miercuri, 28 mai 2014

Casa cu ferestrele largi încadrate discret de semicoloane cu capiteluri ionice şi cu fusul împodobit cu ghirlande

Domnul Marinjan Gropoşescu se opri, lăsă pe asfalt mica valijoară, îşi şterse cu mâneca stângă a cămăşii sudoarea adunată în broboane mari şi tremurânde pe frunte, apoi îşi continuă drumul spre casă târându-şi cu greu trupul istovit. Nu fusese o delegaţie lungă, doar patru zile, dar toată tevatura îl obosise peste măsură. Drumuri nesfârşite, aşteptări sterpe în gări uitate de lume, figuri strâmbe şi goale de înlăuntruri, discuţii ameţitoare, fraze lungi şi fără pic de substanţă. Sigur, nu era nimic neobişnuit în toate astea, dar condensarea în doar patru zile făcuse ca timpul să pară o sardină plutind cu burta în sus, în sos propriu, într-o cutie ovală de tablă din raftul de la mall. Şi apoi căldura care venise dintr-o dată, fără să-l anunţe în vreun fel, fără să-l tragă de mânecă, sau să-i dea măcar o avertizare aluzivă.
Domnul Marinjan Gropoşescu nu păşea, aluneca asemeni unui melc pe o pojghiţă subţire de dorinţă întinsă deasupra asfaltului ca o secreţie a propriei nerăbdări. Gândurile se vaporizaseră în aburi subţiri ridicându-se deasupra cartierului, lăsându-i privirile goale ca două colivii de peruşi ai caror locatari au decis să urce în plopul din faţa blocului nebăgând în seamă gratiile metalice ale împrejmuirii. Era atât de pierdut încât atunci când ajunse la capătul dinspre mare al străzii constată cu uriaşă surprindere că a trecut pe lânga propria casă fără să o observe. De fapt nu băgase de seamă nici strada însăşi, casele, trotuarele, copacii, florile. Iar totul se schimbase atât de mult în cele patru zile în care lipsise, ca şi cum ar fi păşit dintr-o dată pe alte tărâmuri, pe tărâmuri de basm. Strada era proaspăt reparată, extraordinar de curată, copacii mai verzi şi cu coroane bogate, florile explodaseră în culori, vrăbiile în cânt. Lăsă din nou jos valiza, privi cu un oftat lung marea, apoi se roti pe călcâie şi alunecă uşor spre poarta propriei case. Când ajunse însă în dreptul ei rămase paralizat. Strada se schimbase extraordinar, dar casa, casa era absolut de nerecunoscut. Gardul simplu metalic, care necesita e adevarat oarecare curăţare şi vopsire datorită muşcăturilor de rugină mici ca dinţii de mâţă ce se înfruptaseră cu nesaţ din profilele pătrate fusese înlocuit de o construcţie sofisticată din piatră şi lemn care fura ochiul şi-l învelea în flashuri scânteietoare, muncă desigur a unui arhitect dacă nu celebru, măcar bine-văzut. Apoi curtea suferise o schimbare uluitoare, îngrămădeala de beton şi pământ moştenită de la fostul proprietar şi îmbunătăţită pe ici pe colo cu retuşuri nesemnificative, fiind înlocuită cu o pagină de poveste cum numai în revistele gloss ale nevesti-sii mai văzuse. În faţă covorul de iarbă tuns impecabil, în stânga o felie de verde cu plante pline de flori agresând violent privirile pe care nici măcar nu le cunoştea, în dreapta o parte din vechile lor flori, trandafiri, crini, garofiţe, bujori, sus în ghivece suspendate, plutind parcă deasupra pământului ca nişte păsări cu aripile larg desfăcute, petunii bogate şi lobelia multicolore iar în faţă, între poartă şi uşă, o boltă de glicină prăbuşindu-se sub ciorchinii grei şi îmbătători. Casa fusese de curând zugrăvită cu eleganţă dezvelind privitorului ferestrele largi, mult mai largi decât cele pe care le lăsase când plecase, îndărătul cărora se puteau zări perdele alese cu bun gust, ferestre fiind încadrate discret de semicoloane cu capiteluri ionice şi cu fusul împodobit cu ghirlande, apoi balconul anost ce fusese transformat într-o logie elegantă cu coloane învelite în iedere de-un verde împunător ce se căţărau pe o structură de lemn constituind un umbrar numai bun să te-ascunzi de arşiţa dogoritoare, toate dând casei chipul unei bijuterii tocmai scoasă din cutie.
Din inerţie domnul Marinjan Gropoşescu scosese cheia din buzunar, descuiase, făcuse câţiva paşi pe aleea cu pietricele albe sclipind năucitor. Când se opri brusc ca străfulgerat. Privi scurt spre peretele din faţă al casei, căută din ochi plăcuţa cu numărul ei, apoi se repezi înapoi pe poartă, o închise şi o încuie de două ori. Trecu apoi pe partea cealaltă a străzii şi se aşeză doborât pe marginea de beton a gardului vecinului. Picioarele îi tremurau ca trestiile-n vânt iar inima i se zbătea asemeni unui caras auriu într-un bol mult prea mic. Întremat un picuţ ridică un colţ de sprânceană încercând să cuprindă cu privirea ceea ce căutase prima dată şi nu găsise, plăcuţa cu numărul casei. “Precis am intrat altundeva. Poate am greşit strada. Sau casa. Bine că n-am intrat înăuntru, în casă!” îşi spuse domnul Marinjan Gropoşescu în gând şi când descoperi numărul casei pe gardul din lemn şi piatră conceput precis de un arhitect dacă nu celebru atunci măcar binecunoscut, inima i se sfâşie pe dată. Era exact numărul pe care nu dorea să-l zărească. “Şi atunci?! Atunci ce s-a întâmplat?! Cum s-a putut ajunge până aici?!” se perpeli domnul Gropoşescu fără să poată găsi un fir de care să se lege întru despletirea misterului în care fusese înfăşurată casa dumisale. Şi deodată tot cerul i se prăbuşi în creştet! “Bibilica... Bibilica...” icni el de câteva ori amarnic, încheind cu un horcăit dezgustător. Bibilica era numele de alint al nevesti-sii. Numai ea ar fi putut să pună la cale totul. Doar îl bătuse la cap de atâtea ori “De ce nu zugrăveşti şi tu casa, că uite cum a ajuns, ai văzut Neghineştii ce frumuseţe au scos din urâţenia aia a lor. De ce nu mărim şi noi un pic ferestrele ca să ne intre mai mult soare?! De ce nu faci şi tu ceva cu balconul ăla ca să pot ieşi şi eu ca o prinţesă să-mi beau cafeaua fără să mă bată soarele în cap şi să uite la mine de peste drum năsosu ăla de Năsturache.” Ooo... şi câte şi mai câte nu-i spusese. Dar el le luase pe toate ca pe o dorinţă îndepărtată, ca pe un vis nestins. Ei uite că Bibilica se opintise, se organizase, îşi făcuse toate socotelile şiii... “Ohhh Doamneeee...” icni domnul Gropoşescu din nou, de data asta trecând la o palmă pe lângă ditamai infarctul. “Ohhh... Doamneee... cât or fi costat toate astea?! O avere! Desigur că banii pentru locurile de veci şi pentru sicrie i-a mâncat cu totul, ăia ascunşi de mine pentru zile negre i-a găsit şi i-a umflat... Ei bine, dar restul...?! Suma trebuie să fi fost desigur fabuloasă. Numai grădina trebuie să fi costat o avere. Cu siguranţă a pus gaj casa... Numai aşa ar fi putut face rost de ei...” gândi domnul Gropoşescu rapid şi precis ca un strung de alezat cilindrii de Mercedes. Scos din pepeni de nesăbuitele acţiuni ale doamnei, domnul Gropoşescu se avântă din nou pe poarta creată de un arhitect dacă nu celebru măcar binecotat şi intră în curte. Privi împrejur cu mânie. Totul era perfect, absolut perfect, supărător de perfect. Potecile cu pietriş alb, pasajele din piatră tăind grădina în şerpuiri neaşteptate, florile multicolore şi înmiresmate, fântâna, lacul miniatural, terasele scunde înţesate de plante ornamentale bogate răsturnându-se peste frunţile drepte de piatră ca pletele lui Năstase tenismenul, împănate ici colo cu cuiburi de flori mici şi viu colorate. Totul era impecabil. Şi grădina şi casa... Domnul Groposescu era uluit. N-ar fi bănuit în ruptul capului că vreun meşter român ar fi putut avea atâta bunăcuviinţă ca să facă o treabă ca cea ce i se înfăţişa privirii. Doar în colţul casei, jos, acolo unde zidul se îmbină cu poteca care înconjura casa, chiar jos de tot în colţ vopseaua parcă începuse să se scorojească. Domnul Gropoşescu nici nu i-a dat atenţie când a trecut cu privirea prima dată, şi-a spus că nu se poate şi că probabil e un fluture de noapte adormit pe perete, apoi când privirie a trecut la întors peste locul acela ochii i-au rămas înţepeniţi pe perete. “Niciun cub nu-i perfect dacă n-are colţul lăsat de izbelişte” parafrază el vorbele lui Nichita şi nici una nici două se aplecă să cerceteze cu luare aminte cum stă treaba cu cubul perfect şi colţul decis să-i întărească perfecţiunea. Era clar, vopseaua se scorojea. Domnul Gropoşescu băgă uşurel o unghie sub stratul de vopsea care se desprinsese doar pe câţiva milimetrei şi trase încetişor. Bucata de zugrăveală se desprinse fără nicio problemă precum un abţibild de pe hârtia lucioasă care îl suporta. La o privire mai atentă Domnul Gropoşescu constată însă cu surprindere că exact despre asta era vorba, despre o folie subţire şi colorată asemeni unui abţibild care se desprindea rapid ca o piele de şarpe sau ca o coadă de salamandră lepădată de propietara la ananghie. În câteva secunde braţele obosite ale domnului Gropoşescu dezveliră o suprafaţă de câţiva metri pătraţi, iar sub ea... sub ea se dezveleau clar zidurile vechi ale casei, zidurile casei aşa cum o lăsase când plecase în delegaţie, cenuşii, vechi, obosite. Domnul Gropoşescu îşi sumetecă mânecile cămăşii şi se apucă vânjos să jumule folia de plastic de pe toată suprafaţa casei, iar mai apoi a grădinii şi chiar a străzii. Când termină scoase un oftat adânc jumătate de fericire, jumătate de obidă. Strada redevenise ceea ce fusese. Nu era nicidecum strălucitoare aşa cum i se arătase privirii în primele clipe ci era plină de praf, pietricele, cutii de bere strivite, sticle de plastic, ambalaje de snacksuri, hârtii, filtre de ulei, chiştoace şi pachete de ţigări mototolite, copacii erau jumuliţi şi blegi ca nişte găini încălecate de cocoşul ogrăzii, florile erau pline de praf nelăsând să răzbească nicio mireasmă şi nicio culoare, păsările erau ghemuite toate într-un tufiş la Anghelache trei case mai încolo şi stăteau ghemotoc ca nişte gheme de lână în cutia bunicii. Casa era exact aşa cum o lăsase, cenuşie şi ternă, grădina atât cât putuse să o învie...
Domnul Gropoşescu răsuflă uşurat şi băgă mâna în buzunarul pantalonilor după cheile de la casă. Totul nu fusese decât o iluzie, o minciună sfruntată care n-avea să facă bine nimănui. Domnul Gropoşescu găsi cheile şi se aplecă spre yală pentru a o înfige pe cea mijlocie în locaşul ce-i era sortit. Şi atunci, aplecat aşa de şale pe jumătate, cu un ochi la yală şi cu altul la pereţii casei, zări crăpătura. Era o crăpătură veche de când lumea, una mică, mai mică decât unghia de la degetul mare. O ştia dintotdeauna dar niciodată n-avusese curiozitatea să vadă ce se ascunde îndărătul ei şi nici nu o considerase o problemă. Zgândărit însă de cele petrecute mai devreme scoase cheia neîntoarsă din yală, coborî treptele, se apropie de zid şi apăsă uşurel cu degetul pe marginea crăpăturii. Zidul de fărâmiţă prăfos la început, apoi răscolită crăpătura se căscă din ce în ce mai larg încât domnul Gropoşescu putut să-şi petreacă palma prin trânsa fără osteneală. Bărbatul se înfioră. Cu cheia aflată încă în mâna dumisale scurmă şi mai mult în crăpătură şi imediat descoperi sub tencuială un plastic gros ca un carton asfaltat. O clipă crezu ca e de la hidroizolaţie dar trăgând de el constată că bucata de plastic se desface în sus spre ferestre. Iar sub ea… iar sub ea… Domnul Gropoşescu se aşeză pe vine, apoi se târî gâfâind până la marginea treptelor. Sub plasticul gros pus Dumnezeu ştie când se dezvelea o altă casă. O cu totul altă casă. Deciii… deci nici ceea ce cumpărase şi credea cu convingere că este proprietatea dumnealui nu exista în realitate. Fusese minţit, fusese clar păcălit… Şi oare câţi alţii o mai făcuseră?!
Domnul Gropoşescu inspiră adânc. Simţea că se sufocă îngrozitor. Lărgi nodul de la cravată, apoi o desfăcu cu totul şi o lepădă peste trandafiri. Îşi scoase apoi din mers tacticos cămaşa, maoiul, pantofii, pantalonii cărora le dădu drumul unul căte unul peste irişi şi peste tufişurile de buxus şi porni cu paşi mărunţi şi cu ochii împăienjeniţi de neputinţă spre mare...

sâmbătă, 10 mai 2014

Cu o zi înaintea sfârşitului lumii

   Nimic nu prevestea ceea ce avea sǎ se întâmple. Cu o zi înainte ca lumea sǎ disparǎ, lumea aşa cum o ştim noi, oamenii îşi vedeau de treburile lor, soarele îşi urmǎrea traseul bine stabilit pe bolta cereascǎ, copacii îşi tremurau frunzele sub adierea uşoarǎ a vântului, vrǎbiile ciripeau vesele. Este adevǎrat, cam cu un an înainte apǎruserǎ primele zvonuri. Un ziar de scandal publicase câteva fotografii privind o presupusǎ aterizare a unor extratereştri pe Terra. La prima vedere fotografiile pǎreau a fi trucate, şi trucate într-un mod grosolan, aşazisa navǎ spaţialǎ arǎtând exact ca o cutie de conserve cu sardine, iar locul unde aterizase nedescoperind privirii altceva decât o adânciturǎ în sol ca o urmǎ a unui toc de cizmǎ bǎrbǎteascǎ. Vehemenţa cu care americanii au negat însǎ aceastǎ ştire absolut ridicolǎ a ridicat multe suspiciuni şi a fǎcut ca mesajul sǎ fie tratat cu mai multǎ atenţie decât ar fi bǎnuit autorii reportajului. “Cine se scuzǎ se acuzǎ” bombǎneau marile agentii de ştiri, atrǎgând atenţia cǎ americanii s-ar fi putut afla în situaţia de a fi capturat o navǎ extraterestrǎ cu pasageri vii.
   Nici un semn nu avea sǎ valideze însǎ aceastǎ presupunere în urmǎtorul an deşi orice rǎbufnire în extraordinar a realului avea sǎ fie consideratǎ un argument în plus întru confirmarea sa. Şi pe mǎsurǎ ce timpul se scurgea ideea cǎ extratereştrii se aflǎ printre noi s-a înşurubat în mintea tuturor ca un vierme subţire într-un mǎr putred, ajutatǎ la început de anunţurile agasante ale agenţiilor de ştiri iar mai apoi de dorinţa oamenilor de a-şi lepǎda neputinţa istovitoare şi a o arunca în cârca altcuiva. De altfel, doar în oraşul nostru mai multe evenimente aparent banale au luat întorsǎturi complet neaşteptate atunci când populaţia avidǎ de extraordinar a interpretat în mod cu totul spectaculos întâmplǎri cât se poate de lumeşti.
   Astfel, alunecarea de teren din mai, în urma cǎreia satul Vultureşti s-a dus cu totul la vale cale de vreo doi kilometri a fost pusǎ desigur pe seama extratereştrilor. E adevǎrat cǎ aura de mister a poveştii a fost amplificatǎ şi de faptul cǎ alunecarea a avut loc în straturile superficiale ale solului, întregul val de pǎmânt deplasându-se ca un covor fermecat fǎrǎ ca vreuna din case sau oamenii sǎ fi avut ceva de suferit. “Vǎ spui eu maicǎ cǎ e mâna la ǎştia veniţi din cer. Au avut nevoie sǎ sape dupǎ ceva bogǎţii care le trebuie lor acolo sus şi ne-au dat la o parte ca pe o ţoalǎ murdarǎ ca sǎ-şi facǎ ei treaba” a spus tanti Marioara la teveu scuipând în sân de trei ori şi fǎcând cu spatele tot atâţia paşi pentru alungarea Necuratului cu pielea verde. “Alunecarea de teren se datoreazǎ acumulǎrilor de gaze din sol, acumulǎri care de altfel au fost previzibile şi continuu monitorate de cǎtre specialiştii noştri, autoritǎţile locale fǎcând eforturi pentru prevenirea oricǎror distrugeri. Pentru aceasta, începând de azi, nouǎ case au fost evacuate, şcoala şi-a încetat activitatea copiii urmând sǎ-şi continue studiile în comuna vecinǎ, iar o cisternǎ a Ministerului de Interne aprovizioneazǎ continuu comuna cu apǎ având în vedere cǎ toate puţurile au devenit indisponibile” a spus sigur pe sine tot la teveu un reprezentant al statului care însǎ la întrebarea “Cum se face cǎ nicio casǎ nu a fost distrusǎ deşi alunecarea s-a facut pe o distanţǎ de ordinul kilometrilor?” a dat neputincios din umeri şi a zâmbit candid “Nu ştiu ce sǎ vǎ spun. O fi mâna extratereştilor. Dar asta vǎ rog sǎ nu daţi pe post!”
   Prin iunie un alt eveniment a rǎscolit viaţa oraşului. Deja ideea cǎ indivizi din spaţiu camuflaţi în oameni de rând se aflǎ infiltraţi printre noi se înşurubase în sufletele tuturor şi crease în oraş o stare de iritare şi de nesiguranţǎ continuǎ. De altfel sub sloganul “sǎ ne apǎrǎm comunitatea” tot mai mulţi cetǎţeni au început sǎ organizeze grupuri de autoapǎrare la nivelul cartierelor. Iniţial s-a spus cǎ e vorba de apǎrarea împotriva hoţilor, dar simpla enumerare a “armelor” folosite de grupurile de autoapǎrare nu te putea duce cu gândul decât la un duşman mult mai puternic ca banalii şuţi. Astfel, în arsenalul brigǎzilor de autoapǎrare puteau fi gǎsite cuţite lungi cu lama zimţatǎ, desfǎcǎtoare de conserve, aruncǎtoare artizanale de flǎcǎri facute din tuburi de spray, ferǎstraie pneumatice, mǎşti de respirat, precum şi vestitul “alien translator” care putea traduce în limba uryuomoco, a extratereştrilor, orice frazǎ pǎmânteanǎ. Cel mai adesea localnicii învǎţaserǎ pe dinafarǎ câteva fraze simple cum ar fi “Quorseno geh cho oulch! Quoug yuc ieal muno?” ceea ce înseamnǎ “Bine ai venit pe Pǎmânt! Cum te cheamǎ?”
   Incidentul care a bulversat însǎ oraşul a avut loc într-o noapte de joi când o arǎtare uriaşǎ gri, cocoşatǎ ca un şobolan, a fost atacatǎ de patrula de poliţie cu arme automate, în urma desconsiderǎrii somaţiilor de a se opri şi a focurilor trase regulamentar în plan vertical, cei în cauzǎ povestind ulterior cǎ au fost convinşi cǎ arǎtarea era o fiinţǎ extraterestrǎ, sau dacǎ nu o fiinţǎ atunci un vehicul al lor. La o analizǎ la lumina zilei a cazului s-a dovedit cǎ vehiculul, cu totul şi cu totul aparte dar semǎnând foarte bine cu un şobolan uriaş, era de fapt un Ford 2004 Thunderbird - FAB1 Concept, maşinǎ de serie micǎ şi extrem de scumpǎ ce fusese cumpǎratǎ de câteva zile de unul din feciorii de bani gata ai unui cunoscut mahǎr din oraş. Care fecior beat mort la ora incidentului, nu-şi mai aminteşte nimic despre întreaga poveste.
   Nu mai puţin interesant a fost evenimentul din august când postul local de radio şi-a întrerupt în mod inexplicabil transmisia şi în locul binecunoscutelor melodii cu Rihanna sau Justin Bieber au apǎrut pentru câteva secunde nişte chiţǎituri ascuţite ca de şoricei. Bineînţeles cǎ acele sunete neaşteptate au fost considerate a fi o discuţie între extratereştri. Degeaba au intervenit imediat şefii postului de radio cerându-şi scuze pentru defecţiunea de la sistemul de amplificare a studioului, degeaba a apǎrut într-un interviu chiar primarul în persoanǎ, cǎci deja toatǎ lumea era în transǎ. Oamenii ieşiserǎ pe strǎzi ca la cutremur cercetând cerul, cercetând depǎrtǎrile, cercetându-se reciproc, în speranţa identificǎrii mǎcar a unei urme de navǎ spaţialǎ sau de respiraţie extraterestrǎ. Trei zile la rând postul de radio a explicat pe îndelete, cu argumente tehnice, cauzele defectului, dar nimeni, absolut nimeni nu le-a dat crezare.
   Dupǎ mai bine de trei sferturi de an de tǎcere şi completǎ ignorare a fenomenului şi la luni bune de la ultimul eveniment cu implicaţii extraterestre însuşi preşedintele ţǎrii a apǎrut public într-una din zile citind pe sticlǎ un comunicat care a lǎsat pe toatǎ lumea cu gura cǎscatǎ. “În urma desfăşurării activităţilor specifice de cǎtre autoritǎţile specializate ale statului având rolul de a asigura securitatea cetǎţenilor patriei şi a bunurilor acestora, vǎ comunicǎm cǎ existǎ informaţii cu o dozǎ de credibilitate demnǎ de a fi luatǎ în considerare privind aterizarea pe Pǎmânt a unor nave extraterestre şi a debarcǎrii unei civilizaţii superioare pǎmântenilor. Având în vedere aceasta facem un apel la întreaga populaţie sǎ nu intre în panicǎ… bla-bla-bla, bla-bla-bla…” Şi erau enumerate apoi o serie de mǎsuri luate de autoritǎţi pentru a apǎra populaţia în eventualitatea unui atac al cotropitorilor. Astfel prima pe listǎ era cerinţa de a identifica orice persoanǎ necunoscutǎ întâlnitǎ în comunitati fie ele sate, comune, zone rezidenţiale, blocuri de locuinţe. Era încurajatǎ delaţiunea ca formǎ de luptǎ. Urmau apoi o serie de mǎsuri luate de autoritǎţi printre care intensificarea cercetǎrii spaţiului aerian şi a comunicaţiilor de orice fel, înfiinţarea patrulelor militare în localitǎţi precum şi desfǎşurarea de forţe mecanizate în teritoriu, punerea în stare de alertǎ a aviaţiei, radiolocaţiei, artileriei antiaeriane, intensificarea spionajul în toate formele sale. Anumite guri susţineau cǎ s-ar fi ajuns pânǎ acolo încât oamenii ar fi fost deja ridicaţi de pe stradǎ aleator şi cercetaţi în stare de hipnozǎ pentru lepǎdarea informaţiile pe care le deţin conştient sau inconştient. Tot interviul preşedintelui fusese împǎnat cu aceleaşi imagini cu cutiile de conserve de peşte, de data aceasta mult mai multe, îngrozitor de multe, înghesuite unele lângǎ altele precum sardinele în cutiile de tablǎ.
   Cel mai interesant din toatǎ povestea asta era faptul cǎ deşi invazia devenise de ceva vreme oficialǎ, mirositǎ de oameni şi recunoscutǎ în cele din urmǎ de autoritǎţi, totuşi nu apǎruse nicio urmǎ cât de cât evidentǎ cu privire la intruşi. Ce nave uriaşe care sǎ întunece New Yorkul, ce lupte aeriene cu aparate ultramoderne, ce intruşi rǎzboinici şi nervoşi ca în “Independence Day”?! Nimic! Doar linişte şi pace. În afara unui murmur continuu creat artificial şi a unei panici evidente nǎscutǎ în urma discursului preşedintelui, în rest nicio urmǎ a extrateştrilor sau a acţiunilor acestora. Cu toate acestea, la nici o lunǎ mai târziu preşedintele avea sǎ declare legea marţialǎ şi sǎ reducǎ la minimum libertǎţile cetǎţeneşti. Alimentele se distribuiau doar pe cartelǎ, gazele şi apa doar între anumite ore, circulaţia pe strǎzi era complet interzisǎ între lǎsarea înserǎrii şi zori. Tancuri grele îşi fǎcuserǎ apariţia în oraş şi stationau în punctele sale importante, în faţa cazǎrmilor, a primǎriei şi a prefecturii, a spitalelor, a staţiei de pompare, a fabricii de ulei. Tunuri antiaeriene şi baterii de rachete uşoare erau staţionate în imediata apropiere a oraşului. Nave militare patrulau continuu aproape de ţǎrm putând fi vizibile cu ochiul liber zi şi noapte, iar în rada portului erau staţionate fregatele "Regele Ferdinand" şi "Regina Maria". Elicoptere ale armatei treceau la fiecare jumǎtate de orǎ pe deasupra blocului fǎcându-mi somnul şi aşa dificil, aproape imposibil, iar avioane de vânǎtoare se ridicau din când în când de pe aeroportul militar din apropiere şi alergau cerul în cǎutarea unui duşman invizibil.
   Şi totuşi, în ciuda intervenţiilor preşedintelui şi a primului ministru şi a nenumǎratelor cazuri în care cetǎţeni vigilenţi dǎduserǎ pe mâna patrulelor armatei indivizi rǎtǎciţi sau strǎini locurilor, niciun inamic nu fusese capturat sau mǎcar observat undeva, oriunde, pe întinsul ţǎrii. Pentru a impulsiona lupta cu inamicul invizibil guvernul pusese la bǎtaie un milion de euro neimpozabili pentru cetǎţeanul care ar fi adus în faţa autoritǎţilor primul extraterestru, fie el viu sau mort. Dar nici aşa nu a apǎrut picior de strǎin.
   - Duşmanul e în noi, e înlǎuntru. Duşmanul e acolo unde nici nu-ţi imaginezi, ne sapǎ din interior, astfel încât ne vom surpa în propria noastrǎ neputinţǎ. Duşmanul ne roade vintrele fǎrǎ sǎ ştim, ne pǎtrunde în vise fǎrǎ sǎ-l cunoaştem, duşmanul nu are forma fizicǎ in care noi l-am învelit, ci una pe care nici mǎcar nu ne-o imaginǎm - declamase într-o zi pe treptele din faţa blocului domnul Calapodeanu, vecinul de la trei, fost profesor de istorie, actualmente pensionar, fǎrǎ sǎ fie însǎ bǎgat în seamǎ de nimeni, cu excepţia a doi puşti care-l priveau rânjind şi cu degetul în nas.
   Cu o zi înaintea sfârşitului lumii oamenii îşi vedeau de treburile lor, soarele îşi urmǎrea traseul bine stabilit pe boltǎ, copacii îşi tremurau frunzele sub adierea uşoarǎ a vântului, vrǎbiile ciripeau vesele. Starea de isterie dispǎruse aproape complet dar fusese înlocuitǎ de fricǎ. Neputinţa guvernului era evidentǎ. Cu toatǎ desfǎşurarea de forţe capacitatea noastrǎ de apǎrare era practic inexistentǎ atâta vreme cât inamicul nu putea fi recunoscut. Pânǎ la urmǎ putea fi oricine, tanti Marioara, primarul, vecinul Calapodeanu, capacitatea civilizaţiilor avansate de a se mula pe realitatea de la faţa locului fiind bine cunoscutǎ. Oamenii înţelegeau asta şi se închiseserǎ cu toţii în sine şi în case. Îşi pregǎtiserǎ provizii, îşi baricadaserǎ ferestrele şi uşile, îşi construiserǎ adǎposturi subterane cu pereţi groşi din beton şi sperau sǎ nu fie ei cei atacaţi.
                                                                      ***
   Afarǎ Angelo zgândǎrea cu un bǎţ lung un muşuroi de furnici. Avea cinci ani şi era copilul din flori al Mariei. În ultima vreme în muşuroi se strânseserǎ atât de multe furnici încât parcǎ dǎdeau pe dinafarǎ. Şi pǎreau din ce în ce mai mari. Angelo le mǎturǎ la început cu vârful bǎţului apoi vârî bǎţul pe gâtul muşuroiului încercând sǎ-l desfacǎ ca pe un bostan şi sǎ urmǎreascǎ insectele în jos spre miezul Pǎmântului. Introduse bǎţul cât era el de lung şi începu sǎ tragǎ de el în toate direcţiile ca şi cum ar fi manevrat schimbǎtorul de viteze al autoturismului. Gura muşuroiului se cǎscǎ largǎ. O camerǎ cam de dimensiunea unei scrumiere îşi lepǎdǎ tavanul şi se deschise cerului. Erǎ plinǎ ochi de furnici înghesuite unele peste altele ca un ghem de râme negre dezgustǎtoare. Angelo nu se mulţumi cu atât şi cǎutǎ un bǎţ mai lung. Nu era prea voinic bǎiatul dar pǎmântul se fǎrâmiţa ca şi cum ar fi fost mestecat înainte de un monstru uriaş, scuipat înapoi şi netezit atent cu dosul palmei.
   - Mamǎǎǎ... – se auzi sfâşiind netulburarea strigǎtul ucigǎtor al pustiului.
   Oamenii ieşirǎ în fugǎ din case şi privirǎ muţi de uimire gura cǎscatǎ la picioarele copilului. Era o groapǎ adâncǎ de vreo şapte opt metri, poate mai adâncǎ, ce dezvelea un întreg oraş subteran al furnicilor organizat pe nivele, cu coridoare de comunicare pe orizontala sau verticalǎ, cu depozite, cu camere de locuit, cu camere de trecere. Şiruri compacte de furnici uriaşe, dese ca picǎturile într-o ploaie repede de varǎ, şerpuiau în sus şi în jos, în stânga şi în dreapta, cǎrând în spinare grǎunţe de pǎmânt dar şi alţi bumbi greu de identificat la prima vedere. Coridoare largi ca nişte autostrǎzi miniaturale continuau sǎ se desfǎşoare în pereţii laterali ca şi cum tot Pǎmântul ar fi devenit un uriaş şvaiţer, o lume subpǎmânteanǎ a furnicilor. A fost ultima privire pe care o fiinţǎ umanǎ avea sǎ o arunce asupra suprafeţei terestre. Într-o clipǎ pǎmântul întreg a început sǎ se surpe, ca un ghetar lovit de apele calde, desprinzându-se în fâşii mari şi prǎbuşindu-se cu zgomot asurzitor. Cu case, cu strǎzi, cu copaci, cu maşini, cu macarale, cu blocuri, totul a început sǎ se cufunde în nisipuri mişcǎtoare. În câteva zeci de minute Pǎmântul s-a rǎsturnat ca un hopa-miticǎ înghiţind lumea de deasupra şi cufundând-o în strǎfundurile sale, în timp ce lumea subteranǎ a furnicilor a ţâşnit la suprafaţǎ ca un imens gheizer cenuşiu.                                                       
                                                                        ***
   Nu suntem mulţi cei care am supravieţuit Marelui Cataclism. Doar o mânǎ de oameni. Poate or mai exista şi alte grupuri supravieţuitoare în alte locuri, dar nu ştim de ei. Cu timpul am reuşit sǎ ne organizǎm şi sǎ continuǎm sǎ supravieţuim. Acum cinci ani am încercat o evadare din subteran dar furnicile au bǎgat imediat de seamǎ şi au astupat hornul pe care încercam sǎ urcǎm, aruncându-ne înapoi în mǎruntaiele Pǎmântului. Suntem în continuare captivi întunericului dar vom continua sǎ luptǎm. Acum ştim cine este duşmanul iar lupta va fi aprigǎ.

sâmbătă, 3 mai 2014

Însingurare

Nu ştiu dacǎ v-am spus dar o vreme am fost şef. Nu e simplu sǎ fii şef, e cea mai grea meserie din lume. Cǎci nu lucrezi cu lemnul ca tâmplarul, cu creionul ca inginerul sau cu vorbele precum poeţii, lucrezi cu oameni. Şi sufletul omului e cel mai dificil material... Am avut multe întâmplǎri ciudate cât am fost şef dar probabil cea care a întrecut-o pe toate a fost cea cu Georgescu.
Georgescu era un tip orişicum. Nu prea avusese noroc în dragoste, nu avusese noroc la bani şi nici la pocker nu prea se pricepea. Ce mai, nu se lipea de fel norocul de el. Altfel era om la locul lui, singuratic, tǎcut, conştiincios, disciplinat. Ne auzeam rar, ne vedeam şi mai rar, ce sǎ ai de discutat cu un om care îşi vede liniştit de treaba lui şi o face bine?! Asta pânǎ într-o zi când vine într-o fuga la mine Panaitescu, şeful lui direct. Dupǎ viteza cu care a intrat în birou şi dupǎ mina sa speriatǎ mi-am spus de cum a intrat “te pomeneşti cǎ Georgescu a cedat nervos şi s-a aruncat de la balcon”. Şi nu numai cǎ am gândit-o dar am şi spus-o cu glas tare. Fǎrǎ sǎ apuce sǎ deşclesteze fǎlcile Panaitescu scuturǎ agresiv din cap. M-am mai liniştit. Dacǎ nu s-a aruncat de la balcon înseamnǎ cǎ nu-i accident de muncǎ şi nu mai vin ǎştia de la autoritǎţile statului pe capul nostru cu controalele. De Georgescu nu-mi fǎceam probleme cǎ ştiţi vorba aia cum c-ar exista un Dumnezeu al beţivilor, cǎ la câţi beţivi sunt nu prea vezi mulţi cǎlcaţi de maşinǎ sau cǎzuţi de la balcon, cam aşa şi cu Georgescu, la cât de rupt de realitate era mai mereu, probabil cǎ avea un aranjament cu Dumnezeu de cǎdea întotdeauna în picioare, iar în cazul ǎsta era chiar simplu sǎ cadǎ în picioare cǎci pǎmântul era dincolo de balustrada balconului, noi având birourile la parter.
Aştept deci ca Panaitescu sǎ-şi tragǎ rǎsuflarea şi sǎ-mi spunǎ care-i problema. Panaitescu însǎ încearcǎ o datǎ, încearcǎ a doua oarǎ, încearcǎ a treia oarǎ şi în cele din urmǎ vǎzând cǎ din gâtlejul uscat nu iese niciun sunet îmi face semn sǎ-l urmez în birou. Mǎ iau degrabǎ dupǎ el, parcurg holul în viteza a patra, intru îngrijorat în birou şi... totul îmi pare în regulǎ. Nu tu cadavre pe mochetǎ, nu tu sânge pe pereţi. Ahhh... totul pare în regulǎ cu excepţia faptului cǎ lipseşte Georgescu. Mǎ sperii iar. L-o fi scǎpat Dumnezeul Georgeştilor o clipǎ din priviri, ǎsta s-a smucit şi l-a cǎlcat maşina.
- Unde-i Georgescu? - întreb şi mai îngrijorat observând chipurile posomorâte ale colegilor de birou care evitǎ sǎ-şi arate ochii, cǎutând sǎ şi-i ascundǎ pe sub hârtiile de pe mese, pe dupǎ monitoare sau chiar printre rafturile cu dosare. Vǎzând cǎ nu primesc niciun rǎspuns, mǎ întorc de-a dreptul nervos spre Panaitescu.
- Unde-i Georgescu Panaitescule, ce naiba, vǎ bateţi joc?
Georgescu n-a lipsit în viaţa lui de la servici, n-a avut nicio întârziere, n-a avut nicio zi de concediu medical, iar în ultimii ani nu şi-l mai luase nici pe cel de odihnǎ. Deci lipsa sa din birou era mai mult decât îngrijorǎtoare. Panaitescu tot nu reuşeşte sǎ-şi descleşteze fǎlcile iar în loc de rǎspuns îmi aratǎ cu degetul spre biroul lui Georgescu.
- Bine, bine, ǎsta-i biroul lui, scaunul lui, dar unde-i Georgescu? - şi simt cum îmi ies din pepeni.
Panaitescu tot nu-mi rǎspunde dar continuǎ sǎ ţinǎ mâna întinsǎ înspre birou. Parcǎ suntem într-un film cu Stan şi Bran. Încerc sǎ urmǎresc direcţia indicatǎ de degetul sǎu şi descopǎr în mijlocul biroului o mǎrgicǎ rotundǎ roşie, ca în “Fata babei şi fata moşului”...
Panaitescu se lumineazǎ la faţǎ şi dǎ din cap oftând. Gata m-am prins. Vor sǎ-mi joace o festǎ. N-ar fi pentru prima datǎ. Mi-au mai tras-o şi în alţi ani în mod profesional. Şi nu sunt un tip credul. Dar nu-i asta cǎci lui Panaitescu a început sǎ-i vinǎ graiul.
- El e!
Zâmbesc cu jumǎtate de gurǎ şi cu cealaltǎ jumǎtate mǎ strâmb amar. Ce comedie e asta?! Fac câţiva paşi şi privesc mai de aproape mǎrgica. Seamǎnǎ perfect cu pastilele alea cu ulei de peşte pe care mi le dǎdea maicǎ-mea pe stomacul gol când eram copil. Mǎricicǎ, lunguiaţǎ, cu o membranǎ moale şi un lichid roşietic în interior.
- E Georgescu şefu, el e - sare Violeta. Violeta e spiritul viu al biroului. E taman invers decât Georgescu, plinǎ de energie, vorbǎreaţǎ, veselǎ, neliniştitǎ, nestǎpânitǎ. El e! Dacǎ vǎ spun...
Îmi vine sǎ mǎ urc pe pereţi de draci. Mǎ uit la ceilalţi. Nu mai au ochii în hârtii ci mǎ privesc curioşi. Aceeaşi privire la toţi "da şefu, el e!". Simt cǎ o iau razna. Ori o iau eu ori au luat-o ei deja.
- Întrebaţi-l! - se grǎbeşte Panaitescu sǎ punǎ sare pe ranǎ.
Îl privesc fix şi-l scrutez de sus pânǎ jos. Pare în toate minţile la prima vedere. Dar cum aş pǎrea eu aplecat peste birou încercând sǎ conving o pastilǎ cu ulei de peşte sǎ-şi spunǎ numele?! Şi sǎ mai aparǎ şi Ghiaurul în timpul ǎsta. Doamne fereşte! Aaa... cine-i Ghiaurul?! Ghiaurul e directorul nostru general!
Tot Violeta sare pânǎ la urma sǎ rezolve situaţia.
- Hai mǎǎǎ Georgescule zi ceva, îl ţinem pe şefu aşaaa în picioare?!
Linişte mormântalǎ, mai rǎu decât era la orele de analizǎ matematicǎ din facultate când întreba profesoara "Şi acum cine vrea sǎ iasǎ la tablǎ sǎ facǎ demonstraţia?!" Aţi fǎcut analizǎ matematicǎ în facultate? Ştiţi cum arǎtau demonstraţiile alea care se întindeau pe vreo şapte opt table şi care nu aveau absolut nicio noimǎ?!
Şi atunci spre imensa mea uluire aud un glas care seamǎnǎ perfect, dar absolut perfect cu cel al lui Georgescu, cǎci nimeni nu rostea "io"-ul ǎla cu atâta lehamite ca el.
- Io sunt şefu.
Şi apoi iar tǎcere adâncǎ. De data asta însǎ Violeta nu mai aşteaptǎ invitaţie şi-i dǎ drumul nǎvalnic.
- Îl ştiţi pe Chilugu şefu (Chilugu era Georgescu, aşa îl porecliserǎ colegii, cǎci vorbea aşa de puţin de parcǎ l-ar fi ras cineva zero în cerul gurii şi i-ar fi bǎrbierit toate cuvintele). Tǎcut, stingher, înghesuit. O vreme a fost relativ OK, dar de vreo doi ani s-a tot schimbat. Din rǎu în mai rǎu. S-a închis în el continuu. Nu avea niciun prieten, nu mai ieşea deloc nicǎieri, nu mai vorbea cu nimeni. Şi fizic ziceai cǎ intrǎ la apǎ. S-a uscat, s-a gârbovit, a devenit tot mai mic. S-a închis atât de mult în el încât a ajuns aşa cum îl vedeţi, închis complet. L-am gǎsit dimineaţǎ când am venit pe scaun unde-l lǎsasem, am crezut cǎ-i o mǎrgica rǎtǎcitǎ de vreuna dintre fete. Dar el era, l-am ridicat eu pe masǎ cǎ nu mai vedea nimic de sub birou de acolo.
Am rǎmas cu gura cǎscatǎ. Aşa ceva nu auzisem în viaţa mea. Şi nici nu-mi imaginasem c-am sǎ întâlnesc vreodatǎ. Mǎ uit mai atent la margicǎ. Hmmm... pe bune. Parcǎ înǎuntrul ei, ca şi cum ar pluti în formol într-o sticlǎ la Antipa, zǎresc ochii lui Georgescu. Da, clar, sunt ochii lui Georgescu. Şi mustaţa lui. Mustaţa nu poţi s-o confunzi.
- Aoleuuu... - scap printre buze.
Toţi ochii sunt aţintiţi spre mine. Cu siguranţǎ nu asta aşteptau sǎ le spun, dar sunt luat total pe nepregǎtite. Mǎ depǎşeşte situaţia. "Eşti şef, eşti şef, gǎseşte repede ceva!" îmi vâjâie prin cap ca un ţânţar la miezul nopţii. Mǎ aşez. "Ohhh... Doamne. Şi acum ce facem cu Georgescu?! Doar n-o sǎ ne ducem la maicǎ-sa cu Georgescu în cutia de saprosan: Ştiţi, v-am adus fiul, e cam închis în sine dar e el sutǎ la sutǎ, îl puteţi recunoaşte dupǎ mustaţǎ dacǎ priviţi mǎrgica în lumina. De fapt nici nu e o mǎrgicǎ, aşa cum ar putea pǎrea la prima vedere, e chiar Georgescu în carne şi oase într-o formǎ condensatǎ!" Mǎ ridic şi încep sǎ mǎ învârt prin birou. “Hai, gǎseşte ceva. Gândeşte! Gândeşte!”. Nimic! Trebuie sǎ apelez la ajutor.
- Ce facem cu el acum?! Vǎ daţi seama cǎ situaţia asta nu poate rǎzbate în afarǎ – le comunic tuturor pe un ton grav. Trebuie sǎ gǎsim o soluţie pânǎ la terminarea programului.
- Eu zic sǎ-l punem în ibricul de cafea cu un pic cu apǎ caldǎ şi sǎ-l mestecǎm uşor, poate se desface – sare Maricica care e o gospodinǎ strǎlucitǎ şi aduce la fiecare Paşte şi Crǎciun numai bunǎtǎţi. Aşa fac eu cu biluţele alea de soia, le pun în apǎ caldǎ şi sǎ vezi cum înfloresc şi se fac ditamai bucǎţile de carne şi pe urmǎ mai pun nişte sos şiii...
- Ce apǎ caldǎ tu, vrei sǎ se-înece?! Eu zic sǎ încercǎm c-un beu-mari uşor ca la crema de tort – îi ia apǎrarea Violeta.
Mǎ uit împrejur în speranţa unei alte soluţii cu adevǎrat viabile. Panaitescu însǎ tace, Gheorghiu se mângâie pe burtǎ, Ionescu stǎ cu ochii în pǎmânt... Doar Cristescu sare dintr-o datǎ de la locul lui, ia mǎrgica, o scuturǎ bine prin aer, ciocǎne cu ea în masǎ de trei ori şi se rǎsteşte încruntat.
- Bǎ Georgescule mergi disearǎ la bere?!
Niciun rǎspuns.
- Da la gagici mergi?!
Tot niciun rǎspuns. Cristescu dǎ desumflat din umeri. În mod evident nu suntem pe calea cea bunǎ. Nu-mi pare deloc cǎ problemele lui Georgescu sunt tratate în mod corespunzǎtor, cǎ mergem cǎtre esenţǎ. Pentru a înţelege ce spune imaginea exterioarǎ a unui individ trebuie mers cǎtre înlǎuntruri. Tot aşa dacǎ vrei sǎ schimbi imaginea asta, trebuie sǎ gǎseşti resoartele interne şi sǎ le manevrezi abil.
- Ce-i place lui Georgescu sǎ facǎ?! Sau ce urǎşte mai mult?!
- Îi place sǎ mǎnânce!
- Mmm...
- Îi place sǎ citeascǎ.
- Fugi mǎ!
- Îi place sǎ doarmǎ!
- Ei hai.
- Îi place sǎ stea pr WC.
- !!!
- Vorbesc serios şefu. Se duce rar dar şi când se duce îşi ia Gazeta Sporturilor şi stǎ şi câte o orǎ.
- Muştele.
- Ce-i cu muştele?
- Îl scoteau din pepeni. Nimic nu-l enerva mai tare. Cum le vedea cum scotea ziarul de sub birou şi harşşşt dupǎ ele. Şi dacǎ nu le atingea le alerga prin toatǎ camera pânǎ oboseau şi se aşezau gâfâind pe perdea. Şi atunci scotea artileria grea. Lua douǎ dosare soluţionate şi paaaac le izbea unul de altul prinzând lighioana între coperţile tari.
- Asta e!
Vreo jumǎtate de orǎ ne-am opintit sǎ prindem o muscǎ mai acǎtǎrii fiecare pe unde am putut, prin alte birouri, prin secretariate, pe trotuarul din faţa întreprinderii. Cu cea mai grasǎ tot Cristescu a venit. A adus-o într-un borcan gol de muştar acoperit cu cererea de concediu a Matildei, secretara Ghiaurului. Ne-am strâns toţi într-un colţ şi am dat drumul muştei. O vreme s-a rotit agitatǎ dintr-un perete în altul fǎcând rotocoale largi şi cam neregulate, nedând niciun semn cum c-ar vrea sǎ aterizeze. Apoi s-a oprit pe colţul monitorului lui Panaitescu. De unde o fi simţit cǎ el e şeful nu ştiu! Apoi s-a mai plimbat aparent plictisitǎ pe birouri, peste hârtii, dosare, instrumente de torturat literele şi în cele din urmǎ, tocmai când plana spre cotorul de mǎr din coşul de gunoi, l-a zǎrit pe Georgescu. Nu ştiu cu ce a atras-o Georgescu cǎci dupǎ cum v-am spus nu prea avea trecere la sexul slab dar s-a aşezat fix peste pastiluţa roşie, parcurgând-o de la un capǎt la altul ca şi cum ar fi vrut sǎ-i facǎ masaj cu tǎlpile goale. Georgescu n-a gemut încântat, ci dimpotrivǎ, a scos o palmǎ în afarǎ şi a dat s-o izbeascǎ. Bineînţeles c-a ratat-o. Musca s-a ridicat a fǎcut o turǎ pe deasupra biroului şi s-a aşezat exact în locul de unde plecase. Atunci Georgescu a scos cealaltǎ mânǎ, a lǎsat-o sǎ se scurgǎ viclean ca un sarpe peste birou, i-a dat drumul sǎ se prelingǎ sub el, a prins Gazeta şi jappp, a lovit fulgerǎtor. Dar iar a ratat. Se pare cǎ de când s-a închis în el Georgescu şi-a pierdut şi îndemânarea la vânat muşte. Însǎ ratarea l-a fǎcut sǎ-şi iasǎ cu totul din fire. Intâi şi-a scos stângul din fire, apoi dreptul, apoi capul şi pânǎ la urmǎ a ieşit cu totul. Restul deja nu mai are nicio importanţǎ. Trebuie doar sǎ mai spun ca leşul muştei strivit pe fereastrǎ a fost vitrificat de Violeta la o firmǎ specializatǎ în chestii din astea şi şade de atunci la loc de cinste pe peretele din spatele biroului lui Georgescu.