vineri, 30 septembrie 2011

Mândră ţară, tânăr colţ de rai

Vecinu Georgescu crede că toate nenorocirile dumnealui vin de la terasa deschisă de ceva vreme peste drum de casa dumisale. Prima acţiune de luptă împotriva cotropitorilor a domnului Georgescu a fost să-şi monteze pe trotuar câteva borduri cu formă aleatorie şi grele de vreo sută şi de kile rezultate în urma concursului Borduriada organizat la nivel naţional cu sprijinul domnului … (nu dăm nume că nu facem politică) şi a firmei sale de borduri … (nu dăm nume că nu facem politică). Astfel, maşinile care opresc la terasă sunt obligate să ferească bolovanii de beton şi să se adăpostească ceva mai spre capătul străzii până stăpânii lor se hrănesc şi se adapă în pauza de prânz.
În plus, în fiecare zi când vine de la servici, domnul Georgescu se opreşte în faţa curţii pentru a culege toate sticlele de plastic, hârtiile şi chiştoacele presupus a fi lepădate de consumatorii terasei de vizavi în momentele de aşteptare ale blondelor cu picioare lungi sau ale maşinilor cu mulţi cai nechezând nerăbdător şi le azvârle tacticos pe trotuarul din faţa stabilimentului mai sus menţionat.
În fine, sâmbăta şi duminica vecinu Georgescu strânge din gospodărie toate borcanele pe care doamna Georgescu le-a golit de conţinut, conţinut ce s-a stransferat încetul cu încetul în intestinul gros al dumisale şi le izbeşte zâmbind malefic de pământ pe locul viran de lângă casa sa, unde se grăbesc să parcheze în fiecare zi fericiţi (pentru o vreme) că au găsit un loc liber de parcare primii zece incumbenţi cu maţele ghiorţăind de foame.

PS1: Domnul Goergescu face în fiecare dimineaţă la cântatul cocoşilor gimnastică de înviorare la bustul gol.
PS2: Domnul Georgescu cară la capătul zilei pe-nnoptat, cu un cărucior de butelii adaptat, moloz de la o lucrare executată în regie proprie în curtea dumisale şi îl aruncă de-a dura pe faleză spre mare…
PS3: De data asta n-am inventat absolut nimic dar, nu-i aşa, viaţa bate poveştile…

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Şah

Mă priveşte fix, cu buzele subţiri sfâşiindu-se una pe alta aşa cum se sfâşie ziua cu noaptea la răsăritul sau la apusul soarelui şi cu ochii împăienjeniţi de mânie precum ceaţa deasă acunzând privirii călătorului strălucirea oraşului. De fiecare dată când ne certăm se comportă la fel, îşi pecetluieşte buzele, mă sfârtecă cu privirea şi îşi scoate tacticos tabla de şah începând să înşire piesele ca pe o armată de soldaţi hotărâţi să schimbe lumea. Orice aş încerca să fac se ascunde înapoia privirii sale ca şi cum împrejmuirea cu cai, nebuni, turnuri şi regine l-ar izola de lume precum o cupolă de sticlă atât de rar înfloritul titanium amorphophallusul.
- Tu nu înţelegi că nu se poate să desfaci lumea până în cele mai mici bucăţele şi să-i pipăi măruntaiele calde aşa cum încerci tu?! – mă strădui să îi explic în timp ce el aranjează tacticos pe tablă în pătratele egale piesele de şah, ca un fachir cuiele pe patul de lemn, fără să mă bage în seamă. Lumea trebuie privită de sus dacă vrei s-o înţelegi, aplecându-te pierzi privirea de ansamblu, pierzi contextul, fundalul. Te înneci în detalii.
Nu mă priveşte, cuvintele mele trec pe lângă dânsul ca o ploaie de vară peste zgribulitele vrăbii. Nici o tresărire a feţei nu indică faptul că ar auzi ceea ce-i spun. A terminat de aranjat piesele şi dă drumul jocului. Deschide din stânga agresiv dar demodat cu Gambitul Evans. Sacrifică conştient pionul de la B sperând să acapareze mijlocul tablei de unde să controleze jocul ca un far intrarea în port.
- Pui prea multă patimă – îi spun privindu-l cum stă îngândurat, cu mâna sub falcă, calculând opţiuni, analizând posibilităţi, adulmecând următoarea serie de mutări. Niciodată nu se gândeşte la mutarea pe care vrea să o facă la următorul pas, aceea e deja stăbilită. Încearcă să-şi imagineze ce gândeşte adversarul şi filtrează multitudinea de variante pe care le are în funcţie de ceea ce ştie despre adversar şi despre felul lui de a gândi, stabilind următoarea serie de şapte opt mutări cel puţin.
Acceptă cu dreapta pionul otrăvit de la B şi încearcă să prevină cedarea centrului teatrului de luptă. Retrage nebunul la A5 şi caută să-şi dezvolte piesele ţinute prizoniere de un nenecesar învârtit în jurul cozii.
- Nu există alb şi negru, înţelegi?! – îi spun, apoi îmi muşc buza. Să-i explic că nu există alb şi negru e ca şi cum aş vorbi de funie în casa spânzuratului. Dar nu am ce face, trebuie să-mi duc pledoaria până la capăt, deşi am un minus din start şi el ştie asta foarte bine căci contabilizeaza fiecare mişcare greşită a mea.
- Lumea e gri. Nu putem să o despicăm în alb şi în negru, în bun şi în rău, în frumos şi în urât. Dejurîmprejurul e un tot, trebuie să-l iei aşa cum e şi să sădeşti sămânţă de alb acolo unde crezi că va încolţi. Nu încerca să găseşti pajişti de alb căci nu există, ştii foarte bine.
Stânga a acaparat centrul ca un general care şi-a aşezat trupele pe dealuri şi aşteaptă ca duşmanul să-i cadă în plasă la prima mişcare greşită. Dreapta, deşi are un uşor avantaj numeric nu reuşeşte să se desfăşoare, e prizonierul propriei neputinţi. Are idei, are forţă dar nu mai are timpul necesar. E într-o continuă alergare fără să-şi poată controla mişcările şi viitorul.
A început să se enerveze. O venă subţire pe tâmpla stângă zvâcneşte impulsiv ca şi cum ar încerca să pompeze pe acolo ultimele rezerve de energie. E încrâncenat. Nu-şi ridică ochii de pe tablă, nimic nu mai există în jur, nici măcar eu. E singur. El, piesele negre din dreapta şi piesele negre din stânga. Nu joacă niciodată cu albele. Nici pătrate albe nu sunt, doar negre.
Ca din senin, venind de niciunde, o adiere de vânt se înteţeşte rostogolindu-se de-a dura peste vârful teilor şi se transformă ca un zmeu într-o rafală scurtă. Apucă obraznică, fără nicio încuviinţare, tabla de-un colţ şi o azvârle cât colo împrăştiind piesele de jur împrejur. El mă priveşte îngrozit ca şi cum dezvelirea de piese l-ar fi lăsat stingher pe muchia ascuţită a lumii într-un echilibru instabil.
Nu ştiu ce să-i spun ca să-l liniştesc... Chiar nu ştiu... Dar îi voi aduce mâine altă placă de şah şi un set nou de piese!

duminică, 11 septembrie 2011

Chestionarul lui Proust

Sper ca in curand sa ies din norisorul in care n-am ratacit si de unde nu se mai vede nimic imprejur. Un prim pas ar fi leapsa lui Cosmin pe care am primit-o de ceva vreme si pe care o execut in insulita aceasta de timp liber...

1. Principala mea trăsătură:
Echilibrul
2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat.
Corectitudinea
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie.
Frumusetea interioara si exterioara (macar asa.... un procent semnificativ din amandoua)
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei
Bunul simt
5. Principalul meu defect
Permeabilitatea
6. Îndeletnicirea mea preferată
Visatul
7. Fericirea pe care mi-o visez.
Sa gasesc timpul si locul potrivit pentru visat
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire.
Durerea celor dragi
9. Locul unde aş vrea să trăiesc.
Undeva la munte, printre brazi, iarba grasa si flori, departajor (dar nu foarte foarte departe :) ) de lumea „civilizata”
10. Culoarea mea preferată
Bleu
11. Floarea care-mi place.
Lacramioarele
12. Pasărea mea preferată.
Nu m-am gandit niciodata. Imi plac pasarile mari care pluteeesc aparent fara nici cel mai mic efort
13. Prozatorii mei preferaţi
Sud-americanii
14. Poeţii mei preferaţi
Minulescu, Bacovia, Nichita Stănescu, Emil Brumaru
15. Eroii mei preferaţi din literatură
N-am dar incerc din cand in cand sa creionez cate unul...
16. Eroinele mele preferate din literatură
Asijderea
17. Compozitorii mei preferaţi
Chopin, Bach, Brahms, Vivaldi...
18. Pictorii mei preferaţi
Natura
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală
N-am. Sunt si greu de gasit. Iar dupa ce ii gasesti incepi sa ai indoieli daca sunt eroi, prosti sau pur si simplu au nimerit intr-un loc (ne)potrivit la un moment (ne)potrivit. Nu cred ca avem nevoie de eroi ci de oameni inteligenti.
20. Ce urăsc cel mai mult
Prostia si forma ei apasatoare forta bruta
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere
Nesimtirea
22. Cum aş vrea să mor
Repede
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă
Prima si ceva mai putina a doua...
24. Deviza mea.
Poate ca „viata e simpla, noi o complicam” nu suna chiar a deviza, dar este! La o adica se poate reformula.