vineri, 30 octombrie 2009

Întomnare

De toate privirile ascunse în trupul lor rǎmuros se leapǎdǎ copacii...

miercuri, 28 octombrie 2009

AAA

Asociaţia Anonimilor Anonimi nu-şi propune nimic. Dacǎ şi-ar propune ceva s-ar rǎtǎci între nenumǎratele organizaţii similare care vorbesc mult dar fac puţin şi pur şi simplu şi-ar pierde identitatea. Nepropunându-şi nimic organiziţia devine de o mie de ori mai puternicǎ.
- Marius, prezintǎ-te te rog şi împǎrtǎşeşte-ne din experientele tale.
Marius se ridicǎ în picioare, îşi netezeşte pantalonii largi de doc, îşi trece mâinile cu degetele pieptene prin pǎrul încâlcit şi tuşeşte uşor în bǎrbia ţepoasǎ.
- Eu sunt Marius şi m-am plictisit sǎ fiu tratat ca un rahat.
Urmeazǎ o pauzǎ lungǎ. Chipul lui Marius e şters ca o umbrǎ.
- Aşa şi?! Elaboreazǎ te rog.
- Pǎi uite ieri. Eram pe lângǎ Romanǎ şi a venit unu cu Jeepu. Lângǎ mine era un rahat de câine care a vrut sǎ traverseze strada. Şi ǎla cu Jeepu a frânat brusc. A preferat sǎ evite javra şi a intrat în mine.
- Şi asta a durut?!
- Câteva secunde! Pe urmǎ n-am mai simţit nimic nimic… Chiar nimic.
- Mulţumesc, stai jos Marius.
Organizaţia nu a fost înfiinţatǎ din dorinţa de a remedia ceva sau de a îmbunǎtǎţi ceva din ceea ce existǎ, ci dintr-o necesitate strict ipoteticǎ. S-a plecat de la premisa cǎ la un moment dat o sǎ se termine anonimii alcoolici, o sǎ se termine şi anonimii drogaţi, o sǎ se treacǎ şi peste curentul ǎsta emo în care sunt înregimentaţi cei mai anonimi dintre anonimi şi din momentul acela adjectivii anonimi se vor simţi oarecum singheri, ba chiar nedreptǎţiţi pentru cǎ nu vor mai avea substantive anonime, iar în unele cazuri în care nu vorbim de fraze ample ci de propoziţii scurte, nu vor mai avea nici mǎcar subiecte. Aşa cǎ trebuie sǎ existe ceva sau cineva care sǎ-i adune pe aceşti dezrǎdǎcinaţi.
- Tu de ce ai venit la noi Oana? Te sperie gândul cǎ eşti anonimǎ?
- Nu.
Oana îşi rǎsuceşte degetele de la mâna stângǎ peste arǎtǎtorul de la dreapta ca şi cum ar înfǎşura pe acesta un fir de aţǎ invizibil.
- Te-ai lovit de problema asta şi a durut?
- Nu.
- Atunci cum ai ajuns la noi Oana?!
- Eu n-am vrut sǎ vin da’ m-a împins mama.
- Înţeleg! Ea te-a surprins trǎgând pe gât?
- Nu, ea m-a surprins trǎgând pe narǎ. Mǎ întinsesem pe pat şi-mi puneam rinofug cǎ eram rǎcitǎ şi ea venit la mine în camerǎ c-o falcǎ-n cer şi cu una în pǎmânt. Şi-a pus mâinile în şolduri şi a început sǎ ţipe: “Toatǎ ziua stai întinsǎ in pat. Tu nu ai de gând sǎ mai pui mâna pe cǎrţile alea?! Aşa vrei tu sǎ treci prin şcoalǎ?! Tu nu înţelegi cǎ pentru a ajunge cineva trebuie sǎ înveţi, sǎ-ţi toceşti coatele, sǎ mǎnânci cartea, cǎ altfel rǎmâi un nimeni, un anonim?! N-o sǎ-ţi gǎseşti nici o slujbǎ. N-o sǎ te ia nimeni de nevastǎ. N-o sǎ se uite nici dracu la tine”. Şi tot aşa o jumǎtate de orǎ.
- Şi se uitǎ cineva la tine Oana?
- Da, dracu. E simpatic, are coarne roşii. Ca cârcotaşii.
- Mulţumim, stai jos Oana.
Organizaţia are filiale în toatǎ ţara. Sedii nu are. Întâlnirile se ţin în aer liber. De fapt nici mǎcar nu se ţin ci se elibereazǎ, se exhibǎ. Sunt aşa, un fel de flashmob. Prin asta se doreşte încorporarea anonimului în anonimatul dimprejur şi ţeserea unor anonimitǎţi între indivizi care sǎ elibereze animozitǎţatile şi sǎ permitǎ crearea unei lumi mai bune.
Dana se ridicǎ dintre noi şi începe brusc sǎ danseze. Danseazǎ superb Dana, parcǎ zboarǎ. Ceaikovski, Lacul lebedelor. Ea e lebǎda şefǎ. Are picioarele lungi pânǎ în gât, coapse înguste, pantofi cu toc, fustǎ scurtǎ sǎ n-o împiedice la şpagat şi un body de tul prin care sânii mici privesc curioşi împrejur ca douǎ mâţe din balcon. Poante n-are. Ca o barcǎ alunecând pe valuri danseazǎ Dana. Abia când se aşeazǎ înapoi lângǎ noi observǎm cǎ îi lipseşte un picior. Din şold.
- Dana, ce-ai sǎ te faci tu când ai sǎ fi mare sau micǎ?
- Anonim.
- Şi nu te sperie gândul acesta?
- Nu mǎ mai sperie nimic.
Fiecare filialǎ are un coordonator, un punct de contact, o persoanǎ care coaguleazǎ energiile celorlalţi. Individul acesta din umbrǎ e de obicei cel mai puţin afectat de infecţia microbianǎ, e acela care e cel mai aproape de Salvare, sau care e deja în Salvare. În felul acesta îi poate ajuta mai mult pe ceilalţi. La noi omul ǎsta e Mihai.
- Mihai, tu de ce ai venit aici?
- Sǎ fut.
- Deci tu n-ai nici o problemǎ?
- Nu.
- Înţeleg. Şi cum ai ajuns la noi?
- Pe uşa aia – aratǎ Mihai o uşǎ deschisǎ în piaţa centralǎ. O urmǎresc pe fata asta de ceva vreme, azi am vǎzut cǎ a intrat aici şi iatǎ-mǎ. Aici la voi sunt tot timpul gagici mişto…
- Nu crezi cǎ e nepotrivit sǎ vorbeşti aşa?! Nu ţi se pare aceasta o indecenţǎ provenitǎ din faptul cǎ vrei sǎ frapezi, sǎ te evidenţiezi dintr-un grup amorf într-un mod şocant iar singura ta opţiune este aceasta, a limbajului abject?!
- Nu-i o indecenţǎ, e o inocenţǎ, la fel ca la fata aia care mǎnâncǎ acolo ciocolatǎ. Şi ǎştia, Cheloo, Puya cântǎ de futut şi de droguri şi de alea şi de alelalte. C-aşa-i la ei printre blocuri, care-i problema?! Şi poieţii ǎştia noi dǎ se cred deştepţi, nu dau nume, scriu poezii tot aşa, cǎ şi ei au copilǎrit tot printre blocuri. Şi-s fete finuţe printre ei…
Pauzǎ.
- Şi de ce n-o faci?
- Ce sǎ fac?
- Sex. Uite îţi facem loc aici pe bǎncuţǎ, ne dǎm noi la o parte, ea se întinde pe spate.
Mihai priveşte în jos uşor stânjenit.
- Nu crezi cǎ asta te-ar scoate definitiv din anonimat?
Mihai nu-şi revine din stânjenealǎ.
Şedinţa de azi s-a încheiat. Rǎmâne doar sǎ tragem concluziile. Dar concluziile sunt şi ele ca şi premisele strict ipotetice...

luni, 26 octombrie 2009

cochilii

a încercat întâi cu un creion, un B7 moale dar tot era prea rigid, apoi cu o agrafǎ de pǎr care îi aluneca într-una printre degete pentru cǎ nu-şi pǎstra forma; în cele din urmǎ încercǎ cu o croşetǎ cu vârful încovrigat pe care o folosea la tricotat gânduri; a scobit uşor în cochilia încolǎcindu-se în jurul propriului înlǎuntru, dar nu a dat de miez; a zâmbit blând, nu-i era teamǎ; ştia cǎ nu-i va fi uşor dar pe de altǎ parte şi cǎ femeile s-au priceput întotdeauna la asta; au multǎ rǎbdare…; şi-a ascuţit privirea, şi-a rujat cu-un zâmbet şǎgalnic buzele, şi-a frecat uşor buricele degetelor, apoi a întins din nou mâna; dar tot nu l-a ajuns; a trebuit sǎ îndoaie o croşetǎ mai mare pe genunchi pentru a-i cotropi dejurîmprejurul şi în cele din urmǎ, dupǎ al şaptezeci şi şaptelea rotocol al spiralei l-a dibuit ascuns undeva într-o concavitate sfericǎ şi l-a tras uşurel în afarǎ…
orb şi zgribulit era sufletul bǎrbatului, ca un limax ieşit tremurând în mijlocul toamnei…

duminică, 25 octombrie 2009

Lego

A aşezat unul peste altul 1.741.862 cuvinte. De când s-a pomenit vorbind cu sine aşeazǎ cu rǎbdare cuvintele unul peste altul. Nu orişicare ci cuvinte rotunjite, cel mai adesea albastre cu nuanţe sidefii. Le-a ales cu mâna lui aşa cum copiii aleg scoicile de pe malul mǎrii, având grijǎ ca toate sǎ aibǎ marginile dantelate întregi, sǎ fie de-un alb strǎlucitor, iar cele douǎ jumǎtǎţi sǎ se deschidǎ uniform ca o gurǎ flamândǎ cu dinţi mici. Le-a aşezat cu migalǎ ani în şir, şezând fie pe vine fie în genunchi şi având grijǎ de fiecare datǎ ca cel ce urmeazǎ sǎ se potriveascǎ exact cu cel deja aşezat ieri şi cu cel ce va fi adus mâine. Al un milion saptesutepatruzecişiunu de mii optsuteşaizecişitreilea a fost ultimul.
Nu a venit nimeni, nici de la Guinness Book, nici de la primǎrie, nici de la prefecturǎ. Totul s-a desfǎşurat într-o linişte abisalǎ iar dezvelirea s-a petrecut într-o searǎ concavǎ pe malul mǎrii având ca martori doar pescǎruşii miraţi de prezenţa strǎinǎ a bǎrbatului. S-a ridicat pe vârfuri, a aşezat ultimul cuvânt peste turnul deja înǎlţat şi apoi a zâmbit. Deşi înalt şi fragil turnul nu s-a înclinat nici în stânga, nici în dreapta. Un pescǎruş dolofan l-a evitat la un moment dat aterizând undeva într-un vis amǎgitor pentru a nu-l vântura cu aripa.
Bǎrbatul îşi freamǎtǎ sufletul mulţumit, se înclinǎ uşor înspre mare ca şi cum faleza ar fi o imensǎ scenǎ iar valurile clipocind uşor înspre mal publicul, apoi se rǎsuci pe cǎlcâie şi porni legǎnat cǎtre casǎ. În interior turnul începu sǎ se clatine. Pentru a-l întǎri mai adǎugǎ din mers un cuvânt. Apoi încǎ unul. Şi încǎ unul… Înlǎuntrul lui alt bǎrbat…

marți, 20 octombrie 2009

Amintiri din Ţara Curcubeelor

N-a chemat-o întotdeauna Latreianinupoţiprindestele. Întâi şi întâi maicǎ-sa i-a spus Maria. Numele cel din urmǎ l-a cǎpǎtat la bunici, unde deşi avea numai trei ani, Maria se bǎga mereu printre picioarele lor încercând sǎ dea o mânǎ de ajutor la treburile casei. Încerca sǎ întindǎ coca pentru plǎcintǎ, sǎ aleagǎ fasolea pentru ciorbǎ, sǎ batǎ în cuie ulucile gardului, sǎ pliveascǎ printre straturile de roşii, sǎ dea grǎunţe curcilor. Dar nu toate îi ieşeau aşa cum îşi dorea. Coca se lipea pe fǎcǎleţ şi se întindea de parcǎ ar fi fost gumǎ de mestecat, grǎmada de fasole se înmulţea în loc sǎ scadǎ pe mǎsurǎ ce separa gunoaiele de boabele curate, ciocanul nu voia sǎ se ridice mai sus de genunchi oricât se rǎstea la el, buruienile smulse ici apǎreau imediat dincolo de parcǎ ar fi fost cârtiţe mişunând prin galerii subterane, iar curcile cârâiau într-una de foame deşi le cǎra cu pumnul ei mic grǎunţe chiar de mai multe ori pe zi.
Aşa cǎ de fiecare datǎ când colţurile buzelor se pleoşteau şi începeau sǎ se scurgǎ spre bǎrbie ca o îngheţatǎ de fistic cu cremǎ de ciocolatǎ, bunica o mângâia pe creştet şi împingând-o uşurel afarǎ la joacǎ cu gâzele şi cu florile, îi spunea:
- Eee… hai nu te supǎra, la trei ani nu poţi prinde stele.
Şi aşa i-a rǎmas numele. Numeleee… între cei mai mici ai casei. Adicǎ aşa îi spuneau Motanul Alex şi Cǎţelu Grigore. Cu M mare şi C mare, cǎci aşa cum pe tine te cheamǎ de exemplu Moşu Bǎrbosu, pe ei îi cheamǎ Motanul Alex şi Cǎţelu Grigore. Cu ei îşi petrecea Latreianinupoţiprindestele majoritatea timpului. Şi stǎteau la taclaaale şi puneau ţara la caaale. Cei mari îi spuneau însǎ tot Maria.
Într-o zi pe când stǎtea supǎratǎ pe treptele casei cu bǎrbia sprijinitǎ greu în palme şi cu palmele sprijite pe coate care la rândul lor erau sprijinite pe genunchi ce stǎteau sprijiniţi pe cǎlcâiele sprijinite pe tǎlpile sprijinite amândouǎ pe pǎmânt din cauzǎ cǎ macaroanele cele lungi se fǎrâmaserǎ ca grisinele între degetele ei înainte sǎ apuce sǎ le punǎ la fiert în oala de supǎ, motanul Alex se apropie tiptil mijind un zâmbet pisicesc pe sub mustǎţile albe. Trebuie spus din capul locului cǎ Motanul Alex mijea întotdeauna un zâmbet pisicesc pe sub mustǎţile albe atunci când se apropia de Latreianinupoţiprindestele cǎci prinsese tare drag de pǎpuşa blondǎ cu chip de om, cu ochii albaştri ca nastureii de la pijama şi cu zâmbetul dulce prǎvǎlindu-se una-douǎ în tristeţi iremediabile sau dimpotrivǎ….
- Pst pst… Latreianinupoţiprindesteleeee…. ce faci?
Latreianinupoţiprindestele îl privi cu coada ochiului, apoi fǎcu un gest de lehamite cu mâna, îndemnându-l sǎ plece şi s-o lase în pace cu tristeţile ei.
Motanul, mde motan… Începu sǎ i se gudure pe lângǎ picioare zburlindu-şi blana şi înǎlţându-şi coada ca un drapel de luptǎ împotriva tristeţilor iremediabile. Dupǎ ce se gudurǎ bine fǎcând-o sǎ-şi coboare mâna şi sǎ-l mângâie sub bǎrbie de câteva ori şi dupǎ ce ascultǎ cu ochii mari blânzicioşi-plângǎcioşi povestea macaroanelor fǎrâmate înainte de a deveni supǎ, Motanul Alex sǎri brusc în picioare.
- Hei puştoaico! Vreau sǎ-ţi arǎt ceva ce n-ai mai vǎzut!
Latreianinupoţiprindestele îşi clatinǎ o clipǎ genele asemeni zbaterii unei aripi de libelulǎ, în timp ce colţurile buzelor începurǎ sǎ se retragǎ cǎtre poziţia de referinţǎ. Motanul Alex avea întotdeauna de arǎtat ceva nemaivǎzut şi chiar dacǎ era un lǎudǎros fǎrǎ margini îi prezentase o grǎmadǎ de chestii pe cinste. Îi arǎtase şmecheria cu oul pe care îl aşezi sub fusta gǎinii pentru a scoate apoi de acolo pui gǎlbiori ca florile de pǎpǎdie, îi arǎtase furnicile cǎrând pe braţe spre muşuroi o molie cap-de-mort de zece ori mai mare decât ele pe care voiau s-o facǎ zacuscǎ pentru iarnǎ, îi arǎtase cum în teaca de mazǎre planta îşi ţine mǎrgelele verzi aidoma celor pe care bunica le ţinea în sertarul de sus al şifonierului şi câte şi mai câte…
- Ce n-am mai vǎzuuut… – mormǎi fetiţa plictisitǎ sǎ fie dusǎ cu preşul doar pentru cǎ Motanul Alex voia de fiecare datǎ s-o scoatǎ din starea de amǎrealǎ în care se cufunda.
Bǎtǎlia era însǎ pe jumǎtate câştigatǎ, caci motanul observǎ cum pe faţa fetei înfloreşte un zâmbet ce se întinde dinspre colţul drept al buzelor în sus ca o patǎ de soare eliberatǎ de nori, cǎtre obraji, cǎtre nas, cǎtre ochi şi mai sus spre urechi şi spre frunte.
- Cum n-ai mai vǎzut niciodatǎ, pe onoarea mea de motan parolist – rǎspunse Motanul Alex ducǎnd o labǎ cǎtre piept şi ascunzându-şi în acelaşi timp ochii sub sprâncenele stufoase. Tu ştii cǎ eu nu te mint niciodatǎ – mai adǎugǎ încrucişându-şi degetele de la picioare.
- Da, da… mormǎi Latreianinupoţiprindestele amintindu-şi fǎrǎ prea multǎ plǎcere cum îi spusese nu cu mult timp în urmǎ “hai fuga la mine cǎ am şterpelit ceva bunǎtǎţi pentru amândoi” şi când a ajuns în podul casei dupǎ o luptǎ grea cu scara masivǎ de lemn a vǎzut întinşi pe podea doi peşti fǎrǎ cap ce puţeau îngrozitor şi un motan cǎruia îi chioraiau maţele de poftǎ şi se lingea continuu pe bot.
Motanul Alex nu rǎspunse provocǎrii şi întorcându-se pe cǎlcâie plecǎ hotǎrât spre fundul grǎdinii. Apoi aruncǎ un cap peste umǎr sǎ vadǎ dacǎ este urmat şi executǎ o mişcare scurtǎ din cap “hai”. Ajunşi lângǎ teiul imens din care bunica culegea în fiecare varǎ flori ca sǎ facǎ celor de-ai casei ceai, motanul îi arǎtǎ o scorburǎ mare chiar în mijlocul lui, apoi fǎrǎ sǎ aştepte vreo invitaţie sǎri ţop pânǎ în deschiderea gǎunoasǎ.
- Urcǎ şi tu – îi spuse motanul dar Latreianinupoţiprindestele nu reuşi sǎ se caţere pânǎ acolo oricât se întinse şi oricât îşi scrijeli genunchii şi coatele de trunchiul zgrumţuros al teiului.
Motanul Alex îi întinse o coadǎ de ajutor, îi dǎdu sfaturi despre cǎţǎrat, ba chiar coborî şi încercǎ sǎ o împingǎ din spate, dar totul fu în zadar. La asta nu se gândise. Apoi îi veni o idee. Bǎgǎ douǎ gheare între buze şi fluierǎ scurt. Imediat îşi fǎcu apariţia o veveriţǎ minionǎ şi roşcatǎ cu care Motanul Alex se conversǎ preţ de câteva minute dupǎ care veveriţa plecǎ fǎrǎ sǎ spunǎ nici pâs.
- Treaba e ca şi rezolvatǎ – îi spuse el plin de sine ca de obicei, fǎcându-i cu ochiul.
Şi nici nu apucǎ bine sǎ-şi termine vorbele cǎ apǎrurǎ ca din pǎmânt cinci veveriţe identice cu prima ce fǎrǎ prea multe discuţii se cǎţǎrarǎ pe copac aşezându-şi cozile în formǎ de treaptǎ şi formând o scarǎ îmblǎnitǎ pe care Latreianinupoţiprindestele urcǎ zâmbind de-a dreptul.
- Mulţumesc – înclinǎ fata din cap, în timp ce veveriţele aliniate una lânga alta ca soldaţii din garda regalǎ se îndoirǎ de mijloc în acelaşi timp.
- Plǎcerea a fost de partea noastrǎ.
Scorbura nu era mare. Era ceva mai micǎ decât copaia în care fǎcea baie vara şi un pic mai mare decât cazanul în care bunica fierbea în curte magiunul. Undeva în josul ei o scǎriţǎ cobora cǎtre inima copacului. Motanul o lua înainte iar fata dupǎ el. Scara cobora în spiralǎ muuuult mult cǎ Latreianinupoţiprindestele începu chiar sǎ ameţeascǎ dupǎ o vreme şi era gata gata sǎ cearǎ o pauzǎ când o luminǎ puternicǎ venind din celǎlalt capǎt le arǎtǎ cǎ nu mai e mult. Şi într-adevar, imediat se deschise din burlanul lung şi îngust ca un horn de sobǎ o altǎ scorburǎ identicǎ cu prima. Motanul Alex şi Latreianinupoţiprindestele scoaserǎ capul prin despicatura de lemn în acelaşi timp.
- Eiii….. ne-am rǎtǎcit – exclamǎ Latreianinupoţiprindestele dezamǎgitǎ, cǎci în faţa ochilor se întindea curtea bunicilor exact aşa cum o lǎsase.
- Tz – fǎcu motanul clipind şiret şi sǎri dar în loc sǎ cadǎ în jos cǎzu în sus şi se lipi de cer. Acelaşi lucru pǎţi şi fata, umflându-şi rochiţa ca o paraşutǎ albǎ cu floricele roşii. Apoi amǎndoi izbucnirǎ în râs. Totul era aidoma ca în curtea bunicii doar cǎ aici lumea era cu susul în jos, adicǎtelea tot ce ar fi trebuit sǎ fie sus, cum ar fi de exemplu cerul, era jos şi tot ce trebuia sǎ fie jos, de exemplu iarba, era sus. Parcǎ era tǎrâmul din spatele oglinzii. Şi… mai era ceva. Erau pretutindeni pǎsǎri, fluturi, animale, gâze dar nu era ţipenie de om.
- Unde suntem? – întrebǎ fata vizibil încântatǎ de aventura care se desfǎşura sub ochii ei şi al cǎrei personaj principal era.
- În Ţara Curcubeelor – îi şopti motanul apropiindu-se de urechea ei ca şi cum acesta ar fi fost cine ştie ce mare secret. Ar fi vrut sǎ-l întrebe de ce se cheamǎ Ţara Curcubeelor dar tocmai când sǎ deschidǎ gura le vǎzu: roşii, oranj, galbene, verzi, albastre, indigo, violet. Erau ca nişte panglici mari de pânzǎ împânzind cerul, pe care alunecau ici colo precum lifturile gândǎcei coloraţi în rogvaiv.
Latreianinupoţiprindestele vru sǎ mai spunǎ ceva dar Motanul Alex o apucǎ de braţ şi sǎrirǎ amândoi într-unul din acele lifturi trecând tocmai atunci prin dreptul lor, zumzǎind uşor ca un elicopter peste panglica de oranj ce traversa cerul.
- E extraordinar – bǎtu fata din palme şi râzând de-a binelea. Apoi într-un avânt de tandreţe îl sǎrutǎ pe vârful nasului pe Motanul Alex ceea ce îl fǎcu pe acesta sǎ-şi coboare privirea stânjenit şi roşind uşor în obraji, cǎci oricât ar fi fost el de motan trecut prin povârnişurile vieţii era grozav de stânjenit de momentele acestea de tandreţe febrilǎ.
Întinderile de verde, de galben, de albastru, de roşu… se deschideau sub picioarele lor sau în fineee… sub capetele lor depinde de unde priveşti problema. Latreianinupoţiprindestele se simţea ca în balon. Din când în când pǎsǎri cu aripi strǎlucitoare se intersectau în zbor cu gândacul lor transparent, în timp ce alţi gândǎcei umpleau cerul ridicându-se rotund din stânga şi coborând în dreapta sau ridicându-se rotund din dreapta şi coborând în stânga.
Tot aşa se întâmplǎ şi cu sertarul zburǎtor cu care coborau ei. Dupǎ ce atinse vârful cerului acesta începu sǎ alunece uşor ca o bucatǎ de gheaţǎ pe o muşama de plastic şi aterizǎ în cele din urmǎ într-o pǎdure de ferigi şi brusturi uriaşi.
- Brrr… se zburli Motanul Alex dupǎ ce gândǎcelul cu care veniserǎ dispǎru ca şi cum nici n-ar fi existat iar panglica verde se strânse rostogol ca un covor pe bǎtǎtor, pentru a se deschide apoi şapte dealuri mai încolo din nou înspre cer. - E cam întuneric şi rǎcoare aici – bombǎni el, strângându-se ghem între picioarele fetei.
- Tu vorbeşti, care ai haina de blanǎ la tine – râse fetiţa arǎtând cu bǎrbia spre rochiţa subţire, albǎ cu floricele rosii, pe care o purta.
- Zi mai bine cǎ ţi-e fricǎ – râse ea din nou ştiind metehnele motanului. Şi el şi Caţelul Grigore erau grozav de viteji atâta timp cât se aflau în curtea casei. Dacǎ însǎ îi scoatea cineva din elementul lor deveneau moi ca miei şi cuminţi ca ciutele.
- Ba mie-mi place! Ia uite ce frunze mari şi frumoase – zâmbi fata în timp ce încerca sǎ se elibereze din strânsoarea unei ferigi bǎtrâne care îi pusese o frunzǎ în cap şi încerca sǎ o rǎsuceascǎ ca s-o vadǎ rotund şi pe de-a-ntregul. Fata fǎcu o piruetǎ largǎ pentru ca apoi sǎ se oprescǎ şi sǎ se încline ca o prinţesǎ. Feriga zâmbi.
Motanul Alex se bosumflǎ însǎ de-a binelea şi îndesându-şi paşii grei în pǎmânt începu sǎ boscorodeascǎ ceva despre fatǎ “tu în loc sǎ zici mersi cǎ eu te-am adus aici, faci glume pe scocoteala mea”. Şi tocmai când voia sǎ se roteascǎ pe cǎlcǎie şi sǎ se întoarcǎ spre Latreianinupoţiprindestele, un tufiş de brusture se despicǎ brusc în douǎ şi un ghem de lânǎ se rostogoli pânǎ la picoarele fetei. Motanul Alex îl privi cu ochii crǎpaţi de spaimǎ asemeni ferestrei de la bucǎtǎria de varǎ spartǎ cu mingea de tenis sǎptǎmâna trecutǎ, iar când ghemul începu sǎ mişte o zbughi nebuneşte spre inima pǎdurii. Ghemotocul se desfǎcu încet încet şi din mǎnunchiul de blanǎ se ivi un bursuc. Dar… un bursuc fǎrǎ cap, constantǎ mai mult decât surprinsǎ Latreianinupoţiprindestele.
Fǎcu câţiva paşi şi-l privi de aproape. Da, da, bursucul nu avea deloc deloc cap, trupul lui terminându-se cu un gât scurt şi gros iar capul lipsind cu desǎvârşire.
- Cine eşti tu? – întrebǎ fata miratǎ.
- Eu sunt Bursucul Vişiniu, dar tu cine eşti?!
Fata începu sǎ râdǎ.
- Eu sunt Latreianinupoţiprindestele. Mi se mai spune şi Maria – îl informǎ ea. Dar cum se face cǎ pe tine te cheamǎ Bursucul Vişiniu, când toatǎ lumea ştie cǎ bursucii, inclusiv tu, au blana cenuşie şi douǎ dungi negre pe spinare.
- Ha, nici atâta lucru nu te duce capul fetiţo? - se bursuci Bursucul Vişiniu – Pǎi ce ne-am face noi neamul bursucilor dacǎ pe toţi n-ar chema Bursucul Cenuşiu?! Spune şi tu!
Fetiţta îşi duse un deget la bǎrbie, se scǎrpinǎ uşurel şi rǎmase pe gânduri.
- Mie mi se spune Bursucul Vişiniu pentru cǎ într-o zi când eram mic am mâncat atâtea vişine cǎ mi se vişinise şi limba şi dinţii şi albul ochilor, ba mama spunea cǎ şi blana pe ici pe colo.
- Hmm… ai dreptate conchise ea. Eşti un bursuc tare înţelept, chiar şi aşa fǎrǎ cap. Îmi imaginez cât de înţelept ai fi dacǎ ai avea şi cap – îl privi fata dându-se doi paşi înapoi plinǎ de o admiraţie sincerǎ. Şi vǎ ajung culorile pentru toţi bursucii din pǎdure? – întrebǎ ea intrigatǎ de numǎrul limitat al culorilor ce ar fi putut fi folosite pe post de nume.
- Eeee… asta nu e o problemǎ, când s-au terminat culorile, am folosit amestecuri?
- Cum adicǎ amestecuri? – râse din nou fata.
- Uite, de exemplu pe prietenea mea o cheamǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov.
- Foarte frumos o cheamǎ pe prietenea ta – bǎtu fetiţa din palme. Dar ce s-a întâmplat pânǎ la urmǎ de n-ai cap? – întrebǎ ea dupǎ câteva minute de cumpǎnire în care curiozitatea învinse.
- De ce n-am cap… de ce n-am cap… toţi numa asta vreţi sǎ ştiţi. Nu cine sunt, nu ce fac, nu unde stau şi ce-mi doresc, ci de ce n-am cap. Sǎ ştii cǎ nu e deloc politicos sǎ întrebi un bursuc fǎrǎ cap de ce n-are cap. Nu mǎ aşteptam la una ca asta de la o fetiţǎ bine crescutǎ ca tine – se bursuci din nou Bursucul Vişiniu.
Urmarǎ apoi cateva clipe de tǎcere stânjenitoare, dar în cele din urmǎ bursucul continuǎ:
- N-am cap pentru cǎ mi l-am pierdut dupǎ o bursucǎ rozalie! – recunoscu el ruşinat – Asta e! - mai adaugǎ împreunându-şi apoi labele şi rostogolindu-şi degetele groase unul dupǎ celǎlalt.
- Dupǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov? – întrebǎ fetiţa abia abţinându-se sǎ nu izbucnescǎ iar în râs cǎci nu mai vǎzuse niciodatǎ un bursuc vişiniu care sǎ-şi piardǎ capul cu totul, direct dintre umeri, dupǎ o bursucǎ rozalie cu rotocoale mov şi care mai era pe deasupra şi tare amuzant, cum se ruşineazǎ el aşa ca un copil ca şi când ar fi fǎcut cea mai mare boacǎnǎ a vieţii, mai mare chiar decât încercarea de a scrijeli cu stiloul cel bun al bunicului pe rama oglinzii numele Motanului Alex şi al Cǎţelului Grigore.
- Mda, dupǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov … - murmurǎ Bursucul Vişiniu printre buze.
- Poate cǎ nu e chiar pierdut – încercǎ fetiţǎ sǎ-l încurajeze – poate cǎ e doar rǎtǎcit!
- Poate – murmurǎ din nou bursucul vizibil stânjenit de subiect.
- Pǎiiii… unde s-a întâmplat? Dacǎ ştim unde l-ai pierdut aş putea sǎ te ajut sǎ-l cǎutǎm împreuna şi e foarte posibil sǎ-l gǎsim.
- Crezi? – întrebǎ bursucul şi o geanǎ de speranţǎ miji în glasul sǎu.
- Ooo… sunt sigurǎ! Dacǎ îţi pierzi capul dupǎ cineva, capul acela nu se pierde, doar se împrumutǎ – rǎspunse fetiţa ca sǎ-l îmbǎrbǎteze.
- Pǎiii eram într-o searǎ pe Dealul Însorit şi m-am întâlnit cu ea întâmplǎtor. De fapt… trebuie sǎ recunosc cǎ nu a fost chiar întâmplǎtor cǎci o pândisem de ceva vreme. Şi… ea tare s-a bucurat. Apoi ne-am aşezat pe pajiste sǎ privim apusul, cǎci apusurile sunt întotdeuna mirifice pe dealul însorit unde nu e niciodatǎ soare, cǎci abia când soarele coboarǎ pânǎ la linia orizontului lumina sa rǎzbeşte pe sub liziera pǎdurii de brusturi. Şi am tot vorbiiit şi am povestiiit. Şi eu i-am pus un braţ pe dupǎ umǎr şi ea un braţ pe dupǎ umǎrul meu. Şi nasurile noastre s-au atins ca din greşealǎ. Şi în cele din urmǎ am adormit aşa îmbrǎţişaţi….
- Ooo… tare frumoooos – bǎtu din palme Latreianinupoţiprindestele.
- Ba n-a fost deloc frumos – i-o retezǎ Bursucul Vişiniu – cǎci a doua zi dimineaţǎ m-am trezit fǎrǎ cap. Când mǎ uit capul nu-i! Arunc un ochi colo, altul dincolo, vorba vine, capul ioc.
- Nicǎieri? – întrebǎ fetiţa bǎlǎbǎnind amǎrâtǎ din cap.
- Nicǎieri – confirmǎ bursucul dezarmat.
Apoi fetiţa cǎzu pe gǎnduri. Şi cǎzu şi cǎzu…
- Crezi cǎ eu am sǎ-mi pierd capul vreodatǎ dupǎ o bursucǎ rozalie? – întreba ea miratǎ, cǎci în grǎdina bunicii nu vǎzuse încǎ pe nimeni umblând cu capul sub braţ.
- O sǎ ţi-l pierzi cu siguranţǎ! Nu dupǎ o bursucǎ, dar o sǎ ţi-l pierzi – zâmbi în barba pe care nu o mai avea Bursucul Vişiniu. Doar cǎ la voi, în Lumea Lucrurilor Drepte treaba stǎ altfel, e mereu cineva prin preajmǎ care sǎ ţi-l punǎ la loc. Aici…
- N-ar fi bine sǎ-l leg cu un lanţ în jurul gâtului aşa cum a fǎcut bunica cu ochelarii, cǎ niciodatǎ nu ştia pe unde şi-i pune?!
Bursucul începu sǎ râdǎ de-a binelea, iar Latreianinupoţiprindestele tare se bucurǎ de râsul bursuclui cǎci nu-i plǎcea deloc sǎ-l vadǎ amǎrât.
- Nu, nu, nu-i nevoie, stai liniştitǎ.
Apoi lǎmuritǎ Latreianinupoţiprindestele cǎzu din nou pe gânduri. O mulţime de cuvinte şi fraze se rostogoleau grǎmadǎ prin capul ei. Îşi aminti cǎ mai auzise cuvintele acelea la bunica care îi spunea într-o searǎ la gura sobei bunicului “fiicǎ-ta şi-a pierdut capul dupǎ bǎrbatul ǎsta al ei dar a ieşit treabǎ bunǎ” şi tare se mirǎ cǎci n-o vǎzuse pe mama ei niciodatǎ cu capul lipsa.
- Pesemne ca era la tata, da şi l-a luat înapoi - murmurǎ Latreianinupoţiprindestele doar pentru ea – continuând apoi cu glas tare – Unde e Bursuca Rozaliecurotocoalemov acum?
- Nu ştiu, cǎ n-am mai vǎzut-o de atunci. Mi-e tare ruşine sǎ nu mǎ vadǎ aşa…
- Mmm… trebuie s-o gǎsim. Ia gândeşte-te şi spune-mi unde îi place sǎ stea, unde mergeaţi împreunǎ, unde îşi petrece clipele de linişte? – întrebǎ fetiţa tremurând de încântare cǎ a gǎsit un fir pe care sǎ-l urmeze şi care sǎ aducǎ capul Bursucului Vişiniu înapoi între umeri.
- La Izvorul Portocaliu – îi rǎspunse acesta fǎrǎ sǎ clipeascǎ.
Fetiţa zâmbi şi nu-l mai întrebǎ de ce se cheamǎ Izvorul Portocaliu cǎci era convinsǎ cǎ nu se cheamǎ aşa din cauzǎ cǎ e portocaliu cum nici pe Bursucul Vişiniu nu îl chema aşa pentru cǎ era vişiniu şi nici Dealul Însorit nu se numea aşa pentru cǎ era însorit, de parcǎ Ţara Curcubeelor n-ar fi fost Ţara Curcubeelor ci Ţara Lucrurilor Strâmbe.
- Hai într-acolo - zise ea luându-l de mânǎ şi târându-l dupǎ ea pe Bursucul Vişiniu.
Şi pornira, ea plinǎ de speranţǎ, el cu inima cât un purice.
- Crezi cǎ acolo îl gǎsim? – întrebǎ bursucul dupǎ o vreme în care îşi rumegase cu tremurici la burtǎ toate gândurile negre, în timp ce-şi croiau cu greu drumul printre ferigile înalte.
- Sigur – zâmbi fata. Dacǎ ţi-ai pierdut capul dupǎ o bursucǎ, capul acela nu poate fi decât dupǎ bursucǎ – îi explicǎ ea pe îndelete astfel încât sǎ înţeleagǎ orişicine, dar bursucul nu înţelese defel.
Imediat ce ajunserǎ însǎ totul se lǎmuri. Cǎci capul Bursucului Vişiniu era într-adevǎr în urma Bursucei Rozaliecurotocoalemov ce stǎtea tristǎ pe malul pârâului oglindindu-şi ochii umezi printre frunzele uscate de brusture. Pesemne se lipise acolo când îl aşezase pe umǎrul ei şi urmǎriserǎ aşa unul cu capul pe umǎrul celuilalt apusul de soare pe Dealul Însorit ….
Nu vǎ mai spun cât de bucuros a fost Bursucul Vişiniu cǎ şi-a recǎpǎtat capul şi cât de bucuroasǎ a fost Bursuca Rozaliecurotocoalemov cǎ l-a recǎpǎtat pe Bursucul Vişiniu dar pot sǎ vǎ spun cǎ au trǎit fericiţi pânǎ la adânci bǎtrǎneti şi au avut mai mulţi bursucei, toţi vişinii cu rotocoale mov…

luni, 19 octombrie 2009

alb-negru

îmi arunc ochii peste afişe
the ultimate gift the tournament reservoir dogs
ǎsta din urmǎ trebuie sǎ fie mişto tarantino
fata de lângǎ mǎ priveşte cu coada ochiului de ceva vreme
şi ea a intrat tot ca sǎ se-ncǎlzeascǎ
nu-i pasǎ de filme e un frig de crapǎ pietrele
îmi zâmbeşte plǎtesc douǎ bilete la primul spectacol apoi
o iau de mânǎ şi ieşim sǎ bem o cafea
ne-ncǎlzim e atât de subţire
îmbrǎcatǎ ia un corn cu marmeladǎ
mie mai mi-ajung doar de corn
sau de marmeladǎ
filmu e prost e bine cǎ-i cald
în spate doi o fac pe-ndelete cu gâfâituri mocnite
fata îmi cautǎ degetele peste muşamaua tǎiatǎ cu şişul
romantismele astea de doi bani mǎ-nfioarǎ
nu a scos nici mǎcar un cuvânt o fi mutǎ
o…o…o… aaaaaaaaaaaa……
ǎştia au terminat repede e prea frig
ea se apleacǎ spre urechea mea
mi-ar plǎcea sǎ am un copil de la tine
ce naiba fata asta e cǎzutǎ în cap
a început exact cu sfârşitul
îmi strânge tare degetul arǎtǎtor
e grozav de frig palma ei e fierbinte
eroina principalǎ trage sǎ moarǎ împuşcatǎ în piept
dar apare el pe-un cal alb şi-o salveazǎ
varzǎ
proastele astea iar au deschis uşile şi au tras draperiile
peste genericul rulând spǎlǎcit
lumina a inundat sala ca o ninsoare vremelnicǎ
iar eu n-am apucat sǎ-i rǎspund deşi capul ei
şi-a fǎcut cuib în umǎrul meu
……………………………………………..
e a dracu de rece
iarna asta ce va sǎ vie

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Dialoguri imperfecte

K e tâmplar. Face case din lemn. Îi place ce face şi în fiecare searǎ ajunge acasǎ mulţumit de ceea ce a realizat.
De la o vreme K a observat cǎ fiecare cui pe care îl bate în lemn scoate un sunet numai al lui, ca un scâncet. În funcţie de grosime, de lungime, de materialul din care e fǎcut, de forţa cu care e bǎtut, fiecare cui ce pǎtrunde în lemn scoate un sunet ca un cuvânt sau ca o alunecare de arcuş pe corzile viorii. Lui K îi plac poveştile. Îi place şi muzica. Şi poezia…
K stǎ de vorbǎ cu lemnul în fiecare zi. De câţiva ani stǎ. Îşi ia cu el o bucǎţicǎ de hârtie şi îşi noteazǎ toatǎ ziua cuvintele pe care le spune lemnul. Apoi îi vorbeşte el. K este un mic Champollion al inscripţiilor cuieiforme pe lemn.
Oamenii sunt mulţumiţi de casele pe care le face K, doar cǎ în ultimul timp au început sǎ se plângǎ de faptul cǎ din podul casei se aud noaptea poezii.

vineri, 16 octombrie 2009

bǎrbatul care cultivǎ coconi de mǎtase

nimeni nu bǎnuia cǎ bǎrbatul de la patru, tǎcut, cu chipul şters, cu paşii moi de vatǎ şi privire pierdutǎ întotdeauna dincolo de marginile orizontului, cultivǎ viermi de mǎtase
de fapt şi de drept nimeni nu ştie asta cu siguranţǎ nici acum
cu zvonul a venit vecina de la doi care zice cǎ ar fi vorbit ea cu poştǎriţa ce îi adusese c-o sǎptǎmânǎ în urmǎ un mandat şi l-a vǎzut aplecat peste pervazul ferestrei cum îngroapǎ gogoşi de mǎtase în ghivecele aşezate la rând ca soldaţii, iar pe urmǎ a venit aşa ca din greşealǎ sǎ-i aducǎ altul care de fapt nu era al lui, cǎ murea de curiozitate şi a vǎzut cum din gogoşi crescuserǎ frumuşel plǎntuţe, ca un fel de pânzǎ de pǎianjen fǎcutǎ numai din fire de mǎtase strǎlucitoare presǎratǎ din loc în loc cu buburuze rotunde şi vii ca nişte ochi de pisicǎ care zice ea erau gogoşi de mǎtase
vecina de la doi se jurǎ cu mâna pe inimǎ cǎ a vǎzut ea însǎşi într-o dimineaţǎ când s-a deschis uşa şi se afla întâmplǎtor pe acolo, casa bǎrbatului plinǎ de fire de mǎtase lungi care se întindeau din hol şi pânǎ la baie, din balcon şi pânǎ în bucǎtǎrie, construind o ţesǎturǎ finǎ şi deasǎ ca o nǎframǎ
poate cǎ povestea asta ar fi fost trecutǎ cu vederea dacǎ trei perechi de îndrǎgostiţi ce-şi împleteau iubirile la colţul înserǎrii n-ar fi confirmat în mod independent cǎ din apartamentul bǎrbatului se rǎzvrǎtesc spre cer strǎluciri ciudate, ca un fir aurit ce se deşirǎ spre înalt într-un fulger subţire şi lung în care se reflectǎ zâmbetul lunii
acum nu se mai vǎd, cǎci bǎrbatul îşi ţine storurile trase
un domn din apartamentul de deasupra s-a plâns cǎ fire de mǎtase subţiri şi lungi ca lacrimile despletite de pe pleoape îi intrǎ noaptea în casǎ pe la încheieturile geamurilor şi scâncesc ca un copil ce viseazǎ urât, cǎ de-aia a şi pus purfixu iar o doamnǎ de vizavi a povestit la coafor cǎ a vǎzut într-o searǎ când s-a fǎcut pentru o secundǎ luminǎ cum casa e plinǎ de o ceaţǎ rotundǎ şi albǎ ca vata de zahǎr iar bǎrbatul trǎieşte în mijlocul ei într-un cocon pufos şi dens cǎ de-aia nici nu se-aude nimic de la el, ba unii spun cǎ nici nu l-ar mai fi vǎzut de luni de zile…
asta pânǎ când într-o zi vecina de la parter l-a vǎzut cum te vǎd eu pe tine, aşa faţǎ în faţǎ şi ochi în ochi, iar bǎrbatul a rǎmas o clipǎ împietrit apoi a zbughit-o pe scǎri în sus, dar vecina de la parter poate sǎ spunǎ fǎrǎ putinţǎ de tǎgadǎ cum în pǎrul bǎrbatului erau încâlcite fire subţiri şi albe, aproape transparente şi uşor ondulate exact ca mǎtasea
iar asta a pus capac la toate
chiar dacǎ în ziua urmǎtoare ghivecele din fereşti au dispǎrut cu totul, dar nimic altceva nu s-a schimbat

hmmm… cine ar fi crezut ca bǎrbatul de la patru cultivǎ coconi de mǎtase chiar în gândurile oamenilor……

marți, 13 octombrie 2009

Leila

- Eşti un nesuferit, un mincinos şi-un ipocrit – ţipǎ Leila în timp ce se învârte ca un titirez prin camerǎ fǎrǎ sǎ ştie unde sǎ aşeze mâinile, picioarele, trupul ei zvelt şi vorbele ce biciuie aerul dens…
Îi rǎspund fulgerǎtor cu douǎ cuvinte grele, care îmi sfâşie buzele. Le ating cu limba şi le simt crǎpate. În crǎpǎturi începe sǎ se adune sângele şi gustul lui dulceag şi fad îmi face scârbǎ.
Se învârte ca un fluture de noapte dupǎ ce ai casei au stins lumina în grǎdinǎ, izbind cu capul de geam, un geam invizibil pentru ochii lui orbiţi de strǎlucire. Dǎrâmǎ tot ce atinge, scaune, cǎrţi, ceaşca de cafea, lampa, felia de linişte plinǎ aşezatǎ între pernele de pe care abia ne-am ridicat capetele, gamba piciorului ei stâng, rotund arcuit peste lenjeria rǎvǎşitǎ, înţepenitǎ în retina ochiului meu ca o scobitoare aşezatǎ de Fǎt Frumos sǎ-i ţinǎ simţurile veşnic treze. Leila se opreşte în faţa mea şi mǎ priveşte câteva secunde cu pupilele larg desfǎcute. Mǎ sfâşie cu privirea. Ca o ghearǎ de leu mǎ sfâşie privirea ei. Mǎ înghite cu totul. Îi alunec ca o mǎrgicǎ pe gâtul rotund şi cad pleoscǎind cu zgomot în pântecul fierbinte. Cazanul cu smoalǎ al iadului este pântecul ei. Numai tǎciune, flǎcǎri şi fierbere.
Leila are sânii mici şi sfârcurile aproape transparente, nu-s sâni de femeie. Închid ochii şi-i alung cu dosul palmei ca pe fluturii aşezaţi ciorchine peste îngheţata mea de caise cu sirop de zmeurǎ. Sunt aceiaşi sâni pe care îi adoram, pe care îi înveleam în mângâieri, pe care îi alintam cu abiatingerea buzelor cu cinci minute mai devreme. Leila n-are dreptate. Nu sunt nici nesuferit, nici mincinos, nici ipocrit. Sunt un imbecil. Înghit gesturile ei ca o bandǎ rulantǎ ce carǎ bucǎţile de cǎrbune din miezul pǎmântului pânǎ la gura furnalului. Nemestecate. Pietrificate. Eu însumi capǎt dimensiuni de bandǎ transportoare. Spatele mi s-a îndreptat şi s-a-ntǎrit ca o coalǎ de şmirghel, pumnii strânşi au devenit rotunzi ca rolele, iar capul, capul ǎsta mare şi greu zbârnâie într-una ca un motor rostogolind din rǎsputeri spamuri. Leila stǎ în fund în capǎtul celǎlalt al benzii şi alunecǎ uşor cǎtre gura furnalului încins.
Brusc mǎ împinge într-o parte şi-şi ridicǎ sutienul dintre hainele noastre întinse ca nişte jivine adormite la picioarele patului, pe care îl încheie în grabǎ icnind ca şi cum ar încerca sǎ lege unul cu altul malurile craterului sǎpat pe mijocul camerei de-un cutremur de magnitudine jalnicǎ neînregistrat de nici un seismograf din lume. Ar trebui sǎ alerg şi sǎ-i opresc mâinile, sǎ-i sǎrut degetele, ar trebui sǎ-i umezesc buzele uscate cu buzele mele şi sǎ-i netezesc frǎmântǎrile. Ar trebui sǎ-i sǎrut picioarele şi sǎ-i dezvelesc necuvintele aşteptând cuminţi ca un abur de cafea sub farfuria şezând rotund peste ceaşcǎ.
Mǎ îngrozesc. Încremenirea asta nu poate sǎ însemne decât cǎ n-o iubesc. Cǎ n-o iubesc nici mǎcar cât negru sub unghie. Şi ceea ce e şi mai infricoşǎtor, înseamnǎ cǎ n-am iubit-o niciodatǎ. Gândul mǎ paralizeazǎ. Tot ceea ce am crezut cǎ a fost iubire n-a fost decât o iluzie, o poveste, un vis. N-a fost nicicum realitate. Mǎ simt ca şi cum aş intra într-o altǎ lume. Înapoi în lumea mea aridǎ. Ca-n Matrix. Numai tuburi şi materie hrǎnitoare. Restul nu existǎ, nu-i aşa?! Casele, parcurile, florile, copacii, pǎsǎrile, cerul albastrul, lacul din parc nu existǎ, nu-i aşa?! Dacǎ aş fi putut face mǎcar un gest de împǎcare aş fi putut avea o speranţǎ, dar aşa... Dacǎ m-aş putea gândi mǎcar sǎ fac un gest de împǎcare…
Nici nu ştiu din ce ne-am luat. Din nimic, dar ce mai conteazǎ. Nu sunt în stare sǎ iubesc. Nu se poate ca o femeie pe care am crezut c-o iubesc sǎ-mi parǎ atât de departe. Leila s-a îmbrǎcat şi-şi piaptǎnǎ pǎrul în oglindǎ acum. O fatǎ…
Nu sunt în stare sǎ iubeeeeeesc…..!!!!!!!!!!
Cad în genunchi. Gândul acesta mǎ destramǎ ca o puştoaicǎ ce smulge râzând petalele unei flori galbene ca un soare în aşteptarea febrilǎ a verdictului “mǎ iubeşte – nu mǎ iubeşte”. Bucǎţi mari alunecǎ din mine ca din clǎdirile vechi abandonate în fundǎturi de noapte. Sub ele înfloresc lacrimile ca perlele dezghiocate din învelişul de negru al scoicii. Mǎ caţǎr sǎ le-adun, îmi julesc coatele şi genunchii de marginile ascuţite ale clǎdirii, dar când dau sǎ le cuprind în palmǎ se transformǎ în gâze mici sidefii şi-şi iau zborul. Nici mǎcar lacrimile…
Leila îmi mai aruncǎ peste umǎr o privire îmbibatǎ de milǎ, deschide uşa… Poate acum “iartǎ-mǎ”. Dar buzele îmi sunt pecetluite de ceara unei disperǎri ce s-a întins peste tot şi mi-a blocat toate simţurile. Oasele sunt înţepenite, gândurile, cuvintele.
Leila iese trântind uşa.
N-o sǎ ne mai vedem niciodatǎ. Ştiu!

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Nautiluşii

Existǎ oameni care trǎiesc mai mult înlǎuntru decât în afarǎ. Scenografia lor interioarǎ este aparent austerǎ. Privind prin gaura cheii se pot observa doar o masǎ simplǎ de lemn, un scaun şi un cot proptit între tǎblia rugoasǎ şi bǎrbia dreaptǎ, în timp ce lipindu-ţi urechea de aceeaşi gaurǎ a cheii poţi auzi un murmur ca un clipocit de ape. Aaa… şi mai e cortina. Cortina nu are numai rolul, de altfel secundar, de a separa publicul de rotundul de cristal în care se desfǎşoarǎ acţiunea, ci are acelaşi scop esenţial ca şi pelerina iluzionistului. Neagrǎ pe dinafarǎ, largǎ, lungǎ pânǎ în pǎmǎnt şi mai ales dotatǎ cu o mulţime de buzunare interioare, permite extragerea dupǎ un plan bine stabilit sau dimpotrivǎ la apariţia spontanǎ a freamǎtului palmelor, a unui urechiat speriat, a unui şir nesfârşit de eşarfe de mǎtase înnodate, a unei perechi de porumbei albi, a unui buchet de flori din plastic sau pur şi simplu a unor gânduri ce odatǎ lǎsate libere încep a se împrǎştia care încotro cǎpǎtând forme dintre cele mai ciudate: o gurǎ de lup, un ochi de ciutǎ, o aripǎ de fluture, un gât de lebǎdǎ. Din stiloul agǎţat în buzunarul drept de la piept, dupǎ ce i se deşurubeazǎ capacul cu inele aurii, se poate obţine prin apǎsarea pistonului şi rǎspândirea câtorva picǎturi de cernealǎ pe pardosealǎ, un lac. Un lac adevǎrat, cu nuferi, cu trestii înalte, cu raţe sǎlbatice, cu câteva broscuţe nevizibile în prim plan doar pentru fondul sonor şi cu o adiere uşoarǎ de vânt zgribulind pieliţa subţire a apei. Din buzunarul cel mic din stânga se poate extrage solniţa, se presarǎ în palmǎ câteva fire de sare, apoi suflând peste ele se împrǎştie în cer. Dupǎ câteva clipe de adaptare vor începe sǎ clipeascǎ abia sesizabil aidoma unor stele la asfinţit. E momentul sǎ fie dezvelitǎ din şerveţel şi coaja de portocalǎ, întinsǎ un pic cu degetul mare pânǎ se îndulceşte încovrigarea datǎ de rotund şi luna e gata. Mantia însǎşi întinsǎ pe podeaua de lemn cu interiorul în afarǎ capǎtǎ consistenţa ierbii grase mişunând de gândǎcei rostogolinzi şi gâze rotocoale.
Deşi poate crea o falsǎ impresie de teatru facil, probabil din cauza cortinei şi a decorurilor sumare, eu cred cǎ e vorba de dimpotriva. Personajele ce trǎiesc dincolo de cortinǎ se deosebesc categoric de actori prin faptul cǎ nu mimeaza nimic, absolut nimic. Nu se înconjoarǎ de decoruri din pal decupat, bǎtut în cuie subţiri şi vopsit cu Köber sau din plastic subţire lipit cu superglue, trǎiesc totul pânǎ la ultimul centrimetru, de la microfonul coborât undeva la jumǎtatea distanţei dintre realitate si illuzie pânǎ la cortina roşie de brocart roasǎ de molii şi peticitǎ cu speranţe albastre, o ipocrizie desigur dar ce mai poţi face azi când gologanii sunt atât de rari, de la bucuria sugeratǎ vag într-un colţ printr-un soare galben-roşcat topit mai mult de jumǎtate şi scurs într-un ghiveci cu flori, pânǎ la cuşca ziditǎ a sufleorului în care cineva a sǎpat doar o gaurǎ mica cât vizorul de la uşǎ, pentru a mai scromoni din când în când cu privirea.
Eee… acuma nu trebuie sǎ credeţi cǎ oamenii ǎştia sunt un fel de magicieni şi pot transforma oricând privri îngheţate în zâmbete calde sau gândurile mici şi negre ca o colonie de gândaci de bucǎtǎrie în simpaticele buburuze roşii cu bulinuţe de tǎciune. Nu-i deloc aşa. Mmm… cum sǎ vǎ explic?! E cam ca la focul din şemineu. Din exterior nu se vede decât fumul ieşind pe horn, ce pare a dansa ca bacantele înveselite de Bachus la templul din Delphi dar înǎuntru e cineva care pune cǎrbunii. Forma şi intensitatea arderii n-o poţi nici mǎcar bǎnui.
Înlǎuntrul acesta este extrem de permeabil din exterior. E precum cutia de lemn în formǎ de sicriu în care a fost închisǎ asistenta magicianului prin care trec sǎbii în cruciş şi-n curmeziş. Şi nimeni nu-i atât de contorsionist ca fata aceasta ce se întinde ca un şnur de mǎtase printre vârfurile ascuţite, aşa cǎ de cele mai multe ori tǎişul sabiilor nimereşte în plin, muşcând cu poftǎ din carnea fragedǎ ce se deschide sângeriu ca un o cupǎ de mac. Un lichid cafeniu cu aromǎ de Baileys se scurge pe sub marginea tivitǎ şi nimeni nu intuieşte oftatul de pe partea cealaltǎ a peretelui de beton.
Existǎ oameni care trǎiesc mai mult înlǎuntru. Îşi tapeteazǎ interiorul cu puf de aripi crude şi fire uscate de iarbǎ ca un cuib de rândunicǎ, trag perdelele groase între lume şi vise, se fac mici ca puii galbeni de gǎinǎ şi vegheazǎ…

vineri, 9 octombrie 2009

motivaţii

apropo de ceea ce spuneam mai demult aici cum cǎ femeile şi bǎrbaţii se deosebesc din contrucţie, de la coasta lui Adam şi a implantului Evei şi concluzionam cǎ bǎrbaţii sunt croiţi sǎ-şi apere familia şi peştera iar femeile sǎ le înfrumuseţeze şi sǎ le îngrijeascǎ, am observat cǎ şi în blogosferǎ (sau chiar mai sus, în netosferǎ) lucrurile stau cam la fel; în bunǎ mǎsurǎ bǎrbaţii îşi fac blog ca un fel de balcon în gura peşterii, unde ies sǎ se batǎ cu pumnul în piepturile lor puternice şi sǎ strige în cele patru zǎri “auuu, au-au-auuu”, iar femeile pentru a-şi pieptǎna pǎrul lung şi mǎtǎsos în oglinda ca un lac sub porţile stâncoase…

marți, 6 octombrie 2009

mmm....

oare de ce cineva care ar trece pe-aici asaaa intamplator o data si mai apoi inc-o data, mai putin intamplator, si apoi inca o data si pe urma de mai multe multe ori, nu ar lasa absolut, dar absolut nici un semn, cat de mic….. ?!
cuminte sunt, binecrescut sunt, nu vorbesc prostii, nu injur…..
pai si-atunci?!?!

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Gând (8)

Fiecare pas înainte este o rostogolire înapoi a ceea ce va sǎ vie.


Adicǎtelea viaţa nu e ca un scaiscreipǎr la care aşezi macaraua pe platforma de la etajul cincizecişişase sǎ îl construieşti pe al cincizecişişaptelea, ci eeee… cam ca la holivud unde e întotdeauna cineva sǎ îţi mǎture înaintea paşilor (sau nu), sǎ-ţi întindǎ covorul roşu (sau nu), sǎ-ţi presare petale de trandafir (sau nu).

Teoria se aplicǎ şi la povestea primei aselenizǎri. Ştiţi ce a zis Neil Armstrong când a pus primul pas pe Lunǎ?! A spus: “Ia uite-i şi p-ǎia, ce naiba cautǎ aici?! şi dupǎ câteva secunde de dezmeticire “ai dracu ruşi…”, dupǎ care a scos hârtiuţa şi a citit ce-i pregǎtise Big Brother şi ştie toatǎ lumea.

Sau altfel spus am mereu impresia (de fapt e mai mult decât o impresie, e realitatea) cǎ altcineva a fost deja acolo indiferent unde pun urmǎtorul pas şi cǎ altcineva îmi netezeşte cǎrarea indiferent pe care o aleg….

vineri, 2 octombrie 2009

Balastiera, sau cum a dispǎrut Eleonor Gavrilescu

“Plutonier major Gherghinescu” s-a prezentat el, dar nici numele şi nici gradul sǎu nu s-au încrustat nicicum în memoria locatarilor strânşi la intrarea în scara B a blocului OD14 şi nimeni peste ani nu şi-a amintit numele celui ce a venit sǎ investigheze într-o zi însoritǎ de început de octombrie “crima dintre crizanteme”, cum botezaserǎ locatarii evenimentul. Bǎrbatul masiv îşi fǎcu loc printre oameni şi vorbe şi se apropie de cadavru. Îşi rǎsfrânse apoi buzele într-un gest ce pǎrea a dezveli în egalǎ mǎsurǎ şi scârbǎ şi dezamǎgire şi murmurǎ “e mort de-a binelea”. Apoi îşi deschise agenda neagrǎ şi cam soioasǎ, pe coperta cǎreia coana Vetuţa putu citi fǎrǎ probleme cifrele înscrustate în auriu unu, nouǎ, încǎ o datǎ nouǎ şi apoi şase, îşi privi ceasul Pobeda cu geamul crǎpat într-un colţ şi uşor mǎtuit din cauza vieţii îndelungate şi fǎcu prima însemnare cu pixul BIC galben şi capac albastru: “2 octombrie 2009 ora decesului 11:30”.
- Cine-i? – tunǎ el şi dintr-o datǎ se fǎcu linişte aşa cum nu fusese niciodatǎ la intrarea în scara B a blocului OD14 de pe Aleea Trandafirilor.
- Cine e domne?! Îl cunoaşte cineva pe decedatul? – reluǎ poliţistul cu glas de bariton, scǎrpinându-se cu o mânǎ dupǎ ceafǎ şi privindu-i sever pe toţi cei din jur. Buzele rǎmaseserǎ rǎsfrânte şi uşor încreţite ca o floare de trandafir japonez ceea ce-l fǎcu pe vecinu Ghiţǎ sǎ murmure doar pentru sine “Ce vrea şi umflatu ǎsta buzat? A venit aci sǎ facǎ pe boieru?!”.
- Sigur domnu poliţist! – atacǎ frontal doamna Gica de la nouǎşpe - e Gavrilescu, Eleonor Gavrilescu. Scrie şi pe avizier la foaia de întreţinere. Da e la zi cu plǎţile, sǎ ştiţi.
- A fost, Dumnezeu sǎ-l ierte – murmurǎ de data asta cu glas tare nea Ghiţǎ.
- Dumnezeu sǎ-l ierte - se mai auzirǎ câteva glasuri şoptite din mulţime.
Poliţistul îşi potrivi cascheta uşor mai pe ceafǎ ca sǎ nu-l împiedice în timpul scrisului şi completǎ rândul al doilea de pe pagina în al cǎrei colţ stâng stǎtea scris “sâmbǎtǎ 23 mai 2006” cu cuvintele “decedat: Eleonor Gavrilescu”. Apoi se încumetǎ spre al treilea “cauza decesului…” dar aici se opri. Îl privi lung pe decedat umflându-şi şi mai mult obrajii şi buzele, apoi îşi împinse maxilarul inferior în faţǎ într-un gest de dezarmare. Aşa trecu la rândul al patrulea “martori”.
- Cum te numeşti dumneata? – o întrebǎ pe doamna Gica aflatǎ chiar în faţa sa fǎrǎ sǎ ridice privirea spre ea, în timp ce aceasta rǎspunse fǎrǎ sǎ clipeascǎ.
- Ionescu Georgeta, cincizecişişapte de ani, cǎsǎtoritǎ şi stau la etaju unu, la apartamentu unşpe, geamul ǎla de acolo – arǎtǎ ea cu degetul spre fereastra deschisǎ chiar deasupra capetelor mulţimii.
- Dumneata? – continuǎ poliţistul aruncând bǎrbia spre coana Vetuţa de lângǎ ea şi aşteptând cu pixul aşezat pe hârtie sǎ se pogoare cuvintele.
- Cavalǎ Elisabeta… – se executǎ şi coana Vetuţa.
- Ca ce? o întrerupse poliţistul cu bicul în aer.
- Cavalǎ, adicǎ iapǎ, c-aşa a vrut maicǎ-mea s-o cheme, cǎ la început o chema Piciordeporc de-o strigau toţi "Piftie" – rânji mânzeşte tanti Vasilica miratǎ şi ea de numele de-al doilea al maicǎ-sii. Apoi poliţistul continuǎ interogarea luându-i la rând pe toţi cei strânşi în jurul sǎu şi trecându-le conştiincios numele în agendǎ. La douǎzecişipatru se opri, dǎdu din cap uşor mulţumit şi închise agenda cu zgomot, gest care o fǎcu pe coana Vasilica sǎ tresarǎ de nemulţumire. “Cum?! Asta-i tot?! Pǎi ea n-a apucat sǎ-i spuie decât numele! Şi avea atâtea de spus.” Dar poliţistul nu se depǎrtǎ ci îşi scoase cascheta, îşi sterse cu palma ceafa asudatǎ dar corect frezatǎ şi îşi concentrǎ atenţia asupra rândului trei rǎmas necompletat.
- Cum a ajuns acolo?! – încercǎ el calea cea mai scurtǎ de la apartamentul douǎzeci pânǎ în rǎsadurile cu flori.
Tanti Vasilica ridicǎ douǎ degete ca la şcoalǎ, apoi fǎrǎ sǎ mai aştepte încuviinţarea plutonierului începu sǎ toarne dintr-o suflare.
- Pǎi sǎ vedeţi. Veneam eu de la alimentara, cǎ mi-a spus Maricica de la scara ailaltǎ cǎ a bǎgat pui de Crevedia şi ǎştia e mai ieftini, cǎ Doamne iartǎ-mǎ am ajuns iar ca pe vremea lu bietu Ceauşescu sǎ stǎm la cozi zi şi noapte sǎ mai apucǎm şi noi câte ceva mai ieftin cǎ cu pensiile noastre ce sǎ faci mai întâi, cǎ şi întreţinerea te costǎ şi medicamentele te costǎ şi mâncarea te costǎ şi colac peste pupǎzǎ a mai venit ieri şi domnu administrator cǎ cicǎ sǎ punem izolatie d-aia tehnicǎ la bloc cǎ dǎ statu nu ştiu cât şi sǎ mai punem şi noi câteva milioane, cǎ cicǎ ni-i recuperǎm dupǎ aia din factura de întreţinere, dǎ parcǎ eu dau drumu la calorifer iarna şi pe urmǎ cine ştie când îi mai recuperez eu, cǎ dacǎ mor, uite ca bietul vecinu sǎracu ca era om liniştit şi la locul lui. Apoi tanti Vasilica se opri brusc privind miratǎ în jur ca şi cum ar fi uitat de unde a plecat şi unde vrea sǎ ajungǎ. Plutonierul Gherghinescu a privit-o pe tanti Vasilica la început cu speranţǎ, apoi sprâncenele sale au început sǎ se apropie a-ncruntare, şi s-au apropiat, s-au tot apropiat pânǎ au ajuns sǎ se încaiere una cu alta de rǎmase doar o dungǎ neagrǎ şi groasǎ, nici urmǎ de sprâncene.
- Doamnǎǎǎ… - încercǎ el s-o coboare cu picioarele pe pǎmânt pe tanti Vasilica. Cum ziceaţi cǎ a ajuns acolo?
- A cǎzut de la balcon - dǎdu aceasta rǎspunsul prompt ca şi cum i-ar fi fost fricǎ sǎ nu uite şi de data asta unde trebuie sǎ ajungǎ, apoi liniştitǎ înnodǎ firul discuţiei din capǎtul din care o lǎsase.
- Da sǎ vedeţi, veneam eu cu sacoşele pline de la piaţǎ cǎ pe lângǎ pui mai luasem şi nişte verdeaţǎ sǎ pun la ciorbǎ, nu mare lucru, nişte morcoviori, nişte leuştean, vreo doi pǎstârnaci acolo, nişte pâine şi o sticlǎ de ulei şi apoi… - aici fǎcu o pauzǎ scurtǎ uşor intimidatǎ de sprâncenele intercalate şi întunecate ale plutonierului Gherghinescu, dar continuǎ cu curaj – şi când sǎ intru în scara blocului aud aşaaa ceva ca un troznet, pe urmǎ ceva aşaaa ca un planor şi pe urmǎ ceva aşaaa ca o buturugǎ despicatǎ. Dau sǎ mǎ uit în spate şi când colo îl vǎd pe dǎnsul în flori, cǎ picase exact peste crizantemele lu coana Margareta, cǎ ce rǎu mi-a pǎrut, cǎ abia se prinseserǎ, cǎ de vreo trei ani se chinuie.
- Care va sǎ zicǎ n-aţi vǎzut altceva decât pe decedatul în iarbǎ?! – întrebǎ poliţistul teribil de dezamǎgit de prestaţia doamnei Vasilica ce nu vǎzuse nimic regulamentar, dar avea o gurǎǎǎ cǎ îi fǎcu imediat un asterisc în agendǎ sǎ-şi aducǎ aminte sǎ nu care cumva s-o cheme la secţie.
- Ba daaa… cǎ înainte sǎ aud zgomotu ǎla de buturugǎ despicatǎ, l-am auzit pe ǎla de planor, m-am dat doi paşi înapoi şi l-am vǎzut cum cade. Ca un cofraj de ouǎ cǎdea domnu poliţist, mǎ jur pǎ ce-am mai sfânt. Nu ca omu, ca un cofraj de ouǎ cǎdea.
Plutonierul Gherghinescu începu sǎ-şi scarpine bǎrbia, rasǎ şi aceasta regulamentar şi oftǎ adânc. Urma sǎ aibǎ o investigaţie lungǎ şi complicatǎ. Simtea asta în toţi porii, pânǎ în vârful pǎrului de pe braţe simţea asta.
- Domn plutonier vǎ spunem noi tot, cǎ l-am vǎzut – se înfiriparǎ în faţa tuturor doi bǎtrânei scorţoşi ce semǎnau perfect cu Statler şi Waldorf, moşii din Muppets. Eram acolo pe bancǎ şi jucam un şah cǎnd domnu Gavrilescu a apǎrut la balcon. A curǎţat câteva frunze uscate de la nişte ghivece de flori şi pe urmǎ nici una nici douǎ s-a urcat pe balustradǎ şi s-a aşezat cu fundul pe ea şi cu picioarele în afarǎ. N-a stat mult aşa, cât a fumat o ţigarǎ, pe urmǎ şi-a dat drumul. Da are dreptate coana Vasilica, n-a cǎzut domnule, a plutit. Înţelegi dumneata?! N-a cǎzut ca un ghiveci cu muşcate, a cǎzut aşa ca un ziar d-ǎsta - zise unul din ei, cel cu mustaţa şi cu chelia albe ca zǎpada, agitând în aer un ziar pe care pânǎ atunci îl ţinuse împǎturit sub braţ şi pe care se putea întrezǎri un bust generos şi douǎ picioare lungi cât cele de la bǎtǎtoru de covoare de la scara A, în timp ce celǎlalt mai încruntat şi uşor adus de spate confirma continuu din cap ca un cǎţel din luneta de la maşinǎ.
- Pfiuuu – şuierarǎ buzele plutonierului subţiate ca ţumburucul de la trompetǎ. Apoi plutonierul îi pasǎ agenda şi cascheta lu nea Valentin care era lângǎ el, ceea ce îl fǎcu pe acesta sǎ se umfle în pene de mândrie şi mǎsurǎ apoi cu pasul distanţa de la decedat şi pânǎ la zidul blocului.
- Mda – bombǎni el. Dacǎ era ghiveci cu muşcatǎ trebuia sǎ cadǎ aaaici – continuǎ şi “aici” rǎmase în aer preţ de câteva secunde pânǎ când plutonierul Gherghinescu gǎsi într-unul din buzunare o bucatǎ de cretǎ şi mâzgǎli un X mare exact sub balconul decedatului. Refǎcu cu pasul mǎsurǎtoarea înapoi spre locul impactului şi îi ieşirǎ exact zece paşi ca puţin mai devreme. Privi în sus îngândurat.
- Cu ce se ocupa decedatul? – îşi continuǎ el investigaţia în încercarea de a gǎsi cauzele morţii acestuia.
- Cu nimic! – veni rǎspunsul prompt al coanei Marieta de la parter. Dumneaei ştia tot ce se întâmplǎ în bloc. Când intrǎ şi când iese fiecare, cine vine, la cine vine, cât rǎmane. Stǎtea toata ziulica cu coatele proptite pe pervazul ferestrei şi privea în afarǎ. Dacǎ situaţia o cerea ieşea şi de dupǎ perdea şi urmǎrea traseele cel mai adesea scurte şi clare ale locatarilor şi ale musafirilor lor. Nu urca niciodatǎ scǎrile dar urmǎrea lǎmpile de la lift şi ştia cu precizie unde opreşte şi în plus avea un şaptelea simţ ce îi spunea cu precizie dacǎ individul a intrat chiar pe uşa din faţǎ, dacǎ a dat colţul şi a intrat în apartamentul din stânga sau dacǎ a dat roatǎ prin dreapta şi a intrat în ultimul, cel mai îndepǎrtat.
- Cum cu nimic? – se rǎţoi plutonierul care orişicât era de împotriva celor care nu muncesc şi trǎiesc doar din şmenuri şi şmecherii, nu putea totuşi concepe cǎ decedatul era dintr-ǎia.
- Pǎi da domnu poliţist – explicǎ coana Marieta sǎ înţeleagǎ tot profanu – nu-l vǎz niciodatǎ intrând sau ieşind, la el nu urcǎ nimeni şi nu coboarǎ nimeni, nu spalǎ, nu cântǎ în baie, nu face petreceri, nu ascultǎ radio tare, nu întinde rufe pe balcon, nu pune murǎturi, nu primeşte scrisori, nu vorbeşte, nu respirǎ. Nu face nimic.
Plutonierul Gherghinescu o privi pe coana Marieta pe sub cozorocul caschetei, o cântǎri un pic din priviri şi hotǎrî sǎ încheie investigaţia pentru cǎ radiografia fǎcutǎ de ea pǎrea sǎ fie absolut profesionistǎ iar dumneaei omul potrivit la locul potrivit.
- Ştii ce zic eu domnule? - continuǎ un domn mic şi rotund ca un butoi, îmbrǎcat într-un maieu crǎpat pe ici pe colo care îi acopererea doar o jumǎtate de burtǎ, cea de sus, şi care vântura o mustaţǎ cazonǎ tipicǎ rezerviştilor de cavalerie – eu zic cǎ era d-ǎlaaa…pocǎit, d-ǎlaa, zi sǎ-i zic, adventist d-ǎla dǎ ziua cinşpea. Cǎ prea era ca o umbrǎ.
- Ba eu cred ca era poet – rǎsǎri şi vecina Lucreţia palidǎ şi înaltǎ ca o pǎpǎdie, pentru a se risipi apoi printre palele de vânt.
- Sau poate cǎ o fi fost artist ca ǎia pe care ia batut minerii la Universitate. Cǎ uite are şi plete şi ochelari şi nici nu face nimic – încercǎ şi madam Pleşniţǎ de la şase, care avea în fiecare camerǎ a apartamentului dumisale, inclusiv în baie, câte un afiş format A3 cu domnul Iliescu, iar în dormitor unul chiar cu autograf în original pe care îl obţinuse când fusese la Cotroceni sǎ-i ureze “La mulţi ani!” de ziua dumnealui.
- Madam Pleşniţǎ, hai terminǎ cu prostiile. Vezi-ţi de treburile dumitale – îi taie vorba un bǎrbat vânjos, tuciuriu si mustacios, cu braţul cât barosul şi cu figurǎ de lucrǎtor la cǎile ferate iar madam Pleşniţǎ îşi înghiţi cuvintele nemestecate.
- Da ce, aici numa dumneata ai voie sǎ vorbesti? Ce, dacǎ domnu Iliescu nu mai e preşedinte crezi cǎ….
- Tǎceţiii – zbierǎ plutonierul Gherghinescu. Se poate oameni buni?! Aici facem o anchetǎ, o investigaţie, nu ne batem joc. Apoi îşi aminti cum cǎ rubrica privind cauza decesului a rǎmas necompletatǎ şi încercǎ sǎ direcţioneze discuţia ca-ntr-un scoc cǎtre esenţǎ.
- Cum se poate oare sǎ fi cǎzut aşa ca un carton de ouǎ, la zece metri de zid? – bombǎni plutonierul ca pentru sine, dar suficient de tare cât sǎ-l audǎ şi moş Chiştoacǎ care obosise deja şi moţǎia pe bǎncuţa pe care domnu Dumitrescu o construiese chiar sub fereastra dumisale de la parter.
- O fi vârcolac – veni cona Vetuţa cu o primǎ variantǎ de rǎspuns.
- Sau stafie – completǎ madam Nicolescu seria rǎspunsurilor posibile dar varianta sa stârni dispreţul distinsului auditor cǎci domnul Dumitrescu care şedea chiar lângǎ dânsa pufni pe nas:
- Hai fugi de-aici madam Nicolescu… Chiar aşa…?! Pǎi unde ai mai vǎzut dumneata stafie cu blugi şi tricou d-ǎsta verde ecologic – la care madam Niculescu se fǎcu micǎ şi se retrase încet din primplan.
- O fi fost pisicǎ domnle într-o viaţǎ anterioarǎ, cǎ şi Miţa mea când a sǎrit de la balcon tot aşa a plonjat, ca o paraşutǎ – zise domnişoara Nicoleta zâmbind.
- Ba paraşutǎ eşti tu! Nu vezi cǎ nu te duce capu?! De ce dracu îţi mai rǎceşti gura eu nu înţeleg. Pânǎ şi mâţele se aruncǎ pe geam din cauza ta – rǎbufni un domn înalt şi uscat ca un ghiudem, din blocul de vizavi, care avea de mult ceva de împǎrţit cu domnişoara Nicoleta, cǎ ba împǎrţea, ba despǎrţea şi ce certau ca apucaţii, şi pe urmǎ iar împǎrţeau şi iar despǎrţeau şi se certau ca chiorii.
- O problemǎ nu înţeleg cǎ veni vorba de paraşutǎ – le taie vorba poliţistul privind spre bustul domnişoarei Nicoleta şi ridicând-şi iar cascheta de pe scǎfârlia asudatǎ pentru a se scǎrpina dupǎ ceafǎ – cum de a planat aşaaaa… ca o femeie gonflabilǎ, dilemǎ pe care însǎ nimeni nu îndrǎzni sǎ încerce s-o descurce sau nu fu capabil.
Pentru o vreme se fǎcu linişte. Plutonierul Gherghinescu îşi mângâie bǎrbia şi-şi blestemǎ ziua în care a acceptat sǎ intre în Poliţie. Aşa caz nu mai avusese de la Anul Nou cu vreo zece ani în urmǎ, când un şofer beat intrase cu maşina în benzinǎria din cartier, da nu oprise la pompǎ ci intrase de-a dreptul în clǎdirea benzinǎriei de-au trebuit sǎ dǎrâme şandramaua, altfel n-au putut s-o extragǎ. Şi ǎia dinǎuntru, patru gǎligani, beţi turtǎ toţi, s-au dat jos şi nu şi-au mai adus aminte care trebuie sǎ se urce la volan. Erau plini de sânge da nici unu nu zicea cǎ el ar fi fost şoferul. I-a pus şi la detectoru de minciuni şi tot n-au reuşit sǎ-l identifice. Pǎnǎ la urmǎ a trebuit sǎ treacǎ în hârtii “autor necunoscut” şi aşa a închis dosaru. Da gǎliganii tot au trebuit sǎ plǎteascǎ pagubele.
- Ştiţi ce cred eu? Eu cred cǎ era gol – murmurǎ în cele din urmǎ o puştoaicǎ din spate de tot.
- Cum gol domnişoarǎ?! L-ai vǎzut dumneata gol? Fǎcea orgii în apartament? – ridicǎ sprâncenele plutonierul Gherghinescu vizibil mulţumit de schimbarea de direcţie pe care o realizase anchetarea evenimentului.
- Nu domnule, eu cred cǎ era gol de înlǎuntruri.
Poliţistul îşi dǎdu uşor capul pe spate pentru a încuviinţa dar rǎmase cu el aşa pentru cǎ în timp ce executa manevra îşi dǎdu seama cǎ nu are ce încuviinţa, ba mai mult, constatǎ uşor iritat cǎ vorbele puştoaicei deviau cursul anchetei cǎtre o zonǎ nebuloasǎ care nu avea nimic de-a face cu ordinele şi regulamentele de altfel riguroase şi clare ale poliţiei.
- Ia mai taci tu cǎ numa prostii vǎ învaţǎ pe la şcoale pe acolo – îi dǎdu o mânǎ de ajutor tanti Maria, vecina de deasupra. Cǎ s-a dus de râpǎ şcolile în ziua de azi, cǎ toate stǎ sǎ cazǎ. Pe vremea mea se fǎcea şcoalǎ nu glumǎ, nu ce faceţi voi acuma, cǎ e şcolile pline de drogaţi şi vǎ e gândul numa la sulemeneli şi la… - aici tanti Maria fǎcu o micǎ pauzǎ pentru cǎ pe buze îi aterizase cuvântul sex, dar privind feţele cernite ale celor din jur şi pe cea încruntatǎ a plutonierului Gherghinescu sǎri peste sex şi continuǎ mai paşnic – ţoale, în loc sǎ vǎ fie mintea la învǎţat.
Cuvintele fetei care se retrǎsese speriatǎ şi începu sǎ şuşoteascǎ ceva cu o prietenǎ, i se înşurubarǎ însǎ în minte ca un fasung şi un gând ca un bec de 40 de waţi licǎri în capul mare şi rotund al plutonierului. Exista ceva adevǎr în vorbele fetei, cǎci observase şi el cǎ trupul lui Eleonor Gavrilescu arǎta ca o femeie gonflabilǎ care fâsâie pe la colţuri. Şi nici sânge nu era, asta observase din prima. Şi nici nu zburaserǎ bucǎţi din el cum s-ar fi aşteptat orişicine de la un trup care a coborât pe de-a dreptul şapte etaje. Plutonierul Gavrilescu luǎ decizia sǎ studieze din nou trupul decedatului, de data asta cu mai mare atenţie, aşa cǎ îi dǎdu lu nea Valentin numa cascheta de data asta şi cu pixul bic într-o mânǎ şi cu agenda neagrǎ în cealaltǎ îşi fǎcu loc printre trupurile înghesuite în jurul sǎu îndreptându-se spre locul impactului. Când ieşi însǎ din încercuirea de glasuri rǎmase pironit, agenda îi cǎzu din mâini şi un “auuu…” scurt dar puternic ca la infarct lovi timpanele celor din jur. Toţi îl privirǎ buimaci. Plutonierul era stanǎ de piatrǎ. Nu mişca, nu zicea nimic. În cele din urmǎ ridicǎ un braţ şi arǎtǎ spre decedat care… nu mai era… Încremenirǎ cu toţii şi o linişte ca-n cimitir se lǎsǎ peste mulţime. Chiar aşa era. Cât stǎtuserǎ la taclale în faţa blocului decedatul îşi luase tǎlpǎşiţa. Primul care se dezmetici fu tot plutonierul care dǎdu drumul şi pixului bic şi cu amândouǎ mǎinile se apucǎ sǎ scotoceascǎ prin tufişuri, prin straturile de gladiole, crizanteme, dalii, prin gardul viu, dǎrâmǎ cutia de carton în care locuia Nestor câinele fioros al blocului. Ceilalţi îl urmarǎ şi un furnicar de oameni se împrǎştie cǎutǎnd înfriguraţi trupul celui care fusese Eleonor Gavrilescu.
Doar sus, la balconul de la doi, o copiliţǎ de vreo şase-şapte ani chicotea vǎzǎnd mulţimea ce cǎuta disperatǎ. Îşi duse mâinile pâlnie la gurǎ şi ţipǎ cât putu de tare arǎtând cu mâna spre capǎtul blocului.
- Încolooo – şi apoi vǎzând cǎ o sutǎ de perechi de ochi s-au întors înspre ea continuǎ – l-a luat vântul pe sus şi l-a dus încolo înspre balastierǎ. Şi începu din nou sǎ chicoteascǎ, miratǎ peste mǎsurǎ de nepriceperea serioasǎ a oamenilor mari.
Plutonierul Gherghinescu o privi pe fatǎ cu mâinile în şolduri preţ de câteva secunde, privi apoi florile un piculeţ înclinate din faţa blocului OD14 şi îşi deschise agenda la data de 23 mai 2006 unde scrisese puţin mai devreme cele patru rânduri. Le reciti urmǎrind cu degetul fiecare litera, apoi rupse atent foaia având grijǎ ca desprinderea sǎ se facǎ corect, pe lângǎ cotor, fǎrǎ bucǎţele rǎmase în afarǎ. O mototoli şi o bǎgǎ în buzunar.
- Nebunie colectivǎ – mai apucarǎ sǎ audǎ cei din primele rânduri cuvintele şuierate printre buzele plutonierului Gherghinescu, în timp ce acesta se rǎsucea pe cǎlcâie şi se fǎcea nevǎzut în direcţia opusǎ balastierei.