miercuri, 29 octombrie 2008

leapsa

am primit un fel de leapşa de la mǎdǎlina; nu e o leapşa clasicǎ de tipul acelora care se tot dau pe bloguri; e mai degrabǎ… un semn de prietenie, pentru care îi tare mulţumesc (vezi aici http://madelin.wordpress.com/2008/10/28/panselutze/)
şi ca sǎ-i arǎt cât de mult am apreciat cadoul primit, uite, l-am înrǎmat şi l-am agǎţat aici;

din pǎcate nu cred cǎ îl pot da mai departe; ştiu cǎ o sǎ dezamǎgesc un pic dar asta e; deşi îmi mai vântur ochii prin blogosferǎ nu pot sǎ spun ca am gǎsit bloguri care sǎ-mi placǎ mult; cǎ de’, aşa sunt moşii cârcotaşi, pretenţioşi, nu le place aia, nu le place ailaltǎ….. ; adevǎrul este cǎ uneori îmi place blogul dar nu mǎ atrage omul din spatele lui, alteori îmi place omul dar nu e interesant blogul sau îmi plac blogurile dar simt cǎ nu tremurǎm cu aceeaşi frecvenţǎ……; alteori blogurile nu sunt chiar bloguri, sunt jurnale intime, cǎrţi de poveşti, inimi despletite…şi nu se pun; sau dimpotrivǎ…..
şi peste toate astea recunosc sincer cǎ nu prea am timp şi rǎbdare sǎ urmǎresc în timp ceea ce se scrie pe un blog sau altul cu excepţia celor câteva (cam câte degetele de la o mânǎ; şi nu e nici un secret, recunosc cǎ intrǎ aici mǎdǎlina, puck, sebastian, peştişorul auriu) pe care le ţin sub observaţie
cât despre cuvinte care îmi plac mai mult şi mai mult….. pǎi sǎ ne gândim un pic… îmi plac cuvintele moi, care acoperǎ, care învelesc, care alinǎ; îmi plac cuvintele care zugrǎvesc, care încolţesc, care nasc; îmi plac cuvintele galben-verzui, roşii-arǎmii, bleu….
iar dacǎ ar fi sǎ numesc câteva, uite: a dezghioca, înlǎuntru, necuminte, necuvinte, niciodataproapeatins...
şi dacǎ îmi mai aduc aminte mai pun; cǎ de’ aşa sunt moşii, uituci…..

duminică, 26 octombrie 2008

scrisori nedesfǎcute cǎtre S

trebuie neapǎrat sǎ ne întâlnim zilele astea; gândul meu buimac de vise se întoarce în fiecare dimineaţǎ înspre tine, scruteazǎ lung peste mare şi negǎsindu-te se închide în sine ca un trandafir japonez rǎsuncindu-şi petalele încreţite în jurul propriei axe; uneori gândului meu îi cresc rǎdǎcini aeriene, lungi şi subţiri ca nişte liane, care coboarǎ din creştet şi se înfig în braţe, în piept, în coapse, în palme, în degete…; şi atunci degetele mele încep sǎ te caute, palmele încep sǎ te caute, coapsele încep sǎ te caute… o nevoie acutǎ sǎ te simt aproape, sǎ stǎm întinşi unul lângǎ altul cu faţa în sus cǎtre cer, iar eu sǎ te ating cu un singur deget sau cu dosul palmei, mǎ sufocǎ;
hmmm… da, ştiu… ştiu ce o sǎ se întâmple dupǎ aceea; ochii tǎi vor culege albastrul din cer, liniştea din aer, urcuşul molcom al buburuzei pe firul de iarbǎ, tremurul abia perceptibil al frunzelor, le vor filtra şi îmi vei strecura prin vârful degetelor noastre unite vibraţia sufletului tǎu întins ca o coardǎ de ghitarǎ; apoi… apoi degetele mele necuminţi îţi vor îndepǎrta încet veşmintele de pe coapse şi le vor strecura în cǎuşul palmelor; le voi strânge fierbinţi, cu ochii închişi şi cu îndârjirea cu care încremenitul în gheaţǎ cuprinde cana cu ceai aburind; ne vom uita aşa îmbrǎţişati cu buzele tale atârnând umed de lobul urechii şi rǎsuflarea caldǎ rǎscolindu-mi ca o limbǎ de foc înlǎuntrurile;
ohh…. ştii bine cǎ asta nu va fi tot; pentru cǎ buzele mele tremurânde vor dori sǎ te cutreiere ele însele; de sus, din ghiocul urechii, în jos pe obraz, pe gât, pe umeri, pe sânul rotund, pe coapse, pânǎ jos de tot pe unghia degetului mare; ştii bine cǎ asta se va întâmpla; palmele mele confuze îţi vor dezveli trupul ca pe un boboc de trandafir şi buricele degetelor vor culege de pe curburile sale verdele crud şi mirosul de iarbǎ; migǎlos şi atent, centimetru cu centimetru…

sâmbătă, 25 octombrie 2008

Cum te-ai trezit în dimineaţa asta?! (sau despre fericire pe ocolite)

M-am întrebat mereu cum aratǎ oamenii care se trezesc dimineaţa şi primul lucru pe care îl fac atunci când zorile mijesc în geam este sǎ zâmbeascǎ. Nu pentru cǎ au visat frumos, ci pentru cǎ începe o nouǎ zi. Ce reţetǎ misterioasǎ trebuie sǎ aplici, în ce descântece trebuie sǎ te scalzi pentru a te putea bucura de fiecare zi care se naşte?!
Însemnarea asta este neîndoielnic despre fericire, deşi aş fi vrut s-o ascund, s-o împachetez într-o hârtie matǎ, cu culori pale, care sǎ treacǎ neobservatǎ, cǎci despre fericire sau mai degrabǎ despre lipsa ei se vorbeşte atât de mult… Hai sǎ nu vorbim despre fericire ci mai degrabǎ despre mulţumire, despre împǎcare, despre împlinire. De altfel un domn, Eric Hoffer, care a fost pânǎ prin 1983 “an American social writer” spunea: "căutarea fericirii este una dintre sursele principale ale nefericirii"
Faceţi parte din categoria de oameni despre care vorbeam la început? Vǎ treziţi dimineaţǎ de dimineaţǎ cu zâmbetul pe buze? Sunteţi la fiecare rǎsǎrit de soare bucuroşi cǎ începe o nouǎ zi? Sincer mǎ indoiec, dar dacǎ rǎspunsul este da, atunci domnilor sau doamnelor sau domnişoarelor (din înşiruirea asta n-am înţeles niciodatǎ de ce sunt exclusi domnişorii, dar în fine) sunteţi o adevǎratǎ minune! Dacǎ rǎspunsul este nu, atunci ce este oare de fǎcut? Care ar fi soluţia împǎcǎrii cu sine şi cu lumea din jur? Sigur, nu vreau sa stiu SOLUŢIA, “the one” cea care rezolvǎ problema. Vreau sǎ aflu o portiţǎ, o pârghie, un mecanism, o cǎrǎruie...
Este clar cǎ banii nu intrǎ pe primele locuri în ecuaţia asta. Nici domnul Patriciu, nici domnul Ţiriac şi nici chiar domnul Becali, care sunt cei mai bogaţi români dupǎ ultimele evaluǎri, nu par a fi foarte fericiţi. Şi nici domnul Iosif Constantin Drǎgan care a fost cel mai bogat român pânǎ de curând, când s-a însurat şi a murit, nu a pǎrut sǎ fie cel mai fericit român decedat. Poate cǎ în lista asta existǎ o singurǎ excepţie, domnul Becali, dar fericirea sa, aşa parţialǎ cum este, nu vine dintr-o împlinire ci mai degrabǎ dintr-o mare lipsǎ, poate chiar mai multe. Dar în fine, nu am deschis vorba ca sǎ îl judec pe domnul Becali ci sǎ aflu ce trebuie sǎ faci ziua ca sǎ dormi bine noaptea...
Nici puterea nu pare a fi mijlocul prin care poţi deveni fericit. Nici domnul Tǎriceanu, nici domnul Bǎsescu, nici domnul Sorin Ovidiu Vântu sǎ zicem, nu sunt exemple de împǎcare cu sine şi mai ales de împǎcare cu lumea înconjurǎtoare. Ba chiar i-aş spune încoînjurǎtoare. Sigur, domnul Bǎsescu are lipit sub nas, în dreptul buzelor, un zâmbet mare, nu atât de mare ca al domnului Iliescu care se întindea de sub nas pânǎ la ceafǎ, dar e semnificativ şi mai ales zgomotos. Dar aceastǎ aparentǎ mulţumire nu are rǎdǎcini reale ci este mai degrabǎ un defect mecanic asemǎnǎtor celui de la broaştele de la uşi la care dacǎ s-a defectat arcul sau dacǎ pur şi simplu a sǎrit din locaşul lui, ţumburucul acela care tine limba broaştei nu mai vine la loc ci rǎmâne pleoştit în afarǎ. Ooo… dar în nici un caz nu voiam sǎ vorbesc aici despre domnul preşedinte. S-a strecurat pur şi simplu întâmplǎtor.
Atunci care sǎ fie calea spre mulţumire?
Un studiu realizat parcǎ anul trecut arǎta cǎ românii sunt cel mai nefericit neam. Sǎ fim condamnaţi ca naţie la o veşnicǎ neîmpǎcare cu sine şi mai ales cu capra vecinului, aşa schioapǎ şi chioambǎ cum e?! Tot ce se poate, pentru cǎ ieşind din cutia mea pǎtratǎ şi dând cu nasul prin lume, recunosc cǎ nu prea am întâlnit neamuri mai cârcotaşe, mai zgomotoase şi mai neîmpǎcate cu soarta. Multǎ vreme s-a considerat printre românii verzi (nu e vorba de legionari ci de naţionalism prost sau mai degrabǎ idiot înţeles) cǎ asta vine din sǎrǎcia în gândire a ǎstora de umblǎ aşa fleandura cu zâmbetul pe buze şi mǎ gândesc aici în special la americani, în comparaţie cu bunul simţ românesc, cu tradiţionala înţelepciune ţǎrǎneascǎ. Dar vremurile din urmǎ au arǎtat cǎ cei aproape douǎzeci de ani de pseudodemocraţie şi de pseudocapitalism au şters aproape orice urmǎ de bun simţ românesc şi de înţelepciune ţǎrǎneascǎ, acestea stingându-se încet împreunǎ cu ultimii ţǎrani adevǎraţi care mai trǎiesc în România.
Şi totuşi…! Ce-i de fǎcut?!
Nu pot sǎ cred cǎ nu existǎ o portiţǎ, o cǎrǎruie, o pârghie….
Pǎi… cum pânǎ una alta nu îmi puteţi rǎspunde o sǎ încerc eu sǎ încheg o listǎ cu ceea ce mi-ar trebui ca sǎ fiu mulţumit.
Cred cǎ prima pe listǎ, nu neapǎrat ca importanţǎ ci poate fiincǎ e cel mai greu de obţinut în condiţiile în care ne pare relativ facilǎ este condiţia materialǎ decentǎ. Nu mai mult decât decentǎ. Este evident cǎ depǎşirea unui prag de decenţǎ, de îndestulare, aduce automat o serie de probleme legate de banii mai mulţi decât necesari care trebuie vânturaţi cumva. Condiţia materialǎ decentǎ este o bazǎ pentru restul…
A doua pe listǎ ar fi atmosfera din jur. Vreau sǎ întâlnesc în drumul meu oameni care zâmbesc, care discutǎ decent, care gândesc, al cǎror prim scop nu e sǎ profite de tine ci sǎ te aibǎ prieten. Nu vreau sǎ primesc coate în stomac pentru cǎ se poartǎ coatele, nici pumni pentru cǎ se poartǎ muşchii la vedere, nici scuipǎturi pentru cǎ se poartǎ nesimţirea… Pus şi simplu nu vreau sǎ fiu la modǎ. Vreau sǎ întâlnesc oameni cel puţin la fel de mulţumiţi ca şi mine.
A treia ar fi relaţia cu autoritǎţile. Vreau ca autoritǎţile sǎ-şi facǎ treaba. Atât! Vreau ca dimineaţa când ies pe stradǎ sǎ merg pe un trotuar curat, fǎrǎ gropi, cu copaci şi flori pe marginea drumului. Apoi vreau sǎ mǎ urc într-un autobuz curat, nu nou, dar decent, îngrijit. Vreau sǎ şed şi sǎ privesc chipurile luminoase ale celor din jur care merg la muncǎ odatǎ cu mine. Vreau ca aruncându-mi ochii pe geam sǎ zǎresc clǎdiri cochete, nu noi, nu renovate ieri, dar îngrijite şi curate. Vreau sǎ am de-a face cu angajaţi ai statului sau la patron care sǎ te trateze ca pe un oaspete nu ca pe un hoţ surprins asupra faptului. Nu vreau ca la tot pasul sǎ aud înjurǎturi şi limbaj suburban, oameni ţipând, feţe înnegurate, mizerie, urme de nesimţire peste tot, pe asfalt, pe ziduri, pe copaci, pe chipuri, pe ferestre şi mai ales în suflete.
Vreau sǎ pot ieşi din când în când în oraş la o cafea, la o bere, la o masǎ şi sǎ nu-mi las jumǎtate din salariu. Vreau ca localul sǎ fie elegant, cu bun gust, personalul sǎ fie discret şi serviabil, muzica bunǎ. Nu vreau sǎ-mi stea în cârcǎ nimeni şi sǎ-mi sugereze ca am terminat de mâncat şi ar fi timpul s-o şterg pentru cǎ mai sunt alţii în picioare, nu vreau sǎ fiu furat la nota de platǎ, nu vreau ca ospǎtarul sǎ vinǎ cu degetele în ciorbǎ ci sub marginea farfuriei.
Şi în fine vreau un job unde sǎ-mi placǎ ceea ce fac. Sǎ am condiţii de muncǎ mai mult decât decente. Sǎ am un şef rǎu, rǎu în sens contructiv, dar corect. Sǎ am colegi amabili, isteţi, care sǎ vorbeascǎ puţin şi sǎ facǎ multe. Vreau sǎ fiu tratat corect şi sǎ fiu recompensat dupǎ ceea ce fac şi nu dupǎ moacǎ sau dupǎ partea pe care s-a sculat patronul sau şeful. Nu vreau sǎ fiu o marfǎ, vreau sǎ fiu un om.
Mmmm…. sǎ fie asta tot?! Nu ştiu, dar e un început. Şi în orice caz nu din realizǎrile mari vine mulţumirea ci din detalii. Fericirea este o floare. Fiecare petalǎ în sine poate pǎrea nesemnificativǎ dar puse una lângǎ alta dau o minunǎţie de corolǎ.

Voi cum vǎ treziţi dimineaţa?!

P.S. Aţi întâlnit pânǎ acum oameni din ǎia? Dacǎ aţi întâlnit, vǎ rog frumos întrebaţi-i din partea mea cum fac!

vineri, 24 octombrie 2008

Ganduri (ale altora)

"Scientists have finally discovered what's wrong with the human brain: on the left side, there is nothing right, and on the right side, there is nothing left."

(autor deocamdata necunoscut; de mine; apare pe mai multe bloguri si situri, dar nu am identificat inca autorul adevarat)

vineri, 17 octombrie 2008

Despre marea crizǎ financiarǎ din anul de graţie 2008 pre limba marţienilor (din ciclul “viaţa e simplǎ, noi o complicǎm”)

Nici un marţian aterizat din gresealǎ pe planeta Pǎmânt nu cred cǎ ar înţelege cum se poate ca o întreprindere care are anual creştere de profit, care are materii prime şi piaţǎ de desfacere asigurate, care investeşte în propria dezvoltare, poate sǎ-şi înjumǎtǎţeascǎ valoarea într-o singurǎ lunǎ şi sǎ ajungǎ în pragul falimentului. Şi asta datoritǎ unei crize iscate pe pieţele financiare secundare pe partea cealaltǎ a Pǎmântului.
Este clar cǎ unele dintre soluţiile stabilite pentru a construi lumea în care trǎim nu sunt dintre cele mai bune. Când au fost alese, situaţia conjucturalǎ a impus selectarea uneia dintre variantele existente la acel moment, ulterior acestea fiind îmbunǎtǎţite, bǎtǎtorite. Nimeni nu s-a mai gândit sǎ schimbe lucrurile, sǎ se întoarcǎ la zero. De altfel este bine cunoscut cǎ omenirea inoveazǎ extrem de puţin şi modificǎ mereu. Unele dintre soluţiile pe care le aplicǎm astǎzi au sute sau chiar mii de ani vechime. În foarte puţine cazuri am şezut şi ne-am întrebat “E bine ce facem? Nu ar fi cazul sǎ reevaluǎm lucrurile? Nu ar fi momentul sǎ le simplificǎm, sǎ le aducem mai aproape de natural?! Nu existǎ şi alte soluţii pe care le-am omis din cauza ochelarilor de cal pe care îi purtǎm?!”
Din pǎcate construim eşafodaje bazate din ce în ce mai mult pe convenţii şi ne depǎrtǎm de normal, de natural.

luni, 13 octombrie 2008

Absint

Totul începe cu o cǎdere. Nu o prǎbuşire, mai degrabǎ o alunecare. Prima datǎ e teama. Teama de a zbura fǎrǎ aripi, apoi încet încet prinzi gustul înǎlţimii. Din nefericire nu se vede nimic, nu se aude nimic, doar un ticǎit vag ca de pian obosit cǎruia îi mângâie clapele un pianist negru, gras şi cu buzele mari, dar poate fi doar frecarea cu aerul. Cǎderea e prea rapidǎ, prea de sus. Totul apare ca o pozǎ mişcatǎ cu tuşele apǎsate urcând furios cǎtre marginea de sus unde pagina se terminǎ brusc, în timp ce totul coboarǎ. Cǎderea nu se face dupǎ legile fizicii. Acceleraţia gravitaţionalǎ e egalǎ cu zero, viteza e constantǎ. Şi asta conferǎ o oarecare siguranţǎ, lucrurile nu pot degenera amplificat. “Un paraşutist cade fǎrǎ paraşutǎ din punctul A pânǎ în punctul B cu viteza constantǎ v. Sǎ se calculeze timpul cât a plutit ştiind cǎ sfârşitul e aproape.” Impactul e inevitabil. B aşteaptǎ şi inima începe sǎ batǎ puternic. Bufff…. ciocnirea e violentǎ dar deloc dureroasǎ, dimpotrivǎ. Un balon mare cu aer, transparent, asemǎnǎtor cu acelea folosite de pompieri pentru salvarea locatarilor din imobilele în flǎcǎri a amortizat cǎderea. De fapt cǎderea nu se opreste aici, e doar o încetinire. Alunecarea continuǎ rotund peste marginea de sus a balonului şi apoi peste rotundul celui de jos. Şi din nou, şi din nou, printre baloane ca o curea de transmisie oscilând între rolele asezate vertical în stânga şi în dreapta. Sunt numai baloane. Din ce în ce mai dese, mai multe şi mai mici. Din ce în ce mai înghesuite. Alunecarea devine tot mai greoaie, mai vâscoasǎ. Şi baloanele de aer se strâng împrejur apǎsând puternic pieptul pânǎ la sufocare. Nici nu se vǎd. Sunt total transparente, doar se simt. Capul alunecǎ asemeni unei mingi. Spre stânga… spre dreapta…. spre stânga… spre dreapta…. Vine desigur şi ameţeala. Senzatia de sufocare e evidentǎ. Insuportabilǎ. Deschizi fereastra. Nu trece. Mişti picioarele şi mâinile de teama sǎ nu amorţeşti. Sǎ ai confirmarea cǎ trǎieşti. Ţi se pare cǎ sângele deja nu mai circulǎ. E ok, degetele de la picioare tremurǎ liber unul cate unul, mai puţin cel mic care are prea puţine grade de libertate. Dar e ok…

vineri, 10 octombrie 2008

Gând (4)

Ne pierdem din ce în ce mai mult în atingeri cu oglinzi şlefuite, ca polenul de pe aripi de flutur de petalele florii şi rǎmânem tot mai puţin noi înşine.

marți, 7 octombrie 2008

Detour

Uneori lumea devine tot mai îngustǎ, ca o plapumǎ fǎcutǎ pachet şi strânsǎ tare la mijloc cu o curea veche şi decoloratǎ, gata sǎ fie pusǎ pe raftul de sus în debara dupǎ o iarnǎ rece. Uneori lumea pare sugurmatǎ în jurul propriului centru ca un corset de damǎ înfǎşurat în jurul taliei pânǎ la sufocare. Tot miezul fuge în lǎturi ca bobul de strugure din cochilia de soare, pereţii se îngusteazǎ pânǎ devin un tunel şi apoi o conductǎ în care nu mai poţi înainta în picioare, iar glasurile se aud tot mai departe întâi ca un clocot, apoi ca un murmur şi în fine doar ca o pǎrere. Lumea se reduce la un inel, la un cerc asemeni celui folosit de dresorul de lei. Hoop înainteee… Hoop înapoiii… Şi în fine ultimaaaa sǎriturǎ… stingeţi luminile, daţi foc inelului…
Oleeee…
Aplauze vǎ rog!

sâmbătă, 4 octombrie 2008

fluturi troieniţi

am ieşit astǎ searǎ în grǎdinǎ; tare rǎu trebuie sǎ-l fi mâniat plantele pe Dumnezeu… ;
primǎvara explodeazǎ în verde; umplu câmpurile şi cerul, coloreazǎ zidurile caselor şi inimile, se îngânǎ cu gâzele şi se joacǎ cu pǎsǎrile; apoi brusc, înainte ca firul de iarbǎ crud sǎ se întǎreascǎ, vine prǎpǎdul; arşita cuprinde totul ca un pârjol, limbi de foc maturǎ pǎmântul şi cerul îşi inchide albastrul stǎvilindu-şi lacrimile; şi asta luni de zile; doar soare înǎbuşitor şi secetǎ; plantele mor în picioare… culoarea se scurge înapoi în pǎmânt şi frunzele devin gri ca ţǎrâna, încet încet capǎtǎ o texturǎ de piele îmbǎtrânitǎ; florile se strǎduiesc sǎ împingǎ linţoliul caliciului şi ies la luminǎ de cele mai multe ori bolnave ca un fetus dintr-o relaţie incestuoasǎ…; şi tac, nu mai cântǎ, nu mai suspinǎ, nu mai respirǎ…; ca şi cum El s-ar fi luat cu alte treburi şi ar fi uitat complet, dar complet de ele….
apoi la fel de brusc vine toamna… soarele alunecǎ uşor ca o lianǎ peste frunzele palide; le mângâie; stropii de ploaie umplu toate suspinele dintre nervuri şi culoarea le revine în obraji; şi râd în soare; timid ca un pacient ieşit pe treptele spitalului sǎ respire; sunt mai subţiri ca de obicei şi mai firave…; mai zboarǎ o zi, douǎ, nouǎ lângǎ fluturii rǎtǎciţi pânǎ când frigul le închide definitiv ochii…..

p.s.
cam aşa-i pe aici prin dobrogea, poate la voi e altfel…..

joi, 2 octombrie 2008

povestea pantofarului şi a prinţesei de habsburg

stǎ la ultima masǎ înspre geam; în colţ de tot; o mǎsuţǎ micǎ de douǎ persoane; e singur; a intrat doar ca sǎ mǎnânce un hotdog şi sǎ bea un suc; e cald, e prea cald; îşi scoate o ţigarǎ şi începe sǎ o rǎsuceascǎ între degetul mare şi arǎtǎtor; e ultima; strânge pachetul în pumn şi îl lasǎ sǎ alunece în scrumierǎ; cu gesturi mecanice îşi aprinde ţigara, trage fumul în piept, apoi îl aruncǎ afarǎ cu nerv ca şi cum ar încerca sǎ scape de toatǎ apǎsarea din suflet; degetele de la stânga alunecǎ singure spre pachetul de ţigǎri tocmai lepǎdat şi îl rostogolesc în scrumierǎ;
în stânga doi tineri se sǎrutǎ; nu li se vǎd feţele; sunt lipite aşa de vreo zece minute şi nu dau semne cǎ ar avea de gând sǎ se dezlipeascǎ; mai spre centru o mamǎ cu trei copii; puştii fac o hǎrmǎlaie grozavǎ; apoi doi oameni în vârstǎ; i-a zǎrit de cum au intrat, s-au dus glonţ la tabelul de preţuri, au şuşotit ceva, apoi au cerut o plǎcintǎ cu vişine şi o cafea; acum fac schimb, el ia jumǎtatea de plǎcintǎ rǎmasǎ şi ea cea de cafea; mai sunt câţiva tineri; sunt exuberanţi şi gǎlǎgioşi; din când în când izbucnesc în hohote de râs; doi dintre ei se ridicǎ şi pleacǎ; în spatele lor o femeie; ochii încearcǎ sǎ panorameze mai departe spre dreapta dar femeia nu-i lasǎ; cum de nu a vǎzut-o, e orbitor de frumoasǎ; nu e o puştoaicǎ, are probabil treizeci şi cinci, patruzeci de ani, poate chiar patruzeci şi cinci; dar are trǎsǎturi frumoase, o faţǎ delicatǎ, cu privirea sfioasǎ, gene lungi; nu are nici un fel de machiaj sau cel puţin aşa i se pare de la distanţa la care se aflǎ; la gât are un şirag de perle iar în urechi o pereche de cercei rotunzi de aur, având o perlǎ mare în mijloc; îşi îndreaptǎ spatele încercând sǎ se ridice cât mai sus pe spǎtarul scaunului pentru a-i vedea mâinile; are mâini frumoase, degete lungi şi un inel cu piatrǎ micǎ pe inelarul de la stânga; nu poartǎ verighetǎ; prin pǎrul unei puştoaice cu gura mare şi ciuful verde încearcǎ sǎ desluşeascǎ ce are în faţǎ; doar o cafea şi o prǎjiturǎ; i se pare cunoscutǎ figura, aşa inocentǎ şi delicatǎ; aaa…. îşi aminteşte, seamǎnǎ cu prinţesa diana, doar cǎ are un chip mai matur, mai puţin copilǎros; priveşte undeva departe şi din când în când iese din reverie, pleoapele îi tresar de douǎ trei ori, apoi apucǎ cu douǎ degete toarta ceşcuţei de cafea şi soarbe o gurǎ micǎ, ţuguindu-şi buzele ca un copil; lasǎ ceşcuţa, apucǎ şervetul, îl apasǎ de patru cinci ori pe buze, abia atingându-le apoi îl coboarǎ în poalǎ; sunt gesturi mici care dau contur unei frumuseţi desǎvârşite; o priveşte pierdut; are buze frumos conturate, roşii, roşu natural, fǎrǎ nici un pic de ruj neîndoielnic, nasul drept şi mic; la coada ochiului abia vizibile douǎ riduri subţiri; apoi privirea îi alunecǎ mai jos, pe gât; şi mai jos…; are un deux-piece de culoarea piersicii; sacoul acoperǎ o bluzǎ albǎ cu guler larg şi colţurile mari rǎsfrânte peste reverurile sacoului şi un sutien roz pal cu margine dantelatǎ; primul nasture al bluzei este deschis; şi al doilea; şi al treilea; pieptul îi tresaltǎ uşor în timp ce respirǎ;
încearcǎ sǎ-şi ascundǎ ochii în palme; printre degete cautǎ sǎ afle dacǎ l-a vǎzut cineva holbându-se la femeie; nu l-a zǎrit nimeni; tinerii de lângǎ masa sa se sǎrutǎ în continuare, oare or fi comandat ceva?!; doamna cu copiii încearcǎ sǎ-i împace pentru cǎ acum, dupǎ ce le-a luat tot ce şi-au dorit, fiecare pofteşte la porţia celuilalt; bǎtrânul şi bǎtrâna se ridicǎ sǎ plece strângând resturile rǎmase cǎtre un colţ al mesei; grupul de tineri s-a mǎrit fǎcând acum o gǎlǎgie infernalǎ; râd în valuri, mai ales fetele; strident, isteric…
ea nici nu clipeşte; are iar privirea pierdutǎ undeva în zare; poate se gândeşte la el, care e plecat departe; şi bine ar fi sǎ nu se mai întoarcǎ - îşi spune în gând; ar vrea sǎ-i vadǎ picioarele; e sigur cǎ are picioare superbe, înmǎnuşate în ciorapi de mǎtase de culoarea pielii; de altfel e înaltǎ, e probabil la fel de înaltǎ ca şi el; a terminat şi sucul dar nu poate sǎ plece pânǎ nu îi vede picioarele; simte o apǎsare mare în piept; nu, de data asta nu mai e din cauza dobitocului ǎla de şef, ştie cǎ e din cauza ei acum; simte cum îi se zvârcolesc înlǎuntrurile, cum îi zvâcnesc tâmplele; buza de sus începe sǎ i se zbatǎ; îşi priveşte degetul arǎtǎtor de la dreapta care nu vrea sǎ mai stea la locul lui şi umblǎ aiurea pe masǎ; nici piciorul nu mai vrea sǎ şadǎ unde l-a pus; se ridicǎ pe vârf şi bâţâie în sus şi în jos ca un carusel stricat; îşi apasǎ palma pe genunchi şi piciorul coboarǎ ascultǎtor pe podea domolindu-se; nu i s-a mai întâmplat niciodatǎ aşa ceva, o doamne, în oraş…; doar când se uita la filme porno sau în fine la femei uşoare… dar acum, pe femeia asta simte cum o doreşte nebuneşte; începe sǎ respire greu cu ochii risipiţi pe pieptul ei care se ridicǎ şi coboarǎ uşor ca un val pe o mare liniştitǎ;
l-a zǎrit; şi-a ridicat ochii exact spre el şi l-a privit fix ca şi cum ar fi ştiut dintotdeauna cǎ stǎ acolo şi o priveşte; apoi a zâmbit; respirǎ sacadat; ştie cǎ s-a înroşit pânǎ în vârful urechilor pentru cǎ simte cum toatǎ faţa îi arde vǎpǎi… sângele nǎvǎleşte vulcanic cǎtre toate extremitǎţile corpului; şi-a dezvelit doar puţin dantura dar are un zâmbet angelic cu dinţii mari şi albi albi…; femeia se ridicǎ; are într-adevǎr picioare superbe, lungi şi frumos arcuite; pantofii cu toc mediu îi îmbracǎ piciorul ca o cupǎ de cristal buchetul miresei; fusta îi cade un deget deasupra genunchiului; are coapse înguste, poate cǎ totuşi are mai puţin de patruzeci de ani; femeia îi face cu ochiul şi îşi imagineazǎ sau chiar vede cum face o mişcare imperceptibilǎ din cap, ca şi cum vrea sǎ spunǎ “vino”; se ridicǎ, apucǎ scaunul de spǎtar cu amândouǎ mâinile, îl împinge sub masa, apoi face doi paşi şi se întoarce privindu-l în ochi; de data asta e sigur; gestul acela spunea “vino” într-adevǎr, pentru cǎ este urmat de altul mult mai clar; se ridicǎ brusc, scaunul cade în urma sa; nu-i mai vede pe tinerii de lângǎ el, oare se mai sarutǎ?!; nici copiii nu se mai aud; i-a potolit – gândeşte trecând în vitezǎ pe lângǎ masa lor; o urmeazǎ cu ochii pironiţi pe fesele ei înghesuite în ţesǎtura finǎ si subţire a fustei; are ceva din mişcarea unui armǎsar, a unui cal de rasǎ; întinde fiecare picior ca un manechin pe podium, dar mult mai încet, mai puţin apǎsat; de parcǎ ar pluti, de parcǎ ar aluneca; în mod curios nu merge cǎtre ieşire; nu, sigur nu merge cǎtre ieşire; intrǎ în toaleta bǎrbaţilor, îl apucǎ de braţ, îl trage spre ea şi îl sǎrutǎ apǎsat pe gurǎ; el cade, cade pe un horn lung şi negru cu mâinile şi picioarele rǎsfirate ca un paraşutist; îi place la nebunie sǎ pluteascǎ aşa; sânii îi apasǎ pieptul, are sânii tari; miros a lǎcrǎmioare; limbile li se împleticesc; i-a muşcat buza, simte cu vârful limbii gustul fad, uşor acrişor al sângelui scurgându-se din ranǎ; încearcǎ sǎ îi cuprindǎ mijlocul dar femeia se fereşte; face un pas înapoi, apoi cu un gest aproape obscen îşi ridicǎ fusta; picioarele ei sunt mai lungi, mult mai lungi decât îşi imaginase; are ciorapii strânşi pe pulpǎ, culoarea piciorului cum bǎnuise; dar nu pentru ca sǎ-i admire el picioarele şi-a ridicat fusta, cǎci merge mai departe şi începe sǎ rostogoleascǎ în jos vǎlurile de mǎtase; gestul îl şocheazǎ; închide ochii; apoi brusc i se face rǎu, simte cum pǎmântul se învârte din ce în ce mai repede, stomacul s-a adunat tot în dreptul omuşorului, simte deja carnea de la hotdog chiar la rǎdǎcina limbii; caldǎ; sucul bolboroseşte în stomac; nu mai vrea s-o atingǎ, nu mai vrea s-o vadǎ, nu mai vrea sǎ audǎ de ea; se rǎsuceşte pe cǎlcâie şi se grǎbeşte spre uşǎ; podeaua e umedǎ însǎ, alunecǎ, se loveşte la cap; apoi totul începe sǎ se înceţoşeze, sǎ se închege în nemişcare; doar picioarele ei fine învelite în mǎtase, cu glezne subţiri şi pantofi bej cu vârfuri ascuţite, înfipte în pupilele lui; nu mai vede nimic, simte doar sângele cum i se scurge pe frumte, pe ochi, şi mai jos pe obraz şi aude un vuiet ca o alunecare pe un tobogan, lung, luuuung, pânǎ pe lumea cealaltǎ….
nu ştie cât a stat aşa în inconştienţǎ; îşi aminteşte doar de mâna bǎrbǎteascǎ apǎsându-l pe umǎr şi zguduindu-l zdravǎn în timp ce un glas grav de bariton îl strigǎ din ce în ce mai insistent:
- domnule, domnule, domnuleeee…. mai serviţi ceva sau aduc nota, cǎ închidem?!