sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Pisica lui Schrodinger

- Derulează uşor înapoi – îi spun lui C. Atât! Încă puţin. Acum derulează de aici. Încet de tot.
Cinci perechi de ochi urmăresc cu pupilele mărite pe ecranul magnetoscopului maşina care opreşte în faţa hotelului, femeia care coboară, trânteşte uşa şi intră grăbită în hotel. Nicio interacţie cu vreo altă persoană, nicio vorbă, nicio atingere. Nici cu portarul hotelului, nici cu valeţii, nici cu băiatul care parchează maşinile, cu nimeni absolut.
- Mama mă-sii… dar e clar ca lumina zilei… Nu se întâlneşte cu nimeni. Sigur, calitatea înregistrării nu e nemaipomenită, probabil e facută din clădirea de peste drum, dar este evident că nu se întâlneşte cu nimeni – bombăne D.W.
 - Şi totuşi livrarea se face aici, în secundele astea, de când maşina se opreşte şi până când femeia intră în hotel. De la intrarea pe uşă e preluată de oamenii noştri dinăuntru. Ei confirmă în proporţie de sută la sută că în momentul intrării nu avea obiectul. Deci tranzacţia se face aici, sub ochii noştri. Derulează înapoi până când maşina opreşte şi apoi dă-i cadru cu cadru înainte.
- Sigur nu se face aici. Uitaţi-vă – se ridică T şi cu creionul începe să arate pe ecran. În cele paisprezece secunde în cadru mai apar în total şapte persoane. Primul e portarul care nu se mişcă din stânga uşii până când femeia intră în hotel. Apoi e băiatul care descarcă bagajele din maşina din spate care rămâne lângă aceasta pe tot parcursul derulării imaginilor, apoi cei doi domni care discută aproape de uşă, bătrâna şi copilul care trec prin cadru imediat ce femeia coboară şi în fine bărbatul acesta. Opreşte aici! El e singurul care ar fi putut prelua obiectul, căci femeia trece foarte aproape de el şi în plus e singurul care pare a nu-şi găsi locul în poză. Dar nici el nu văd cum poate să primească ceva, e cel puţin o jumătate de metru între el şi femeie în momentul când sunt cel mai aproape unul de altul. Nu are loc nicio atingere între ei.
Filmul e reluat de cinci ori, de şapte ori, de zece ori.
- Nici vorbă. Nu-i dă nimic, nu-i aruncă nici măcar o privire. Nu lasă nimic din mână, nu aruncă nimic pe jos.
- Dar dacă obiectul a fost predat mai devreme, înainte ca maşina să oprească?! Poate că a fost aruncat din maşină, poate că femeia a oprit în altă parte.
- Mr Q ne asigură că maşina a fost urmărită tot timpul şi că nu a oprit nicăieri. În plus geamurile au fost tot timpul închise.
- Poate că a rămas în maşină – sare M cu o idee ce pare salvatoare.
- Nu, maşina a fost preluată de ai noştri şi verificată la noi centimetru cu centimetru. Nu e în maşină. Obiectul a fost predat aici, în cele paisprezece secunde.
Se lasă o tăcere grea. Lucrurile nu pot fi mai clare. Sunt mai puţin complicate decât o felie de pâine cu unt. Şi totuşi se pare că ceva ne scapă, căci nu suntem în stare să rezolvam problema.
- Nu aţi luat în seamă pisica. Ea poate fi cheia.
Ca la un semn toţi cinci întoarcem capetele întepenite de oboseală şi de fum de ţigară. Glasul feminin e al unei femei tinere, minione, îmbrăcată într-un duex pieces office, sobru, cu gulerele largi ale cămăşii albe răsfrânte peste gulerele sacoului. Ţine strâns în palme o ceaşcă de ceai cu exteriorul albastru cobalt şi cu interiorul impudic de alb. Nu ştiu cine este dar am mai văzut-o adesea în preajmă.
În imagini nu apare nicio pisică. Le-am văzut de peste o sută de ori şi nici vorbă să apară vreo pisică. Ne privim nedumeriţi fără să înţelegem ce vrea să spună fata. Fără să aştepte să ne revenim din încruntare se apropie de ecranul de pânză şi făcând semn lui C să pornească înregistrarea arată cu degetul în partea din dreapta, undeva la o treime de la baza ecranului. Cele paisprezece secunde se scurg greu, greu de tot. Deşi la început în locul indicat nu se vede nicio pisică încet încet se conturează tot mai clar imaginea ei. E albă şi pufoasă, cu ochii lungi, magnetici şi având la gât o zgardă roşie de care atârnă un medalion auriu strălucitor cât o monedă de un shilling. Nu putem înţelege cum de ne-a scăpat acest amănunt. Eram cu toţii profesionişti de prima mână, nu eram nişte novici. O echipă veche şi bine închegată. Scăparea era nu numai inacceptabilă dar şi ruşinoasă, penibilă chiar.
Din ceaşca albastră a fetei atârna un fir subţire de care spânzura un trapez de hârtie colorată.
- Drace… ne-a scăpat pisica. Dobitoci mai suntem – bombăni D.W.
Şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, în ultimul cadru pisica dispare brusc ca şi cum nici n-ar fi existat.
C porneşte banda fără să i-o mai cer şi o derulează iar şi iar. Pisica se vede foarte bine chiar de la început. Stă leneşă în braţele unei femei care parcă aşteaptă ceva mângâind-o uşor. În ultimele câteva cadre se vede clar cum bărbatul care nu se potriveşte în peisaj ia pisica în braţe şi pleacă liniştit mai departe. Tranzacţia se făcuse chiar acolo sub ochii noştri fără ca noi să observăm nimic.
O privesc întrebător şi mânios în acelaşi timp pe fată. Ştie de ce. Se apropie de umărul meu şi-mi explică şoptit fără ca ceilalţi să audă.
- De multe ori vedem doar ceea ce dorim să vedem şi nu realitatea adevărată. Mintea e presetată pe o anumită imagine sau pe un subiect predeterminat şi distorsionează impulsurile primite de senzori. E o chestiune clasică. Cel mai bun exemplu este al părinţilor care îşi privesc copiii. Copilul lor poate fi cel mai obraznic şi mai agresiv dintr-o comunitate dar părintele îl vede frumos şi cuminte. Vouă v-a fost spus “vine o femeie cu o maşină, coboară, intră în hotel şi undeva între timp se face tranzacţia”. Nu aveţi idee cum arată femeia, dacă merge, dacă stă, daca este în deplasare sau dacă pur şi simplu este într-o transformare. Nici obiectul pe care trebuie să-l predea nu-l cunoaşteţi. Cu atât mai puţin pe cel ce trebuie să primească obiectul. Cu cât încercaţi să vă focalizaţi pe obiectele în cauză, femeia, curierul şi obiectul tranzacţiei, cu atât pierdeţi din acuitatea imaginii de ansamblu pe v-o oferă ansamblul gândurilor voastre rosogolindu-se în jurul subiectului şi ţesându-şi cămaşa de mătase ca un electron în jurul nucleului.
- Deci vrei să spui că nimic din ce am văzut nu e adevărat?!
- Aproape – îmi şopteşte ea şi luând creionul din mâna lui C ne explică pe îndelete. Vedeţi aici?! E clipa în care apare maşina. Din ea coboară bătrâna şi copilul şi intră în hotel. Femeia pe care o căutaţi nu vine cu maşina şi cu atât mai puţin nu coboară din ea şi nu intră în hotel. Ea a stat tot timpul rezemată de stâlp cu pisica în braţe. Şi când bărbatul cu ziarul se apropie îi pasează pisica acestuia.
E uluitor cum am putut fi atât de orbi. Aş fi băgat mâna în foc că ceea ce am văzut de o sută de ori cel puţin este ceea ce există pe bandă. Privim încă o dată şi încă o dată imaginile. Fata şi pisica sunt acolo de la început şi până la sfârşit. Trăsăturile feţei sunt tot mai clare pe măsură ce reluăm banda. C a pus iar imaginile şi privim subjugaţi. Pe măsură ce privim din nou şi din nou nu mai e nicio îndoială că trăsăturile fetei din imagini sunt tot mai apropiate cu cele ale fetei de lângăăă…


Întorc capul peste umăr dar fata care a fost lângă mine a dispărut subit. Alerg pe culoar, privesc furios în stânga, în dreapta. O iau la fugă în jos pe scări îmbrâncindu-i pe cei ce-mi ies în cale. “O fată scundă, brunetă, cu părul scurt” întreb într-o parte şi alta. Nimeni nu pare s-o fi văzut. Apoi brusc, de niciunde, printre paravanele despărţitoare ale birourilor îmi sare în ochi fotografia. Albnegru, pe un format A4, prinsă într-o pioneză pe dulap. E ea ţinând în braţe pisica albă, pufoasă, cu zgarda roşie şi cu bănuţul auriu atârnându-i la gât. Zâmbeşte şăgalnic ca un copil care a făcut o şotie reuşită. Fotografia are titlul “Pisica lui Schrodinger” scris cu litere mari şi groase sus. Iar jos sunt câteva rânduri scrise cu litere mărunte: “Principiul incertitudinii: dacă se încearcă materializarea imaginaţiei ţesută din rostogoliri ale minţii ca o perlă învelită în foiţe de sidef, atunci acel vis va rămâne suspendat ca un grăunte de nisip în neant, fiind imposibil a se determina locul acelui grăunte în malul înspumat”.

miercuri, 16 ianuarie 2013

Cocina lu Vilae

La dracu, au început să mă cuprindă emoţiile. Întind degetele, le aliniez, le privesc atent. Nu-mi tremură. Dar mă cunosc bine, s-au pornit să mi se zvârcole şerpii în stomac şi ăsta-i semn rău. Câte unul mai mare, cu capul cât tuciul bunicii mă izbeşte undeva mai jos de coşul pieptului şi atunci icnesc. Cred că e acolo un punct G al stomacului. Fiecare atingere a şerpilor în punctul acela mă înfioară. Cine m-o fi pus să vin în viul nopţii la cocina lui Vilae nu înţeleg. Mă uit peste rând, sunt al şaptelea. Am de aşteptat mai bine de jumătate de oră. Nu pricep de ce mă viermui aşa ca un nautilus în propria-i cochilie, doar nu-i prima dată. Dar dacă de emoţie nu seee...?! Ptiu, puşchea pe limbă...
Din spate Chiştoacă mă tot glodeşte cu degetul. O vreme mă fac că nu simt apoi exasperat mă reped furios în el.
- Ce-ai bă, ai viermi în cur de nu stai potolit?!
Îmi ajung emoţiile mele, nu-mi trebuie să le suport şi pe ale altora. Chiştoacă are ochii urduroşi, îşi freacă mâinile agitat, şi-şi rostogoleşte maxilarul inferior peste cel superior ca şi cum ar muşca nervos dintr-o zăbală imaginară. Din când în când bagă mâna în buzunar, scoate câteva bancnote ghemotocite, le numără înfrigurat, apoi le îndeasă grămadă la loc.
- Auzi Moşule n-ai să-mi dai şi mie zece lei? - se smiorcăie la mine ca o lipitoare la vena cavă.
- Bă Chiştoacă eşti tâmpit, doar n-ai venit aici fără bani?!
- Ba cu bani, dar mă gândeam că dacă-mi mai dai zece lei pot să mai intru o tură.
E complet tâmpit Chiştoacă. Îi ard cu forţă un cot în stomac. Chiştoacă geme scurt, se îndoaie, apoi se desdoaie şi se întinde peste umărul meu spre Feri-Baci.
- Feeeri-Baci, Feeeri-Baci, pssst… - sâsâie el pe lângă urechile mele ca un şarpe viclean. Feri-Baciuuu, n-ai să-mi dai şi mie zece lei?
Feri-Baci e un ţăran zdravăn de undeva din inima Transilvaniei. E ungur. Feri-Baci are doi şi zece înălţime, un metru lăţime, un cap paralelipipedic îndulcit ici şi colo de curburi scurte şi nervoase şi împănat cu concavităţi adânci ca găurile de obuz, precum şi cu văi lungi şi drepte ca Marile Canioane, de zici c-a fost sculptat când Dumnezeu avea crampe. Feri-Baci are ceva din înfricoşenia lui Frankenstein şi din candoarea brută a lui Shaggy.
O vreme îl ignoră pe Chiştoacă apoi se întoarce domol şi tună înspre el de mi-e că aude şi la comandamentul armei din Ministerul Forţelor Armate.
- Apăi băăă, dacă-ţi daaau ţie zece leeei mieee ajunge doar s-o baaag pă treeei sferturi. No, amu n-am!
Răspunsul lui Feri-Baci cel hâtru mă face să izbucnesc în râs.
- Stai, cine-i acolo? - se aude deodată un glas ascuţit spintecând noaptea şi râsul mi se încleştează în beregată. Înlemnim cu toţii. Prin rana crăpândă se preling stropi de întuneric, acoperind în pete mari dejurîmprejurul.
- Luminează-ţi faţa! - revine glasul spintecător după ce primeşte confirmarea aşteptată.
Omul o face şi constatăm cu stupoare că e comandantul gărzii în persoană. La dracu, Faţălungă iar a adormit în post. Ne facem mici şi intrăm unul în altul ca un morman de mantale aruncate în mijlocul magaziei de la intendenţă pentru recondiţionare. Trebuia să fim hăt departe acum dacă tâmpitul de Faţălungă nu adormea în post şi ţinea de şase aşa cum ne-am vorbit.
- Bucur - se aude din ce în ce mai stins un capăt al parolei.
- Bucureşti - mormăim cu toţii, apoi liniştea e ruptă în două de o scatoalcă ce cade greu peste ceafa lui Faţălungă.
- Adormişi în post, îî? Mama ta de pramatie! Cum dracu şi-or fi imaginat ăştia că scot oameni din voi io nu înţeleg - îşi ţine locotenentul discursul pregătit pentru asemenea ocazii. Păi dacă eram io acu inamicul nu te suprindeam cu curu gol mă dobitocule?! Nu-ţi luam arma şi-ţi băgam baioneta-n gât mă?! Curtea Marţială te paşte bă, Curtea Marţială! Nu-ţi dai seama că cu atitudinea asta a ta îţi pui în pericol nu numa pe tine da şi camarazii?!
Încep să-l înjur în gând pe Stâlpu. Stâlpu e sexpertul unităţii. Sănătos la cap nu-i, e într-o dungă cu siguranţă. El a pus la cale toată afacerea. M-a prins de mânecă pe hol ieri "Aduci patrujde lei şi-ţi faci treaba. Zece mie c-am organizat totul şi treizeci fetei care-i cu execuţia. La Cocina lu Vilae, la miezu nopţii". Stâlpu i-a pus pe trupeţi să-i scoată pe Maioru Pigu, pe Lentcolonelu Tomberon, pe Maiorul Pitulice şi pe Căpitanul Mărar din cotineaţă şi să le dea drumul în păpuşoi, să cureţe bec locul, să pună paie noi. P-ăia mici, pe alde plutonierii Prislop, Obidă, Aghiazmă, Cucuvea şi p-ăilalţi fără nume i-a lăsat în cotineaţa de alături, că cică să fie şi ceva guiţat, să nu se prindă careva c-au evadat cu toţii. Tot el a vorbit cu fata cu execuţia şi cu Faţălungă care era de gardă să ţină de şase. Maioru Pigu, Lentcolonelu Tomberon, Maiorul Pitulice şi Căpitanul Mărar erau acolo mai mult de gura lu Nea Nicu, că cică să-i arătăm că avem şi noi autogospodărire. Mai aveam şi ceva porumb şi cartofi şi morcovi de autogospodărire. Singuri morcovii de autogospodărire n-ajungeau niciodată pe vreo masă, căci pe măsură ce-i scoteam cu baioneta din pământ îi şi curăţam şi-i haleam. Trei în stomac, unul în coş.
Lui Corcovete nu i-am zis dintotdeauna Stâlpul. Înainte îi ziceam Prăjina, că era lung şi uscat ca o zi de post, dar de la întâmplarea cu blana i s-a dus buhul. Reparam într-o zi la o baracă în care se făceau vara cursuri de tactica şi strategie. Locotenentu îi zice lu Corcovete care e ăl mai spirt şi mai dezinhibat dintre toţi: "Corcovete, dă fuga la magazie şi adă repede o blană lungă.” Şi stăm, şi stăm cu teslele alea ridicate aşteptând să vină blana. Vreo jumătate de oră, timp care ar fi fost suficient să taie copacul, să-l treacă prin joagăr, să-l mângâie cu abrichtul şi să-l mai şi şteargă de rumeguş cu mâneca tunicii în drumul înapoi, îl tot aşteptăm pe Corcovete şi el nu mai apare cu blana. În schimb apare cu o cârpiţă mică din aia de şters ochelarii, făcută ghem în pumn. Când l-a văzut locotenentul s-a crucit "Ce faci bă Corcovete?!" "Domn locotenent raportez, blană n-am găsit în toată magazia oricât am răscolit, da am şutit o piele de căprioară din portochelaru lu plutonier Macovei". A râs ăla de s-a prăpădit, s-a ţinut cu mâinile de burtă mai mult decât a căutat Corcovete blana. Şi în cele din urmă, cu lacrimi în ochi încă, a reuşit să îngaime "Bă Corcovete, tu eşti mai prost ca un stâlp de telegraf zău! Măcar ăla sprijină pe umeri nişte fire prin care trece ceva informaţie, da p’ân capul ăla al tău nu trece niciun pic de informaţie, să fiu al dracu!" Şi de-atunci aşa i-a rămas porecla, "Stâlpu".
Locotenentul de gardă se opreşte să tragă aer în piept, oprire care-mi permite să fac o scurtă recenzare a camarazilor rămaşi pe redute gata să fie surprinşi de duşmanul însetat de sânge şi de beregăţi crăpânde. Păi vreo 25 sunt în permisie că doar e sâmbătă, vreo zece au sărit gardu şi sunt la băută, vreo 6-7 sunt la discotecă, vreo trei sunt duşi să-şi ia de-ale gurii, a lu Bârciu trebuie să fie iar la spital în comă alcoolică, iar noi ăştilalţi rămaşi aici trecem în tranşe pe la cocina lu Vilae. Nici nu ştiu dacă o mai fi cineva prin dormitoare. Doar plantoanele şi ofiţerul de servici care trage la aghioase.
Nu-i a bună! Şerpii ăştia ai mei din stomac au înnebunit de tot, se zvârcole de parcă ar veni sfârşitul lumii. Trebuie să facem ceva căci traseul gărzii trece nu departe de cocina lu Vilae şi din când în când câte un comandant curios mai aruncă câte un ochi spre bucălaţi. Dumbravă, care era primul la rând, iese pe burtă din grămada ordonată ca la rugbi şi dă năvală peste Miţa şi peste ăla de era înăuntru la lucru. După el intră şi ăilalţi. Eu îmi fac cruce, în faţa mea mai e Feri-Baci. Dacă mai încape şi ăsta eu precis nu mai am loc. Stabilimentul are vreo doi metri pătraţi şi vreo optzeci înălţime. Locotenentul i-a mai tras o scatoalcă după ceafă lui Faţălungă şi vine drept spre noi. Feri-Baci e aproape intrat, i-a mai rămas afară doar o mână căreia nu-i găseşte loc încă şi încearcă să smulgă o ulucă, să-şi bage mâna înăuntru şi să proptească uluca la loc. Mă arunc peste el şi încerc să intru printre spinarea lui şi acoperişul jos al cotineţii. Cineva închide portiţa în urma mea. Suntem zece suflete înghesuite în cocina în care până la amiază se lăfăiau patru porci dolofani. Alunec până în spate peste spinările tuturor, le ocolesc elegant înjurăturile şi dau nas în nas cu Miţa. E altfel decât îmi închipuiam. Are o faţă rotundă de copil, ochi mici, umeri firavi. Are părul drept, tuns scurt şi un breton la linie undeva la înălţimea sprâncenelor, ca o şcolăriţă. "Şşşt..." se aude lung ca un şuierat de tren dispărând în depărtare, apoi imediat desluşim paşii apăsaţi ai locotenentului. Miţa îmi înconjoară capul cu braţele şi mă trage spre ea. Mă sărută lung şi apăsat. Are buze moi şi zemoase. Şi gust de ciocolată cu marţipan şi mentă are gura Miţei.

E aproape trei noaptea. La baie e plin ochi. Ce dracu i-o fi găsit pe toţi?! Unii se bărbieresc, alţii îşi spală lenjeria sau cămăşile. Stâlpu stă aplecat deasupra chiuvetei şi îşi spală instrumentele. Eu am venit să fac duş.
- Bă, să ţi le speli bine cu săpun şi cu alcool c-are asta şi sifilis şi gonoree şi tot ce vrei. Şi nu ţi-ai dori să te întorci în civilie gătit - mă îndeamnă Stâlpu zâmbind părinteşte şi-mi face cu ochiul.
Ce dracu să spăl, că n-am facut nimic?! Îmi ling doar buzele. Au gust de mentă şi ciocolată cu marţipan...

joi, 10 ianuarie 2013

Bărbatul care trăia într-un blogspot

- Într-un ce? - mă întreabă curios taică-miu ridicând ochii din ziarul pe care îl cercetează cu lupa.
- Într-un blogspot – repet eu rar încercând să salvez ceva timp pentru a-mi pregăti o explicaţie decentă care să fie pe înţelesul tuturor.
- În borhot? – se strâmbă şi maică-mea după principiul “surdu n-aude dar le potriveşte”.
- Nu, nuuu… într-un blogspot. Blog-spot. Blogspotul eee… cum să vă explic eu, e ca o cupă în care îţi expui înlăuntrul, iar acesta ajunge la urechile oricui e interesat să asculte şi la ochii ce-s interesaţi să privească, aici sau altminteri. Apoi realizând că explicaţia mea e departe de a fi “pe înţelesul tuturor” mă repliez rapid. Blogspotul e aşa… ca un mercurial în piaţă. Pui acolo pe tablă aia tot ce ai pe suflet şi oricine trece pe lângă ea îţi poate citi sufletul, ba chiar poate însăila propriile gânduri printre ceea ce ai expus acolo.
- Hai fugi de-aici mă, cum să trăiască cineva într-un mercurial?! Măcar de-ar avea patru pereţi şi-un acoperiş, dar aia e doar o tablă vopsită – îmi replică taică-miu raţional.
- Că doar nu-i boschetar să şadă în piaţă sub lista de preţuri – bodogăne şi maică-mea.
- Ei bine, blogspotul nu e chiar ca un mercurial, e mai degrabă ca o carte nescrisă, doar cu pagini albe. O umpli cu gânduri pe măsură ce trece timpul, azi o pagină, mâine alta. Te deşiri din tine într-un alt spatiu, într-o altă lume.
- Hai lasă-mă. Un om nu poate să trăiască într-o carte. O carte e o carte, e un obiect. Nu e nimic viu într-o carte. Nu e nici măcar o cutie în a cărei concavitate s-ar putea fofila o vietate cât de mică, ca un gândac – insistă taică-miu să-mi arate ce înseamnă raţiune.
- Bineee… blogspotul nu e exact ca o carte, e poate ca un nor, ca un nor de cuvinte. Ca o fantomă întrupată din gânduri. Sau mai degrabă ca o lume condensată, închisă într-un borcan.
Tac amândoi cu urechile ciulite.
- E ca şi cum te-ai dematerializa de aici pentru a te recompune, mai mult sau mai puţin asijderea, dincolo.
- Şi de ce ar vrea un bărbat să trăiască într-un borcan din ăsta de care zici tu?! – insistă taică-miu neîncrezător.
- Nu vrea, se transferă încet încet printr-un tub transparent, ca o perfuzie circulând în direcţie inversă, dinspre trupul întreg şi real spre o pungă goală agăţată în niciunde.
- Dar cum crezi tu că poate să trăiască un om într-un blogspot ca un peşte într-un acvariu?! Cum se hrăneşte? Cum respiră?
- Cuvintele îi sunt hrană iar trăirile, senzaţiile, aerul de respirat. Are cu totul alt regim de viaţă decât noi, oamenii obişnuiti. Simte ca un om, interacţionează ca un om, dar este cu totul rupt de grijile astea banale cotidiene cum ar fi casa, masa, serviciul. Singura sa nevoie e interacţia cu oamenii, ca un ţipar care în loc să îi înţepe cu săgeţi electrice pe cei ce îi sunt în preajmă, primeşte săgeţile în plin.
- Şi poate să trăiască mult acolo?
- Veşnic! Ar muri doar atunci când ar dispărea internetul, ca omul-maşină întins în coconul de fire care e scos brusc din priză şi nu mai poate să se alimenteze din privirile muritorilor. Singurul mare pericol pentru bărbatul care trăieşte într-un blogspot este să se rupă complet de real, să se transfere cu totul dincolo, până când nu mai rămâne nimic în trupul stafidit ca o pungă vidată. Atunci ar deveni doar un balon de săpun, ridicat în aer şi purtat la întâmplare de vânturi, până când, inevitabil, va face sub apăsarea dejurîmprejurului implozie.
- Dar cum naiba poate să interacţioneze cu lumea dacă el trăieşte izolat, dincolo de peretele de sticlă?!
- Legăturile sale cu lumea sunt strict neuronale, nu se bazează pe cele cinci simţuri ci sunt legături directe între două creiere, între mustăţile acelea numite dendrite. E un cu totul alt fel de a simţi, direct, plin, concis. El deşiră realitatea într-un caier pe care îl toarce apoi în fir subţire şi cu acesta croşetează o altă realitate, care îi seamănă primeia în esenta dar care nu i se suprapune ca formă şi care culmea, încape într-un borcan. Şi nu numai că încape, dar îl umple complet, aşa cum umple un pumn de stele suflat din palma unui copil cerul nesfârşit.
Tac. Se pare că i-am convins.

PS1: Ieri pe la 6 după amiază a sunat la uşă un poliţist. În civil. Figură de om serios, cu capul pe umeri. Se interesa de vecinul de la 13. Spunea că a dispărut fără urmă şi voia să ştie dacă pot să-i dau ceva informaţii despre el. I-au pierdut urma şi nu mai ştie nimeni nimic despre el, nici părinţii, nici colegii de muncă, nici prietena. Ea era ultima care l-a văzut cu câteva seri în urmă în sufragerie la calculator dar când s-a trezit dimineaţa următoare nu mai era.

PS2: Mmm, ciudat… Mari tâmpiţi şi poliţiştii ăştia… EU stau la 13!

vineri, 4 ianuarie 2013

Aristide

Aristide clipi de câteva ori nervos. Bucata de piele ce-i acoperea ochiul drept se desprinsese din ţinte şi-i apăsa pleoapa. “E insuportabil să priveşti lumea cu un singur ochi şi acela dezbrăcat de putinţa de a o vedea rotundă” - gândi Aristide şi scutură amarnic din cap de trei ori. Clătinată violent bucata de piele se desprinse cu totul şi privirea sa dreaptă căpătă brusc o a doua dimensiune. Aristide zâmbi. Dacă oamenii ar fi putut privi lumea cu ochii larg deschişi altfel ar fi stat lucrurile. Dar nu erau în stare. Şi de teamă că ar fi putut face asta în locul lor, au acoperit ochii cailor cu obloane de piele ce permiteau privirii să răzbată doar înainte, nici un pic împrejur şi nicidecum îndărăt. Era felul lor de a se apăra de propria neputinţă.
Cu trăsura în spate Aristide continuă să străbată la trap străzile oraşului privind fericit spre casele ce se înşiruiau mândre de-a lungul lor, copacii ce se înălţau deasupra îmbrăţişându-le ca nişte bunici ocrotitori, şarpele de iarbă ce urmărea unduind dincolo de bordură paşii domoli încolăcindu-se ici colo în arbuşti rotunzi cu frunza mică şi deasă, soarele. Vremea era rece şi nările sale puternice înfundau aerul cu rotocoale de vată ca şi cum ar fi încercat să se izoleze de împrejur în nori pufoşi, pentru a se rupe în cele din urmă din realitatea rece şi a se ridica precum o corabie de hârtie împinsă la cer de aerul cald.
Brusc Aristide tresări şi se opri ca trăsnit în mijlocul drumului. Harnaşamentul se smuci greu scoţând un zgomot înfundat de butoi rostoglit în beciurile adâncite sub pământ. Căscă mare ochiul cel plin şi privi fix în dreapta sa. În locul Murgului în ham, alături, stătea chiar el, Omul. Privind fix înainte prin fantele ochelarilor respira greu, gâfâit şi broboane de sudoare i se strânseseră pe frunte precum scoicile nedesfăcute pe nisipul înspumat.
Aristide necheză zdravăn răsucindu-şi gâtul puternic ca un armăsar sălbatec pregătit să rupă frânghiile ce-l ţin legat de buturuga de lemn. Cât timp trăise printre oameni învăţase câteva cuvinte de-ale lor aşa că se întoarse spre Om şi-l întrebă mirat:
- Tu? Om? Ham?
Dar omul fie nu-l văzuse datorită ochelarilor de piele ce nu-i permiteau să privească în lături, fie nu-l auzise, fie pur si simplu evita să-i răspundă, ceea ce nu-l miră câtuşi de puţin pe Aristide, aşa că se feri să i se mai adreseze. La drept vorbind constatase de ceva vreme că trebuie să tragă mai greu la ham, dar pusese asta pe seama bătrâneţii căci nu mai era demult june prim, netrecându-i însă niciodată prin cap cui i se datorează povara în plus. Aristide porni încet la trap trăgând cu ochiul spre omul din dreapta. Se descurca binişor. Mări încet încet ritmul.
Peste câteva zile stăpânuldecai descoperi oblonul de piele căzut de pe ochiul său drept şi îi cusu la loc altul. Privirea se îngustă înapoi şi omul dispăru. Ar fi uitat cu totul povestea dacă într-o bună zi un băieţel din vecini, curios şi drăgăstos, care îi mângâia botul umed, n-ar fi avut ideea de a ridica bucata de piele pentru a-l privi în ochi. Şi atunci îl zări. Era acolo, alături, aşa cum îl văzuse prima dată, înfăşurat în hamurile de piele, cu ochelari, cu zăbală, fornăind nervos şi răscolind pământul cu călcâiul asemeni unui cal nărăvaş. Şi atunci, în momentul acela, îşi jură că avea să-l salveze, să-l elibereze. Aşa că pe seară, la grajduri, roase cu dinţii săi puternici toate hamurile ce-l înconjurau pe om, îi smulse ochelarii de piele, aruncă cât colo zâbala de fier şi îl trase după sine afară. Apoi îl conduse până la marginea oraşului de unde începeau câmpurile cu lanuri de grâu, îşi aşeza capul pe umărul lui şi îl împinse uşor.
- Du-te.
S-a gândit multă vreme la omul pe care îl salvase. Nu se aştepta la recunoştinţă, oamenii nu învăţaseră încă ce este aceea recunoştinţă deşi uneori credeau că ştiu confundând-o cu ipocrizia, dar i-ar fi plăcut să-l întâlnească undeva prin oraş şi să-i zâmbească. Şi poate ar fi aşteptat mult şi bine întâlnirea aceea, dacă într-o zi o iapă bălţată nu i-ar fi şoptit într-o doară.
 - Auzi dragă şi oamenii ăştia. Un surugiu, unu Popescu, nu ştiu dacă-l ştii. I-a luat careva biciul din mână şi i-a pus în palmă lumea. Şi dobitocul ce crezi c-a făcut?! A murit! L-au găsit mâncat de câini la marginea oraşului. Sau de lupi. N-a fost în stare…
Aristide a încremenit cum încremenise atunci în mijlocul străzii când îl vazuse pentru prima dată alături. A simţit cum îi îngheaţă picioarele, cum i se înfundă urechile, cum creşte năvalnic ritmul bătăilor inimii. N-a mai rămas să asculte restul poveştii, a pornit-o în galop peste câmpuri fără să se mai uite înapoi…