luni, 13 mai 2019

Clinchet

Domnul Pastramă nici n-ar fi vrut să răspundă, dar soneria zbârnâia agresiv ca și cum motivul tulburării n-ar fi putut suporta nici măcar o secundă de amânare. Cel mai probabil erau doi oameni la ușă, căci prima dată soneria a sunat luuung de parcă omul s-ar fi culcat peste sonerie și ar fi rămas așa, împietrit sau adormit. Mai apoi însă sunetul lung a încetat și a venit unul țopăind ușor și ritmic ca stropii de ploaie în oglinda bălții. Nici acesta nu a stropit pereții sufrageriei Domnului Pastramă pentru prea multă vreme căci sunetul lung a reapărut. Domnul Pastramă s-a ridicat alene din fotoliu și s-a dus să deschidă. În prag ședeau doi bărbați înalți și subțiri, cu fețele ascunse sub borurile pălăriilor și acoperiți din cap până în picioare.
- Bună ziua, eu sunt Domnul Clin! – spuse primul și îi întinse mâna înmănușată într-un înveliș de pânză subțire și fină de culoarea pielii, așa cum Domnul Pastramă nu mai văzuse până atunci, apropiată mai degrabă ciorapului de damă decât unei mănuși bărbătești.
- Bună ziua, eu sunt Domnul Ket – făcu al doilea și îi întinse o altă mână înmănușată în același înveliș de pânză subțire și fină de culoarea pielii, pe care Domnul Pastramă nu îl mai văzuse niciodată.
- Clin – reluă bărbatul al doilea fără să aștepte ca domnul Pastramă să iasă din înlemnire arătând cu degetul spre primul…
- Ket – spuse primul arătând cu degetul spre al doilea, ca și cum ambii ar fi pregătit pistoalele pentru duel.
- Clin, Ket – încercă primul o sumarizare a discuției de până atunci.
- Clin, Ket – repetă și al doilea ca un ecou.
Domnul Pastramă îi măsură de sus și până jos. Erau aproape identici, puteai să juri că unul este copia celuilalt. Asta cu excepția faptului că primul avea parpalacul lung până în pământ bej și pantofii crem pal, în timp ce al doilea avea parpalacul crem pal și pantofii bej. În rest amândoi aveau în mâna dreaptă câte o umbrelă cenușie cu mâner de lemn lăcuit și vârf ascuțit, sub braț câte o mapă subțire, iar pe cap câte o pălărie cu boruri mari ce le ascundea amândurora fețele. Aveau voci neutre, părând poate un pic aspre din cauza sobrietății cu care rosteau cuvintele.
- Încântat – răspunse domnul Pastramă timid fără să-și pună serios problema procentului de adevăr al spuselor sale și fără să întindă mâna necunoscuților. Primul impuls fu să-i creadă ca fiind de la Fisc. Aveau toate atributele unor profesioniști inspectori ai Fiscului, umblau împerecheați, erau cenușii, acri, nesuferiți. Nu vedea însă motivul unei asemenea descinderi căci Amigdale SRL era pe ducă, nu mai făcuse profit de mai bine de un an, iar cu o lună în urma concediase amândoi angajații, singura decizie importantă rămasă de luat fiind mai degrabă legată de viitorul companiei decât de prezentul său,  domnul Pastramă urmând să se hotărască dacă va suspenda doar activitatea pe un termen care se prevedea a fi lung spre foarte lung sau va renunța cu totul la firmă.    
- Cuuu... ce treabă pe la noi? – încercă domnul Pastramă o clarificare a situației, privindu-l fix pe Clin, sau poate pe Ket, cu capul aplecat într-o parte și cu ochiul stâng închis pe jumătate.
- Paardon! – răspunse imediat domnul Clin, sau poate Ket, apăsând pe D așa cum apasă ciocănelul judecătorului pe farfuriuța aflată pe masa sa, când acesta se enervează și strigă cât îl țin plămânii “Li-niș-teee... ca evacuez sala!”. Suntem de la „Ispectoratul pentru gânduri neterminate”. Instituția noastră se ocupă cu recuperarea gândurilor neterminate de la cetățeni.
Domnul Pastramă simți că are nevoie să se sprijine de tocul ușii.
- De laaa... ce instituție zici?
- De la „Ispectoratul pentru gânduri neterminate” – repetă domnul Ket, sau poate Clin și descheindu-și parpalacul scoase de sub stofa fină, în același timp cu domnul Clin, sau poate Ket, o legitimație care îi atârna de gât și aplecându-se îl îndemnă pe domnul Pastramă să o citească.
Cel din urmă remarcă de la prima privire că în locul fotografiei era doar o umbră, în rest cele scrise se potriveau exact cu cele spuse de cei doi. „IGN - Ispectoratul pentru gânduri neterminate” stătea scris cu litere măricele, pentru ca deasupra lor Domnul Pastramă să mai poată citi rotund „Inspecția de stat pentru controlul cuvintelor”. Dacă prima denumire nu-i stârnise nici un fel de freamăt interior, ducându-l mai degrabă cu gândul la poveștile copilăriei decât la treburile serioase ale oamenilor mari, cea de-a doua îi îngheță sângele în vine. Prinsese vremurile de demult și știa foarte bine ce înseamnă cenzura cuvintelor și mai ales unde ar fi putut duce lipsa de autocenzură. Îi mai atrase atenția de asemeni că în dreptul numelui, în loc să apară un nume și un prenume ca la toată lumea, apărea scris doar Domnul Ket și atât, fără să fie foarte clar dacă Domnul era numele de familie sau prenumele.   
- Spuneți căăă... vă ocupați de... gândurile neterminate în cadrul unuuui... inspectorat al cuvintelor? – încercă domnul Pastramă să alinieze ideile, pironindu-l de data aceasta pe domnul Ket și așteptând nerăbdător un răspuns.
- Da, da, exact așa, suntem angajați ai „Inspecției de stat pentru controlul cuvintelor” din cadrul „Ministerului Cuvintelor”. Noi doi suntem însă responsabili de problema pierderii, sau mai degrabă aș spune, a recuperării gândurilor.
- Șiii... ce treabă are asta cu mine?
Cei doi chicotiră sobru, iar domnul Pastramă păru chiar să le zărească zâmbetele ironice ascunse sub borurile largi ale pălăriilor.
- Oh, domnule! Dar fiecare dintre noi are gânduri neterminate, fiecare oraș, fiecare țară, se umple cu fiece secundă de gânduri neterminate, vuiește Universul de gânduri neterminate domnule, cum puteți să întrebați așa ceva?! – se înfierbântă domnul Clin, apoi se opri brusc.
- Ați auzit de Great Pacific Garbage Patch?! – preluă domnul Ket. Vai, domnule, nu se poate să nu fi auzit! Marea insulă de gunoaie din Pacific este o zonă de acumulare a unei multitudini de deșeuri de plastic plase de pescuit, obiecte plutitoare, plastic mărunțit, gunoaie care constituie o sursă majoră de poluare în lanțul trofic al viețuitoarelor din oceanul Pacific. Aceasta a fost descoperită în anul 1997, la aproximativ cinci sute de ani de la descoperirea Americii de către Columb, are de două ori mărimea statului american Texas și este considerată un continent sinistru al secolului XXI. Specialiștii consideră că dacă nu se face nimic, nu se va mai putea călători cu vaporul peste o sută de ani, căci Asia și coasta de vest a Americii de Nord vor fi unite prin insula de gunoaie.
Brusc se auzi un clin, apoi un chet, cei doi bărbați scuturară scurt și voinicește din cap, după care domnul Ket reluă.
- Așa și cu vorbele, domnul meu, dacă nu facem nimic vorbele neterminate, cele lăsate slobode, vor inunda Pământul. Vor fi pretutindeni, înghesuite, amestecate, îmbătrânite, nu vom mai putea deschide gura din cauza lor, căci ne vor intra în gură, în ochi, în nas. O apocalipsă ne paște, domnul meu, dacă nu facem astăzi nimic.
Domnul Pastramă se încruntă și buzele sale înfloriră ca ale unui urangutan. Își măsură gândurile preț de două secunde, apoi dădu să se întoarcă și să închidă ușa.
- Ați greșit apartamentul!
Domnul Clin întinse însă repede piciorul și pantoful său crem blocă închiderea ușii. Domnul Ket la rândul său ridică un deget care îl hipnotiză pe domnul Pastramă și aruncă oarecum amenințător.
- Fiți atent la mine, domnule. Sunt convins că veți fi asigurat imediat de veridicitatea vorbelor noastre. Noi nu ne permitem să ne jucăm cu cuvintele, domnule! Suntem de la Inspecția de stat pentru controlul cuvintelor! – mai spuse el apăsând grav pe fiecare inițială a titulaturii instituției.
Domnul Pastramă îngheță cu ochii pironiți la degetul său. Domnul Ket nu așteptă ca acesta sa să se dezmeticească și desenă cu degetul în aer un chenar de aproximativ un metru pe jumătate de metru și imediat înlăuntrul său apăru o poză. Era o fotografie a domnului Pastramă, în pijama, șezând în fotoliu cu mâna sub bărbie. Bărbatul se cutremură. Recunoștea fără pic de tăgadă că stătuse de multe ori în poziția aceea de lâncezeală, lăsându-și gândurile să se plimbe aiurea, fără chef de nimic și fără să aibă puterea să le închege într-o acțiune constructivă. Însă de fiecare dată fusese singur, niciodată nu mai asistase vreo altă persoană la partidele sale de lâncezeală. Și atunci de unde fotografia?! Domnul Ket intui neliniștea gazdei sale și șterse cu degetul de la stânga la dreapta fotografia domnului Pastramă. O serie de alte imagini începură să se succeadă cu repeziciune, unele de sine stătătoare, altele legate între ele ca și cum cineva nepriceput ar fi încercat să facă un film. Domnul Pastramă recunoscu imediat sediul magnific cu zece etaje al Amigdale SRL de pe Calea Victoriei lângă noul hotel Novotel, se zări pe sine în loja din Ghencea dând indicații prin SMS lui Klopp să-l schimbe pe Florentin Matei cu Messi, apoi se zări pe șezlong în Maldive clătinând gheața în paharul aproape gol cu Negroni, pentru ca în cele din urmă să o vadă pe domnișoara Roxana dându-și jos tricoul și arătând Soarelui sânii săi uniform bronzați, moment în care țâșni ca un leu încercând să acopere cu o mână ecranul televizorului invizibil, în timp ce cu cealaltă deschise iarăși ușa apartamentului îndemnându-i pe cei doi necunoscuți să intre.
- Nu, nu, nu, nu... – bolborosi el vizibil încurcat, rotind ochii de jur împrejur în speranța că nimeni altcineva, mai ales Tanti Maricica de la 11, n-a mai prins frântura din ecranul magic al musafirilor nepoftiți.
- Cum spuneam, domnule, sunt încredințat că sunteți perfect lămurit în privința atât a bunei noastre credințe, cât și în privința valorii de adevăr a spuselor noastre – reluă domnul Ket sau poate Clin așezându-se relaxat în fotoliul de lâncezeală al domnului Pastramă și încercând să își acopere genunchiul cu marginea căzândă a parpalacului crem.  
- Dacă ne oprim doar la cazul domnișoarei Roxana, trebuie să recunoașteți, domnule, că volumul de gânduri irosite este uriaș – preluă domnul Clin, sau poate Ket. Suprafața gândurilor pe care le croșetați cu migală și cu nesfârșită delicatețe în fiecare seară, dar pe care le abandonați într-un mod condamnabil sub pat, depășește cu mult suprafața ferestrelor pe care încercați cu încrâncenare să le acoperiți acum de teama adevărului ce răzbate de aici înspre lumea reală – mai adăugă el întorcând capul peste umăr spre domnul Pastramă care îmbujorat tot, încerca cu disperare să acopere complet ferestrele cu draperiile grele.    
- Darrr... eu... nici nuuu... – se bâlbâi el încercând să iasă cumva din capcana de minciuni croită de propriile gânduri.
Musafirii dădură din cap sincron de câteva ori, ca doi căței în luneta Daciei.
- Negarea... absolut normal... – constată domnul Clin, sau poate Ket.
- Negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea, cele cinci etape ale suferinței... – completă domnul Ket, sau poate Clin. Eu propun să trecem repede peste aceste etape și să ajungem direct la acceptare, domnule. Ce spuneți?
- Să accept, ce să accept?
- Că aveți un preaplin de gânduri care vă împovărează și de care ați dori să scăpați – interveni domnul Clin, sau poate Ket, pe ton imperativ, chiar agresiv, apăsând puternic fiecare cuvânt. Șiii...
Dar domnul Pastramă reacționă la rându-i bărbătește încercând să stăvilească înaintarea dușmanului.   
- Ce gânduri, omule? Despre ce vorbești? Nici vorba despre așa ceva!
Cei doi musafiri își clătinară de data aceasta capetele de la stânga la dreapta și înapoi. Apoi încă o dată. Și încă o dată. Domnul Pastramă constată cu această ocazie că deși lumina nu le mai cădea din spate, dinspre fereastra, ca mai devreme, ci dinspre lampadarul de bronz cu Venus ieșind voluptoasă din apa mării, fața tot nu le era luminată, ci părea să fie umbrită de aceleași boruri largi ale pălăriei.
- Deci așa? – întrebă ironic domnul Clin, sau poate Ket. Hai să luăm doar mersul la Videle de luni. Ce ai făcut tot drumul? Ai rumegat gânduri! Ai rostogolit cuvintele așa cum rostogolește vântul toamna frunzele în parcuri... Le-ai strâns, le-ai risipit, le-ai răsfirat, pentru ca până la urmă să le scuturi ca pe niște scame lângă roata mașinii. Sau ieri la coadă la UPC! Gânduri peste gânduri. Le aduni de-a valma fără niciun discernământ, le iei, le răsucești, le pipăi ca piersicile în galantarul de fructe, le combini în toate felurile imaginabile și neimaginabile. Și în cele din urmă? Ce folos? Care e rezultatul? Nici unul! Te lepezi de ele așa cum crivățul se leapădă de frunza ruginită.      
Domnul Pastramă vru să riposteze dar domnul Clin, sau poate Ket, ridică un deget și îl opri.
- Și seara, o-ho-hoo... mai ales seara. Ți se umple capul de gânduri. Recunoaște, uneori nici nu poți să adormi din cauza lor. Firma, copiii, impozitele, rata la bancă, renovarea apartamentului, vrerile doamnei Pastramă... Și câte și mai câte... Și rezultatul?! Nici decizia aia care e limpede ca bună ziua. Lasă naibii firma și bagă-te la Mișu la farmacie! Ce Dumnezeu? Ce-i atâta de corcolit?! Și mașina?! Hai să fim serioși! Acuma vrei să schimbi mașina?! Gânduri risipite în zadar! Socoteli, imagini cu Honde și Rovere și Mazde și tot felul de altele claie peste grămadă, mai ceva ca-n Babilon. Și tu îmi spui mie...
Dar domnul Clin, sau poate Ket, își înghiți vorbele. Nu mai adaugă nimic. Capul domnului Pastramă căzuse în piept ca un pește eviscerat în chiuveta de inox.
Necunoscuții aveau perfectă dreptate. Erau zile și nopți în care rumega continuu gânduri. Seri în care nu putea adormi din cauza furtunilor de cuvinte. Idei și ipoteze, cărări și drumuri creionate, vise și speranțe. Și finalitatea?! Nici una!
- Să nu mai punem la socoteală visele – adăugă domnul Clin, sau poate Ket, citindu-i parcă gândurile. În fiecare dimineață visezi! La ce bun, domnule, dacă nu te bucuri de ele?! Nu le irosi. Pun pariu că la zece minute după ce te-ai trezit deja nici nu mai știi nici ce-ai visat. Se preling ca șerpii din cap și se ascund sub calorifer, după șifonier, în cămară după butoiul de varză, pe balcon în dulapul cu scule... Se duc... Rămân singure și străine precum câinii vagabonzi. Iar noi nu putem accepta asta, domnule! Dacă alții acceptă, noi nu putem, de aceea suntem aici! „Ispectoratul pentru gânduri neterminate” va face ordine în afacerea asta – tună domnul Ket, sau poate Clin, și păru că își înghite ultimele cuvinte care nu se mai auziră, „cu sau fără voia dumneavoastră”.
- Șiii... ce aveți de gând să faceți cu gândurile acestea neterminate? – murmură domnul Pastramă pregătit să depună armele complet.
- Le reciclăm! – sări domnul Clin, sau poate Ket. Exact așa cum se reciclează plasticul. Le adunăm, le mărunțim, vărsăm apoi totul într-o cuvă uriașă care se învârte la fel ca la betoniere și apoi le tragem în fir subțire de șoaptă. În funcție de necesități livrăm ceea ce am obținut la domiciliul clientului.
Domnul Pastramă își schimonosi fața a mirare.  
- Și eu?! Eu ce ar trebui să fac?
Domnul Ket, sau poate Clin, ridică mapa ce ședea cuminte pe măsuța de cafea din bambus și o deschise. Mapa se desfăcu exact ca o ladă de scule, rafturi și răftulețe ieșind la iveală din învelitoarea de plastic. Dintr-unul din locașe necunoscutul scoase o seringa mare. Domnul Pastramă mai văzuse una asemănătoare demult, pe când era copil, la veterinarul din sat. O folosea pentru inseminarea la iepe.
- Facem o mică puncție în ceafă și extragem aici toate gândurile neterminate sau singure pe care le aveți de prisos. Nu doare, nici vorbă de așa ceva, un cuvânt așezat la locul lui n-a durut niciodată. O senzație abia sesizabilă de disconfort poate să apară la urmă, când totul va fi terminat - concluzionă domnul Ket, sau poate Clin, bătând cu degetul în plasticul seringii.
- Cazul dumneavoastră este unul mai special. De aceea vom folosi seringa aceasta plusplus. De obicei folosim unele de dimensiuni mai mici – rosti domnul Clin, sau poate Ket, și deschise la rândul său mapa ca o trusă de scule, arătând cu degetul mulțimea de instrumente de toate dimensiunile.
- Înțeleg. Nu va nicio fi problemă... - icni domnul Pastramă ridicându-și părul de pe ceafă. Eu nu am vrut să am niciodată ultimul cuvânt...

***

Domnul Clin se ridică. La fel și domnul Ket. În lumina palidă a lampadarului păreau două stafii lungi și subțiri.
- Vă mulțumim pentru înțelegere și colaborare – spuse unul din ei întinzând măna. Nu întinse brațul, ci doar îndoi antebrațul la nouăzeci de grade și deschise palma ca un robot. Celălalt făcu la fel.
- A fost o plăcere să colaborăm! Vă dorim o viață fără de griji! - și amândoi înclinară ușor capul.
Domnul Pastramă avea simțurile înțepenite. Întinse măna pentru a le răspunde la salut și încercă să le mulțumească. Nu își mai găsi însă cuvintele...

luni, 22 aprilie 2019

rottweilerul

te pierdusem în piața aceea uriașă
plină de magazine mici și colorate
ascunse sub umbrare de țiglă ușoară
te-am regăsit lingând pofticioasă înghețata de pe cornet
cu ochii la mărgelele de lemn lăcuit
ai apucat-o pe o străduță lăturalnică
împletindu-ți zâmbirea între nimicuri strălucitoare
răspândindu-se ca gărgărițele din ferestrele luminate
eu mă grăbeam spre nu știu unde
dar tu căscai ochii mari și zâmbeai încântată
culegând cu buzele umede dârele de ciocolată dansând
ce faci frumoaso hai să-ți dau ceva bun
era un negru bine făcut ce ținea într-o mână baloane din folie argintie
iar în cealaltă pungi albastre și roșii cu pufuleți și alte prostii
m-am apropiat și i-am înfruntat privirile altul stătea mai încolo
și te îmbia să iei ceva dintr-o cutie mare de carton
dropsuri pentru câini am citit pe capac în timp ce te trăgeam de mânecă
dând colțul și apucând pe scara amplă dintre clădiri
imediat după zid era un rottweiler l-am recunoscut după rânjet
a stat cuminte când am trecut deși mă speriasem
cum ne-a văzut fugind însă a început să alerge după noi
eu mâncasem deja unul din dropsurile furate din cutie
pe celelalte le-am aruncat peste umăr s-au rostogolit pe scări
până jos în iarba lângă gard câinele a coborât după ele
le-a înfulecat apoi a urcat iar scările după noi
câștigasem o bună bucată de timp, hai repede, mai repede, sus
câinele avea bale la gură și urca treptele câte cinci
dincolo de ultimele cerul se deschidea ca o floare de nufăr
ai visaaaat... mi-ai șoptit privindu-mă galeș sprijinită într-un cot
un sân ieșea rotund din cearceaf
îți murmurau buzele, ca un izvor clipocind îți tremurau buzele...

vineri, 22 martie 2019

e prea mult șah

la nivelul simțirii
ți-am spus în timp ce tu mutai
nebunul de la f1 la b5
să punem deoparte teoria lui Lopez
și să lăsăm caii să zburde
să le dăm voie nebunilor să meargă
pe șapte cărări
și reginelor să se admire nesfârșit
în oglinzi
să nu le mai impunem regilor
să sară peste turnuri
atunci când vor să facă rocada
și să tăiem din semețirea celor din urmă
astfel încât înălțimea privirii să le coboare
la nivelul pășirii
de ce tocmai la b5 am insistat      
cu glas apăsat
de ce nu la h7 sau h8 să zicem
iar tu mi-ai arătat cartea
peste care puseseși telefonul
ca să rămână desfăcută
și diagrama deschiderii
apoi mi-ai răspuns chicotind
că n-ar avea loc
că h7 și h8
sunt ocupate cu pionii tăi negri
să le dăm pionilor liber astă seară
și mâine și poimâine am strigat
iar tu ai clipit ușor din gene aprobând
să împerechem gentilomii tăi negri
cu soldații mei albi
și să-i trimitem împreună la picnic
nebunii au început să se risipească oricum
iar caii au prins deja
să viseze sălbatec
căci în felul acesta eu
aș rămâne numai cu regina
iar tu doar cu regele

sâmbătă, 16 martie 2019

înapoiere

iar îngerul a strigat:
dar dezvelește-mă Doamne de aripi
și lasă femeia aceasta să se arate
și să pășească

luni, 25 februarie 2019

neliniștea pisicilor

mi-a intrat în cap o pisică
era murdară și șchioapă
nu știu de unde și când
pesemne a coborât pe burlan
pe când stăteam cu coatele sprijinite pe pervazul
de la etajul patru chiar sub streașină
și ascultam ploaia cântând la clape de lut
știu doar că pe seară
a început să alerge ca o nebună
a răsturnat întâi măsuța albă
cu picioare sculptate
și încrustate în cioburi de oglinzi
a imprimat apoi dalmațieni de noroi
pe cearceafurile albe
și a spart vaza albastră primită cadou
de nuntă de la tanti Amalia
mai târziu a intrat bătrânul cu mâna făcută coșniță
și privirea risipită în șapte îndărături
sprijinit de gardul bisericii
iar copila care locuia într-o pagină de ziar
și bătea iarna fără pantofi
s-a oprit un pic să-și scuture tălpile de zăpadă
au sosit în sfârșit toți ceilalți
era așa o viermuială și spațiul atât de îngust
încât m-am simțit dator să mă ridic în capul oaselor
și să strig “gata nebunilor, potoliți-vă”
ei s-au oprit pentru o clipă și m-au privit fix
cu ochii îngrozitor de mari
apoi au continuat să-și vadă nestingheriți
de-ale lor

joi, 21 februarie 2019

perspective de sticlă

cândva am crezut că
sufletul este o porumbiță
care cuibărește
în golul dintre coaste
mai târziu am înțeles
că nu este decât
un bol cu mere
din care ciugulesc
vrăbii

marți, 19 februarie 2019

plase de fluturi

ca să poți prinde un fluture
în deschiderea pleoapelor
ochiurile plasei trebuie să fie mai adânci
decât ochii celui ce caută
altfel, privirea va rămâne captivă
în timp ce fluturele va rămâne
cu libertatea de a alege
cum să se arate

sâmbătă, 9 februarie 2019

Acceleratul de Viena

Bancul cu clasificarea localităților în funcție de tren se potrivește cel mai bine celor din Ciripești, pentru că localnicilor din Ciripești nu le este clar nici în ziua de azi dacă pe la ei trece trenul, oprește trenul sau se pot mândri doar cu faptul că au auzit de tren. Ciripeștiul fusese cândva demult, pe vremea lui Nea Nicu, o gară ciripind de veselie și de voie bună. Cu timpul însă, datorită economiei de piață și de bani, trenurile au început nu doar să nu mai oprească în Ciripești, dar să și ocolească localitatea de sub munți. Se ajunsese până într-acolo încât prin Ciripești nu mai trecea decât un singur tren, o singură dată pe an, pe 27 septembrie. Și asta dintr-un noroc chior. Doar pentru că acarul din Băftesti își lua concediu o singură dată, între 20 și 30 septembrie. Așa s-a înțeles el cu ăi de sus de la cefere, el știe ce și cum au discutat. Și taman atunci, și numai atunci, din cauză că nu are cine să mute macazu la Băftești, acceleratul de Viena ocolește Băfteștiul și trece fix prin Ciripești, pentru a ieși apoi înspre Pietroaiele și a merge mai departe spre Viena, așa cum iese în toate celelalte săptămâni, când nu are nimic de ocolit.
De-aia și numai de-aia nu l-a băgat nimeni în seamă pe ăla micu a lui Curcuduș care înșira în puța goală cărămizi pe calea ferată, atunci când a țipat ca din gură de șarpe “Neneaaaa… vine trinuuu” și a dat fuga spre căsuța cantonierului, unde Mos Duda sforăia de se cutremura pădurea. E greu de spus dacă ăl mic a lu Curcuduș are el ceva în sânge cu 27 septembrie ăsta, sau doar s-a speriat de moarte când și-a dat seama că acceleratul lui de cărămidă are să dea piept cu ăla de Viena, dar fiindcă n-a putut să îl trezească pe Moș Dudă, și cine ar fi putut la ora aceea din zi, căci era taman două și cinșpe a amiezii, ăla micu a dat degrabă fuga în sat și s-a agățat de pulpa maică-sii țipând ascuțit: “Trinuuu”. Mă-sa însă a zvâcnit scurt din picior și l-a aruncat cât colo, fix lângă ăilalți șașe puradei care se chiorăiau în glod, toți cu mucii la gură. Despre copiii lui Curcuduș se vorbise mult în Ciripești, căci oricum numărai și de unde începeai, între nașterea lu ăl mai mic dintre frați și nașterea lu ăl mai mare, tot patruzeci și nouă de luni ieșeau, așa că nimeni nu putea spune cu mâna pe inimă dacă toți erau ai lor, căci dinspre femeia lu Curcuduș pe ea nu puteai să pui baza, fiind cu burta la gură cât e ziua de lungă.
Și fiindcă ăl mic a lu Curcuduș se născuse nu numai cu un neașteptat simț al observației dar și cu un accentuat simț al răspunderii, a lăsat-o pe maică-sa să spele boarfele mai departe și a luat-o devale prin sat. “Trinuuu”, “Trinuuu”, “Trinuuu” tot țipa pe uliță fără ca cineva să îl bage în seamă, până când a dat în dreptul podețului peste Victorița Poștărița, care s-a oprit zâmbind, s-a aplecat, l-a luat de gușă și scuturându-l temeinic l-a întrebat dulce “Ce spui tu puiule?” Și ăsta mic a repetat iar arătând cu mâna în zare dincolo de plopii ce străjuiau calea ferată “Trinuuu”, ca și cum alt cuvânt nici n-ar fi știut. Victorița Poștărița nici n-a trebuit să coboare de pe bicicletă, nici să-și agațe desaga plină cu scrisori în bârna podețului, fiindcă nu avea nici una nici alta, porecla de Poștărița venindu-i din cu totul altă parte, unii susținând chiar că sângele lui Bradlicuper, fiu-su lu Poștărița, ar conține printre altele și pete din cel al lui Curcuduș, ci ducându-și mâna streașină la ochi a scăpat un “Ohhh” adânc, mai ceva ca cel al lui Scarlet când își scapără ochii după ipocritu de Rhett. “Ce naiba e asta?” mai apucă să îngaime cu răsuflarea tăiată, înainte de a o rupe la fugă într-un suflet și-un gând spre biserica de după mesteceni, unde, odată ajunsă, își șterse tălpile pe țoala de la ușă, o deschise larg și strigă din prag cu plămânii îndestulați.
- Părinteee… a venit!
Părintele Mihail, care răspundea în serile senine cu stele strălucitoare și lună plină și la numele de Mihaidragule, tocmai o boteza pe micuța Purcărea Demilovito, când strigătul femeii îl făcu să se clatine atât de tare încât o scăpă pe copilă în cristelnița cu apă sfințită și untdelemn întreită, în timp ce trupul îi rămase înțepenit complet, întocmai ca al Fecioarei Maria ținându-l pe Iisus în Pieta lui Michelangelo. Noroc cu diaconul Gavrilă, care nu rămăsese cu gura căscată la porțile bisericii și la umbra ademenitoare profilată în cadru, ci se repezi să o culeagă pe copilă, să îi șteargă fața și să o așeze la loc în brațele preotului. Părintele Mihail crezu la început că însuși Iisus s-a pogorât din ceruri, iar el, în loc să fie în mijlocul supușilor și să Îl primească așa cum se cuvine, pierde vremea cu nimicuri dezbrăcate de măreția momentului. Apoi își revizui primul gând, pentru că probabilitatea de a-L întâlni în înveliș de carne i se păru insignifiant de mică, ținând cont de multiplele păcate pe care le adunase de-a lungul timpului și a uliței principale și se concentră pe gândul de-al doilea, legat de testul de sarcină. Totuși strigătul „A venit!” precum și strălucirea din ochii mari ai Victoriței Poștăriței nu avură darul să îl lămurească de fel, ba mai degrabă să-l arunce într-o îngrozitoare măcinare, care începu să îl cuprindă din vârful creștetului, coborând ușor pe obrajii palizi, până la fălcile încleștate panicard, apoi mai departe, în jos, până spre genunchii care se pregăteau să se înmoaie.
- Pozitiv sau negativ? - îngăimă el buimac.
Imediat însă realizând beteșugul șoaptelor sale, se scutură și întrebă tare și răspicat, fără să știe el însuși cu siguranță la ce se referă întrebarea.
- Cine?
- Trenul – icni Victorița Poștărița.
Părintele Mihail fu atât de surprins de răspunsul Victoriței Poștăriței, încât o scăpă pe copilă din nou în cristelnița cu apă sfințită și untdelemn întreită. Noroc tot cu diaconul Gavrilă, care nu rămăsese cu gura căscată la porțile bisericii și la umbra ademenitoare profilată în cadru, ci se repezi să o culeagă pe copilă, să îi șteargă fața și să o așeze iarăși în brațele preotului. Părintele Mihail crezu că nu a înțeles bine. Trenul trecea pe la ei prin localitate o singură dată pe an. Și niciodată în martie.
- Care tren? – întreba suspicios, încercând să clarifice lucrurile și să se apropie de adevărul mereu învelit în poleieli colorate.
- Acceleratul de Viena! – țipă Victorița Poștărița fără să-i pese că informația era doar bănuită și nicicum dovedită, iar diaconul nu mai așteptă ca părintele să o mai scape o dată pe micuța Demilovito în cristelniță, ci își făcu mâinile cupă, așteptând-o să alunece printre palmele părintelui și o cufundă el însuși în cristelniță, umezindu-i ușor fruntea cu un fuior de apă și untdelemn sfințit și făcând cu palma lunecândă semnul crucii de trei ori peste fața-i înspăimântată, pentru a o înveli apoi în pânză albă și proaspătă și a o așeza în coșulețul cu agheasmă și untdelemn, lângă Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, șoptind în tot acest timp în barbă „Se boteaaază robul lui Dumnezeu Demilovito, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin. Se boteaaază robul lui Dumnezeu Demilovito, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin...”
Nimeni nu mai dădu însă atenție mișcărilor diaconului Gavrilă și odată ce Viena se șterse de pe buzele Victoriței Poștăriței, toată adunarea, cu mic cu mare, luă cu asalt ușile bisericii, răsturnând scaunele de sub fund și alergând într-un ropot către gară, ca să vadă cu ochii lor minunea.  
Când părintele Mihail ajunse el însuși, peronul era plin ochi de oameni. Doctorul Curciur, Profesorul Puțintelu, Gălan de la cofetărie, Gâlmecea de la electrocasnice, Ghindăntindă de la Aprozar ședeau pe calea ferată în fața soborului, căscând ochii mari în zare, unde se putea vedea fără doar și poate urma unui bot de locomotivă îndărătul unui nor de abur frământat, ce se răspândea greoi în aerul primăvăratec.  
- Ptiuuu... șuieră printre dinți părintele Mihail și oamenii din jur se desfăcură evantai ca să îi facă loc spre grupul de intelectuali din față, zâmbind în același timp dojenitor și înțelegător, ca și cum ar fi vrut să spună „Mde părinte, noi am aflat de o bună bucată de vreme, dar Sfinția Ta te treziși cam târzior”. Nimeni nu bănuia, însă, că nu la tren se referea șuieratul părintelui Mihail, ci la micuța Demilovito, care, în vâltoarea învolburată a plecării spre gară, fusese uitată în coșulețul cu sticlele de untdelemn și agheasmă, pe masă lângă icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni.    
- Vine? – întrebă părintele Mihail vârându-și capul printre umărul lui Gâlmecea și gâtul lui Ghindăntindă, în căutarea unui răspuns la întrebarea care îl măcina de ceva vreme.
Doctorul Curciur se desprinse din grup, se lăsă pe vine, bătu delicat cu palma de câteva ori fierul lucios, apoi își ridică stetoscopul de la piept, apucându-l gentil cu două degete și îl așeză peste metalul călduț. Ascultă atent vreme îndelungată schimonosindu-și fața în zvârcoliri de neîncredere, în timp ce poporul abia își ținea suspendată răsuflarea de-un fir ca de păianjen.
- Mișcăăă! – decretă el fericit într-un final, ca și cum ar fi anunțat nașterea unui nou prunc al cetății chiar în pântecul mumă-sii și mulțimea aclamă zgomotos, scoțând sunete de încântare gen „O-ho-hoo” sau „O-la-laa”, bătând săltăreț din palme și în burlanele gării și suflând în trompetele de cinci lei, mici și roșii, cumpărate cu un an în urmă de la librăria lui Chiștoc, pe care unii le mai aveau pe acasă de la ultimul chef cu bere și mici, plus brânză de capră de la adjunctele primarului, sponsorizat de partidul la putere.  
Trenul nu părea însă să se grăbească. Muștiuc a lu Aioanei de la fostul IAS, actualul SAI, încercă chiar să demonstreze asta științific, cu ajutorul unei monede de un leu, pe care o îndreptă în direcția locomotivei, închizând un ochi și explicându-le înțelept celor din jur.
- Dacă locomotiva iese de după monedă vine, dacă nu iese, se duce!
Explicația le păru destul de clară concetățenilor lui Muștiuc, ce scoaseră care mai de care câte o monedă de un leu, încercând să găsească locomotiva pitită în spatele ei, cei mai mulți sfârșind printr-un eșec edificator, dar rămânând cu mândria de a fi prins șmecheria cu moneda și locomotiva.
Pe seară mulțimea se redusese la mai puțin de jumătate, dând bir cu fugiții mai ales femeile care pretextaseră că trebuie să pună de-ale gurii pe masă, în realitate strângându-se în spatele curții Marghioalei lui Pătrunjel pentru a dezbate impactul pe care noua minune l-ar fi putut avea asupra liniștii urbei și a securității așternutului. Bărbații rămași încetaseră și ei să mai urmărească pata aceea de întuneric, căci ochii li se umeziseră tuturor de atâta încordare, mai ales după ce Gentilom, băiatul lui Poamăacră, barman la „Stele și Ulcele”, apăru cu Dacia lui albă și cu halatul la fel de puțin alb, din al cărui buzunar de la piept se ițea vestitul chitanțier și desfăcu portbagajul mașinii făcând să strălucească opt baxuri de Noroc.
Mulțimea se restabili a doua zi de dimineață cam în aceeași formație, cu excepția celor câțiva care mai aveau servici și trebuiseră să meargă la muncă și cercetarea obiectului misterios continuă în aceeași manieră. Ei bine, nu chiar în aceeași manieră, căci în locul monezii de un leu, Gheorghiță a lu Mânz aduse o hârtie de o sută de euroi, ca să vadă mai bine și mai mare locomotiva de după. Chestie care nu făcu altceva decât să reaprindă subiectul încins al plecării lui Gheorghiță și a Netei în Germania, cei doi susținând sus și tare că au lucrat trei ani pe un șantier de construcții, în timp ce Marieta, vara lui Coșciug, care locuia în Orașul cel Mare, se jura cu mâna pe inimă că Neta lucrase cot la cot cu ea pe strada Reeperbahn, în timp ce Gheorghiță a lu Mânz lucrase doar la imaginea Netei, înțolind-o cu fustă din piele de leopard, tricou cu Gansedrouzes, vestă neagră fără mâneci și lanț de metalistă gen Azor a lu Nedelea, precum și la adunatul banilor în zori spre răsărit.
Nici în a doua, nici în a treia și nici în a patra zi concetățenii părintelui Mihail nu se putură bucura de sosirea trenului fantomă. În ciuda tuturor așteptărilor, trenul nu părea că înaintează. Ochiul său rotund și lucios continua să clipească sub unduirea razelor de soare, aburul continua să se risipească în vălătuci printre norii primăvărateci, în timp ce calea de fier continua să tremure înlăuntru, lucru confirmat indubitabil de doctorul Curciur, care în fiecare dimineață după terminarea vizitei pe salon, trecea pe la aleea cu macadam, își scotea stetoscopul și asculta atent inima fierului. „Mișcăăă!” confirma el de fiecare dată cu zâmbetul pe buze, deși era evident pentru toată lumea că de mișcat s-ar fi mișcat poate, dar de înaintat, niciun pic.
Rostogol, feciorul lui Pintilie de la cizmărie, a venit după mai bine de o lună de așteptare zadarnică cu o soluție care părea a fi singura posibilă pentru a elucida misterul acceleratului. Un grup de localnici, condus de el însuși, ar fi urmat să ia la pas aleea cu macadam, cu intenția declarată de a da nas în nas cu namila de metal. Nici o săptămână mai târziu, grupul era deja format și echipat. Bocanci cu ținte, hanorace cu glugă, căciuli, fulare, rucsace pline ochi cu mâncare, cort, pături, primusuri, ceaun, radio cu baterii, vederi gata scrise și timbrate, totul fusese pregătit până în cele mai mici detalii pentru temerara expediție.
Primele semne au fost încurajatoare. Echipa înainta 280-290 de traverse pe zi, mâncarea era îndestulătoare, râul nu departe, iar bocancii zdraveni. După aproximativ o lună, însă, au început să apară problemele. Bocancii prea zdraveni începuseră să cauzeze bătături insuportabile, Crevete de la tinichigerie terminase toți ciorapii de schimb, meșterul Săpăligă nu mai avea tutun, Crizantema casiera rămăsese fără tampoane, Creion de la bibliotecă își pierduse o lentilă de la ochelari, Mihăiță trebuise să se întoarcă degrabă ca avea teza la mate și profa n-a vrut să-i pună un șapte din burtă, Botgros se plângea întruna că s-au terminat copanele de pui, iar șirul nenorocirilor nu părea să se mai oprească. După nici două luni se terminaseră și vederile, eveniment care îl făcu pe Rostogol să trimită un SMS edificator, în care afirma negru pe alb, sau pe orice alt fond pentru telefoanele smart, că echipa are moralul la pământ, bătături în talpă și rucsacele aproape goale, așa că își încetează înaintarea și se întoarce valvârtej la bază, fără să mai încerce să își atingă țelul propus. „Să fiu al dracu dacă înțeleg” fusese ultimul SMS al lui Rostogol, cel puțin la fel de misterios și înfricoșător ca acel "La dracu, cineva a mai fost aici înaintea noastră!" al lui Armstrong și ridicând multe semne de întrebare, semne pe care le culcă el însuși la loc când ajunse înapoi în gară.
- Nu știu ce nenorocire de locomotivă e aia, că am făcut 27531 de traverse și aia tot acolo e, la mama dracului, nu ne-am apropiat nici cât negru sub unghie – spusese el furios localnicilor adunați ciorchine și unui mănunchi de reporteri de la ziarele locale și centrale avizi de senzațional, care îl așteptau nerăbdători înșirați de-a lungul căii ferate.
Eșecul lui Rostogol nu a schimbat mai nimic din viața comunității. Oamenii au continuat să vină la gară, să privească lung înspre ceea ce părea să fie un bot de locomotivă scoțând pe nări, ca un dragon furios, vălătuci albi de neastâmpăr și să comenteze pe tema nemișcării dihaniei de fier. Încet, încet, oamenii și-au adus de acasă, scaunele, mesele, mici obiecte utilitare, astfel încât șezutul și comentatul să le facă ziua mai frumoasă și, de ce nu, și utilă. La gara din Ciripești se croșetau mănuși și fulare, macrameuri de pus sub pește, se curățau legumele pentru ciorbă, se juca table, barmanul de la Stele și Ulcele nu mai prididea cu baxurile de Noroc, Panseluța lu Aghioagăi venea cu șevaletul și picta acuarele, ăla mic a lu franțuzoaica venea cu vioara și îi enerva pe toți...
Și uite așa nimeni nu a realizat trecerea timpului, până într-o zi când din ghereta lui Moș Dudă au început să se audă zgomote înfundate. Bineînțeles că s-au speriat cu toții, căci deși căsuța cantonierului era ceva mai depărtăjor de gară, în dreptul macazelor, nimeni nu-l văzuse pe Moș Dudă să intre sau să iasă de curând din căsuța scundă ca de pitici. Părea că hibernase ca un urs vreme de câteva luni bune și un anume pas din mersul încâlcit al lumii îl trezise...  
Moș Dudă deschise ușa, își frecă îndârjit ochii, ca și cum ar fi vrut să înlăture de pe pleoape crustele de somn depuse în straturi succesive, apoi se întinse și gemu puternic „Uuuuuaaaahhhh!”. De sub vestonul descheiat și cămașa închisă doar la primii doi nasturi, care abia îi cuprindea mijlocul de jur împrejur, burdihanul imens zâmbea și el soarelui. Moș Dudă îl scărpină galeș, își mângâie barba albă și lungă cu degetele făcute greblă și după ce se întinse și a treia oară, parte parcă a unui ritual bine întemeiat de dez-hibernare, își privi atent ceasul și zâmbi mulțumit. Abia apoi observă mulțimea de oameni șezând pe, și în jurul, căii ferate. Se apropie de ei și icni:
- Aoleuuuu maicăăă.... ce-i cu voi aici, oameni buni?!
Oamenii începură să-și dea coate. Moș Dudă nu numai că părea, dar era picat efectiv din cu totul altă lume. Unii începură să își întrebe vecinii dacă l-au mai văzut de curând, alții își aruncau ochii peste cap și își făceau semne cu subînțeles, în timp ce, cei mai mulți încercau să înțeleagă cum se făcea că Moș Dudă se rupsese în așa hal de comunitatea din care făcea parte.
- Da ai dormit bine, nu glumă, Moș Dudă. Se pare că nici nu mai știi să numeri ceasurile – îl iscodi Floarea lu Mărar.
- D-apăi cu bătrânețile mele, Floareo! Nu mai sunt cum eram pe vremuri când treceau pe aici rapidul de Timișoara, ăla de Arad, acceleratul de Oradea, de Satu Mare, de Baia Mare. Ca să nu mai zic de puzderia de personale... Eheee... ce vremuri... Da zău zic, dragilor, ce-i cu voi aici, cu toții, așa?! Te pomeni că îs alegeri din nou și io iar aflu ultimu! – se încruntă Moș Dudă, care își aminti că atâta omenire nu mai văzuse de la ultimele alegeri, când vicele le spusese oamenilor să vină cu toții la adunare, că o să fie și lăutari și mici și mai ales pălincă pentru toată lumea.
- Matale chiar n-ai auzit? Chiar n-ai văzut nimic? Nu ți-a zis nimeni de trenu care vine și parcă nu?! Se iți acolo în zare și de luni bune dă să se apropie și, deși pământul duduie sub roate, nu mai ajunge încoace. Mare minune cu el, moșule, căci nu s-a mai pomenit să treacă tren prin Ciripești în martie, de când mama m-a născut – îl puse la curent Maricica ca Mărgica și îi arătă în zare botul lucios al locomotivei scoțând aburi pe nări ca un balaur.
Moș Dudă privi în direcția indicată, apoi își privi iar atent ceasul.
- Io nu știu despre ce vorbiți, dar dacă ar fi fost să vie alt tren decât acceleratul de Viena, era musai să primesc mesaj și sarcini de la Regională. Niciun tren nu trece prin Ciripești fără ca Moș Dudă să știe! Nici n-ar putea, fiindcă macazele trebuie aliniate anume cu încotro merge trenul. Dacă trenul merge înainte macazele trebuie trase spre dreapta, dacă trenul merge spre pădure, macazele trebuie aliniate spre stânga. Nicicum altfel – concluziona el derutându-i complet pe oamenii care se ridicaseră de pe scaune și se strânseseră în jurul său să îl asculte.
- Iar io n-am primit niciun mesaj de la Regională. Iar ăla de vine e acceleratul de Viena. Fără doar și poate.
Moș Dudă își mai privi o dată ceasul mare, rusesc, cu sticla mătuită, care îi cuprindea întreaga încheietură.
- E 27 septembrie. Trei și trei minute. Mai sunt fix douăzeci și trei de minute și e aici – spuse el sigur pe sine și mulțimea începu să se încrunte.
- Iote! Vine! Nici vorbă să șadă și să șovăie – arătă el în zare și adunarea constată cu uimire că trenul pe care îl așteptaseră de atâta amar de vreme venea într-adevăr. Dar spre dezamăgirea tuturor nu era un tren fantomă, apărut ca din senin pe șinele de la Ciripești, ci acceleratul de Viena. Chiar acceleratul de Viena!
- Io nu mai pricep nimic! – se oțărî Ghindăntindă și se proțăpi în fața lui Moș Dudă cu mâinile în șolduri să îi ceară socoteală. Noi toți am văzut cu ochii noștri, să tot fi fost prin martie, cum a apărut. Ședea acolo, la vreo cinci kilometri și nu se mișca. Alde Rotocol s-a dus să-l vază acolo unde e, dar trenul se dusese mai îndărăt, așa că ai lu Rotocol n-au găsit nimic, de-au trebuit să se întoarcă cu buza umflată. Și trenu tot acolo a rămas. Până adineauri, când te-ai trezit dumneata și a început să miște.
Moș Dudă chicoti în barbă. Niciodată, nimeni nu-i spusese că este o persoană atât de importantă. Își făcu iar degetele greblă prin barba albă și deasă, cugetă adânc și întrebă.
- Prin martie ziceți? Un boț de locomotivă strălucind în soare și vălătuci de abur împrăștiindu-se prin aerul primăvăratec?!
- Așa, așa! – confirmară încântați câțiva din jur.
- Ptiuu... să nu ziceți că ăla micu a lu Curcuduș se juca cu puța goală pe calea ferată și înșira cărămizi de zicea că-i tren?
- Zău că așa! – confirmă și Victorița Poștărița.
Oamenii rămaseră cu gura căscată. Era exact așa cum se întâmplase.   
- Ptiuu... ce ți-e și cu poveștile! Păi nu v-am povestit io, la ăia care erați adunați, cât de tare îmi doresc să vină trenu?! Nu v-am zis de locomotiva strălucind în soare și de vălătucii de abur împrăștiindu-se prin aerul primăvăratec?! Și că, dacă ne dorim cu putere, lucrurile se pot întâmpla aievea?! Tiii... că tare îmi mai sunteți simpatici, dragii moșului... Ochii voștri au văzut ce și-au dorit să vadă! Atât! Acu hai, că e trei douășdoi, eliberați calea ferată, că trece acceleratu de Viena!

joi, 24 ianuarie 2019

Albul din obraji

Poteca cotea după pâlcul de aluni, strecurându-se pieziș printre aceștia și stufărișul tremurând înfrigurat de la marginea bălții. Imediat ce privirea trecea dincolo de primele frunze ale alunilor, se poticnea într-o masă lăptoasă, alburie și densă, ce părea că se târăște ca o reptilă uriașă ieșită din inima bălții. Bărbatul șovăi o clipă, apoi își continuă drumul micșorând continuu distanța dintre pași și cadența acestora. Când se apropie și mai mult simți cum pe brațe și pe față se încolăcesc fâșii umede și reci, de parcă o Meduză fără contururi și miez și-ar fi scuturat pletele șerpoase peste trupul său. Se crispă speriat.
- Ce-i asta? – se strâmbă scuturând degetele în încercarea de a se lepăda de mantia slinoasă.
Iepurele privi în sus înspre dânsul țuguind buzele a cercetare adâncă, apoi răspunse ferm.
- Frica.
- Frica? – țipă bărbatul, sărind într-o parte, ca și când ar fi călcat pe o mortăciune scârboasă.
- Frica! – stărui iepurele.
- Hai fugi de-aici! Cum să fie frica?! Frica nu are formă, nu e o stare fizica. E o bazaconie ce bâigui tu acolo.
- Nu numai că are consistență, dar are și gust – își continuă iepurele pledoaria și pentru a exemplifica își plimbă degetul prin aerul dens, dintr-o stângă îndepărtată până într-o dreaptă la fel de îndepărtată, ca și cum l-ar fi întins printr-o uriașă oală cu dulceață.
Pentru o clipă urechea pleoștită a iepurelui se ridică la nivelul celei drepte, apoi alunecă încet la loc.
- Ține! – îi întinse el degetul bărbatului.
Bărbatul își apropie buzele și gustă. Frica avea un gust acru-amărui de corcodușă abia ieșită din floare, cu arome înăbușitoare de mosc.  
- Prostii! – decretă el, fără să combată într-un fel sau altul demonstrația iepurelui.
- Pfiuu... voi oamenii! Aveți impresia că știți tot. Că sunteți deținătorii adevărului absolut. Când de fapt nu știți nimic. Absolut nimic! Aveți ochii ăia doar pentru a privi. De văzut, nu vedeți nimic, sunteți complet orbi. Și îngâmfați. Orbi și îngâmfați, cea mai nenorocită combinație.
Iepurele vorbea calm, fără să i citească vreo umbră de încordare sau de enervare pe chip. Doar pufurile albe din rotunjimea obrajilor își pierduseră complet strălucirea de nea, devenind cenușii, la fel de cenușii ca restul blănii, ba chiar mai cenușii, cenușiu închis ca ardezia. Vorbea atât de cursiv și de monoton încât un observator oarecare pitit între aluni ar fi putut crede că citește dintr-o carte.
- Lumea care vă înconjoară vă este aproape complet necunoscută. Cred că ai remarcat că am spus aproape complet. Nu vreau să minimizez faptul că sunteți destul de bine dotați de la natură în comparație cu iepurii. Doar că nu știți încotro să vă focalizați atenția. O faceți întotdeauna pe lucruri inutile.
Bărbatul începu să tremure. Aerul era rece și cu cât înaintau cu atât devenea și mai rece. Simțea cum frigul începe să-l cuprindă de la tălpi, urcând în sus pe pulpe ca o vulpe unduindu-se felin și lipindu-și blana îmbibată de zăpadă de pielea sa.
- Și pentru că nu vedeți ceea ce vă înconjoară, vă este desigur foarte greu să treceți peste obstacolele care vă îngreunează înaintarea. Până și melcii ocolesc pietricele care le ies în drum. Ai văzut, hai spune, ai văzut vreodată un melc cum ocolește pietrele care îi ies în cale, cum le pipăie cu coarnele și le evită elegant?! Nici nu mă așteptam să-mi spui că ai văzut! Melcii sunt atât de mici! Și se mișcă atât de încet! Plus că trebuie să te apleci ca să îi vezi! Și nu mai vorbesc de miros – aici iepurele ridică ochii spre cer pentru a evidenția diferența imensă de simțire între iepuri și oameni în privința adulmecării miresmelor, coborându-i apoi în cruciș peste mustățile semețite. Nu știți să adulmecați viața, frumusețea ei...
- Bla, bla, bla... vorbărie și iar vorbărie. Sunete goale, nimic altceva. Ai idee încotro mergem? Nu mai zăresc marginea bălții, s-a încețoșat atât de tare.
- Trecem prin fricile tale! Mergem încet, recunosc, pentru că sunt mult mai dense decât mă așteptam.
Bărbatul icni. Încercă să își concentreze privirea pe spațiul imediat disponibil. Ceața se aduna în ghemotoace mici ca niște pumnișori de copil, care se rostogoleau spre pieptul și spre pântecul său bumbăcindu-le cu sete. Bum, bum, bum... Întinse brațele încercând să se ferească, dar pumnișorii îi ocoleau palmele ca niște soldăței de plumb teleghidați și alunecau aliniați mai departe.
- Nu, nu, ceața asta nu e în regulă deloc! – bâigui el fără să reușească să însăileze vreun gând.
- Orice încercare de ieși dintr-un cerc, începe cu nevoia de a te apropia de marginile lui și de a-l atinge. De a-l atinge cu toate simțurile, cu ochii, cu urechile, cu nasul, cu limba, cu buricele degetelor... Altfel e o măcinare în zadar.
Iepurele continua să vorbească monoton și egal ca și cum ar fi citit dintr-o carte de povești, în timp ce bărbatul se simțea rău de-a binelea. Îi era tare frig, greață, dar cel mai mult îl speria ceața. Lipsa cărării. Nu se mai vedea nimic înainte. Nici îndărăt.
- Cred că ne-am rătăcit.
Iepurele pufni scurt.
- Ga-ran-tez că ne-am rătăcit! Atâta timp cât nu se mai văd marginile cărării, e clar că am pierdut controlul...
- Vorbești în dodii. Nimic din ceea ce spui nu are sens și rost în situația în care ne aflăm. Vorbești doar ca să te auzi pe tine însuți. Mai vezi pe cineva pe aici prin preajmă care să te asculte? – se oțărî bărbatul făcând o piruetă cu brațul întins și degetele strânse mănunchi, ca un toreador care rotește pânza roșie în jurul taurului răpus.
- Ba dimpotrivă! Vorbesc despre exact ceea ce te neliniștește. Doar că eu am ochii mari și văd dincolo de ceea ce se vede, iar tu îi ai încețoșați.
- Ba eu cred că mi-au ajuns teoriile tale, că m-am săturat de ele. E cazul să revenim cu picioarele pe pământ – izbucni bărbatul nervos. Dacă vrei să mă ajuți să ieșim de aici bine, dacă nu, vezi-ți sănătos de drum, pot să mă descurc și singur.
Iepurele dădu de două ori din umeri, strâmbă abia perceptibil din nasul mic și roșu și făcu doi pași într-o parte, dispărând imediat în ceață. Bărbatul înțepeni. Nu se aștepta să îl lase așa. Trebui să recunoască pentru sine că îi prindea bine apropierea iepurelui, așa filozof cum era. Fără el se simțea gol, chiar dacă vorbele sale păreau că nu îl umplu deloc, îl țineau cumva spânzurat de cer. Rememoră totuși cuvintele tocmai rostite și încercă să le pună cap la cap. Orice încercare de ieși dintr-un cerc, începe cu nevoia de a te apropia de marginile lui și de a-l atinge. De a-l atinge cu toate simțurile, cu ochii, cu urechile, cu nasul, cu limba, cu buricele degetelor... Altfel e o măcinare în zadar.” Întinse degetele și le flutură unul câte unul printre picăturile de ceață. Apoi întinse nasul și inspiră adânc. Tuși. Aerul era dens și umed tare. Își ascuți privirile și pironi depărtările. Nici vorbă de cerc!
- Iepureee... Iepureluleee...
- Ciuli urechile. Nu se auzea niciun pas. Doar un zgomot rostogolit, înfundat și nervos, ca și cum undeva nu departe valuri înalte s-ar fi spart de malul stâncos.
- Iepureee... Iepureluleee... hai nu fi mă urâcios...
Brusc, un punct roșu se iți din ceața lăptoasă, urmat de doi obraji care își recăpătaseră puful alb și de restul blănos.
- Hai n-o lua și tu așa personal, ce dracu!
Iepurele dădu din umeri și lăsă ochii în pământ. Știa că e nesuferit de sensibil.
- Acum zi tu cum vrei să facem! Cum propui să ieșim din treaba asta? Pe mine mă neliniștește cumplit și nu văd nicio ieșire.
- Nici nu există vreo ieșire în momentul ăsta. Aș putea spune în neliniștea asta! Pentru că ești prizonierul propriilor temeri. Trebuie să începi prin a avea încredere.
- Încredere? În cine?   
Iepurele zâmbi.
- În mine!
Bărbatul înghiți în sec și mimă un zâmbet la rândul său.
- OK. Deal!
Iepurele nu îi mai răspunse dar îi arătă cu degetul jos, la trei lungimi de talpă în fața picioarelor. Erau câteva fire de iarbă. Iepurele îi arătă apoi de-a lungul lor ceea ce părea a fi o dungă de verde pierzându-se în ceață. Bărbatul se așeză pe vine și privi atent. Își concentră privirea pe dungă și constată că privită de aproape aceasta are o fosforescență stranie.
- Tiii, cum de n-am văzut-o până acum?! – scăpă el printre buze. Și acum ce facem?
- Mă iei de mână și mergem înainte. Ținem calea!
Bărbatul zâmbi amuzat. Întinse măna iepurelui și o strânse ușor. Apoi se concentră asupra cărării. Privirea săpa tunel prin ceața lăptoasă. Împrejurul nu era deloc clar, dar drumul înainte da. Simțea cum ochii încep să-l usture din cauza concentrării, dar continuă să privească fix înainte. Când în fine ceața se mai risipi zâmbi ușurat și privi mulțumit spre iepurele de lângă el. Dar iepurele nu mai era. Privi spre mâna stângă strângând încă palma blănoasă a iepurelui și constată că degetele sale se înfig în propria-i mănușă.
Pufni scurt și rotind ochii împrejur inspiră adânc. Mirosea a primăvară.