Lumi fumegând

Stau singur la plajă. De fapt n-am venit pentru plajă, ci doar pentru a încerca să mă reașez față de lumea care îmi pare cu totul străină. Relația dintre noi e ca cea dintre o pisică și un porumbel. Pisica se tot apropie cu pași mici, se târăște pe burtă să nu fie văzută, înaintează aproape imperceptibil să nu-i fie simțită prezența și când e la doar două palme distanță, porumbelul își ia zborul și se așază doi metri mai încolo. Totul se întâmplă întocmai încă o dată și încă o dată, identic. Exact așa este și relația mea cu viața. Încerc să o înțeleg, fac eforturi, îmi concentrez toată atenția asupra lucrurilor care îmi par esențiale și când ajung să cred că sunt un om integrat în societate, viața își ia zborul și se așază câteva străzi mai încolo, în timp ce eu rămân pe un colț care nu seamănă deloc cu întregul. Așa nu o să ajungem nicăieri. Dar nu cred că e vina mea, pare să fie integral vina ei. Așa că de câteva zile vin la plajă de dimineață, îmi scot tricoul, îl aștern pe nisip și mă întind peste el cu fața la soare. Aștept să-și ceară scuze. Sau măcar să-mi promită că o să fie mai conciliantă, ca să ne putem apropia cât de cât unul de altul și să ne înțelegem.   

Și azi, ca și ieri, ca și alaltăieri, ca și în zilele dinainte, e soare, iar cerul este senin. Aproape curat. Doar undeva în depărtare, aproape de orizont, se vede o pată albă ca o vată de zahăr învârtită pe băț. E un nor mic care pare însă să crească în dimensiuni cu trecerea timpului. Când am sosit era cât un nasture, apoi a devenit cât o minge de ping-pong, pe urmă cât una din tenis și a ajuns acum cât o minge de volei. De aceea îl urmăresc cu atenție. Nu poți știi niciodată când un nor mic va deveni un nor mare care poate să-ți strice ziua întreagă. Sau chiar viața. Mai ales dacă stai întins la soare pe malul mării.   

Norul nu numai că a crescut în dimensiuni, dar acum nu mai e rotund, s-a scurs peste albastru, s-a împrăștiat ca imaginea lunii într-un lac tulburat de adierile vântului. Aduce cu un cap de animal. Aici sunt ochii, aici sunt urechile uriașe, aici e nasul, ba nu, e chiar o trompă. Extraordinar cât de bine seamănă cu un cap de elefant. Și e doar capul, dacă privești mai atent îi poți descoperi cu ușurință și picioarele și spinarea. Iar în unduirea razelor solare pare chiar să alerge.  

M-am ridicat în fund și privesc atent norii. Căci acum s-au adunat mai mulți. Și nu mai sunt albi, sunt cenușii, ca pielea furtunii. În jurul norului în formă de elefant s-au strâns alți nori, unii mai mari, alții mai mici. Sau doar par mai mici pentru că sunt mai departe. Mi-e teamă că o se apropie cu toții și are să se pornească vijelia. Privesc în jur. Nu a început încă sezonul concediilor, așa că e lume puțină pe plajă. De altfel cei mai mulți nu au venit să se bronzeze, căci nu sunt întinși la soare, ci stau la taclale, citesc, joacă table, câțiva pescuiesc sus pe dig. Îmi place când e lume puțină și oamenii ies pe plajă ca în propria gradină. În iulie și august e atât de aglomerat încât dacă-ți scapă o vorbă, precis are să se scurgă pe epiderma cuiva.

Norii au înaintat. Și pe măsura ce au crescut în dimensiuni au căpătat cu toții aceeași formă de elefant. Acum e o turmă întreagă, alergând înspre mal. Unu, doi, trei, nu reușesc să îi număr pe toți pentru că pe măsură ce cresc, ghemotoacele mici și albe ca vata de zahăr devin elefanți maturi. Spre groaza mea realizez că sunt elefanți adevărați. Picioarele lor uriașe tropăie prin apă și o împrăștie în aer ca o ploaie cu pisici de mare. Sunt câteva zeci și se apropie cu o viteză din ce în ce mai mare. Acum le pot vedea bine și ochii și urechile ca niște aripi largi și trompele lungi măturând apa și pielea încrețită ca o armură. Mă îngrozesc. Au împânzit tot orizontul. Privesc în jur dar nimeni altcineva nu pare să îi bage în seamă. Unii oameni stau în continuare la soare, alții înoată, alții stau la taclale, sau citesc, trei-patru bărbați joacă table. Câțiva copii se hlizesc în valurile clipocind. Eu m-am speriat, am vrut să le fac semn celor din mare și de pe nisip, dar apariția elefanților uriași alergând prin apă mă împietrește. Nu pot să mă mai mișc, nu pot să-mi dezlipesc buzele.

Deja tropăitul lor prin apa puțin adâncă a început să se audă ca o prăvălire de stânci. Abia acum oamenii le simt prezența și încep să alerge speriați. Majoritatea nu se mai uită în urmă și își lasă pe plajă lucrurile cu care au venit. Dau fuga să-și găsească copiii și cu ei în brațe încep să alerge înspre oraș. E exact ca în videoclipurile cu tsunami, când oamenii se adună pe țărm și arată cu degetul înspre larg și zâmbesc și se bucură că sunt părtașii unui eveniment extraordinar. Apoi își scot telefoanele mobile și încep să filmeze valurile tot mai mari care vin către ei, până când își dau seama că valurile sunt cu adevărat uriașe, mult mai mari decât au crezut și-o să-i înghită cu totul ca un animal imens și flamand. Abia atunci încep să fugă rupând pământul, încercând cu disperare să-și salveze viața, dar e deja prea târziu. 

Nisipul începe să explodeze sub călcăturile lor grele. Se aud țipete, nu-mi dau seama dacă cineva a fost călcat în picioare, sau sunt doar oameni speriați. Și atunci văd fetița care plimbă prin apă o barcă mică din plastic, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu are mai mult de cinci, șase ani și e singură. Arunc un ochi împrejur. Părinții nu se apropie s-o scoată din mare, iar elefanții sunt atât de aproape încât îmi pare că o ating. Mă avânt înspre ea și îi acopăr trupul cu trupul meu. Închid ochii. Aud pașii calcând lângă noi și apa amestecată cu nisip sare în pletele amândurora. Nu știu cât am stat așa chirciți și cu ochii închiși. Poate un minut, poate cinci, poate zece. Elefanții trec peste noi. Tălpile lor mari călcând apa, iscă valuri rotunde și stropi mari cât nucile. Ropotul pașilor sună ca o ploaie apocaliptică, ca un răpăit de clape într-o fugă a lui Bach. Le văd printre genele aproape strânse picioarele mari călcând lângă noi, le aud șuierul pe lângă urechi, le simt mirosul crud de animal sălbatec. Fata s-a încovrigat sub mine ca un melc într-o cochilie. Mă strânge de mână și se străduie să nu plângă. Zgomotele se topesc încet, ca înghețata uitată-n farfurie. Se aud tot mai departe, tot mai palid. Privesc copila, apoi plaja. Nu mai e nimeni, nici în apă, nici pe nisip, au dispărut toți. În mână țin o barcă albastră din plastic. „Cine ești tu? Unde e mama ta?” o întreb pe puștoaică. „Eu sunt fata nenăscută a lui Mel” îmi răspunde ea imediat, fără teamă sau ezitare. N-am auzit niciodată de Mel și oricât încerc să-mi scormonesc prin amintiri, niciun chip care să poarte această mască nu vrea să iasă la iveală. „Mel? Care Mel? Nu cunosc nicio Mel!” îi spun încercând să smulg mai mult de la ea. Ea zâmbește ca un copil care a făcut o șotie și care știe că mai devreme sau mai târziu șotia ei va fi descoperită, ba mai mult, ar fi dispusă să o deconspire chiar ea, în acel moment, dacă i s-ar acorda suficientă atenție pentru asta. „Ba știi. Nu peste mult timp o să vă căsătoriți și-apoi în nouă luni am să mă nasc eu”. Am rămas încremenit. Ceea ce-mi spune copila depășește înțelegerea unui om normal. Dar eu nu sunt un om normal, așa că o iau ca atare și o pun alături, cu gândul să îi cuprind înțelesul când lucrurile au să se liniștească. 

Așa ne-a găsit bărbatul acela. Pe marginea apei, ea zâmbind, iar eu acoperind cu trupul meu copila. Era uscat, cu barba nerasă și îmbrăcat în haine modeste. Îl văzusem adesea, își construise un culcuș într-una dintre construcțiile de beton abandonate de sub faleză. Când ieșea soarele vindea cărți. Și iluzii. M-a privit cu un amestec de încruntare și uimire. A dat să spună ceva dar a renunțat. Apoi a scos fetița dintre brațele mele și a întrebat-o cu glas puternic, „Unde stai tu? Unde sunt părinții tai?”. Fetița a arătat cu degetul undeva spre capătul plajei. „Cei cu tine, ți-e bine?” m-a întreabă el, dar eu priveam spre apus. „Privește - i-am spus - elefanții au călcat totul în picioare. N-a mai rămas întreg aproape nimic.” Bărbatul s-a uitat nepăsător înspre oraș, apoi a luat fetița de mână și au pornit-o agale spre capătul plajei. 

Trupurile elefanților nu se mai văd, dar în urma lor se ridică un nor de praf amestecat cu resturile lumii, hârtii, mici obiecte din plastic, frunze. Elefanții au făcut prăpăd sub tălpile lor uriașe. Fumul și praful se ridică-n vârtej dinspre oraș ca după un cutremur devastator. Sau dinspre ceea ce-a fost orașul, căci nu se mai zărește nicio clădire în picioare. Un elicopter survolează faleza. Poate că e al armatei, a fost trimis să omoare elefanții. Dar nu, e un elicopter ambulanță care aterizează pe platforma spitalului din apropiere.

Fetița se vede din ce în ce mai mică până când dispare cu totul, doar bărbatul continuă să meargă singur mai departe. Nu înțelege nimic despre lumea în care trăim... 

Aperol pe peron

Peronul e aproape gol. Soarele se ridică, împinge două blocuri care-i stau în cale și face vânt devale unor vagoane goale. Șinele sunt un ghem de șerpi cu solzi strălucitori fugăriți de razele soarelui. Aștept să vină trenul. Oricare. Oricum aici opresc doar personalele pentru navetiști. Șed pe bancă și trag un gât de aperol. De la chioșcul din gară. Am luat și niște L&M. Sunt contrafăcute, o simt pipăind țigara, tutunul e măcinat grosolan și neuniform. Scrumez în cutia de pește pe care scrie „șprot afumat în u”. Restul e șters. O pisică dă târcoale băncii și miaună. Vărs scrumul și-i pun aperol. Îl lipăie imediat. I-a fost sete. Îi mai pun. Îi place aperolul deși e și el contrafăcut, nu are aroma de rubarbă. Pisica a băut aproape toată sticla și acum dansează. S-a îmbătat. Pleacă, mă privește și se întoarce. Pleacă iar și iar se întoarce. Pare că-mi cere s-o urmez. Mă iau după ea și găsesc fata căzută între linii. Are rochie albă. O ridic în brațe exact când primul tren intră în gară.

(scris pentru Jokeri de cuvinte, cu titlu dat și limită de 1000 de caractere) 

Inelul

Da, da, o să mi se întâmple mie asta când o zbura pinguinul, rosti prima, o girafă blondă, subțire, cu picioare lungi și cu un profil cam călos. 

O să vină de unde te aștepți mai puțin, insistă a doua, o zebră brunetă cu șuvițe oxigenate, mignonă și cam peltică. 

Ședeau amândouă pe nisip și din când în când aruncau câte-o privire înspre mare. 

Ai văzut porcu ăla, spuse girafa cu ochii în pământ rostogolind cu copita o portocală. Era mistreț și misogin. Auzi, cică am sânii mici. El nu se uită în oglindă că nu-mi ajunge nici la genunchi? Și apoi calul. Era beton, nu pot să zic, dar mi-a aruncat o privire din fugă, un ce faci pusy și-a dispărut în neant. Nici n-a așteptat să-mi ridic ochii din pământ și mie îmi ia ceva timp căci pământul e departe iar eu sunt timidă. A rămas doar colbul în urma copitelor sale. Despre hipopotam ce să mai vorbesc, mă vezi tu făcând pereche cu unul ca ăsta?! 

Zebra vru să spună ceva, dar privind-o pe prietena sa care se înfierbântase grozav renunță, iar cuvintele îi rămaseră ca un fir de iarbă între dinți. 

De unde, de unde să vină inelul ăla, continuă girafa. Am stat într-o zi la o șuetă cu unul. Mi-a părut cult, dar era de fapt un măgar. Mi-a zis că sunt slabă, că sunt mioapă fiindcă îl priveam strâmb de acolo de sus, că am picioarele ca niște bețe și că dacă eu am crescut așa nu înseamnă că alții n-au bună creștere. Nu mai târziu de ieri seară altul. L-am simțit cald și aproape, dar de fapt era un câine. A lătrat de câteva ori la mine și m-a convins definitiv. Dar nici eu nu m-am lăsat, i-am tras o labă peste botul ăla rânjit și am fugit. 

O vreme se asternu liniștea. Apoi se auzi un bâzâit ca de bondar. Când își ridicară privirile în sus girafa și zebra văzură pinguinul zburând în apropiere. Ateriză chiar în fața lor. Avea un frac negru, papion și în brate trei cești de ceai și un ceainic din porțelan. Fără să spună vreun cuvânt scoase din buzunar un șervet și îl întinse pe iarbă. Apoi așeză ceșcuțele în fața fiecăreia și servi din ceainic câte un ceai tuturor celor prezenți. Mirosea grozav a scorțișoară și a iasomie. 

Girafa rămase cu gura căscată. Așa ceva era dincolo de orice închipuire. Își ciupi o pată maro de pe burtă și simți usturime. Nu visa. 

Zebra zâmbi cu ochii în pământ. Ți-am spus eu. Apoi luă cutiuța pe care i-o adusese pinguinul, îi desfăcu capacul și o întinse girafei. Aceasta roși în toate cele 173 de pete maronii. 

Un inel? Un inel adevărat cu diamant, întrebă ea luând inelul și înșurubându-l în vârful urechii. Apoi încremeni. Care va să zică tu… oh Doamne, n-am bănuit niciodată, tu ești… tu de atâta timp… pe mine! Tuuu și cu și cu, sau doar cuuu, se bâlbâi ea cu gâtul plecat și cu ochii în lacrimi. O Doamne, cât de bucuroasă sunt. 

Zebra nu îi răspunse nimic, doar își trecu ușor buzele peste buzele sale. 

(text scris pentru Jokeri de cuvinte, pe poză dată) 

Întâlnirea

Yuki mi-a telefonat să mă anunțe că probabil vine în weekend. Să mă aștepți cu surle și trâmbițe, mi-a spus. Eu încercam să-mi dau seama la ce s-a gândit ea când a spus trâmbițe și cam la ce-ar putea fi fost de folos surlele. Yuki vorbește adesea în dodii, e o fată foarte ciudată. Stă pe partea cealaltă a globului și atunci când apucă să ajungă pe aici, e sărbătoare. Vorba vine partea cealaltă, cred că e vorba doar de vreo câteva sute de kilometri spre vest.  

Oricum, sâmbătă am organizat totul ca la carte. Dimineață am coborât poarta cea mare a cetății. Scârțâia din toate încheieturile și se scutura praful din ea cum se scutură miresmele din teiul înflorit. Lanțurile cu zale cât pumnul înghesuite pe tamburul aproape putrezit nu mai fuseseră unse de multă vreme, probabil de pe vremea lui Jacques de Molay. Când poarta a căzut pe malul de peste canalul cu apă, pământul s-a zguduit de-am crezut c-o să-mi trezesc toți vecinii. Mi-am ținut câteva secunde respirația, dar n-a bătut nimeni în perete. Întâi am scos cântăreții, aliniați pe două linii. În față toboșarii, apoi trompeții. Erau caraghioși cum stăteau aliniați cu tobele agățate de gât și trompetele lungi și subțiri înfipte în sold, în hainele alea de arlechin, colorate în toate culorile universului și purtând pe cap câte o tichie cu pătrățele albe și roșii, care avea în vârf un ciucure mov. Dar erau tare simpatici. Le-am făcut un semn scurt, iar ei au răpăit tobele și-au bubuit trompetele. Ta-ra-ra-ra-taraaam. Nu suna deloc rău pentru un semnal de intrare, doar erau profesioniști cu studii de conservator. Le-am făcut imediat semn să tacă, pentru că încă nu se trezise toată lumea. Cei care au chefuit vineri până târziu mai dorm încă neîntorși. După cântăreți am așezat soldații. Întâi lăncierii. Mi se păreau cei mai impunători. Ei erau de altfel și cei mai înalți. Stăteau cu picioarele ușor depărtate și strângeau în mâna stângă sulițele care erau mai înalte decât ei. Aveau toți figuri încruntate de vulturi, gata să sfâșie prada și să se înalțe la ceruri cu ea. Brrr... După lăncieri veneau arcașii. Țineau arcurile într-o mână și cu cealaltă își scoteau peste umăr săgeata din tolbă, o fixau în crestătura de pe mâner și apoi întindeau coarda. Când coarda era perfect întinsă, luau totul de la capăt. Erau spectaculoși cum făceau toți odată treaba asta, așezați pe trei rânduri, cu privirile lor de pescăruși pierdute-n albastru, căutând parcă din priviri un anume punct de pe cer. Urmau apoi spadasinii. Erau cei mai puțin strălucitori, un fel de infanteriști ai războiului brut. Nu aveau nimic impunător, privirile lor nu ținteau niciun punct de pe cer și mâinile lor nu apucau decât o bucată de fier simplă și scurtă. În fine, în flancuri era așezată cavaleria. Ooo, ei erau o nebunie. Caii aveau harnașamente de piele lucind în soare, erau înveliți în pânze bogat colorate de parcă erau steagurile oștirii culcate de-a curmezișul peste trupurile lor fremătând și pe frunte aveau bentițe de fier ca o armură pentru armăsari. Cavalerii aveau capetele acoperite de coifuri înalte, trupul îmbrăcat în cămăși de zale și ținuta zveltă și dreaptă în șa. Flancând grupul, furau toate privirile. În fine, în spate stăteau stegarii. Flamurile fiecărei cetăți care trimisese oșteni se aflau aliniate acolo. Erau steaguri heraldice, bogat colorate, având în centru blazoane care rupseseră barierele timpului. Era o primire spectaculoasă cea pe care aș fi vrut să i-o fac lui Yuki. 

Oamenii care începuseră să iasă pe stradă, cei mai mulți pentru a merge la cumpărături, se opreau și îi priveau cu ochii holbați. Un pic nepoliticos. Unii lăsau jos plasele umflate ca niște gâște bine îndopate și le făceau fotografii cu telefonul mobil, schimbând zâmbete ironice cu partenerul și cei mai mulți întorceau de câteva ori capul peste umăr și aruncau încă un zâmbet în timp ce se îndepărtau. O doamnă în vârstă de la parter și-a făcut cruce, a scuipat în sân și a dat din cap ca și cum ar fi vrut să spună că așa ceva nu există, apoi a deschis ușa de la bloc și a intrat fără să mai privească înapoi. 

Am stat așa cu toții până la prânz. Pe la zece eu m-am așezat pe marginea bordurii, am mâncat un sendviș cu brânză și-am băut o cola la cutie. Ei erau soldați, trebuiau să reziste. Am mâncat sendvișul pe îndelete, mestecând bine. Le-am dat și lor liber la doișpe să meargă să-și cumpere câte ceva de-ale gurii de la non-stop. Lumea se adunase la magazin ca la circ și se făcuse coadă. Patronul ar fi trebuit să mă cinstească, sau măcar să-mi acorde o reducere pentru câteva luni. Făcuse o vânzare la chipsuri și cola cum nu mai avusese niciodată. De altfel pe la doișpe jumate a pus un bilet în fereastră cu „vin imediat” și a dat fuga să mai aducă niște cutii cu pungi de chipsuri.   

Cel mai mult mi-era milă de cavaleri. Nu știau ce să le dea să mănânce cailor și se tot foiau în șa. Armăsarii fuseseră închiriați pentru weekend de la un magazin de iluzii și mă costaseră cam mult. Aveau acolo de toate, cai pentru cavaleri, voaluri pentru domnițe în care ciripeau vrăbii, jar la pungă sau vărsat pentru armăsari înaripați, papagali vorbitori care știau să recite Shakespeare, bostani care se transformau în Porche când apăsai pe telecomandă, ce mai, era un magazin grozav. La trei le-am dus caii. Au spus că le pare rău dar trebuie să mă taxeze pentru toată ziua, dar n-o să mă taxeze și pentru duminică. În schimb mi-au făcut o reducere la flamuri, că luasem multe, cu condiția să nu le aduc arse de mucuri de țigară. 

Pe la patru mi-am mai făcut două sendvișuri cu castraveți, șuncă și cașcaval și le-am mâncat în părculețul dintre blocuri, unde au venit și spadasinii să se odinească. Lor le era cel mai simplu să se deplaseze, nu aveau nimic impunător, privirile nu le erau grele de înălțimi, nu purtau armuri, iar mâinile lor nu apucau decât o bucată simplă și scurta de fier. Yuki tot nu sosise și mă îndoiam că are să mai vină.   

Era aproape opt și începuse să se întunece. Le-am spus atunci tuturor că le mulțumesc și că sunt liberi să plece. Cei mai mulți s-au uitat cu milă la mine și mai că nu se lăsau duși. Și-au pus jos steagurile, spadele, arcurile, tobele, trompetele, toată recuzita și se uitau la mine ca la un vânzător de sushi pierdut într-o mare de mâncători de chiftele. Cred că au stat mai bine de-o jumătate de oră și nu se hotărau încotro s-o apuce. Până la urmă și-au strâns calabalâcul și-au dispărut în dreapta. 

Eu m-am dus la barul din colț să beau ceva. Acolo erau și vreo cinci-șase toboșari la o masă. I-am recunoscut imediat după costumele multicolore de arlechin. Nu le scoseseră. În plus aveau o urmă albă pe ceafă. Fiindcă își agățau tobele cu cureaua pe după gât și stăteau toată ziua în soare, le rămăsese o dungă de piele nearsă pe ceafă. M-au văzut și m-au salutat din cap. Eu m-am așezat mai departe, într-un colț, pentru că nu mai aveam nimic de împărțit. Beau și râdeau zgomotos. Probabil amintiri de pe la alte întâlniri nereușite. Oricum, nu păreau că râd de mine, căci nu mi-au mai aruncat nicio privire. Însă tobele lor tot la auzeam în urechi, de parcă le depozitaseră în mine când au intrat înăuntru să bea, în loc să le lase stivuite lângă ușă. Inima-mi bătea în ritm de tobe. Tare! Bum-bum, bum-bum, bum-bum! Am mai cerut o bere și o scobitoare. Am înfășurat o bucată de șervețel pe scobitoare și am încercat să mă curăț în urechi de ritmul acela obositor. N-a mers, așa că am mai cerut încă o bere. Între două înghițituri încercam să număr petele de pe mușama, dar unele se suprapuneau și le pierdeam șirul de fiecare dată când ajungeam aproape de o sută. La un moment dat am observat că toboșarii plecaseră. Era mult mai liniște, râsetele dispăruseră. Dar nu și tobele! Am mai cerut încă o bere, apoi am plecat și eu să mă culc. Cu tobe cu tot, căci toboșarii nu le mai luaseră!  

În fața blocului mă așteptau doi cavaleri. Caii fuseseră demult înapoiați, armurile erau însă pe ei. M-au întrebat dacă mă pot ajuta cu ceva. Glasurile lor încercând să răzbească prin coifurile înalte se auzeau ca un bâzâit de muscă prizonieră într-o cutie de conserve goală. Mi-au spus că au relații la un tinichigiu bun. Și lucrează ieftin. Poate să-mi construiască orice, chiar și vise. Are mână fină și ies lucruri grozave, mi-au pus ei. Le-am mulțumit, dar le-am explicat că sunt ok, mă descurc, n-au de ce să-și facă griji. Vise aveam și eu destule, doar ca erau vechi și ruginite. Cavalerii au înclinat din cap și au plecat îndoiți.     

Eram cam amețit și fusese o zi tare aiurea, așa că am urcat cu gândul să mă bag imediat în pat. M-am spălat pe dinți, mi-am pus pijamaua și când să mă bag sub pătură i-am zărit. Lângă dulapul de haine stăteau trei arcași. Erau băgați unul în altul de parcă încercau să se facă cât mai mici, ca să nu-i bag eu de seamă. Ce-i cu voi mă, am strigat mai mult speriat decât furios, mai ales că nu puteam înțelege cum de-au intrat. Cel mai tânăr, un băiat frumușel aducând cu Eric Bana în rolul lui Hector, a deschis gura pe jumătate. Ne-a spus șefu să stăm cu dumneavoastră până dimineață. Și să ținem și arcurile aproape, a arătat el spre arcul propriu și a bătut cu palma peste mâner. Nu știam cine e șeful arcașilor, dar trebuie că era un tip foarte ciudat. M-am uitat la ei atent. Erau toți trei tineri și păreau un pic speriați. Sau poate că doar se simțeau inconfortabil să stea în dormitorul unui străin când acesta se pregătește de culcare. Își puseseră tolbele sub măsuța de calculator și se așezaseră în fund pe parchet, cu spatele rezemat de dulapul de haine, păstrând lângă ei arcul și câte o săgeată. Degeaba i-am rugat să meargă să se culce, explicându-le că nu sunt în niciun pericol, că nu m-au ascultat. O țineau una și bună că așa le-a spus șeful. Ba mi-au explicat că primesc și spor de noapte pentru asta. I-am lăsat până la urmă, am pus capul pe pernă și m-am străduit să adorm. Însă tobele nu-mi dădeau pace. Peste tobe se auzeau în fundal și trompetele. Din când în când auzeam și câte un nechezat de cal. Până la urmă am adormit, dar n-a fost un somn deloc odihnitor. Am visat-o pe Yuki. Plutea prin văzduh ca o floare uscată purtată de vânt. Uneori, când vântul era mai vânjos, urca în spirală către cer până abia se mai vedea, sau trecea pe deasupra caselor și a copacilor de cu greu puteam s-o mai urmăresc cu privirea. În schimb, când vântul se liniștea, cobora unduind către pământ, ca o picătură de ploaie pe ramurile de brad. Eu mă grăbeam cu palma întinsă încercând s-o prind în căuș, dar de fiecare dată când era aproape să-mi atingă epiderma, vântul se-întețea iar și o ridica în văzduh. Atunci eu mă înălțam pe vârfuri, săltam, săream, încercam să mă agăț de ramurile copacilor, dar în zadar. Când am deschis ochii arcașii erau tot rezemați de dulapul de haine. Am vrut să le fac un ceai și-o felie de pâine prăjită cu gem de caise, dar mi-au spus că și-au terminat treaba și că ar prefera să plece acasă să se culce. Le-am deschis ușa și am privit lung după ei. Au luat liftul și-au coborât. Băieți buni. 

  

A durat mult răpăitul acela de tobe. Oriunde mergeam îl auzeam în urechi. Chiar și în locurile în care de obicei era mult zgomot, de exemplu în mall. Auzeam muzica din difuzoare, glasurile oamenilor, țipetele copiilor, roțile cărucioarelor căzând inutil între rosturile gresiei, dar peste toate se așeza ca o spumă de frișcă răpăitul de tobe și scârțâitul de trompete. Chiar și războinicii rămăseseră pe aproape. Își dezbrăcaseră hainele de recuzită, dar eu încă îi mai puteam recunoaște, nici nu știu după ce. Mă priveau ascunși pe după ziduri, ca niște detectivi ce-l urmăresc pe suspectul principal, schimbau vorbe șușotite între ei când credeau că nu-i văd, schimbau brusc direcția când mă răsuceam și priveam înspre ei. Când m-am așezat la covrigi, doi stegari s-au proptit la coadă fix în spatele meu. Cât am stat pe scaun la frizer, doi lăncieri chei, înalți și lați în umeri cât o ușă de castel, au stat cuminți pe scaune până când am terminat, iar când am avut treabă la farmacie, doi cavaleri au rămas afară, rezemați de perete, oferind sfaturi medicale câtorva doamne în vârstă care erau ușor confuze.     

În cele din urmă tobele au încetat singure să mai bată, iar soldații s-au făcut nevăzuți.         

portogalii din portocalia

portogalii din portocalia

sunt scunzi și roșii în obraji  

iar diminețile miros atât de frumos

încât ai putea crede că au dormit 

între petale de boboci nedeschiși

inima lor lichidă 

curge prin trupul rotund

și plin de căsuțe minuscule 

călătorind de la una la alta

ca un musafir poftind la dulceț

portogalii din portocalia sunt dulci

mai ales când li se prelinge sucul pe bărbie

și mai departe pe gât

până în sufletul în formă de pâlnie 

tânjind a se umple de frumos

ei șed seara pe prispa casei 

ca să culeagă pe obraji briza atlanticului 

și să se îmbete 

apoi se topesc în soarele alunecând domol

peste livezile pline din albufeira 

(foto: algarorange)

neliniștea

avea în piept o neliniște rotundă și albă

ca un ou de porumbel

pasărea zburase și îi lăsase lui neliniștea

să aibă grijă de ea

pășea domol 

cum ochii temători ai ciutei pășesc peste ape

și dormea cu privirile îndreptate spre cer 

pentru ca neliniștea să nu-i cadă din cuib

diminețile își pleca urechea spre ea

și asculta cum respiră 

uneori cum visează 

crăpând încet coaja

Despre nemurire

Când a dispărut, doamna Yeo avea un soț, o fiică ce trăia departe de ea, o mașină, o casă și un credit la bancă. Dar n-a dispărut din cauza creditului, oh nu, deși la urma urmei și acesta a fi putut constitui un motiv, unul frivol, e adevărat, atâta timp cât nimeni, dar absolut nimeni, nici măcar poliția, nu a reușit să ofere un altul mai credibil pentru care doamna Yeo s-a volatilizat pur și simplu în acea zi. 

Dacă însă cineva ar fi putut monta o cameră de luat vederi în colțul casei familiei Yeo și sâmbătă dimineață în jurul orei 10 ar fi lărgit cadrul pe ușa de la intrare, ar fi putut vedea un bărbat subțire și înalt îmbrăcat cu un palton oliv, purtând pantofi oliv, pantaloni negri cu dungi fine cenușii și o șapcă de baseball cu emblema celor de la Boston Red Sox, care a sunat o dată scurt la sonerie și a așteptat. Fiindcă soțul era plecat, iar doamna Yeo era la bucătărie, pregătind legumele pentru tocana ce urma s-o gătească pentru prânz și îi luă ceva timp să își spele mâinile și să ajungă la ușă, bărbatul mai sună o dată scurt și așteptă drept și nemișcat ca un drug de gard. 

Când doamna Yeo a privit pe vizor, a bănuit că e omul de la gaze, sau de la apă, sau dintre cei de la compania de energia electrică. Cum a deschis însă ușa, a știut dintr-o privire că este un comis-voiajor. Deși prezența acestora se redusese până la dispariție în ultimele decenii, mai puteai vedea din când în când, e adevărat, foarte rar, câte unul ce colinda cartierele, încercând să vândă produse ale firmei pe care o reprezenta. Văzându-i însă cartea din mână, doamna Yeo crezu că acesta este un misionar în căutare de prozeliți. „Ce dorești?”, l-a întrebat, iar glasul ei trăda deja o ușoară iritare, pe care celălalt o simți imediat. „Să vă dăruiesc nemurirea” i-a răspuns el calm, pe un ton absolut neutru. Doamna Yeo s-a dat un pas în spate și l-a privit lung pe bărbatul din fața sa. Avea un aer de om în vârstă, piele îi părea uscată, ochii îi erau adânciți în orbite, strălucirea din fundul irisului abia pâlpâind ca lumina unei candele și era țeapăn ca un mort, ca și cum tremurul trupului s-ar fi scurs în timp din el precum benzina dintr-un rezervor găurit și nu mai rămăsese decât puțin pe fund, cât pentru un capăt de drum. Dar în ansamblu părea un om normal și era bine îmbrăcat, cu excepția faptului că paltonul și pantofii oliv explodau în privirile femeii ca o tufă de pătrunjel într-un câmp cu sânziene. „Vă pot oferi viața”, reluă bărbatul, înlocuind cuvântul nemurire, care i se păru că a speriat-o pe doamna Yeo. E adevărat, cuvântul nemurire era acela care o făcuse să se sperie și să se tragă un pas înapoi, dar expresia „vă pot oferi viața” o sperie și mai tare. Se gândi imediat că e pe cale să și-o piardă și că bărbatul urma să îi ceară ceva în schimb pentru a-i permite să o păstreze. Era cu alte cuvinte un escroc, sau și mai rău, un ucigaș. „Dați-mi voie să vă explic”, spuse bărbatul scurt și trecu pe lângă ea, intrând în sufragerie. Doamna Yeo îl urmă cu pași mici și repezi. Dacă este într-adevăr un comis-voiajor, atunci este unul foarte ciudat, gândi ea. Bărbatul își scoase pantofii oliv, pe care-i lăsă lângă ușă și puse cartea pe masă. Apoi o desfăcu. Era foarte ciudată cartea pe care o adusese. Părea mai degrabă o colecție de tăblițe foarte subțiri din lut, decât un mănunchi de pagini de hârtie legate într-o carte. „Cu ceea ce vă oferim noi puteți ajunge aici” îi spuse și deschise cartea la o pagină unde era o fotografie cu un parc. În parc erau câțiva oameni care ședeau pe bănci, mulți alții odihnindu-se pe iarbă, erau câțiva copii care se jucau, două tinere mame care își plimbau căruțul și foarte mulți copaci. În fundal se vedea turnul unei catedrale. Doamna Yeo privi cu atenție fotografia. La prima vedere îi părea a fi Princes Street Gardens, cu Monumentul Scott semețindu-se în fundal. Castelul nu se zărea. Doamna Yeo încercă să ghicească motivul pentru care străinul încerca să o trimită în Edinburgh. Probabil crede că sunt pensionară și îmi oferă o variantă de retragere, sau poate e doar o excursie într-un loc unde te poți relaxa, gândi ea. Când întoarse capul spre el, încercând să afle mai multe detalii, constată că acesta avea ochii fixați pe fotografie întocmai ca două andrele, înfipte clar în două puncte de pe hârtie. Era dreaptă și ascuțită privirea bărbatului. Urmărind-o de la un capăt și până la celălalt constată că acesta nu îi arăta de fapt fotografia, ci un personaj din fotografie. Era o femeie trecută de prima tinerețe, îmbrăcată îngrijit, care ședea pe una dintre bănci. Femeia ținea într-o mână un păhărel din plastic, iar în cealaltă un bețișor cu un inel în capăt. Din când în când cufunda inelul în păhărel, îl scotea și sufla. Aerul se umplea de baloane colorate. Doamna Yeu fu tare uimită să descopere că femeia mișca în fotografie, ba chiar făcea baloane de săpun care urcau fericite la cer. „Ce spuneați că vindeți?” întrebă ea, nelămurită total în privința eșantionului pe care i-l prezenta bărbatul. Acesta îi făcu semn să ia loc, iar doamna Yeu se conformă. „Eu nu vând nimic. Eu vreau să vă ofer nemurirea. Gratis”, reveni el la termenul inițial, pregătit de data aceasta cu explicații suplimentare, dar gazda îi făcu semn să tacă. Doamna Yeu era complet debusolată. Un străin îi intrase în casă, deschisese o carte care funcționa ca un ecran de televizor și arăta ca o colecție de tăblițe din lut, îi prezentase o bătrână care făcea baloane de săpun, undeva departe, probabil într-un parc din Edinburgh și promitea să-i ofere nemurirea. Era prea mult pentru orice om cu picioarele pe pământ. Încercă să se reculeagă și simți că are nevoie de ceva timp pentru asta. Nemurirea era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit, la care s-ar fi gândit. De fapt șezând și judecând drept, doamna Yeu realiză că dacă ar fi trebuit să facă o listă cu ceea ce-și dorește cel mai mult, cu ceea ce-i lipsește, lista ar fi rămas goală. Se considera o femeie împlinită din toate punctele de vedere și nu mai visa la nimic. Da, ar fi putut să vadă lumea, dar i se părea prea obositor. Sau să vadă un film, sau să asculte muzică. Da, asta i-ar fi plăcut, muzica liniștește, te poartă ca o pasăre pe deasupra lumii. Dar nici filmele, nici muzica nu puteau intra pe lista lucrurilor la care visa, erau la îndemâna oricui, se întâmplau. Dacă străinul ar fi putut să rezolve ceva ce-o neliniștea, acesta ar fi fost cu siguranță golul dinăuntru. Deși se simțea o femeie împlinită, o necăjea golul acela, un gol pe care nu știa să-l definească. Pe de o parte îl simțea ca o nevoie, ca atunci când te ridici sătul de la masă, dar parcă ai mai pune ceva pe limbă, ceva neînsemnat, dar cu miresme îmbelșugate care să inunde cerul gurii și să-l facă să tremure de plăcere. Pe de altă parte, îl simțea ca o neliniște, ca neliniștea puiului ce iese din cuibul ce-i asigură protecție și căldură, pentru a descoperi lumea. Dacă stătea bine să se gândească, ar fi zis că golul acela e acolo dintotdeauna, chiar de când s-a născut, deși i se părea absolut anormal să se nască cu un gol în propriul trup, ca si cum maică-sa nu i-ar fi putut dărui destulă substanță ca să se întregească. Nu l-a băgat de seamă de la început fiindcă a fost tot timpul acoperit, întâi de graba de a crește, apoi de cea de a-și termina studiile, de nevoia de a învăța o meserie și de cea de a-și face un cuib. Cum toate acestea erau capitole încheiate în viața sa și nicio altă nevoie nu se întrezărea la orizont, de fiecare dată când bătea vântul, ele se desfăceau ca acoperișul unei case pe timp de furtună și dezveleau golul acela. Desigur, ar fi putut să se ocupe de viața fiicei sale, dar aceasta îi spusese atât de trufaș „e viața mea și fac ce vreau cu ea”, încât abandonă gândul chiar înainte ca acesta să înceapă să capete formă. De altfel, în unele dimineți, când se îmbrăca pentru a merge la serviciu, se întreba pentru ce o face. Nu mai avea nicio grabă, nicio nevoie. Era doar un automatism sec, lipsit de orice miez. Ar fi putut foarte bine să se dezbrace, să intre înapoi în pat și să mai tragă un pui de somn, iar viața ar fi mers înainte fără probleme. La fel cu gătitul, sau dereticatul, sau croșetatul, sau chiar cu plimbarea de sâmbăta prin parc împreună cu soțul. Erau toate o rostogolire de roți pe un drum lung și drept înapoi și înainte, ca vestitul Route 66 traversând deșertul texan.    

O privi din nou pe femeia din fotografie care făcea baloane. Era o femeie vârstnică ar fi putut spune, cu haine simple și lipsite de culoare. Dar culoarea fotografiei o dădea zâmbetul femeii. Adâncea inelul în păhărel, sufla și apoi mângâia baloanele colorate ce se răsfirau în aerul rarefiat, ajutându-le parcă să se ridice la cer și urmărindu-le cu privirea până când dispăreau în înalt. Câțiva copii se strânseseră între timp împrejur. Doamna Yeu privi lung baloanele care se ridicau ușor către cer și înțelese în sfârșit ce voia să-i ofere străinul. Iar acesta, ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, deschise cartea sa cu imagini mișcătoare. O desfăcea așa cum ai aranja un pachet de faianță veche pe un perete. Întâi cartea se desfăcu în două, apoi în patru, apoi fiecare dintre paginile noi se desfăcu la rândul ei în două și tot așa. În câteva minute camera se umplu de pagini de carte așezate peste tot, pe masă, pe sofa, pe fotolii, pe rafturi, pe covor, pe măsuța de cafea, împrăștiindu-se ca tăblițele de lut în biblioteca lui Assurbanipal. Și în fiecare pagină, dacă priveai atent printre alte contururi, era un om care zâmbea. Nu cu gura. Nu cu ochii. Cu sufletul. Fie că era în Princes Street Gardens din Edinburgh, fie pe Poteca Iubirii din Cinque Terre, spânzurată între munte și mare, sau în Reine, micul sat de pescari de la capătul lumii, unde luminile nordului se văd ca niște licurici ținuți în palmă, sau în Giethoorn, satul unde în loc de străzi poți merge doar pe canale de apă și nu există mașini, sau pe străduțele înguste din Porto unde tramvaie mici, galbene, ca o cochilie de melc, urcă leneșe muntele pentru a se bucura de briza Atlanticului, ei bine, în fiecare din aceste imagini, și în multe altele, era cel puțin un om care zâmbea, care se bucura din tot sufletul. Doamna Yeu închise ochii și zâmbi la rându-i. Zâmbetul îi curgea prin înăuntrul buzelor ca o miere înmiresmată. Oare de unde știuse străinul de golul din lăuntrul ei, adânc ascuns oricărei priviri, ca o fântână în care sunt aruncați meșterii ce au terminat de construit cetatea, pentru a-i împiedica să construiască alta asemeni sau și mai semeață. 

Și atunci se auzi soneria. Doamna Yeu se uită la ceas și se scuză în fața străinului „Cred că s-a întors soțul meu”, apoi dădu fuga să îi deschidă. Domnul Yeu dădu binețe și dispăru în bucătărie, în timp ce doamna se întoarse. „Cred că ar fi bine să vă strângeți lucrurile și să plecați, din păcate avem o mulțime de treabă. Soțul meu tocmai s-a întors de la cumpărături”, spuse ea ușor jenată. Atunci străinul luă din nou cartea și desfăcu din ea alte pagini, foi de un alb transparent, pe care le lipi parcă în aer de jur împrejurul lor, ca pe un zid imaginar al unui iglu, izolând spațiul în care ei stăteau de vorbă împreună. Doamna Yeu se simți trăind deodată în două lumi. Din igluul de hârtie albă se văzu pe sine plecând spre bucătărie, aplecându-se și luând unul câte unul produsele din sacoșe, pentru a le aranja cu grijă în frigider și în cămară. O altă doamnă Yeu privea înmărmurită înspre străinul care venise să-i ofere nemurirea. Era o nebunie toată povestea! Doamna Yeu știa sigur că străinul nu-i poate oferi veșnicia, că ea nu poate deveni nicicum nemuritoare. Nemuritori pot fi oamenii care fac ceva cu adevărat măreț, un constructor, un scriitor, un actor, un artist în general, un om politic excepțional, un sportiv, cei care rămân în memoria urmașilor datorită creațiilor lor. Dar nu o femeie obișnuită ca ea. Iar străinul ar fi trebuit să știe asta înainte să vină să i-o ofere. Parcă citindu-i gândurile acesta zâmbi cald și îi spuse: „Priviți nemurirea dintr-un unghi prea îngust” și se lăsă pe spate, ca și cum i-ar fi sugerat gazdei o metodă de a-și lărgi unghiul vederii. Doamna Yeu așteptă ca străinul să continue, dar acesta nu o făcu. Părea că o lasă să înțeleagă singură ce vrea să spună și astfel să se înțeleagă pe sine. Mi-a spus la început că vrea să îmi ofere nemurirea, apoi a înlocuit nemurirea cu viața, gândi doamna Yeu. Deci pentru el sunt unul și același lucru. „Cu ceea ce vă oferim noi puteți ajunge aici”, mai spusese străinul. Care „noi”? Exista o organizație în spatele său, sau „noi” erau el și cu cartea, el și colecția de oameni fericiți care străluceau în fotografiile ciudate pe care le adusese. El și cartea sa, nemurirea și viața, mormăi doamna Yeu confuză. Și totul trebuia să aibă legătură cu golul din suflet, altfel străinul n-ar fi venit. Brusc, doamna Yeu avu o străfulgerare. Pentru o clipă gândurile sale fură invadate de o lumină gălbuie puternică, asemeni unei explozii solare. Dar dacă fiecare om se naște totuși cu golul acesta în suflet?! El poate fi, desigur, mai mic sau mai mare, adânc sau aparent, îngust sau larg, ascuns sau la vedere. Dacă toți oamenii, absolut toți, au un gol în suflet?! Unii știu despre el, îl simt, alții nu știu, n-au aflat încă fiindcă golul acela e acoperit din diferite motive. Pentru cei mai mulți probabil că el stă o vreme acoperit de viață, apoi cu timpul se dezvelește și realizezi că e acolo și se adâncește pe zi ce trece. Și ea care trăise tot timpul cu teama că golul din suflet e o boală, o boală urâtă despre care nu se poate vorbi, de care te jenezi, și a preferat să o ascundă... 

Ridică ochii spre străin și acesta îi zâmbea, confirmând parcă gândurile sale. De acum doamna Yeu era sigură, fiecare om se naște cu un gol înlăuntru și acesta nu poate fi umplut decât într-un singur fel, trăind viața, nu lăsând-o să treacă pe lângă tine. Trăind viața din plin și bucurându-te de ea. Asta era ceea ce avea străinul de oferit. Nu era un obiect, nu era o experiență, nu era un vis, era doar un gând. Prin acceptarea acestui gând și a acestei realități, omul își capătă nemurirea. Nemurirea în proprii ochi înainte de toate. Și uneori în ai celor din jur. 

Doamna Yeu privi prin peretele de hârtie transparentă spre cealaltă doamna Yeu ce trebăluia în bucătărie. Era o femeie împlinită, avea o meserie plăcută, un soț iubitor, o fiică, un cămin, nu-i lipsea absolut nimic, dar viața i se stingea imperceptibil în propria-i viață, așa cum o lumânare se stinge în ceara topită împrejuru-i. Înțelese în fine ce a vrut să spună străinul cu nemurirea și de ce a venit. Îi mulțumi din vârful buzelor, fără să scoată vreun sunet. Străinul înclină ușor din cap, își strânse paginile de carte răspândite de jur împrejur, o salută și plecă. 

Din ziua aceea doamna Yeu dispăru. Dispăru definitiv. Fără să lase vreo urmă. Nu își luase de acasă nici actele, nici geanta sau valiza, nici telefonul și mai ales nu luase niciun ban. Soțul îngrijorat a anunțat poliția, dar nici ei nu au reușit să îi dea de urmă. Dacă cineva ar fi instalat o camera de luat vederi deasupra casei familiei Yeu și ar fi căutat pe înregistrare ziua de sâmbătă dimineață, în jurul orei 10, ar fi văzut cu siguranță un bărbatul subțire și înalt, îmbrăcat cu un palton oliv, pantofi oliv, pantaloni negri cu dungi fine cenușii și purtând pe cap o șapcă de baseball cu emblema celor de la Boston Red Sox, sunând la ușă o singură dată scurt și așteptând. Apoi încă o dată, tot scurt. Dar cum nimeni nu avusese inspirata idee de a face asta, bărbatul nu a apărut niciodată pe vreo înregistrare și, desigur, nici ca principal suspect. Nici măcar ca martor. În schimb, doamna Yeu a mai lăsat câteva urme. A publicat sub pseudonim un roman primit prost de critică, dar apreciat de public, a avut un vernisaj de pictură într-o obscură galerie din Eguisheim, expunând apoi în câteva mici saloane familiale din Dinant, Cobh sau Lauterbrunnen, a publicat poezii în periodice, a făcut baloane de săpun în Princes Street Gardens din Edinburgh, a mers cu trotineta pe Poteca Iubirii din Cinque Terre, a mâncat boknafesk la Gammelbua în Reine, s-a plimbat cu barca pe canalele din Giethoorn și a urcat cu tramvaiul cel galben pe străduțele în pantă din Porto. 

The Last Call

Am intrat în primul bar care mi-a ieșit în cale. Unul de cartier, prăpădit. Patru mese, un barman cu față de mops și două becuri albastre ca ochii ei mari deasupra tejghelei. Am cerut o votcă dublă. Am dat pe gât jumătate. Am inspirat adânc de trei ori, apoi am dat și cealaltă jumătate. Am închis ochii. Îmi lăcrimau. Gâtul îmi ardea mai tare decât îmi ardeau cuvintele ei sufletul. Am mai cerut o votcă și am lichidat-o imediat. Barul era la subsolul unei case. Era ca o peșteră, nu se auzea nimic, doar gândurile mele lovindu-se-n pereți. Și muzica în surdină. Am mai cerut o bere și m-am așezat la o masă. Era plină de jeg. Am băut câteva guri. Muzica abia se târa prin bezna încăperii ca un car mortuar. Am ciulit urechile. John Coltrane. Ce căuta Coltrane în spelunca aia? O muscă intrase în pahar și se chinuia să iasă. O sun dacă musca iese singură, dacă nu asta e. Am ascultat Blue Train până la capăt. Musca încă mai mișca. I-am arătat mopsului musca și el mi-a adus o bere și-un pahar nou.  

(text scris pentru Jokeri de Cuvinte, cu temă dată și limită de 1000 de caratere)