miercuri, 29 noiembrie 2017

vineri, 24 noiembrie 2017

Baloane de săpun

Multă vreme vecinii din blocul de vizavi au fost invizibili. I-am descoperit într-o seară sprijinit cu coatele pe pervaz în timp ce încercam să-mi scutur gândurile peste marginea sa. O mulțime de ecrane luminoase îndărătul cărora se desfășurau povești neștiute, un fel de masă de montaj pentru marele spectacol în derulare. La parter stă un cuplu de vârstnici. El a fost la piață, iar ea îl ajută să descarce sacoșele. Îl cicălește mereu. Arată insistent cu palma ba spre sacoșe, ba spre frigider. Iarăși a uitat să cumpere ceva, deși ea mereu îi face listă, iar la ieșirea pe ușa îi repetă ce are de cumpărat urmărind cu degetul pe hârtie fiecare obiectiv. Chiar deasupra locuiește Doamna. Se îmbracă mereu cu sacou și are părul coafat înalt, ca un tort de nuntă cu multe etaje. O perioadă am crezut că e singură. Apoi l-am văzut și pe dânsul. A trecut puțintel prin sufragerie cu o ceașcă de ceai către dormitor. La doi stă studenta. Jumătate din zile lumina de la fereastra ei e stinsă. În zilele în care e aprinsă se aude muzica. Până la noi se aude. Se aud și alte glasuri. Cred că are lumina conectată la un dispozitiv musical. Acum studenta e în sesiune. E liniște în apartamentul ei. Și hârtii. Peste tot! La trei e o familie cu doi copii. Copiii aleargă prin toată casa. Ea țipa la ei să se potolească. El îi mângâie pe cap și o roagă să nu-i mai certe. Copiii încep iar să alerge.
De vreo lună am început să-i urmăresc cu atenție în fiecare seară și am descoperit ceva uluitor. De fiecare dată când vecinii mei din blocul de vizavi sunt triști culoarea luminii din apartament alunecă spre nuanțe brumării, în timp ce atunci când zâmbesc lumina urcă spre tonuri înalte de alb, galben pai sau roz. Ba mai mult, ceea ce este cu adevărat incredibil e alunecarea apartamentelor. Apartamentele celor care sunt triști sau se ceartă cad mereu greu spre parter, în timp ce acelea în care înflorește zâmbetul, urcă spre acoperiș. În fiecare seară oamenii îmi apar la etaje diferite ca și cum întreg blocul ar fi un dulăpior cu sertărașe în care piesele sunt așezate după culori. De exemplu, doctorul era bleu-întunecat ieri la parter, iar astăzi îl văd galben la doi, în timp ce domnișoara roză de la trei, care n-a coborât niciodată de acolo de când urmăresc mișcările din bloc, îmi apare azi la parter blue toată. Nu-mi dau seama dacă ei înțeleg ce li se întâmplă, dar par liniștiți cu viața pe care o duc, iar faptul că în fiecare zi când vin de la servici trebuie să-și caute apartamentul care umblă aiurea printre etaje, nu pare să-i deranjeze deloc.
Azi m-am gândit să fac un exercițiu și le-am cumpărat tuturor celor din blocul vecin câte o floare. Doamnei i-am cumpărat o cală, pensionarilor un ghiveci cu mușcate, familiei cu copii un buchet de crizanteme, iar studentei un trandafir. Blocul de vizavi e acum ca o păpădie. Toate apartamentele s-au strâns ghemotoc în vârf, de parcă ar ședea în rotundul unui inel pentru baloane de săpun. Sunt în întregime alb-gălbui, pal-gălbui…


miercuri, 22 noiembrie 2017

lentila clipei
răscolind înlăuntrul -
nisip pe obraz


luni, 20 noiembrie 2017

înlăuntruri

nu pot duce pe umeri atâta delicatețe
a spus scâncind melcul
lepădându-și cochilia
pe care toamna i-o brodase migălos
cu broboane strălucitoare de rouă

în urma-i cărare de lacrimi


miercuri, 15 noiembrie 2017

liniști

adunase într-un borcănel albastru
cu capac mov filigranat
night skin care 20,5 ml clarins
tăcerile dintre două scâncete de greier
iscate-n miez de noapte

din când în când clătina borcănelul
ascultându-le cu ochi mari adâncirea


sâmbătă, 11 noiembrie 2017

casnică

marcelo se trezește întotdeauna cu noaptea în cap
pentru a merge la muncă
își lasă săruturile pe noptieră
într-un bol roz de porțelan subțire
cu margini aurii
ei îi place să ronțăie toată ziua câte ceva


joi, 9 noiembrie 2017

Patimi

Compania la care lucrez e o companie serioasă. Și profitabilă, chiar foarte profitabilă. Anul trecut, ca urmare a rezultatelor financiare extraordinare pe care le-am avut, au fost renovate toaletele. La fiecare etaj. Din camera albă cu var prăfuit în care câte un tub de neon pâlpâia necontenit atârnând în firele galbene, cu chiuvete ruginii la care niciodată nu se închidea apa și veceuri veșnic înfundate, a răsărit o minune de sală de baie, cu nimic mai prejos decât cele din camerele de hotel luxoase de pe Croazetă, cu faianță și gresie albastru închis cu văluriri de bleu și bleumarin, cu blat lung din imitație autentică de marmură, cu chiuvete încastrate având robineți strălucitori într-un singur corp, cărora abia le găsești seama când vrei să dai drumul la apă, cu dozatoare de săpun prelingându-și lichidul ca mierea pe degete, cu deodorante de baie care miros a roze înnebunindu-te imediat ce ridici capacul de la veceu, cu prosoape de hârtie coborând cuminți și ordonat din cutia de plastic precum cărțile de joc în pasiențele câștigătoare, cu lămpi mascate sub onduleuri de rigips care-și susură lumina pe sub marginea oglinzilor uriașe, cu pisoare dotate cu fotocelulă care dau drumul unui fuior subțire de apă imediat ce te apropii și îl întrerup degrabă ce te-ai încheiat... Pfuu, sunt o mulțime de noutăți extraordinare. Ce mai, e o nebunie incredibilă ce s-a întâmplat. Îți vine să-ți petreci toată ziua aici, mai ales că e cald și bine de la invertoarele care zumzăie discret, indiferent cât de frig și urât e afară sau în birou, iar veceurile sunt întotdeauna curate lună, soare, stele, să poți bea cafea din ele, pentru că are grijă de dânsele o umbră de om care apare din când în când pentru a curăța și împrospăta locul.
E adevărat că ca la noi, românul și-o dă degrabă în petec și baia a început să fie folosită ca loc de fumat, având în vedere și că a venit iarna iar fumatul în birouri e strict interzis. Degeaba a trimis Direcțiunea o hârtie pe mail dar și pe ușa de la baie lipită cu scotch, în care spunea clar că fumatul în toalete e strict interzis, iar cei ce vor fi prinși asupra faptului vor fi aspru pedepsiți, ba mai mult, că în curând vor fi instalați senzori de fum, ca în veceurile de la avioane, degeaba a trimis-o pe doamna Marinescu, șefa de la HR, să treacă în fiecare zi pe lângă toaleta bărbaților mai ceva ca Ionescu de la Marketing pe lângă biroul Maricicăi, că nimeni nu s-a sinchisit. Recunosc că și eu, furat de valurile patimii, am început să trag câte un Rhodes când mă așezam pe colacul cald și în cămăruță mirosea amețitor a roze în timp ce gresia își unduia albastrul cu irizații de bleu și bleumarin, de parcă aș fi plutit pe lacrima unui lac din Elveția departe de orice suflet de om. E adevărat că nu poți pluti prea mult, căci mereu apare câte cineva să te deranjeze, ba să se spele pe dinți, ba pe mâini, ba să se ușureze, ba doar să se pieptene, ba chiar numai să arunce un ochi, să uuu-uie lung și să plece rapid. P-ăștia cu pieptănatul îi detectezi cel mai greu, căci nu fac niciun zgomot, doar fâșâie scurt când își scot pieptenul din portofel și mai țocăne din tocurile tari în drum către ușă. P-ăia cu uitatul îi detectezi și mai greu, ca pe păsări, doar după ciripit...
Cu Rhodes am început de la una pe șezut. Timid, circumspect, cu un evident sentiment de vinovăție în suflet. Însă mi-au plăcut așa de mult că am trecut la două, trei, sau chiar patru pe sesiune. Sunt scurte dar suculente. În ultima zi de Dan Rhodes am tras nu mai puțin de șapte. Pe nerăsuflate. Apoi când am terminat Antropologiile am trecut la cele lungi. Am băgat repede niște Philip O’Ceallaigh, mai ales că sunt fabricate în România, apoi Neil Gaiman, Kurt Vonnegut Jr. și altele asemeni. Le-am savurat din plin. Mi se părea totul atât de grozav și mă simțeam atât de bine încât mi-am luat și laptopul cu mine, ca să nu mai fac atâtea drumuri de la birou la toaletă și de la toaletă înapoi. O jumătate de timp o alocam businessului, a doua jumătate poveștilor. Șeful nici n-a băgat de seamă că nu sunt în birou. Îi trimiteam toate rapoartele pe mail ca și până atunci, iar la ședința lunară ieșeam cuminte din cabina mirosind a roze și mă prezentam la raport. Ecusonul îl trec prin cititor le plecare și la sosire ca de obicei și totul merge strună.
Acum mă gândesc cu groază că se apropie sărbătorile. Clădirea de birouri o să fie închisă de pe 24 decembrie până pe 2 ianuarie. Nu cred că o să mă lase să intru. Până atunci trag tare, mai am vreo sută cincizeci de pagini din Minciunile pe canapea ale lui Irvin Yalom. Luna asta o dau gata. Apoi vine iar fiorul alegerii...


sâmbătă, 4 noiembrie 2017

cu roșu hrănind
apusul incandescent;
noaptea ezită

zâmbetul tău

zâmbetul tău nesfârșit...
toată lumea crede că îți crește din buric
ca o floare cu rădăcinile bine înfipte în pământ
doar eu știu că el se naște de mai departe
din piept, din pântec, din pulpe, din tălpi
trece prin rotundul pământului ca printr-un ghiveci
prea mic pentru o rădăcină atât de ramificată
venind tocmai din partea cealaltă, nevăzută, a lui…


joi, 2 noiembrie 2017

pe muchii de lemn
odihnindu-se urma
clipei prelinse