana și o așază în peșteră, lângă toate celelalte.   
- Iar...
- Iar kinaii verzi sunt niște hiene mici. Se hrănesc cu mortăciuni și cu iarbă. De aceea devin verzi. Nu au mea pehehi, doar lătratul, asta e singura lor armă.    
Am încercat să pătrund înțelesul cuvintelor lui A’ala. Era clar că amestecă din nou filozofia de viață pur teoretică, cu crâmpeie de realitate palpabilă.
Mana și mea pehehi. Puterea și arma, îmi spusese A’ala. Care erau ele cu adevărat? Și la ce ar fi trebuit să le folosesc?
La o bucată de vreme după ce unghia mi-a crescut ca un șiș, am simțit și o altă schimbare în trupul meu, mai bine spus în înlăuntrul său. Simțeam unghia ca o armă și mai ales simțeam nevoia să o folosesc. Poate că și cuvintele lui A’ala mă împinseseră într-acolo, doar eram un kinai, un kinai albastru, eram mai mult decât atât, eram un wae. Dar ceva se întâmpla în mine, o forfotă interioară, o forță care părea să erupă din nimic, ca un tsunami care se adună din picăturile de apă și devine un colos cu o putere pe care nimeni, dar absolut nimeni, nu o poate stăvili. Eram un kinai, un kinai albastru...
Primul a fost domnul J. Era o japiță de șef, încrezut, prost crescut și mai ales mitocan. Avea un fel abject de a vorbi, mai ales cu femeile pe care le aducea în stare să plângă în hohote. Așa se întâmpla și în acea dimineață când țipa în biroul său de sticlă la domnișoara K. Am simțit cum încep să fierb, cum urechile încep să-mi pocnească de presiunea înlăuntrului, cum mâinile încep să se încordeze și mușchii înșirați de-a lungul oaselor subțiri le transformă în mici platoșe de oțel. A’ala mi-a făcut semn din cap, de pe partea cealaltă a biroului, să mă duc. M-am ridicat și am mers cu pași repezi și apăsați către biroul lui J. Am deschis ușa cu putere și abia am apucat să văd fețele mirate, speriate chiar, ale amândurora. M-am oprit în fața lui J și fără să stau pe gânduri am ridicat unghia și i-am repezit-o peste beregată. J a dus degrabă amândouă mâinile la gât ca și cum ar fi vrut să astupe gaura care se căsca, apoi a rămas așa vreo zece secunde, timp în care a început să horcăie și să tragă fără speranță aer în trup. A căzut în genunchi și apoi s-a prăbușit lat peste mocheta pufoasă. Am ieșit așa cum am intrat, cu pași repezi și apăsați, fără să mă uit înapoi. Nicio clipă nu m-am gândit la ceea ce fac. Era un automatism, un automatism periculos care nu înțelegeam cum de se înfiripase în mine. De la izvorul lui Hoku? Sau venea mult mai de departe, din sămânța de kinai?
Pe seară m-am dus pe vârful colinei să mă întâlnesc cu A’ala, eram curios ce avea să îmi spună. Dar nu a venit. M-a lăsat doar cu zeii. Cel cu zâmbetul larg din dreapta cerului clipea mulțumit...
Domnul J a fost primul, dar au urmat alții, mulți alții. Toți cei care îmi stăteau în cale într-un fel sau altul picau secerați cu beregata tăiată. Nu aveam emoții, nu aveam remușcări. Simțeam că ăsta e mersul lucrurilor, că așa trebuie să fie pentru a înainta. Nu căutam înțelesuri. Asta puțin m-a speriat.
- De ce A’ala? De ce trebuie să fie așa?
- Știi foarte bine de ce, nu trebuie să iți explic. Ai în tine ala. Ala te mână. Calea...
Am ezitat câteva secunde, apoi i-am pus lui A’ala o altă întrebare care mă măcina de foarte multă vreme.
- Eu nu mă uit niciodată înapoi! A’ala, toți oamenii ăia mor?
A’ala m-a privit mirat, cu o față confuză, așa cum nu o văzusem niciodată de când ne cunoșteam. Apoi a izbucnit în râs, într-un râs năvalnic cu sughițuri...
- Ești un wae, ala te mână... – a mai adăugat el, ca și cum nu m-ar fi auzit, apoi s-a dezlipit de teiul bătrân și a coborât ușor către oraș. Maine am să-ți aduc altă mea pehehi. Mana ta a crescut.
Și A’ala a venit în ziua următoare cu un arc cu săgeți. Nu părea să fie deloc unul obișnuit. Mi-a întins arcul, apoi tolba de piele moale în care stăteau frumos aliniate săgețile. A’ala s-a lăsat pe iarbă într-un cot îndemnându-mă să le încerc. Am luat arcul și l-am pipăit lung, mi-am plimbat degetele peste curburile lui, apoi i-am prins coarda între degete și am mers împreună cu ea de la un capăt în altul. Îl simțeam în carne, părea să fie una cu palmele mele. A’ala zâmbea mulțumit.
- Vezi și săgețile...
Săgețile erau o minune. Nu erau simple ustensile de ucis. Am luat una, i-am așezat pana în mijlocul corzii, apoi vârful în centrul miezului de lemn. Săgeata era tubulară și prin înlăuntrul ei se putea vedea până hăt departe, foarte departe, ca și cum aș fi ținut în mână o lunetă puternică.
- Ce e asta? Nu am mai întâlnit așa ceva niciodată. Nici nu cred că există – am zâmbit la rându-mi. Asta e doar o iluzie, un crâmpei de imaginație cu care vrei să mă îmbii din motive numai de tine știute. Nu există asemenea instrumente...
- E nana, nana hononu, privirea adâncă... Și nu vine din meșteșugirea săgeții, vine din tine, săgeata doar te ajută să o conștientizezi. Nu uita că ești un kinai, ești un wae...
- Chiar crezi că pot vedea atât de departe? – l-am întrebat uluit pe A’ala.
- Chiar crezi că există un instrument care să vadă atât de adânc? – mi-a răspuns el tot cu o întrebare.
Erau minunate săgețile lui A’ala. Nu doar că vedeam foarte departe, dar vedeam și în interiorul lucrurilor. Unele interioare păreau liniștite și frumoase din afară, dar înăuntru era multă mizerie. O vreme povestea m-a dat peste cap. Lumea mi-a părut dintr-o dată mult mai mare, simțindu-mă incapabil sa-i urmăresc contururile delicate ca ale unei forme fractale ample și cu atât mai mult să fiu în stare să-i pătrund miezurile.
Dar starea interioară de kinai nu m-a părăsit. Am pus săgețile în arc și le-am folosit. Neînduplecat. Fără emoții și fără remușcări. Nu căutam înțelesuri și nu priveam înapoi. Cei loviți se comportau asemenea lui J. Își duceau amândouă mâinile la gât încercând să desprindă săgeata. Rămâneau așa, în picioare, preț de câteva secunde, timp în care încercau zadarnic să tragă cu toata puterea aer în piept, apoi se prăbușeau la pământ horcăind.
- Ai prins gustul mana. Ursul are să se păzească de-acuma. Se va ascunde. O să-ți fie din ce în ce mai greu să-l găsești. Cred că ai ajuns destul de departe... Aici e o cotitură, iar tu trebuie să urmărești ala. Mana și   mea pehehi nu-ți mai folosesc la nimic...
Nu îl înțelegeam pe A’ala. De data aceasta nu era vorba să nu fi priceput vorbele, dar nu înțelegeam de ce mă întoarce din drum. Doar el îmi spusese, el îmi băgase în cap și în sânge că sunt un kinai albastru, un wae. Că am și mana și mea pehehi pentru a mă lupta și doborî pe oricine. Și dintr-o dată nu mai eram? Atunci ce eram?  
- De ce trebuie să opresc lupta A’ala? Nu mai sunt un kinai?
A’ala a încercat să îmi spună ceva, și-a căutat cuvintele, nu le-a găsit, apoi a renunțat.
- Oamenii ăia, acolo sunt kāne ʻino – am spus eu furios. Trebuie să scăpăm lumea de oamenii răi, A’ala, nu putem să ne oprim tocmai acum.
- Pune mana deoparte și caută ala - mi-a spus A’ala așezând-mi o mână pe braț. Închide ochii și caută ala...
Am închis ochii dar în cap mi se învârtea lumea întreagă, exact ca într-un caleidoscop pentru copii. Un cilindru opac în interiorul căruia se găseau fragmente de oglinzi, dispuse astfel încât piesele mici, viu colorate, să se adune la fiecare rotire în diverse îngemănări. Am deschis ochii și i-am arătat lui A’ala clădirea cea mare.
- Acolo A’ala, nu-i putem lasă pe kāne ʻino acolo. Și sunt atâția, sunt atâtea case in pericol – am țipat eu arătându-i orașul care se pregătea să adoarmă. Clădirea aceea putem să o distrugem cu totul...
- Lasă clădirile, clădirile sunt doar stupi pentru albine și trântori. Tu trebuie să cauți matca. Matca nu stă acolo. Închide ochii și caută ala. Urmărește-o...
Eram complet derutat.
- A’ala... dar oamenii, oamenii sunt...
- Lasă oamenii, nici oamenii nu contează, doar hopena contează.
- Atunci toate beregatele tăiate, toți oamenii aceia cu săgețile înfipte în gât, prăbușindu-se horcăind la pământ…
- Da, da, nici oamenii aceia nu contează. Asta nu s-a întâmplat decât pentru a-ți da seama cât de puternic ești, atâta tot. Să înțelegi tu însuți dacă poți să urmezi ala și să atingi hopena, țelul...
- Care țel A’ala? Ce contează cu adevărat atunci?
- Ai închis ochii? Ai urmat ala?
Am închis ochii aproape strivindu-i. Mi-era necaz pentru că mă pregătisem atâta vreme pentru ceva ce avea să se schimbe complet și să-mi fie de neînțeles. Brusc, cu ochii închiși am văzut stelele. Printre ele, ca un șarpe de apă, ala. Șarpele se răsucea printre stele ca o panglică de beteală printre globurile din brad. Apoi dintr-o dată șarpele a părut că se ridică cu capul deasupra cerului și se cufundă în el, dispărând. Am deschis ochii. Stelele străluceau. A’ala aștepta să-i vorbesc despre hopena, dar nu eram în stare. Simțeam ceva, dar nu reușeam să așez lucrurile în rame pătrate. Lumea se învârtea în continuare ca într-un caleidoscop.
- Mauna!
- Muntele?
A’ala a clătinat din cap aprobator.
- Știi bine A’ala că nimeni nu poate urca acolo. Toți cei care au făcut-o s-au prăbușit. Și apoi eu sunt un kinai, eu m-am născut să lupt cu ursul, nu să urc muntele.
- Acela este ursul! – mi-a întors-o A’ala apăsat, atât de apăsat încât mi-am dat seama, că încă de la început acela fusese țelul.
Am căzut pe gânduri. Mauna era o stâncă de piatră dreaptă, ieșită din miezul câmpiei ca un menhir uriaș, numai cremene tare și ascuțită, care nu putea fi pășită. Încă o dată mă scormoneau întrebările privind mana și mea peheni. La ce-mi foloseau? Care erau până la urmă armele mele? Mi-ar fi folosit în lupta cu mauna?
Am fost împreună cu A’ala și am privit mauna de jos, de la baza ei. Am clătinat din cap în semn că nu. A’ala a clătinat în semn că da.
- Dar trebuie să mă pregătesc – am încercat eu un compromis.
- Ești pregătit, ești un kinai călit. Ai și mana și mea pehehi.
- Mana si mea pehehi? Nu înțeleg nimic, A’ala. Nici vorbă să le am, nu mai am nimic. Nici măcar nu mă mai simt un kinai.
A’ala a zâmbit cum nu mai zâmbise demult.
- Asta pentru ca ai devenit unul matur și nu mai simți schimbarea. Hopena și nana hononu sunt armele tale, acestea au fost dintotdeauna, dar abia acum începi să le simți. Iar ala e puterea.
Lucrurile păreau să se limpezească.
A’ala a arătat cu privirea în susul stâncii. Am început să urc încet și atent. Aveam cu mine și privirea adâncă și țelul. Iar calea mă călăuzea. Nu mă uitam înapoi. Doar înainte, priveam cu grijă la fiecare colț de piatră, la fiecare muchie ascuțită.
- Faci bine ce faci! – mi-a spus A’ala de undeva de jos, de la baza stâncii, iar glasul său abia se mai distingea.
Drumul nu era deloc ușor, dar am strâns din dinți și am împins lucrurile într-acolo unde îmi doream. Iar ele se aliniau cuminți, ca o turmă de oi întorcându-se-n staul. La fiecare pas simțeam în ochi nana hononu, puterea de a vedea dincolo de contururi și în talpă mana, puterea care se adunase în atâtea încleștări mai mult sau mai puțin importante, mai multe sau mai puțin profitabile. Până la urmă A’ala avea dreptate, nimic nu era cu adevărat mai important decât hopena, țelul, și ala, calea spre el. Restul erau doar pietre alunecate de pe mauna, pietre mărunte care se rostogoleau cu gălăgie la fiecare pas  până jos de tot.
Când în fine am ajuns în vârf A’ala mă aștepta surâzând. Am privit lumea din vârful lui mauna. Nu înțelesesem de ce trebuie să urc acolo ca să învăț ce înseamnă cu adevărat un kinai, dar la o singură privire aruncată de jur împrejur, am priceput. De sus de acolo toate erau mici, neînsemnate, și clădirea cea mare și locurile și oamenii. Doar înaltul și depărtările erau la dimensiuni măsurabile...
- Cine ești tu A’ala?  
- Știi bine cine sunt – mi-a răspuns el ca un ecou.
Apoi m-a luat în brațe și m-a strâns tare, atât de tare încât simțeam cum brațele lui, pulpele, pieptul, îmi intră în carne. Nu l-am mai văzut pe A’ala niciodată, dar în ziua aceea am înțeles în sfârșit că sunt un kinai...


vineri, 25 octombrie 2019

ai tot ce-ți trebuie

tu ai zâmbetul
te învelești în el dimineața
imediat după duș
ca o sirenă în solzi de strălucire
fusta și bluza rămân agățate
de spătarul scaunului
urme ale trecerii tale
am tot ce îmi trebuie
obișnuiești să spui
ieșind încrezătoare pe ușă
aerul se umple de iasomie
ca o găleată cufundată în fântână
pentru a se împlini cu ea însăși  

duminică, 20 octombrie 2019

Povestea grăuntelui de nisip (basm)

A fost odată ca niciodată, căci cu siguranță a fost odată, cândva demult, a fost cum spuneam, o stâncă. Și ședea stânca, măreață și impunătoare pe vârful inundat în lumină al muntelui, scrutând cu privirea sa senina câmpia și pădurile și apele și satele întinzându-se cuminți la picioarele sale, mici precum gâzele pe frunza rotundă. Într-o bună zi în poala stâncii s-a așezat o floare. Mică, timidă și colorată ca un fluture călător, căutând un loc liniștit unde să se oprească și să își întindă aripile la soare.
- Ce cauți tu aici?! – a întrebat stânca încruntându-se de îndată ce a simțit-o atingându-i genunchiul.
- Caut un loc liniștit unde să mă așez și să mă bucur de căldura soarelui, unde să aud vântul cântând și liniștea înfundându-mi urechile. Iar dacă locul și jocul îmi vor plăcea, voi să-mi pătrund rădăcinile prin încremenirile de piatră și să mă stabilesc aici pentru totdeauna.     
Stânca s-a încruntat si mai mult, și-a pus mâinile în șolduri și a tunat înspre floare.
- Ei, tu, piticanie, de unde atâta tupeu la o vietate cât se poate de neînsemnată? Ce te face să crezi că mi-aș dori să trăiesc alături de cineva semeni ție toată viața și să tânjim împreuna spre soare?!
Floarea a tăcut vinovată, iar stânca a continuat înverșunată.
- Eu sunt cea mai puternică pe acest Pământ, nu e nimeni mai puternic și mai semeț decât mine și nimic nu poate să mă doboare. Eu sunt stânca atotputernică și așa voi fi până la capătul lumii. De ce crezi ca mi-aș dori ca rădăcinile tale firave, să-mi pătrundă cremenea?!
- Pentru că sunt albastră?! – a încercat floarea marea cu degetul. Pentru că sunt o pată de culoare pe cenușiul muntelui?! Pentru că în adierea brizei de amiază îmi flutură petalele precum rochița rândunicii?! Pentru că îmi place să râd în soare?! – a mai adăugat timid floarea.
Stânca a privit-o atent câteva clipe, apoi s-a pornit a râde vârtos, hohotind și icnind, așa cum muntele nu mai pomenise nici măcar în timpul furtunilor năprasnice cu tunete și fulgere. S-a clătinat vreme bună în hohote, apoi s-a oprit și a glăsuit ferm.
- Nici vorbă să îmi trebuiască ceva din ceea ce ai să-mi oferi, nici vorbă micuțo. Am trăit sute de milioane de ani fără flori pe poale și voi mai trăi astfel încă alte sute de milioane de ani de acum încolo. Eu sunt stânca atotputernică, nu am nevoie de prieteni, iar tânjire mi-e doar cerul – a mai spus stânca, după care a închis ochii părând că vrea să adoarmă...
Tare s-a mai necăjit micuța floare când a auzit un asemenea răspuns și tare s-a mai ofilit de întristare. Fiindcă stânca s-a închis în sine și a încleștat fălcile, rădăcinile firave ale florii nu au putut pătrunde niciunde. Petalele i s-au ofilit, trupul i s-a subțiat, iar culoarea, culoarea s-a risipit moale prin cenușiul pietrei.    
Înainte de a fi alungată de vânt, floarea a mai ridicat o dată capul înspre stânca semeață și i-a spus resemnată.
- Știu că nu ai să lași niciodată vreo floare să îți șadă pe poale și am să accept asta. Dar fiindcă ești atât de înfumurată, fiindcă te consideri atât de importantă, atât de unică, atât de ca-nimeni-alta, te blestem să fii asemeni tuturor celor care te înconjoară, cu nimic diferită de niciunul din ei, să te amesteci într-un șir nesfârșit de asemeni-ție.
Stânca a ridicat din umeri și a zâmbit strâmb. Blestemul florii nu avea cum să o atingă vreodată. „Sunt mai tare decât orice pe lumea asta tremurândă și mai de neclintit decât chiar stelele de pe boltă” și-a spus ea în barbă și și-a văzut mai departe de viață. Iar anii au trecut, sute, mii, zeci de mii. Peste munte au coborât vântul, soarele și ploile în rânduri nenumărate și nicio frunză nu l-a protejat de atingerea lor. Încet încet stânca a început să se macine. La început din surprindere, apoi de teamă și în cele din urmă de neputință. Piatra a prins a se fărâma, întâi în bucăți mari dreptunghiulare, apoi în bucăți din ce în ce mai mici, până când din fălosul munte nu a mai rămas altceva decât un deșert de nisip. Undeva, risipită între miliardele de fire de nisip, stânca gemea neputincioasă. Singur între mulțimea de grăunțe asemeni sieși, bobul de nisip nu mai tânjea nici un pic înspre soare, tânjea doar înspre o pată de verde, înspre un petec de umbră, înspre petala unei flori...       

joi, 3 octombrie 2019

Beth

Femeia a apărut dintr-o dată în fața mașinii. Stătea în mijlocul șoselei, impunătoare, masivă, adânc înfiptă în asfalt. Era o femei bine clădită, ca o amazoană, cu o figură neutră dar încruntată, cu un păr lung pe care și-l unuia în bătaia vântului. Când m-am apropiat, am observat că ceea ce ținea în mână era un microfon pe care îl tot rotea de cablu ca pe un lasou. Abia când am văzut microfonul mi-am dat seama că o cunosc de undeva pe femeie. Era nici mai mult nici mai puțin decât Beth Hart. Beth Hart în carne și oase. Nu puteam băga mâna în foc, căci nu o văzusem decât în pozele de pe Google și în clipurile de pe Youtube, dar eram aproape sigur că este ea. Am frânat brusc și mașina s-a înțepenit cu greu la câteva palme de buricul ei. Ca într-un film prost cu pungași la drumul mare, femeia a ridicat un picior îmbrăcat în piele neagră și cizme înalte cu ținte și l-a trântit peste capota mașinii, continuând să rotească amenințător microfonul. Nu-mi mai părea un lasou, ci mai degrabă un bici. Un bici, așa îmi părea microfonul prins de cablul lung și rotit ușor din încheietura mâinii. Ne-a privit furioasă și până să mă dezmeticesc eu a deschis ușa mașinii, a înșfăcat-o pe Mimi și a tras-o afară. Apoi a trântit-o pe asfalt și i-a pus un picior pe grumaz. M-am îngrozit. Am ieșit grăbit din mașină la rându-mi încercând s-o ajut, dar Beth m-a amenințat cu degetul ca și cum ar fi vrut să mă împuște. Am rămas paralizat.     
- Știi ce-i aia să te bucuri de viată, bitch?!
Chiar așa i-a spus Beth Hart lui Mimi aplecându-se peste urechea ei „Știi ce-i aia să te bucuri de viață?”. Și i-a mai trântit și un bitch agresiv la sfârșit ca să-i intre bine în cap întrebarea. Întrebare care până la urmă putea fi una retorica, mesajul putând fi la fel de bine unul afirmativ „bucură-te de viață!” ca și unul interogativ. Ce dracu a apucat-o pe Beth cu chestia asta, nu știu. Și cu atât mai puțin ce treabă avea Beth cu noi. Și mai ales cu Mimi. Sigur, amândouă erau iubirile mele, nu puteam să neg, dar trăiau în lumi complet diferite, ocupau nivele diferite ale înlăuntrului meu, de altfel destul de aerisit și bine echilibrat. Și apoi Beth nu o apucase de păr și nu-i strigase în față „Să-l lași în pace. El e al meu, numai al meu! Să nu te mai apropii de el niciodată!” Nuuu, nici vorbă. Beth îi strigase apăsându-i piciorul pe grumaz „Știi ce-i aia să te bucuri de viață?”. Ce interes avea Beth în bucuria de viață a lu Mimi, nu puteam cu niciun chip să pricep.
- Ce te-a apucat tâmpit-o? - a scrâșnit Mimi încercând să ridice piciorul ăleia de pe gâtul ei și smucindu-se ca o gazelă în împresurarea hățișului. Ai înnebunit? Ce-ai cu mine femeie?
Sunt sigur că Mimi nici nu o recunoscuse pe Beth, habar n-avea cine e, dar în condițiile date nici nu cred că ar fi contat foarte mult. Beth la rândul-i a scrâșnit și a continuat furioasă fără să împuțineze strânsoarea.
- Să fim fericiți este singura noastră prioritate, mă înțelegi?! - a țipat ea și a înfipt microfonul în beregata lui Mimi. Restul sunt toate în urmă. Jobul, banii, familia, astea vin toate mult în urmă. Cum să ne trăim împlinit și fericit viața, asta trebuie să urmărim noi cu îndârjire... – a mârâit ea încleștând fălcile.
Ei, asta era chiar culmea! La orice m-aș fi așteptat, numai că o să primesc lecții de viață de la Beth Hart nu. Ea să-și vadă de cântat și de Joe Bonamassa al ei, iar pe noi să ne lase în pace cu teoriile simpliste despre lume și viață. Mi se părea complet absurdă alăturarea Beth Hart – lecții de viată. Ei da, dacă ar fi apărut în mijlocul drumului Osho și ar fi țipat la noi că nu știm să ne bucurăm de viață, sigur, asta ar fi fost cu totul altceva. Atunci însă n-aș mai fi frânat probabil, iar mașina nu s-ar mai fi oprit la două palme de buricul lui, dar asta e cu totul altă poveste...   
- Cretino! Da-mi drumul! – a continuat să țipe Mimi de sub cizma cu ținte. Și la dracu cu îndârjirile tale, eu îmi trăiesc viața așa cum vreau eu...  
Cred că obișnuința lui Mimi de-a se pune de-a curmezișul sfaturilor primite nu pica foarte bine de data aceasta, mai ales că în situații de criză este de așteptat să primeze maleabilitatea, flexibilitatea, în dauna părerilor rigide...
Beth părea să fie de acord cu mine căci începuse să strângă din pumni și să-si adune deasupra nasului grămada de sprâncene. Situația îmi părea una fără ieșire. Și nici nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu se ivea ca de niciunde domnul B. Domnul B este șeful meu, un domn în vârstă, sobru, un pic ramolit și depășit de realitatea, dar bun la suflet și adânc văzător. Când l-am descoperit mergea ușor aplecat, cu mâinile la spate, fără să pară că urmează o cale anume. Ce căuta domnul B la ora aceea acolo cred că nimeni n-ar fi putut să spună, nici măcar el însuși...
Beth l-a observat de la distanță și l-a urmărit cu privirea așa cum își urmărește o tigroaică prada. Când omul a ajuns la o distanță relativ apropiată, Beth a rostogolit cablul pe care îl ținea în mână ca pe un lasou și l-a aruncat înspre domnul B, care degrabă s-a prins în laț. Beth a început să tragă și domnul B s-a prăbușit sfârșit în cele din urmă la picioarele ei. Asta i-a mai descrețit oarecum fruntea căci a început să își frece palmele și să râdă, în timp ce domnul B tremura vizibil speriat.
- Dragul meu domn – a început Beth sfătos și aparent prietenos – viața e făcută să fie trăita. Jobul e doar un apendice. E un rău necesar. Domnul meu, haide să pieptănăm puțin terenul ăsta. Cu mașina de tuns iarba să-l pieptănăm și să-l aducem acolo unde îi e locul, la nivelul solului. Să nu-l lăsăm să se umfle mai mult decât trebuie și mai ales să nu lăsăm buruienile să năpădească dejurîmprejurul. E inacceptabil domnul meu ca așa ceva să se întâmple...
Domnul B era la fel de surprins ca și Mimi de toată povestea. Nu înțelegea absolut nimic din ceea ce i se întâmplă. Din înfășurarea cablului m-a salutat și m-a întrebat șoptit.
- Cine e doamna? De la HR?
Recunosc că m-am bâlbâit o vreme neștiind ce răspuns să îi dau. Până la urmă i-am spus franc.
- Nu, nu-i de la HR, e Beth Hart de la Youtube – și am dat din umeri neputincios. Domnul B a strâmbat și el din nas, semn că nu cunoștea pe nimeni de la Youtube, apoi și-a îndreptat privirea în sus.
- Doamnă... cred că e o confuzie la mijloc. Știu, o să-mi spuneți „toți ziceți așa” șiii probabil că aveți dreptate, dar aici chiar e o confuzie. Tundem doamnă dacă e cazul, tundem, eu chiar nu am nimic împotrivă. Dar eu mă ocup cu totul altceva. Știți, chestii mecanice, șuruburi, suduri, motoare, echipamente complexe. Vorbesc de partea de proiectare, nu de execuția propriu-zisă...
- Domnul meu despre asta vorbesc și eu, exact despre asta - l-a întrerupt Beth și ochii domnului B au părut că se luminează brusc -  despre prostiile astea. Chestiile astea nu trebuie să ne afecteze viața personală, ele trebuie să rămână acolo în hala unde se nasc.
- Birou doamnă, v-am spus că noi proiectăm, nu facem execuție, birou, avem chiar o clădire de birouri foarte frumoasa și spațioasă.
Beth nu a părut să îl fi auzit însă, căci a continuat.
- Ele trebuie să rămână acolo și nu să bântuie ca muștele peste mușamaua din bucătărie. Trebuie să ne armonizăm cu dejurîmprejurul, aici e esența. Trebuie să trăim în deplină armonie cu tot ce ne înconjoară, fie că ne place, fie că nu ne place.  Caci așa cum spunea Assisi, trebuie să avem curajul să schimbam lucrurile pe care le putem schimba, seninătatea să acceptam lucrurile pe care nu le putem schimba, precum și înțelepciunea de a înțelege diferența dintre ele. Restul e floare la ureche.
Domnul B nu vedea nicăieri nicio floare, mai ales că urechile începuseră să îi zvâcnească.
- Doamnă, cred că ar trebui să mă dezlegați, mă simt total inconfortabil în legăturile astea, simt că mă înăbuș. Și cred că ar trebui să o eliberați și pe domnișoara – a pufăit el lung.
Beth a icnit ironic și a replicat acid.
- Tocmai acum când am început să vă strâng?! Nu domnul meu, o să vă fac sa dispăreți, pe rând și definitiv – și Beth a început să facă niște mișcări stranii cu tot trupul ca și cum ar fi intrat într-o transă șamanică convulsivă.
Am alergat înspre Mimi încercând să o eliberez, dar până să apuc să fac doi pași și ea și domnul B au dispărut. M-am năpustit atunci înspre Beth, nebun de furie și scrâșnind a neputință. Dar nu am apucat să o ating măcar, căci imediat a dispărut și ea. A rămas doar șoseaua goală. Și botul mașinii și mâinile mele încleștate pe volan...
- Aici radio doi. Ascultați știrile orei unu – s-a auzit din difuzoarele mașinii.
Beth Hart tocmai tăcuse. Am zâmbit. N-as fi bănuit niciodată că muzica se poate lupta atât de înverșunat cu gândurile apăsătoare...


marți, 24 septembrie 2019

M-a sunat Scufița Roșie

Acum două seri m-a sunat așa, pe nepusă masă, Scufița Roșie.
- Salut moșule! Ce faci? – m-a luat ea repede de pe picioare.
Recunosc că de aici, de la primele patru cuvinte, m-am blocat. Și nu de la toate patru, nu, ci doar de la o singură literă, de la m. Căci nu mi-a fost deloc clar dacă Scufița Roșie spusese “Salut Moșule!” cu M mare, adică mi se adresase foarte personal mie, sau “Salut moșule!” cu m mic, adică un fel de “Salut bătrâne!” tovărășesc și distant. Până la urmă mi-am spus că nu are prea mare importanță în contextul discuției și i-am răspuns rapid.
- Ce să fac, uite, mă pregăteam să pun de masă. Fac un ceai, că simt cum mă ia o răceală.
- Hai lasă răceala și fii atent aici la mine ce problemă am și pentru ce te-am sunat – a replicat ea scurt și la obiect, așa cum fac toți tinerii din ziua de azi, dornici să-și rezolve problemele rapid și eficient. Sincer, mă zbat în căldarea asta plină de zoaie de multă vreme, dar azi mi-am zis că e timpul să fac ceva și să nu mă mai tot văicăresc. Auzi, treaba e că m-am săturat până-n gât să fiu personajul pozitiv. Asta e, zău!
Aici Scufița Roșie s-a oprit, ca si cum ar fi încercat sa mai treacă o dată în revistă în gând motivele pentru care nu mai vrea să fie personajul pozitiv, ca nu care cumva să îi pară rău mai târziu.
- Zău, te saturi, mă! – a reluat ea, semn că evaluarea a dat cu plus. Și nu atât că nu mai vreau să fiu fata aia bună și cuminte, cât că e o ipocrizie incomensurabila în toată afacerea asta, mai ceva ca la alegerile astea pentru președinte. Hai să fim serioși! Crezi că mai e careva să nu bănuie măcar, nu vorbesc de certitudini, că mi-o trag cu Lupu?! Doar se știe că fetelor cuminți le plac băieții rai, nu am inventat eu chestia asta. Hai pe bune, chiar crede cineva că Lupu a ascuns-o în beci pe bunicuța și s-a băgat în așternuturile calde doar cu chiloții aia Jolidon pe el, numai ca să mă ia pe mine la învârtit cu răspunsuri de trei parale?! Moșule, e brici băiatul, ascultă la mine! Mușchi, mușchi, nu știu ce dracu face în pădure acolo, de ce fiare trage, da e valabil! Pe urmă ține la tăvăleală, moșule (recunosc că încă nu m-am dumirit dacă Moșule e cu M mare sau cu m mic). Nu-l dau jos de pe mine două ore încheiate. Și cu scheme, cu figuri, nu așaaa, nu știu de la cine le învață că pe lupoaică ați pus-o dracu să le dea să sugă lu Romulus și Remus, în loc să... În fine, e parfum băiatul. Șiii… aerul ăsta de fiară mă înnebunește… Îmi îngheață sângele în vene, mi se face inima mică mică câttt… și îmi fuge în sus de se proptește fix în omușor și stă acolo ghemuită gâtuindu-mi traheea, da nu-i bai, că de respirat nici nu se mai pune problema. Îți dai seama, când vine spre mine cu fălcile alea flămânde din care îi curg bale pofticioase, cu dinții ăia înșirați ca coloanele de la Romană și albi, de parcă s-a spălat cu tix în fiecare zi. Moșule, uite-așa îți trece toată viața prin fața ochilor, de zici că ți-a sunat ceasul cel din urmă, nu alta. Beton frate! Și totu asezonat cu vinu ăla pentru bunicuța, ha, ha, ha… a început să hohotească Scufița Roșie după care s-a oprit puțin să își tragă răsuflarea și a reluat.
- Păi vinul ăla era special pentru Lupu, moșule, cum naiba să dau io orzu pe gâște?! Păi bunicuța nici nu știe să facă diferența dintre borșul de la Aneta și Cotnariu de douăj dă lei din galantar de la Carrefour, apăi să recunoască un Cabernet Souvignon Mattiasson. Plus că am pus în coșuleț și alte marafeturi de la Pukka Food, niște șunculiță de se topește în gură, niște brânzică Brie De Meaux direct de la mămițica ei din Franța, niște icrișoare roșii că-s babane, că eu nu sunt o închipuită, recunosc sincer că nu-mi plac alea negre că până să descoperi ce-i cu ele, îți fug printre măsele și duse sunt pe gât, de nici nu știi ce gust au avut. Și capac peste toate, pun mereu în coșuleț o sticlă de Baileys Irish Cream, cu aromă Vanilla-Cinnamon, numai pentru buzițele și limbuța mea, ca să mă desfăt cât timp dă el gata sticla aia de vin. Orgie iese moșule, pot să mor în orice secundă pe deplin împăcată, înfruptată și consumată. Și atunci zi și tu, să nu-ți crape puțin obrazul și să te simți jenată când ma’mare îi citește lu ăla mic pe marginea patului: “Și Scufița Roșie se apropie atunci de pat și dădu perdelele la o parte. Bunicuța (aka Lupu) stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi și avea o înfățișare atât de ciudată, încât fetița întrebă, vai, bunicuţo, da’ de ce ai urechi atât de mari?”. Îți zic io că nu urechile le are mari și nici ochii și nici mâinile și nici gura cum zice povestea. De fapt Charles a lu Perrault chiar de asta zice de toate pârțile astea multe în poveste, ca să țină departe atenția copiilor de partea semnificativă. Și mai e o treabă cu dedesubturi pe care doar noi câțiva o știm, io, moș Perrault, Lupu și cu Vânătorul. Lu Bunicuța nici nu i-am zis că am făcut avort, că imediat o apucau pandaliile și precis mă trimitea în Cuprins, să stau acolo înțepenită între titlu și capitolul unu. De fapt povestea e exact pe dos, că io aveam în burtă și pe Lupu, adică sămânța lui cum ar veni și un pic din bunicuța, că bătrână bătrână, da îi plac și ei băieții răi. De-a trebuit să vorbească moș Perrault cu ăla de apare în text ca Vânătorul, când de fapt el era chirurg toată ziua, să-l pună un pic pe linie cu problema. L-a îmbrăcat moș Perrault în verde, i-a pus o pușcă în mână și o pană la pălărie și atât i-a spus: “Băi băiatule, tu de aici până aici ai de zis, o singură frază și nimic mai mult, “Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! De când te caut!” și strigi tare când vine partea cu ticălos bătrân, să audă și Hansel și Gretel a lu Frații Grim. Și pe urmă pui pușca la ochi și te faci că tragi, că doar e poveste, nu se aude nici poc și nici nu iese fum, ne-am înțeles?! Și după ce ai terminat cu asta intri pe felia ta, iei bisturiul și îi faci cezariana.” Iar băiatul ăsta, Vânătorul își face treaba brici, îți spun eu. Să vezi numai ce dungă mititică am pe burtică – mai clipoci Scufița Roșie și se opri din nou să își mai tragă sufletul.
- Și d-aia zic că a trebuit să rescrie partea asta, că iar nu prea mergea la publicul de grădiniță, că pe urmă nu mai e o problemă, că ăștia mici sunt precoci tare și știu o grămadă de prostii de cum pășesc în școală. Da nu a fost mare scofală că doar a înlocuit Scufița Roșie cu Lupu și Lupu cu Scufița Roșie și gata treaba. Și io d-aia zic Moșule, că nu mă mai rabd în condițiile astea să sar într-un picior cu coșulețul plin de cozonac și să mă prefac că mă aplec sfioasă să miros mușețelu. E nașpa! Plus că mai e câte unu din ăla mic, tâmp și neastâmpărat, că deodată vezi că se ridică din așternut și se aruncă peste brațele lu bunică-sa, că nu, că să vadă el poza aia în care Scufița Roșie îi zice lu Bunicuța că ce gură mare are. Și atunci nu mai știu cum să mă mai pitesc ca să nu vadă ca sunt doar în bikini, da îmi las mereu mantia de velur pe spătarul scaunului, ca s-o arunc peste umeri când apar nătângi din ăștia mici cu nasul proptit în fotografie. Că lu Lupu ce-i pasă, el doar își trage cearceaful până sub bărbie și gata. Aaa… da și cu Bunicuța, să vezi ce-am mai pătimit. Că o ia Lupu și o ascunde în beci până ne facem noi de cap, ore bune cum ți-am zis. Înainte nu o băga în beci, o trimiteam cu o recipisă la sor’sa, în deal dincolo de pădure, da s-a prins scorpia de sor’sa care e mai tânără cu vreo cinci ani decât bunicuța și are mintea încă pufoasă, nu s-a bătucit de tot, că noi, adică io și cu Lupu, suntem bâtă la de-astea literare și puneam pe recipisă numa cuvinte aiurea, de i-a zis sor’sa lu Bunicuța “Vezi că ăștia te trag în piept. Te trimit aici doar așa de doru Lelii. Vezi care-i treaba, că nu miroase bine!”. Și nu-ți spun că ne-am trezit cu Bunicuța la geam exact când era acțiunea mai pe val. Io am țipat și i-am zis lu Lupu, “Vezi că e unu acolo sub fereastră, se benoclează la noi, voyeurul”. Nici prin gând nu mi-a trecut că e Bunicuța, io credeam că asta bea cafea cu biscuiți la scorpia de sor’sa. Noroc însă că-i aproape senilă, uită de la mână pân’ la gură ce i s-a întâmplat, că d-aia și merge treaba cu beciul, că numai ce-o aud că îmi zice după ce o aducem înapoi, arătându-mi palmele goale pe ambele fețe “Da nu știi tu drăguță după ce m-oi fi dus io în beci?! După varza murată sau după morcovi?! Că ptiu, bate-m-ar Sfântu, nu adusei nici una, nici alta”.
- Și d-aia zic Moșule, mă gândesc că poate ai pe cineva pe acolo pe la basme și snoave (încă nu m-am dumirit daca Moșule e cu M mare sau cu m mic), să ajusteze un pic povestea cu Scufița Roșie si să mai taie din coada asta țeapănă de cumințenie și bujori în obrăjori, că e greu de dus, crede-mă. Zic că poate adaugă cineva un paragraf acolo, cum că în drum spre căsuța bunicuței, Scufița Roșie se oprește la Căminul Cultural din sat, unde mixează la platane Miki Love și unde îl întâlnește pe Ion, de care se îndrăgostește nebunește la prima vedere. Și acolo, la Căminul Cultural, un pic dansează cu Ion, un pic se pupă cu Ion, un pic… știi tu Moșule mai bine, ca ești om trecut prin viață, nu trebuie să-ți mai explic eu. Iar pentru ăștia mici nu trebuie spunem explicit că se pipăie, ci că își ating pulpele din întâmplare când el o ajută pe ea, galant, să urce în mașină...
I-am explicat delicat lu Scufița Roșie că eu nu am pe nimeni acolo, că scriu textele singur, în intimitatea colțului meu întunecat de sufragerie și că nu am habar de alții de pe la basme și snoave care să o poată ajuta cu problema.
- Ești un moș fricos și prost crescut! Nu așa te porți cu o domnișoară! – a replicat ea violent și mi-a trântit brusc telefonul.

Da bine măcar că am aflat în al doișpelea ceas că moș se scrie cu m mic și nu cu M mare...

joi, 19 septembrie 2019

ordine

uite, îmi cresc mâini precum unei flori petalele
mi-ai arătat entuziasmată, ridicând cu a șaptea soarele pe cer
în timp ce toate celelalte erau ocupate să pună lumea la punct
uite, uite, mi-ai arătat mai departe râzând
mâinile care creșteau tot mai multe și mai repede
din piept nu din umeri, ca rădăcinile unui copac matur
până când trupul tău s-a făcut tot mai mic și mai mic
acoperit fiind de țesătura de mâini grăbite să pună lumea la punct


joi, 12 septembrie 2019

Bărbatul dintre rânduri (un fel de addendum la „Un bonus important”)

- Ce faci aici, domnule? - l-am repezit eu pe bărbatul care tocmai intrase și pășea încetișor încercând să nu atragă atenția. Omul a încremenit la auzul cuvintelor mele. Să tot fi avut la vreo șaizeci de ani, o față cadaverică brăzdată de crevase largi, semănând puțin cu Bukowski, nebărbierit de mai multe zile, purtând o cămașă bleu-tocit cu carouri albe, cu câteva numere mai mare, care-i atârna caraghios peste trupu-i sfrijit și o pereche de blugi largi abia sprijindu-i-se pe șolduri. Deși lălâi, hainele sale erau curate și îngrijite.
- Euuu... am venit de dincolooo... - a îngăimat bărbatul, dar nu a reușit să treacă peste cele câteva sunete...
- Ce dincolo domnule? Ce dorești dumneata? – m-am rățoit eu din nou văzând că bărbatul nu prea știe pe ce lume trăiește.
- Să mă odinesc un pic! Să șed fără să mă bage nimeni în seamă. Aș vrea să văd cum crește floarea de trifoi dacă s-ar putea și să ascult cum răpăie ploaia pe tăblia metalică a ferestrei deschise – a turuit el dintr-o suflare surprinzându-mă complet. Apoi a adăugat – Este odihnitor să privești florile, ele nu au nici emoții, nici conflicte. Asta Freud o spunea. Noi oamenii avem și una și alta și asta ne omoară cu zile. Și nu fiindcă le-am avea în relația cu ceilalți, nuuu, asta e o altă poveste. Ci fiindcă le avem în relația cu noi înșine.
Am început să râd, bărbatul a părut din nou jenat de reacția mea.
- OK, OK, îmi cer scuze, nu trebuia să fac asta. Îmi place ce spui. Dar tot nu înțeleg cum ai ajuns aici.
- Era o pagină albă în caietul lăsat deschis pe noptieră.
Am încercat să-mi amintesc dacă într-adevăr lăsasem caietul de notițe deschis pe noptieră, dar nu am reușit.  
- Se prea poate domnule, dar tot nu se cade să dai așa buzna într-o lume străină. Iar în caiet erau doar niște simple schițe, cuvinte disparate, idei neînchegate, nu te poți strecura așa prin spatele ferestrelor. 
Bărbatul a părut și mai stânjenit de reacția mea.
- O cunoști pe Kelly White? – l-am luat eu repede de pe picioare.
- Cine e Kelly White?
- Eroina principală a poveștii. Atunci poate îl cunoști pe domnul Goldstein?!
- Dar domnul Goldstein cine e?
- Omul cu banii. El face lucrurile să se miște – i-am explicat, complet dezamăgit de faptul că nu cunoștea pe nimeni din poveste și considerând că n-ar fi fost deloc rău să îl cunoască măcar pe domnul Goldstein. Asta ar fi simplificat mult lucrurile.
- Poateee... pe doamna Collins, sau pe domnul Wilson – am mai încercat eu marea cu degetul.
- Nici!
- Deci chiar nu cunoști chiar pe nimeni de pe aici?!
Bărbatul a scuturat din cap.
- Nu domnule, doar v-am spus că eu vin din partea cealaltă. Eu nu am nicio treabă cu oamenii de pe aici.
- Te pomenești că vrei un rol – am tresărit eu. Că urmărești să devii un personaj de poveste și să-ți rămână pe veci conturul imortalizat în hârtie – am întrebat eu sceptic.
- Ooo, nuuu domnule! Nici vorbă de așa ceva. Nu urmăresc nimic, eu vreau doar o bucată mare de liniște. Avem nevoie de liniște pentru a ne putea atinge sufletele. Ohhh, asta nu am spus-o eu domnule, a spus-o Maica Tereza, dar mare dreptate avea.
M-am uitat lung la el și l-am cercetat din cap și până în tălpi. Părea un om trecut prin ciur și prin dârmon. Mi se arăta extrem de inteligent, dar complet dezlipit de lumea reală. Și nu mă mira nici un pic că vrea să se odihnească o vreme, să iasă din zi și să se întindă pe o foaie albă de hârtie.
- Ești un personaj ciudat, omule. Nu știu de unde ai aterizat aici, dar ești o figură.
Bărbatul miji un zâmbet.
- Ei, nu știi...
M-am făcut că nu l-am auzit și am continuat.
- Îmi pari un om erudit, cu multă cultură, ai citit mult de-a lungul vieții cred.
- Nu, nuuu, nu cred – m-a oprit el și a adăugat imediat - Doar că îmi aduc aminte destul de repede tot. Știi cum e, sufletul se naște bătrân și devine tânăr în timp. Oh, nici asta cu sufletul nu e de la mine, Oscar Wilde e spus-o acum mai bine de un secol. Eu întineresc, simt asta. Poate părea paradoxal, dar deși lumea prin care trec eu devine din ce în ce mai îngustă, e mai plină și mai colorată.
De data asta mi-am abținut râsul și am zâmbit atent.
- Dumneata ai căzut aici dintr-o culegere de cugetări bag seama.
A fost rândul bărbatului să surâdă stingher.
- Și se va tot îngusta până va rămâne un punct – a continuat el din ce în ce mai stins, abia auzindu-i ultimele cuvinte.
Am dat neputincios din umeri.
- Știi cum facem? Oricum aveam niște treabă prin oraș. O să aduc un pat și pentru dumneata. Dar nu spui la nimeni, te așezi în colt și îți vezi de ale dumitale. Din punctul meu de vedere poți să stai cât vrei, atâta vreme cât nu se vede dincolo de rânduri.
Bărbatul mi-a mulțumit din cap și a zâmbit din nou de data aceasta galeș.
- Mmm... și știi ce cred? Eu cred că dumneata nu ești trup, ești doar suflet. Esență de înlăuntru. Eu sunt aproape sigur de asta. Daca aș vrea să te ating n-aș putea!
A fost rândul bărbatului să dea din umeri și să zâmbească șiret, ca și cum ar fi spus „întinde doar degetele ca să te convingi”. Dar n-a făcut-o. N-am făcut-o nici eu!
L-am lăsat să aștepte toată noaptea în coltul din stânga jos al paginii albe, până îi aduc patul promis. Acolo l-am găsit a doua zi dimineață.
- Uite, am mai tras un pat lângă al meu – i-am arătat eu cele câteva rânduri din finalul poveștii. Poți să te întinzi și să stai cât vrei.
- Tare mulțumesc domnule, tare mulțumesc! – a murmurat el și s-a așezat moale pe marginea lui...  

joi, 5 septembrie 2019

Un bonus important

- Iar locul întâi, cu vânzări de peste nouă sute de mii de dolari în 2018… domnișoara Kelly Whiiite… - răsună glasul emfatic al domnului Goldstein peste mulțimea nerăbdătoare, cu sufletul proptit în omușorul ușor balonat, ceea ce împiedica aerul să iasă cu ușurința obișnuită din piepturile bombate. Imediat ce numele prietenei mele Kelly se rostogoli de pe buzele domnului Goldstein peste mesele și scaunele învelite în șaluri living coral, culoarea anului 2019, buchețindu-se ici colo în pompoane uriașe cu câte șase perechi de aripi, aplauzele prinseră a se înghesui, uneori grămadă unele peste altele, alteori discret risipite, umplând până în cele mai înguste și îndepărtate colțuri, sala arhiplină.
Aula mare a sediului central al Goldstein Cosmetics, de pe Madison Avenue, din New York, era plină de lume înțolită la patru ace, ca o vitrină la Harrods și cu stomacul înadins gol, dar pregătit pentru o petrecere de pomină. Afacerile cu săpunuri și detergenți de duzină merseseră uns de-a lungul întregului an abia încheiat, iar cel de-al paisprezecelea domn Goldstein, care avea onoarea și misiunea să conducă Goldstein Cosmetics, era pe culmile înzăpezite ale fericirii, de unde niciunul dintre angajații săi nu reușise să îl coboare de mai bine de două săptămâni, de când financiarul elaborase raportul final cu rezultatele anului 2018. All staff meeting fusese organizat degrabă, dar cu mare pompă și cu niciun rabat la calitate, iar bonusurile, spectacolul și masa erau de așteptat să fie grandioase.
Domnul Goldstein încercă să acopere cu glasul său pițigăiat mulțimea zgomotoasă, făcând cu palma grăsuță și ușor umedă, apel la ordine și disciplină, dar în afara celor de la primele mese, restul mulțimii nu apucă să prindă decât ultimele cuvinte ale discursului, lăsate dezvelite de cele din urmă, dar cele mai sincere și entuziaste aplauze.
- Și desigur domnule Thinh Pham, te rog să te asiguri că începând de luni, domnișoara Kelly White va sta la loc de cinste pe Goldstein Cosmetics Hall of Fame – mai apucă să audă mulțimea, în timp ce domnul Goldstein se apleca înspre mâna sa dreaptă, un vietnamez mic, fără vârstă, incolor și inodor, din care doar ochii minusculi dar jucăuși trăda faptul că este viu.
Goldstein Cosmetics Hall of Fame nu era o figură de stil, ci era un culoar real, lung și lat în același timp, care se întindea de la intrarea de sticlă a clădirii până la ușile de mahon ale aulei mari, pe care cea de-a șaptea spiță a imperiului Goldstein îl adăugase la structura inițială a construcției, întocmai pentru a permite atârnarea în mărime naturală a fotografiilor înrămate ale celor mai prolifici exponenți ai vânzărilor de săpunuri și detergenți pe care i-a avut planeta.
Desigur însă, că bonusurile micilor comis voiajori, trudind din greu pentru fiecare semnătură pe contractele pătate cu picături de sudoare și uneori de pastă albastră, din cauza pixurilor de mâna a doua care se topeau efectiv și curgeau sub arșița verii, nu se situau nici pe departe la nivelul celor pe care le primeau cele câteva zeci de directori care își făceau veacul la ultimul etaj al clădirii.
De altfel, era un lucru cunoscut, că după focurile de artificii de la ora două, când cerul întreg era stropit cu așchii de culoare, iar petrecerea se încheia oficial, alaiul mahărilor se îmbulzea cu mic cu mare pe yachtul companiei ancorat în New York Harbor și se pierdea într-o destinație de nimeni cunoscută. Pe la colțuri se șoptea ca ar fi vorba despre o insulă mică, foarte mică, aflată la nu mai mult de o oră distanță și care nu apărea pe nicio hartă a Americii, pe care cel de-al unsprezecelea Goldstein o câștigase la o partida de poker de la prietenul și partenerul său de afaceri, domnul Joseph Feldheim, producător de parfumuri din chimicale diverse, dar amestecate cu meșteșug și unde chefuiau nu numai conducerea companiei Goldstein Cosmetics, ci mai ales conducerea fiscului, a vămilor, a primăriei, a poliției și a pompierilor.
Nicio problemă! Dacă ei au continuat petrecerea pe insula invizibilă, noi am continuat-o în apartamentul matrimonial al celui mai bun hotel din Williamsburg, ceea ce m-a costat pentru o singură noapte o mică avere, dar ooo... a meritat cu vârf și îndesat. Din păcate nu vă pot oferi amănunte, trebuie să mă credeți pe cuvânt, tot ce pot să vă spun este că a meritat cu vârf și îndesat...
Dimineața de duminică ne-am petrecut-o ca două turturele în McCarren Park, apoi am luat prânzul la o cârciumă mică dar cu dichis de pe Frost Street, iar după prânz mi-am luat zborul spre Hartford, urmând să mă întorc cu și mai multă înaripare weekendul următor.  
În săptămâna care a urmat însă, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neașteptată. Luni dimineață am sunat-o pe Kelly nerăbdător să îi aud râsul clincherit, dar zbârnâitul telefonului s-a lovit de carcasa albă a neclintirii și s-a întors înapoi așa cum a plecat. De câteva ori am sunat dar rezultatul a fost același. Desigur că m-am îngrijorat, cu atât mai mult cu cât amintirile nopții de sâmbătă mușcau din înlăuntrul meu cu sălbăticie. După prânz mi-am luat inima în dinți și l-am sunat pe șeful lui Kelly, un om ursuz și aspru ca un copac uscat. „Nu, nu știu nimic, n-a venit la muncă astăzi” mi-a comunicat el cu tonul unei lame de ferăstrău care are un hectar de pădure înainte. „Altceva mai dorești să știi?” m-a scuturat glasul domnului Wilson din încremenirea goală în care mă cufundam încet. „Nu, nu...” am mai murmurat complet nedumerit și am închis.
Zilele următoare au fost un coșmar. Am sunat la toate cunoștințele, toți prietenii, toate neamurile lui Kelly pe care le cunoșteam, dar nimeni nu știa nimic despre ea. Am căutat în cartea de telefon și am reușit să o contactez până și pe simpatica doamnă Esper, vecina lui Kelly care în urma rugăminților mele, mi-a comunicat sfătos că a sunat de mai multe ori la sonerie, a bătut și cu pumnul, apoi a ascultat cu atenție la ușă, revenind de câteva ori, dar nu s-a întâmplat nimic și e posibil ca domnișoara Kelly să fie la pat bolnavă și să nu poată coborî, așa că ea propune să sune la poliție, ceea ce am și încurajat-o să facă. După mai puțin de o oră doamna Esper m-a sunat din nou și mi-a comunicat cu glas tremurat că poliția a sosit dar că în casă nu este nimeni și nici nu sunt semne că ar fi fost vreo problemă. Toate sunt la locul lor ca într-o zi obișnuită. Inclusiv geamantanul. Kelly fusese parcă înghițită de văzduh.
Nu m-am lăsat și am încercat să vorbesc cu oamenii cu care  avusese contact în ultima perioadă, doar doar voi afla ceva din gândurile sale și poate o dorință anume, o destinație anume care se prefira prin plăcerile ei. Am descoperit însă că nu-și dezvelea intimitățile celor din jur și deși era o fire comunicativă și zglobie, nimeni nu știa cu adevărat mai nimic despre ea. „Știi ce cred eu, tinere?! – m-a agățat doamna Collins privindu-și admirativ unghiile roșii și făcând-mi semn discret cu degetul să-mi apropii urechea de buzele ei. Doamna Collins era o femeie pe la cincizeci de ani, uscată ca o scândură de brad pentru coșciug și cu o coafură înaltă, în stilul anilor 60, semănând cu un tort de nuntă cu multe etaje. Avea o figură de vampă și un aer de matroană. „Vorbește lumea că bonusul ăsta este unul absolut fabulos. Este atât de mare încât cei care îl primesc fac pur și simplu o criză, o criză de personalitate. Adică, cum să îți explic eu, ei nu înțeleg cum poate un simplu agent de vânzări să câștige o sumă atât de exorbitantă încât ar putea să îi ajungă pentru zece vieți, nu doar pentru una. Adică, nu știu dacă mă înțelegi, îți vine să te dai cu capul de pereți, îți vine să-ți iei lumea în cap. Muncești an de an, pui bănuț lângă bănuț și dintr-o dată descoperi că e posibil să te pricopsești cu o asemenea sumă de bani fără să faci nimic ieșit din comun, pur și simplu îți pică din cer! Înțelegi?! Oamenii nu pot să asimileze asta, ei sunt învățați cu munca, cu trezitul la cinci dimineața, cu prânzul pe fugă și uneori deloc, cu draci, cu mii de draci care ies din birourile clienților și vin înfometați să se agațe de pulpele tale, de blugii tăi și să urce în sus către coapse, către trup, să-ti mănânce ficații. Ei așa sunt obișnuiți. Și dintr-o dată vii tu și le spui, na ia de aici un milion de parai. Spune tu, să nu-ți pierzi mințile?” Sincer, nu mi se părea un motiv întemeiat să îți pierzi mințile, ba chiar unul care să te facă să ți le reculegi pentru a-ți face planuri cum să cheltuiești purcoiul de bani. N-am apucat însă să îi răspund nimic doamnei Collins, căci ea a continuat, încheind apoteotic „Și știi ce mai spune lumea, băiete? Că toți ăștia care și-au umplut buzunarele de bani, au tăiat-o. Toți! Naiba știe unde, care în Bahamas, care în Puerto Rico, care pe la mama dracului prin Hong Kong, prin Singapore, prin Thailanda, ca să le piardă urma toți cunoscuții. Tu știi cumva cât a luat Kelly? Ți-a spus? Hai că trebuie să-ți fi spus, doar sunteți iubiți.” Kelly vrusese să îmi spună despre ce sumă era vorba, dar eu o oprisem. Și nu-mi pare rău că am făcut-o. Vorbele doamnei Collins mi se păreau complet deplasate și tipice unui asemenea soi de femeie, așa că am încercat să le pun de o parte. Nu mare mi-a fost surpriza însă, să constat că nu doar doamna Collins împărtășea o asemenea părere, ci absolut toți angajații lui Goldstein Cosmetics. Nu a trebuit să îi caut să îi întreb căci, pe rând, toți cei care aflaseră că încercam să dau de urma lui Kelly, îmi făceau semn cu degetul să-mi apropii urechea și-mi turnau în șoaptă, ca și cum ceea ce ar fi avut să-mi spună era un mare secret, cam aceeași poveste.
Treaba asta m-a descumpănit complet. Să fi primit Kelly o sumă atât de mare de bani încât să-și fi pierdut mințile? Și să nu-mi fi spus nimic despre bonusul ăsta înnebunitor de mare? Nu-mi venea a crede, dar cei peste cincizeci de angajați ai Goldstein Cosmetics, cu care stătusem de vorbă în ultima săptămână, aveau toți aceeași părere. Singurul care avea o cu totul altă poveste era însă Joshua, un janitor bătrân, urât și rablagit într-o coapsă. „Sir – mi-a spus el într-o seară, când în fostul birou al lui Kelly rămăseseră doar câțiva oameni, iar el se apleca pe sub mese ca să golească coșurile de gunoi în tomberonul cel mare pe care îl căra după el – Sir, ce spun oamenii ăștia e o prostie. I-am auzit, bat câmpii. Eu sunt vechi aici, sunt printre cei mai vechi, ăștilalți nu au prins timpurile dinainte. Domnișoara White nu e singura care a dispărut după ce a fost premiată. Au dispărut și alții. Doar că oamenii nu dispar după ce sunt premiați, așa cum crede toată lumea, ci după ce unul dintre domnii Goldstein îi spune lui Thinh Pham să-l agațe pe câștigător în Goldstein Cosmetics Hall of Fame”. Am înghețat! Cuvintele lui Joshua, deși păreau vorbărie aruncată în vânt, erau cu grijă alese. M-am prefăcut că nu înțeleg ce vrea să spună și l-am întrebat aspru „Ce spui acolo, omule?!”. Bătrânul a dat însă din umeri, a ridicat coșul galben de plastic de la picioarele sale, în care se afla o sticlă goală de apă și un cotor de măr și l-a răsturnat în tomberon. „Vorbește și cu alții de pe aici, dar la fel de bătrâni ca și mine”.
Ceea ce desigur am și făcut. Nu erau foarte mulți, dar toți, absolut toți mi-au spus în fraze franjurate, abia dezvelind miezul pal, cam același lucru. Deși poveștile lor nu erau absolut identice, firul călăuzitor al fiecăreia dintre ele ducea către același loc, Goldstein Cosmetics Hall of Fame, fala lui Thinh Pham, cel care părea să fi slujit sub toți cei paisprezece Goldstein. Cu această ocazie am aflat cu surprindere, discutând pe îndelete cu toți veteranii aceștia, că marele premiu nu se oferea în fiecare an, așa cum crezusem, ci la doi, trei, uneori chiar la patru sau cinci ani, în funcție de rezultatele companiei, că mare parte dintre cei premiați erau femei și mai ales că toți, dar absolut toți cei premiați în ultimii treizeci, patruzeci de ani, dispăruseră în ceață după ce primiseră banii. „Poate că cineva care știe povestea îi jefuiește și îi omoară. Poate chiar cineva din Goldstein Cosmetics sau plătit de aici, pentru ca banii să nu plece, să rămână în companie. Poate că milionul oferit pentru marele premiu este același de cincizeci de ani!” am încercat eu, entuziast și energic, un capăt de drum care să rezolve misterul. Dar ei au zâmbit cu toții și m-au privit candid. „Au fost mai multe familii, unele înstărite, care au reclamat dispariția plecând de la aceleași idei, dar nu s-a găsit nimic suspect. Goldstein Cosmetics e curată ca lacrima, doar produce detergenți și săpunuri, nu?!” O vreme am fost năuc, nu puteam înțelege vorbele lor. Cuvintele, literele dezasamblate, alergau prin sânge, printre leucocite si eritrocite, din creștet până în călcâie, apoi înapoi și de la capăt, fără să își găsească locul, fără să reușească să se închege într-un gând conturat. „Ce vor să spună oamenii ăștia? Cum e cu putință așa ceva?” Nu aveam de ales decât să mai verific un singur lucru!
Goldstein Cosmetics Hall of Fame era cu adevărat impresionant. Al șaptelea Goldstein care condusese firma, nu doar că alocase o sumă impresionantă de bani pentru micul apendice al clădirii, dar avusese și foarte mult bun gust. Covoare groase și viu colorate, coloane ce păreau a fi din marmură, iar dacă nu, din cea mai bună imitație de marmură, tavane încrustate cu desene ornamentale delicate, oglinzi uriașe având rame argintii amplu împodobite, lampadare opulente dar și aplice de perete elegante filtrând discret lumina și bineînțeles tablourile, reprezentându-i pe toți câștigătorii premiului pentru cel mai bun vânzător de produse al Goldstein Cosmetics. Tabloul lui Kelly a fost ușor de găsit pentru că era primul venind dinspre birouri și mergând spre ieșire. Lângă Kelly, o doamnă impozantă cu figură de aruncătoare de disc, cu privire de vultur și picioare de elefant. M-am apropiat să îi citesc numele, jos, pe rama tabloului. Mrs. Angie McCartney. Fotografiile erau absolut fabuloase, iar mâna fotografului fină. Nu erau fotografii, erau tablouri vivante. Te așteptai că fiecare dintre oamenii aceia, se vor plictisi acuș-acuș de pozat și vor coborî dintre rame ca să își vadă de ale lor. Am mers de la un capăt la altul pe o parte, apoi m-am întors pe cealaltă. Parcă același fotograf făcuse toate fotografiile. Doar tehnica avansase pe măsura trecerii anilor, dar mâna părea aceeași, iar lucrătura impecabilă. Am rămas în fața tabloului lui Kelly inhalând-i zâmbetul, înghițind-l, amestecându-l cu propria mea carne. Am stat așa probabil ore, când la un moment dat am zărit ochiul. Ochiul clipea, nu aveam nicio îndoială. Nu clipea des, poate o dată la cinci, șase, șapte minute. Și nu clipeau amândoi, ci doar stângul, cel care privea drept în față, celălalt părând că trece peste umărul privitorului și se pierde undeva îndărăt. Am simțit că leșin. M-am lăsat ușor pe vine și m-am așezat pe covor cu ochii țintă la privirea lui Kelly. Deciii... Jhosuaaa nu mințea...
Totul a fost plănuit în cele mai mici amănunte. Mi-a luat fix două săptămâni să pregătesc totul. La 02:05 am spart fereastra care se afla exact în dreptul tabloului lui Kelly și imediat alarma a început să zbiere. Mi-a luat exact douăzeci și trei de secunde să înșfac tabloul și să ies din clădire pe unde am intrat. La 02:09 părăseam în trombă proprietatea Goldstein Cosmetics, iar la 02:35 lăsăm în urmă New Yorkul. În Hartford am ajuns la 04:37. Ramele le-am fărâmițat în săptămânile următoare. Nu erau din lemn ci din rigips, cel mai prost rigips pe care l-am văzut vreodată și le-am aruncat în timp la gunoi. Mi-am cumpărat și un alt doilea pat, pe care l-am așezat lângă al meu, în dormitor.
Sunt fericit. De acum Kelly are unde să se întindă...