miercuri, 24 decembrie 2008

Sarbatori Fericite!

Liniste, caldura si impacare in suflet doresc tuturor prietenilor mei virtuali,
tuturor celor ce au ajuns aici intamplator si revin din cand in cand (fie ca au lasat vre-un semn fie ca nu),
tuturor celor ca au poposit aici pentru o singura data,
tuturor celor ce vor veni si vor citi.

Sa aveti sarbatori fericite, un an cat se poate de bun si diseara sa va aduca... Mosu tot ce va doriti!

Madalinei - gospodina sufletelor
Lui Puck cu aripi
Pestisorului Auriu
Lui Sebastian cel cu Cornul de aur
Adelinei care stie
Adineidindushumeu
Lui Twosert fiica lui Takhat si a lui Merneptah
Suspinatoarei de pe Venus
Lui Beatrice cu roua
Almei cu inima uriasa
Parizienceicarenuscoateuncuvantdarmaciteste
Lui Kalisis
Dorei
Francescai
si tie........

p.s.: poate deloc intamplator aceasta este insemnarea cu numarul 100 din blogulluimosu

duminică, 21 decembrie 2008

Mica publicitate

Cerc de staturǎ medie, imperfect, nu mult doar atât cât sǎ nu parǎ idiot, cautǎ punct de referinţǎ cu rǎdǎcini în cele patru dimensiuni. Orice dimensiune suplimentarǎ este binevenitǎ şi va fi consideratǎ bonus. Menţionez cǎ toate punctele de referinţǎ anterioare au eşuat lamentabil în sinusoide verzi.
Nu ofer recompensǎ, nu aştept provincia, nu am informaţii suplimentare.

marți, 16 decembrie 2008

Mâna dreaptǎ nu mǎ mai ascultǎ

Totul a început ieri pe la amiazǎ de la un simplu strǎnut. Nu era prea frig dar bǎtea vântul şi la un moment dat “hapciuuu…” am strǎnutat. Politicos, am dus mâna la gurǎ, sau cel puţin asta am crezut eu. Dar când m-am uitat mai atent la ea am constatat cǎ mâna mea dreaptǎ stǎ liniştitǎ pe genunchi, cuprinzând rotula acestuia cu degetele rǎsfirate ca o ghearǎ.
Şi ǎsta a fost doar începutul. Pe la douǎ mǎ asez la birou şi dau sǎ termin hârtiile pe care le mai aveam de pregǎtit. Scot hârtiile, pregǎtesc stiloul şi mǎ apuc de treabǎ. Mâna mea dreaptǎ nu. Rostogoleşte între degete stiloul preţ de câteva minute, apoi îl lasǎ jos peste teancul de foi, se lipeşte uşor de muchia lucioasǎ a biroului şi începe sǎ batǎ încet şi ritmat darabana. Mǎ uit la ea şi nu-mi vine sǎ cred. Ce-i asta, grevǎ?! Îi înfig din nou stiloul între degete nervos şi nedispus la prostii din astea hibernale şi dau sǎ scriu primul rând. De data asta fǎrǎ nici o avertizare îmi aruncǎ stiloul jos pe covor, coboarǎ pe muchia rotundǎ a biroului şi mângâind-o uşor alunecǎ spre colţul din dreapta ca un copil obraznic care a fǎcut un pocinog şi acum se ascunde cu faţa la perete.
Am privit strâmbând din nas stropii de cernealǎ de pe covor, am ţuguiat buzele într-un oftat prelung şi… am decis sǎ schimb foaia. Aşa cǎ am tras spre mine tastatura şi am purces la elaborarea electronicǎ a documentelor în cauzǎ. Mâna mea dreaptǎ tot nu. Eu dau sǎ deschid “my documents-business”, ea deschide “my documents-music” eu dau pe word, ea pe winamp. Degeaba am încercat s-o conving sǎ ia literele alea la rând într-o ordine logicǎ. Ea ţopǎia ca un copil şotronul, sǎrind dintr-o tastǎ în alta fǎrǎ absolut nici un criteiu. A fost o luptǎ inegalǎ şi total absurdǎ. Pânǎ la urmǎ m-a enervat atât de tare încât am lovit-o de tǎblia mesei. Mi-a pǎrut rǎu pe urmǎ. Ea a fugit din nou în colţul din dreapta al biroului şi nu s-a mai clintit de acolo oricât m-am strǎduit s-o înduplec. Am încercat şi cu frumosul şi cu forţa. Ba chiar am avut impresia cǎ şi stânga dǎ sǎ se coolizeze cu ea, aşa cǎ am abandonat lupta. M-am declarat învins.
Obosit, enervat si maimultdecâtmirat m-am dus sǎ mǎ întind un pic.
Când m-am trezit, surprizǎ. Ia dreapta de unde nu-i. Bineînţeles cǎ m-am speriat grozav. Ştiam cǎ existǎ o crizǎ a vârstelor când lucrurile o iau razna, când acţiunile nu mai au sens, când lumile paralele se împletesc cu cea realǎ atât de mult încât trecerea dintr-una într-alta se face fǎrǎ sǎ mai atingi pragul. Dar asta la oameni, nu la mâinile drepte. Am cǎutat-o peste tot în casǎ, am cǎutat-o în grǎdinǎ, am cǎutat-o în jurul casei…. Nimic. Am gǎsit-o aproape întâmplǎtor pe malul mǎrii rǎsfirând nisipul… Bineînţeles cǎ nu i-am zis nimic, am luat-o acasǎ şi cel puţin pânǎ seara ne-am purtat ca cei mai buni prieteni. Dupǎ ce a adormit m-am dus s-o descos pe stânga. S-a codit ce s-a codit şi pânǎ la urmǎ mi-a spus motivul supǎrǎrii lu dreapta: “s-a sǎturat de hârtii şi de prostii, nu mai vrea decât sǎ mângâie un obraz fierbinte”.
Auzi motiv! Ohhh…. mâna mea dreaptǎ a luat-o razna de tot.

luni, 15 decembrie 2008

Întâlnire cu Moş Crǎciun

Recunosc cǎ ideea unei întâlniri cu Moş Crǎciun nu mi-a venit nicidecum de la aproprierea sǎrbǎtorile de iarnǎ. Pe la Constanţa nu prea miroase a iarnǎ, mai degrabǎ a furtunǎ în Pacific. Totul e negru, învolburat, pretutindeni sunt nori cenuşii ce se rotesc deasupra capetelor ca vulturii de pradǎ, vântul scurmǎ în miezul zilei ca valul în malul de nisip, marea spumegǎ şi se izbeşte nervos de ţǎrmuri ca şi cum n-ar mai încǎpea între maluri.
Cred cǎ ideea mi-a venit mai degrabǎ de la însemarea lui Beatrice (earthwalker.roua.org/?p=495) despre apusul idealismului, despre uciderea altruismului de cǎtre un necunoscut în scara blocului, despre o lume care coboarǎ în spiralǎ pe un Mountain Rousse uriaş din ce în ce mai repede încât te intrebi dacǎ totul mai este sub control şi urmǎreşti cu spaimǎ apropierea fiecǎrei curbe ce va sǎ vinǎ.
În fine, motivul e mai puţin important, cert e cǎ mi-am pus în cap sǎ merg la Moşu, sǎ ne aşezǎm faţǎ în faţǎ şi sǎ-l întreb aşa ca-ntre moşi “Care-i treaba?!” sau vorba lui Puck “Care-i faza?!”. Am dat un search pe net, am gǎsit o adresǎ, i-am scris, ne-am înţeles sǎ ne întâlnim şi am purces la drum. Asta sâmbǎtǎ. Recunosc cǎ m-a mirat de la început faptul cǎ avea adresǎ în România, undeva mai sus de Sibiu prin munţi. Acum fie vorba între noi m-am şi bucurat cǎ dacǎ era sǎ merg prin Norvegia sau Danemarca dupǎ el proiectul ar fi murit în faşǎ. Ce mai tura-vura, am ajuns relativ repede, drumul bunicel, dar bineînţeles cǎ m-am înecat ca ţiganu la malu de zǎpadǎ tocmai la capatul drumului. Hmmm….. mi-am zis în barbǎ zâmbind doar pentru mine: “doar nu era sǎ ajung la casa Moşului şi sǎ mǎ înec în noroaie”. Recunosc cǎ pe-acolo am cam încurcat drumul şi a trebuit sǎ mǎ opresc sǎ întreb pe cineva. Primul care mi-a ieşit în cale a fost un puşti de vreo 6-7 ani cu mucii şiroindu-i pe faţǎ, cu o hǎinuţǎ veche şi peticitǎ peste tot de nu mai ştiai ce e hainǎ şi ce e petec şi cu un fes deşirat în cap din care se desfǎceau firele de lânǎ de ziceai cǎ are pe creştet un castron cu macaroane, nu cǎciulǎ. Cobor geamul la maşinǎ şi-l întreb:
- Puştiule, ştii mǎ unde stǎ Moş Crǎciun?
Puştiul se codeşte, îşi înfige bǎrbia în hǎinuţǎ, îşi coboarǎ privirea în pǎmânt şi dǎ sǎ se roteascǎ pe cǎlcâie.
- Heeei, zi mǎ puştiule, ştii?
- A murit! – rǎspunde el cu juma de glas, nu ştiu dacǎ mâhnit de moartea moşului sau de faptul cǎ nu va mai ajunge niciodatǎ la el; apoi adaugǎ sfârşit - mi-o zis maica.
Ooops… e clar cǎ primul contact nu e deloc fericit. Nu pot sǎ cred cǎ ǎsta e adevǎrul adevǎrat dar recunosc cǎ e foarte posibil sǎ n-o ducǎ prea bine. Trebuie neapǎrat sǎ mai vorbesc şi cu altcineva. N-aştept prea mult şi în faţǎ îmi apare un om cu un vraf de lemne în spinare.
- Bunǎ ziua omule, îmi poţi spune te rog unde stǎ Moş Crǎciun?
Omul se opreşte în dreptul meu, îşi coboarǎ lemnele de pe umǎr, îşi şterge cu mâneca hainei sudoarea de pe frunte şi îmi aratǎ spre vârful muntelui.
- Nea Crǎciun?! Mai în sus un pic. Mergi dumneata vreo juma de orǎ pe cǎrǎruie şi dupǎ poieniţǎ o iei la dreapta. Vezi casa imediat.
Strâmb din nas în mod prea evident, aşa cǎ omul se simte obligat sǎ adauge:
- Maşina o laşi aici.
Zis şi fǎcut. Încui şi-o iau pieptiş. Peisajul de vis. Totul alb, brazii încǎrcaţi cu zǎpadǎ ca într-un basm. Ici colo câte un coş eliberând spre cer fuioare de negru ca nişte gheare sprijind de albastru casele de turtǎ dulce. Printre nori îşi face loc soarele, întâi timid ca puştiul de adineauri, apoi din ce în ce mai îndrǎzneţ. Nici nu ştiu când am ajuns. Omul mi-a explicat perfect şi din poianǎ zǎresc casa micǎ de munte îngropatǎ pe jumǎtate în zapadǎ. Un bǎrbat trebǎluieşte primprejur.
- Bunǎ ziua!
- Bunǎ sǎ-ţi fie inima!
- Moş Crǎciun aici stǎ?
- Aici.
- Şi ştiţi unde îl gǎsesc?
- Eu sunt!
Mǎ pufneşte râsul. La orice mǎ aşteptam numai la asta nu. Omul din faţa mea are vreo 55-60 de ani, poate mai mult dar aratǎ bine. E înalt, bine fǎcut, om de munte în adevǎratul sens al cuvântului. Are faţa asprǎ, nebǎrbieritǎ. Privirea încruntatǎ dar seninǎ se strecoarǎ pe sub o pereche de sprâncene negre negre şi dese. Pǎrul aproapedeloccǎrunt e tuns scurt şi nu aduce deloc, dar chiar deloc, cu buclele blonde atârnând peste obrajii bucǎlaţi şi roşii ale moşilor pe care i-am vǎzut eu prin reviste. Omul meştereşte la o motocicletǎ cu ataş, ce seamǎnǎ foarte bine cu Ijurile alea ruseşti. E veche dar bine întreţinutǎ. E clar cǎ mi-am greşit omul. Şi-am bǎtut atâta drum degeaba. Îmi zâmbesc iar în barbǎ, gândindu-mǎ ce faţǎ aş fi fǎcut dacǎ alegeam o adresǎ din Norvegia.
- Da’ cu ce treabǎ p-aici?! - mǎ întreabǎ omul vǎzându-mǎ cum stau nedumerit în mijlocul drumului.
- Pǎǎǎǎiiii… voiam sǎ vorbesc ceva cu Moş Crǎciun. Daaa…. se pare cǎ am greşit adresa.
- Zi bǎiete dacǎ ai ceva de zis – se scuturǎ bǎtrânul spre mine – dacǎ nu, sǎ ai o zi frumoasǎ. Ţi-am spus cǎ eu sunt Moş Crǎciun - şi se apucǎ iar de meşterit la motocicletǎ.
- Pǎi….. eu îl cǎutam pe Moş Crǎciun ǎla cu reni, cu barbǎ albǎ şi cadouri…. – zic amǎrât şi dau sǎ plec
- Eu sunt. Reni nu mai am cǎ nu prea se simţeau bine aici, cam nǎduşeau vara. I-am schimbat pe douǎ perechi de cai frumoşi, armǎsari adevǎraţi. Dar sunt greu de întreţinut. Cu asta merge mai uşor – şi îmi aratǎ din ochi motocicleta cu ataş. Pǎ criza astaaa… Da’ barbǎ albǎ şi cadouri am – îmi zice zâmbind pe sub mustaţa care nu existǎ.
Nu mǎ pot abţine şi izbucnesc în râs. Nu de rǎspunsul omului ci îmi imaginez ce figurǎ ar face fiţoşii de la mallul din Constanţa când moşul ǎsta ar aparea pe motocicleta lui ruseascǎ, cu ochelarii de schior pe nas şi un sac plin de cadouri în ataş. Omul tuşeşte uşor dar grav şi zâmbetul îmi îngheaţǎ pe buze.
- Nu prea-ţi vine a crede, aşa-i?! – şi vǎzând zâmbetul care continuǎ sǎ se lǎţeascǎ pe faţa mea, lasǎ jos şurubelniţa şi gresorul şi îmi face semn din cap. Îl urmez în casuţa micǎ dar cochetǎ. Îmi aratǎ o laviţǎ pe care sǎ şed şi dispare într-o altǎ încǎpere trǎgând uşa dupǎ el. Doar n-am bǎtut drumul pânǎ aici ca sǎ vǎd uşa groasǎ de brad, aşa cǎ o crǎp uşurel. Cu spatele omul meu scotoceşte într-un dulap mare şi aruncǎ în mijlocul camerei una dupǎ alta o pereche de obraji roşii şi bucǎlaţi, o minunǎţie de plete blonde, o barbǎ albǎ şi lungǎ, un costum roşu, o pereche de cizme mari şi negre. Apoi începe sǎ se echipeze. În mai puţin de cinci minute e gata şi sǎ fiu al naibii dacǎ nu seamǎnǎ leit, dar leit cu Moşii ǎia din filmele americane, dar ǎia adevǎraţi, nu ǎia cu plete din poliester şi barbǎ lipitǎ cu scoci. Închid repede uşa şi mǎ asez cuminte pe laviţǎ. Când intrǎ sǎ-mi pice ochii nu alta. E alt om. Sau cel puţin aşa aş fi crezut dacǎ nu l-aş fi vǎzut cu ochii mei cum s-a transformat. Daaaar…… îi lipseşte ceva, sigur îi lipseşte ceva. Nu apuc însǎ sǎ-i spun cǎ imediat scoate din buzunarul larg al mantiei roşii o chestie aşa ca o pungǎ de plastic de Carrefour un pic mai mare, sufla în ea sǎ se desfacǎ oleacǎ şi îmi zice:
- Pune-ţi o dorinţǎ….. – apoi vǎzând cǎ ezit revine imperativ – spune o dorinţǎ repede….
- Pǎǎǎi…….. vreau o maşinǎ – încep eu timid cu gândul la bǎieţelul de mai devreme – roşie, cu douǎ uşi în faţǎ care sǎ se deschidǎ, sǎ facǎ zgomot mult când porneşte…..
Nu apuc sǎ termin descrierea cǎ îl şi vǎd cum bagǎ mâna în pungǎ pânǎ la cot, mestecǎ ceva pe fundul ei şi scoate prin gura îngustǎ botul roşu imposibil de încurcat al unui Ferrari superb.
- Nuuuu… – ţip fǎrǎ sǎ vreau şi Moşu speriat scapǎ la loc în pungǎ Ferrariul. Nu, nu, nu….. m-ai înţeles greşit, eu nu vreau o maşinǎ, vreau o jucǎrie pentru un copil. Moşul zâmbeşte, e zâmbetul acela cald pe care îl ştiu toţi copiii şi scoate apoi cu douǎ degete o frumuseţe de maşinǎ roşie, cu uşile din faţǎ care se deschid, cu lumini în faţǎ şi în spate, cu scaune şi volan. O frec un pic de podea, apoi îi dau drumul. Maşina scoate un scrâşnet scurt apoi torcând ca un Ferrari o zbugheşte spre peretele din stânga mea. Ooops…. E clar cǎ e ceva ce nu pricep eu aici. Ba chiar mǎ nedumereşte profund…. Partea bunǎ este ca Moş Crǎciun n-a murit şi cǎ am dovada în mâna mea iar puştiul va afla asta în mai puţin de jumǎtate de orǎ. Partea mai puţin bunǎ e cǎ…….
Cine dracu înţelege ceva din chestia asta?! Nici nu mai ştiu ce am vrut sǎ întreb. Nu mai ştiu ce mi-era neclar. Sigur e cǎ Moşu existǎ, e viu şi binemersi şi are o tolbǎ magicǎ cu care poate face minuni… Offff….. da copiilor ǎstora sǎ nu le ziceţi nimic despre povestea asta, vǎ rog eu. Mai bine daţi un delete şi gata. De altfel e şi greu de crezut c-o sǎ accepte o asemena gogomǎnie…. Cǎ asta aş fi zis şi eu despre ea dacǎ n-aş fi trǎit-o pe bune sâmbǎta care a trecut.

sâmbătă, 13 decembrie 2008

de iarnǎ

Brrr…. Ce se mai zvârcole marea şi spumegǎ şi huruie… Precis a supǎrat-o cineva. Rǎu. Care-ai supǎrat marea mǎ?!











joi, 11 decembrie 2008

.

ufff…… cele mai lungi si mai incarcate saptamani de anul acesta sunt pe cale sa se incheie; de fapt nu se incheie, ci doar se subtiaza……

p.s. ca tot veni vorba de faptul ca am largit oleaca gulerul la camasa, citii aici (http://www.hotcity.ro/ce-ne-inconjoara/rubrica/blogosfera-feminina/top-50-bloguri-feminine) ca puck si madelin sunt in topul celor mai influente blogherite; felicitari!

miercuri, 3 decembrie 2008

definiri

oftatul este un lucru mecanic ce vine din preaplinul sufletului; când sufletul se umple pânǎ la marginea de sus, el apasǎ pe plǎmâni undeva în dreptul inimii, provocând o eliberare spontanǎ de aer şi fǎrâme mici de vise crude…

luni, 1 decembrie 2008

Despre programul de lucru al blogherilor

Este fǎrǎ putinţǎ de tǎgadǎ demonstrat faptul cǎ blogherii blogheresc pe bloguri de regulǎ în zilele lucrǎtoare şi cu totul ocazional sâmbǎta şi duminica.
De aici se pot trage rapid dar nu şi pripit urmǎtoarele concluzii (doar una, mai multe sau toate împreunǎ):
a) blogheritul a devenit un fel de muncǎ, de job; şi fiindcǎ-i job toţi cei injectaţi cu microbul în cauzǎ simt de cuviinţǎ sǎ bloghereascǎ în zilele lucrǎtoare
b) existǎ o plǎcere aparte a întregului neam blogheresc de a scǎrmǎna netul la locul de muncǎ şi cum sâmbǎta şi duminica nu-i vine nimǎnui sǎ treacǎ pe la servici (sau scârbici cum îi spune puck) doar pentru a blogheri, se face o pauzǎ generalǎ timp de douǎ zile
c) toatǎ lumea munceşte de se speteşte în gospodǎrie în weekend şi nu mai are timp de blogherit; ştiţi voi… fripturi, sarmale, poale-n brâu, dat cu aspiratoru, spǎlat geamurile, meşterit pe la electrocsnicele care nu mai vor sǎ porneascǎ, tǎiat frunze la câini (pentru cine are câini, pentru cine nu la pisici)
d) exista o corelare subtilǎ la nivelul subconştientului ca la câinele lui pavlov între muncǎ (şi vorbesc aici de munca retribuitǎ, executatǎ în condiţii oficiale la servici) şi blog; ai muncit din greu azi, uite drept recompensǎ ai voie sǎ te dai pe bloguri; drept urmare când ajungi în casǎ îţi arunci servieta, mapa, geanta sau ce-oi avea în mânǎ ca simbol al clasei truditoare, îţi agǎţi pardesiul în cui din fuga troleibuzului, ajungi într-un suflet la masa de lucru şi pac porneşti pisiu si te dai pe net….
e) şi în fine ultima care-mi vine în minte: din purǎ milostenie; “bǎi, i-am bǎtut pe ǎştia la cap toatǎ sǎptǎmâna, ia sǎ-i mai las vreo douǎ zile sǎ-şi revinǎ; or avea şi ei de bǎtut vre-un covor, de fǎcut vreo musaca, de spǎlat pe jos prin bucǎtǎrie, de fǎcut lecţii cu copilu…”

Voi pe unde vǎ încadraţi?!

Megasezonul ieftinirilor

Uraaa…. Vin sǎrbǎtorile…. A început sezonul cumpǎrǎturilor...
Aşa cum se întâmplǎ în toate ţǎrile civilizate şi în România odatǎ cu intrarea în luna cadourilor au apǎrut ieftinirile. Asearǎ am fost şi eu la mall sǎ le vǎd cu ochii mei şi sǎ cumpǎr câte ceva de-ale gurii. De exemplu caşcavalul pe care acum vreo douǎ sǎptǎmâni îl cumpǎrasem cu 20 lei kilu acum e în sale la preţul de raft de 35 lei kilu dar cu o mega reducerea anunţatǎ cu litere mari şi roşii la galantar de 10%….. Şi la pantalonii de stofǎ la fel. Cu litere albastre. Dar n-o sǎ fie ǎsta un capǎt de ţarǎ. Sunt multe alte reduceri….. Din pǎcate, dupǎ cum am observat eu, toate dupǎ aceeaşi reţetǎ. Întâi se umflǎ preţul la raft si apoi se aplicǎ o reducere frumuşicǎ de-ţi ia ochii ce oricum nu acoperǎ nici pe departe creşterea de preţ……. Eeee… dar sǎ nu fim cârcotaşi… Sǎ-i înţelegem şi pe oamenii ǎştia cǎ a dat şi peste ei criza ca un TIR în plinǎ vitezǎ şi vor sǎ-şi acopere pagubele. Dar sunt şi reduceri de preţ reale, ferme şi babane De cel putin 50%… Doar cǎ nu le-am gǎsit eu. Şi nici alţi moşi cu care am vorbit. Dar mai cǎutǎm, cine ştie…
Uraaa…. Vin sǎrbǎtorile…. A început sezonul cumpǎrǎturilor...
Drept urmare toate preţurile mici cu care eram obişnuit acum vreo sǎptǎmânǎ douǎ, de ordinul a un leu, doi, trei, acum sunt duble…… iar cele mari au creşteri moderate. Au crescut aşa peste noapte ca Fǎt Frumos, cǎ doar e luna cadourilor şi a poveştilor. Dar nu asta conteazǎ….. E sǎrbǎtoare…. Vine Crǎciunul….. şi oamenii cumpǎrǎ, cumpǎrǎ din greu. Au pus de-o parte în cursul anului pentru luna decembrie şi acum vor sǎ se simtǎ bine. Şi nu prea se simt când se uitǎ în galantar, apoi în coş şi în cele din urmǎ în portofel…..
Uraaa…. Vin sǎrbǎtorile…. A început sezonul cumpǎrǎturilor...
Eiii…. sǎ nu fim meschini. Sǎ deschidem larg baierele pungii, sǎ ne bucurǎm împreunǎ cu familiile….. Şi aşa toamna asta nu prea aţi plǎtit cine ştie la întreţinere cǎ a fost cald afarǎ, mult mai cald ca în alte toamne şi aţi izolat caloriferele. Iar în magazine sunt de toate. E adevǎrat cǎ la multe produse, nu înţeleg de ce, deşi pânǎ acum aveai de unde alege între 4-5-6 produse de acelaşi tip din galantar, acum e numai unul. De exemplu la cacao. Iar altele care mai ieri se lǎfǎiau pe multe mese gata gata sǎ-ţi cadǎ în poalǎ acum lipsesc cu desǎvârşire, de exemplu bananele. Dar aşa sunt eu, nu înţeleg multe. Nu înţeleg nici de ce e o mizerie şi o dezordine de nedescris în tot magazinul şi pe jos şi la rafturi. Aaa…… pentru cǎ toţi angajaţii carǎ cu cârca la raft şi nu mai au timp sǎ le aşeze şi sǎ facǎ ordine! Înţeleg!
Uraaa…. Vin sǎrbǎtorile…. A început sezonul cumpǎrǎturilor...
Am înţeles cǎ în State clienţii unui mall dând nǎvalǎ într-un magazin au cǎlcat în picioare mai mulţi agenţi de pazǎ. Pe unul l-au omorât iar pe alţi trei i-au bǎgat în spital. Nici o grijǎ! La noi n-o sǎ se întâmple asta, pentru ca la noi ieftinirile astea de sǎrbǎtori sunt ca Moş Crǎciun sublime, mirobolante, dar lipsesc cu desǎvârşire. Lasǎ doar urme, pe pereţi, pe vitrine, în pagini de ziare, dar nu şi pe etichetuţele alea mici dinǎuntru, chestie esenţialǎ de altfel… Aşa cǎ agenţi de pazǎ români fiţi fǎrǎ teamǎ şi staţi cu ochii pe şuţi. Iar voi ceilalţi bucuraţi-vǎ, vin sǎrbǎtorile…. a început sezonul cumpǎrǎturilor, al ieftinirilor... Asta dacǎ dǎ vre-unul faliment şi trebuie sǎ scape repede de marfǎ şi sǎ facǎ rost de ceva cash. Sau dacǎ e de contrabandǎ şi atunci chiar e sub preţul pietei...
Dar sa nu fim cârcotaşi, sǎ ne bucurǎm, vin sǎrbǎtorile…..

marți, 25 noiembrie 2008

De ce se plâng femeile cǎ nu sunt înţelese de bǎrbaţi

pentru cǎ de cele mai multe ori nu se înţeleg pe ele însele,
pentru cǎ vor înlǎuntru mult mai mult decât vor în afarǎ,
pentru cǎ lumea lor o ţesǎturǎ finǎ de drumuri iar a bǎrbatului o şosea dreaptǎ,
pentru cǎ spun poate în loc de da, nu în loc de poate şi da în loc de nu,
pentru cǎ vǎd lucrurile mult mai de aproape nu fiindcǎ au picioarele mai scurte ci ochii mai mari,
pentru cǎ în întuneric pipǎie cu inima, nu cu degetele,
pentru cǎ zâmbesc mai des şi colţurile ochilor se culcǎ apǎsat pe lacrimǎ,
pentru cǎ sunt triste mai des şi colţurile ochilor se culcǎ apǎsat pe lacrimǎ,
pentru cǎ vor într-un ritm mai alert decât pot,
pentru cǎ îşi fac grǎdini ca sǎ cultive flori şi apoi nu lasǎ pe nimeni sǎ le adulmece,
pentru cǎ vor azi ceea ce nu mai vor mâine, iar despre azi discutǎ întotdeauna la trecut pentru cǎ fiecare bucurie le doare,
pentru cǎ îşi pun în bagaj tot felul de nimicuri şi uitǎ întotdeauna pe noptierǎ ţinta,
pentru cǎ atunci când se înţeapǎ cu acul în deget, le dor toate frumuseţile pǎdurii adormite,
pentru cǎ vorbesc cu buzele rǎsucite spre înlǎuntru,
pentru cǎ în fiecare copac vǎd o îngrǎmǎdire de frunze şi în fiecare îngrǎmǎdire de frunze o colonie de pǎsǎri migratoare,
pentru cǎ deşi iau mereu acelaşi tren ajung de fiecare datǎ într-un loc nou,
pentru cǎ adorǎ curburile deşi ştiu cǎ între douǎ puncte existǎ o linie dreaptǎ,
pentru cǎ nu pot ţine între degetul mare şi arǎtǎtor coada de târnǎcop,
pentru cǎ poartǎ totdeauna în pântec un copil nenǎscut despre care nu ştiu,
pentru cǎ în cealaltǎ gradinǎ sunt flori mai frumoase,
pentru cǎ posedǎ organe ale simţului pe care bǎrbaţii le au doar în stare embrionarǎ,
pentru cǎ se cautǎ în oglinzi şi nu se regǎsesc niciunde,
pentru cǎ pur şi simplu!

duminică, 23 noiembrie 2008

Încrestǎri cu soare roşu

Am primit o nouǎ leapşa de la Mǎdǎlina. Sǎ povestesc trei întâmplǎri pe care mi-aş dori sǎ le retrǎiesc.
Dacǎ ar fi sǎ vorbesc despre ce mi-aş dori sǎ retrǎiesc, ce m-a afectat atât de mult încât sǎ tremure carnea pe mine, ce mi-a fǎcut sufletul sǎ explodeze….. aş alege dintre cele ce vor fi şi nu dintre cele ce-au fost….
Nu cǎ n-ar fi fost nici în trecut… Au fost. Poate puţine, dar au fost……. Aşa cum îi spuneam lui dushu îmi place sǎ culeg semne, sǎ le aşez cu covrigul de la semnul întrebǎrii spre interior, unul peste altul, ca nişte bucǎţele de scotch într-un ghem şi apoi sǎ le las sǎ se coacǎ asemeni unor castane, iar prin crǎpǎturile verzi ale cojii sǎ scobesc rǎspunsurile. Deci au fost puţine surprize, puţine lucruri care sǎ mǎ-mpresoare, sǎ mǎ zgâlţâie….
Poate de aceea nu ţin sǎ retrǎiesc ceea ce a fost ci mai degrabǎ ceea ce va fi. Şi mai intens. Sau poate de fricǎ...
Deci cum vǎ spuneam… Dacǎ ar fi sǎ retrǎiesc o întâmplare, un moment, aş alege din ceea ce-am visat. Sau cine mai ştie, poate c-o fi fost adevǎrat şi nu mai stiu eu….
Vǎd adesea cu ochii minţii cum ne întâlnim, de fiecare datǎ la fel ca într-un deja vu, pe o pajiste verde, verde, orbitor de verde…. Un verde din acela crud, vioi, nu din cel obosit. Ici colo sunt flori mici, unele din ele abia întrezǎrindu-se din iarba înaltǎ. Ea mǎ aşteaptǎ. E frumoasǎ. E înaltǎ şi subţire. Când mǎ apropii de ea începe sǎ râdǎ. Râde cu gura plinǎ ca un copil care muşcǎ dintr-o roatǎ mare de pâine. Ne atingem mâinile. Ne aşezǎm pe iarbǎ. Spate în spate. Nu ne spunem nimic. Pânǎ când brusc mǎ întreabǎ “N-ai uitat ceva?”. Are un glas ca o vioarǎ. Mǎ încrunt nelǎmurit. Ea râde şi bate din palme. Apoi îmi desface ţeasta aşa cum desfaci capacul unui mixer, îmi apleacǎ fruntea spre pǎmânt şi scuturǎ bine…. Mǎ priveşte în ochi, nu ştiu ce cautǎ acolo şi scuturǎ iar. E gol. Ne întindem pe spate cu faţa spre cer. Cerul e bleu, aproape transparent…….
Şi ar mai fi şi altele. Un râu. Un râu mare, un fluviu cu malurile îmbǎtrânite sub sǎlcii pletoase. Ea stǎ rezematǎ cu spatele de copac, prelungindu-se-n el. Are un picior îndoit şi ridicat în scoarţa copacului. De sub fusta lungǎ, lucitor un genunchi. Priveşte apa. Soarele înşirǎ la gâtul ei umbre unduitoare de valuri ca nişte mǎrgele. Priveşte pierdutǎ undeva departe. Se întoarce spre mine, zâmbeşte…..
Şi ar mai fi….. plaja cu nisip fin. Doar o pereche de tǎlpi. Şi ea. Stǎ drept, cu cǎlcâiele lipite şi cu braţele desfǎcute ca o cruce. Vântul îi spulberǎ pǎrul şi-i lipeşte mǎtǎsurile subţiri pe pulpe, pe coapse, pe spate, pe umeri. Nisipul o învǎluie ca o ploaie de varǎ şi-i biciuie faţa şi pieptul. Uşor, bucǎţi mici de piele, asemeni unor gâze, se desfac şi-şi iau zborul una câte una, pânǎ când din trupul ei deşirându-se spre apus nu mai rǎmâne decât o dungǎ subţire…… .
Dacǎ ar fi vorbesc despre câte ceva din ceea ce a fost…. aş sta în cumpǎnǎ sǎ aleg între ceea ce mi-a încins sufletul ca un fier roşu pentru o bunǎ bucatǎ de timp şi ceea ce m-a strǎfulgerat ca o suliţǎ o secundǎ, poate douǎ, poate cinci, lǎsându-mǎ pentru o clipǎ fǎrǎ suflare.
Dintre cele din urmǎ ar fi… DA- ul acela pe care-l aşteptam de la ea de mai multe zile….. Nu mi l-a spus. A venit îmbujoratǎ şi mi-a întins o bucǎţicǎ de hârtie. A bâiguit un cuvânt douǎ din care n-am înţeles nimic. Sau totul. Am aşteptat sǎ se întoarcǎ cu spatele şi l-am deschis, am alergat grǎbit printre litere şi l-am gǎsit…. M-a ostenit cumplit ochiul acela.
Şi dacǎ ar fi sǎ mai fie ceva…. ar fi succesul acela, la job. Mǎrunt, incredibil de mǎrunt. Un fir de praf. Era o zi ca oricare. Cei din echipa cealaltǎ mi-au spus dimineaţǎ cǎ lucrurile trebuie fǎcute AŞA. Le-am spus cǎ nu cred, cǎ am alta pǎrere şi le-am expus-o. Dar ei au hotǎrât cǎ ele trebuie fǎcute AŞA. N-am insistat, dar pânǎ la sfârşitul zilei toatǎ lumea şi-a dat seama cǎ ar fi trebuit fǎcute altfel. Aşa cum fuseserǎ de altfel fǎcute. Aşa cum le fǎcusem eu. Yessss…….
Dacǎ ar fi sǎ amintesc câteva din cele cu fierul încins ar fi…..
Momentul când am ţinut-o pentru prima datǎ în braţe pe mica. Vǎzusem eu în filmele americane cum mergi acolo la locul faptei şi taţii îşi lipesc nasul de un geam mare mare şi pânǎ se-ndurǎ cineva sǎ-i ajute sǎ-ş recunoascǎ odrasla îşi dau cu pǎrerea “ǎsta-i al meu, ia uite are nasul meu” “ba ǎsta-i al meu, ia uite cum râde, are râsul meu”. Dar n-a fost aşa. Plecam de la ea şi rǎmǎsesem în mijlocul drumului neştiind cum sǎ fac sǎ o vǎd pe mica. Ştiam cǎ oamenii mari n-au voie acolo, cǎ-s plini de microbi, n-au voie nici mǎcar sǎ se apropie. Dar o asistentǎ m-a scos repede din amorţealǎ “vreţi sǎ vedeţi copilul?” “sigur, se poate?” – am întrebat-o şi zâmbetul mi s-a lǎţit brusc pânǎ la urechi. Apoi m-a dus pânǎ la uşǎ, a ales un ghemotoc din cele multe dupǎ criterii numai de ea ştiute şi mi l-a adus. “Vreti s-o luaţi în braţe?” şi fǎrǎ sǎ mai aştepte rǎspunsul meu mi-a pus-o în braţe. Avea mai putin de o zi. Ohhh…….
Şi ar mai fi sǎrutul acela. Ne apropiasem capetele îngrozitor de mult, ca într-o curbǎ strânsǎ în care nu-ţi mai poti pǎstra echilibrul. Eu credeam cǎ vrea sǎ-mi şoptescǎ ceva la ureche, dar ea mi-a prins buzele surprinzǎtor şi m-a sǎrutat apǎsat şi lung luuuung luuuuuuung……. de-am simţit cum mǎ prǎbuşesc fǎrǎ suflare printr-un puţ fǎrǎ sfârşit şi tot cad şi nu mǎ mai opresc.
Şi acum mai cad şi mai simt gustul buzelor ei...

vineri, 21 noiembrie 2008

Becul

Fǎcând recent un comentariu pe însemnarea lui Sebastian Corn despre întâmplǎrile unui medic elveţian în spitalele româneşti mi-am amintit despre povestea unui bec. Şi nu a unui bec oarecare, ci a unuia cu totul şi cu totul special.
Era inainte de ‘89 în cea mai neagrǎ perioadǎ a istoriei moderne a României şi a comunismului în general. Neagrǎ şi la propriu şi la figurat. Viaţa era neagrǎ, pâinea era neagrǎ, ecranul televizorului era negru, noaptea era neagrǎ. Noaptea era neagrǎ pentru cǎ electricitatea era scumpǎ, toatǎ lumea fǎcea economie, iar iluminatul era folosit doar cât era necesar. Dacǎ citeai îţi aprindeai o veioza lângǎ fotoliu. Dacǎ ţi se fǎcea de dus la baie, stingeai veioza, aprindeai lumina în hol, treceai de hol, stingeai lumina pe hol, o aprindeai pe cea de la baie, îţi rezolvai treaba şi te întorceai înapoi pe acelasi traseu electric. Era perioada în care se fura en-detail (era cât pe ce sǎ scriu en-gros dar en-gros se furǎ acum), cǎ doar toate erau bunuri ale întregului popor, aşa cǎ o parte din populaţie a decis cǎ e cazul sǎ îşi ia mǎcar câteva din aceste bunuri acasǎ.
Aşa se fura de exemplu din personalul care fǎcea legǎtura între unul din oraşele mǎricele din ţarǎ, capitalǎ de judeţ şi localitǎţile alǎturate unde locuiau mare parte din angajaţii întreprinderilor oraşului. Trenul cu pricina nu mai avea aproape nimic înǎuntru deşi era aproape nou. Perdelele de la geamuri cu iniţialele chefereului şi vestitele aripi la roţile de fier erau întinse ca feţe de masǎ în multe locuinţe din judet. Barele de aluminiu pe care se puneau bagajele fuseserǎ demult smulse, ici colo rǎmânând câte un cadru metalic gol care amintea de ceea ce ar fi trebuit sǎ fie, cadru metalic care mai lua minţile unora ce încercau sǎ-şi caţere bagajele deasupra capului, iar acestea negǎsind nimic pe care sǎ se srijine îşi aminteau brusc de teoria gravitaţiei şi alunecau prin cadrul metalic gol înapoi în capul celor ce le ridicaserǎ. Scaunele fuseserǎ sfâşiate, diverşi întreprinzǎtori locali scoţând din acestea atât muşamaua de plastic care le acoperea cât şi buretele utilizat cu succes la fabricarea pernelor, astfel încât cei mai mulţi pasageri şedeau direct pe nişte bucǎţi de lemn care mai pǎstrau ici colo pe la colţuri urme cum cǎ ar fi fost cândva scaune de tren. Dar cel mai interesant era, mai ales noaptea, cǎ din tot trenul lipseau becurile. Pentru acestea nu îţi trebuia imaginaţie în a le utiliza, nu trebuia sǎ-ţi storci creierii sǎ le gǎseşti o întrebuinţare odatǎ ce le aveai în ogradǎ cum se întâmpla cu barele de aluminiu şi cu muşamaua. Becurile le demontai din tren şi le montai acasǎ. Simplu! Ceva mai complicat era cu becurile de veghe, nişte becuri micuţe aflate în acelaşi corp de iluminat cu cele normale, care atunci când iluminatul principal se oprea, se aprindeau automat şi rǎmâneau aprinse oricearfi fiind alimentate din baterii. Dar nici astea nu mai erau. Tot trenul era doar o cutie mare pe roti ca acelea cu care se transportǎ vitele.
Într-o searǎ de sfârşit de noiembrie înaintând cu greu prin mulţimea de navetişti şi prin franjurile luminǎ de la lanterne, aprinse ici colo ca sǎ-şi mai vadǎ câte unul ceasul sau vârful nasului zǎresc cu mirare o luminǎ. O luminǎ adevǎratǎ de la un bec adevǎrat. Unul mic, mic. Dar bec, nu jar de ţigarǎ, cǎci cel din urmǎ pǎrea sǎ fie pe lângǎ flashurile de lanternǎ singurul mijloc de a strâpunge întunericul dens din tren. Menţionez aici cǎ lanternele erau indispensabile oricǎrei persoane care vrea sǎ ajungǎ noaptea acasǎ indiferent de lungimea trasului, zonǎ, duratǎ.
Nu se auzea nici un glas. Toatǎ lumea gravita cu gândul în jurul becului aprins, precum gâzele nopţii în jurul corpurilor de iluminat stradal. Şi cald era. Cǎci lipit de mine în stânga era un domn corpolent care dupǎ miros trebuie sǎ fi fost fochist la una din centralele pe cǎrbune din zonǎ, iar celǎlalt din dreapta, oacheş şi subţirel, trebuie sǎ fi fost ceva… ceva… dupǎ care asuzi din greu. În fine, una peste alta toatǎ lumea era mulţumitǎ. Dar cum fericirea nu are picioare lungi la un moment dat, când toţi erau pierduţi în rotocoale de gânduri albastre, pac… s-a fǎcut întuneric. Dar întuneric adevǎrat, negru, negru, topind ca într-un cuptor de furnal siluete, forme, gânduri…. Domnul de lângǎ mine din stânga nu mai era corpolent iar cel din dreapta nu mai era oacheş…. Nu mai erau deloc…
- Pune becu la loc bǎ cretinule – se aude primul glas şoptind grav.
- Dobitocule, aprinde bǎ lumina – continuǎ altul, dupǎ care spiritele se încing.
- ‘Tu-ţi morţii mǎ-tii dǎ cretin……. – şi tot aşa, în aceeaşi tonalitate, pânǎ când trenul se opreşte brusc smucindu-se din toate încheieturile. Domnul din stânga, corpolent, mǎ loveşte cu capul în gurǎ, eu îl calc peste degetele de la picioare pe cel din dreapta, el îi rupe sacoşa celui de lângǎ el în încercarea disperatǎ de a gǎsi un punct de sprijin şi tot aşa…
Se face linişte. Nimeni nu ştie de ce s-a oprit trenul, sau cel puţin aşa mi se pare mie. Nu pare a fi staţie cǎci nu se zǎreşte nici o luminǎ afarǎ. Nimic. Beznǎ totalǎ. Trenul nu stǎ mult şi pleacǎ mai departe scrâşnind din toate încheieturile, dar de data aceasta suntem cu toţii pregǎtiţi, sprijiţi unul în altul, aşa cǎ doar ultimul se loveşte cu fruntea de tǎblia din capǎtul vagonului, noi toţi ceilalţi aterizând pe moale.
- Scoate bǎ becul, ‘te-n gurǎ dǎ idiot – reînnoadǎ un glas dogit lanţul recomandǎrilor.
- Care bec bǎ? S-a dus. Era becul omului. Şi l-a luat când a coborât. S-a dus, gata… - opreşte cineva, probabil un coleg de muncǎ, seria tânguielilor.
Se face din nou linişte. Pentru un timp. Apoi oamenii încep sǎ şuşoteascǎ iar despre Nea Nicu, despre copii, despre preţul la electricitate şi la salam.
- Da’ ǎsta cum de-a coborât aici, cǎ nu-i staţie – arunc eu spre dreapta dupǎ un timp de rumegare, ştiind cǎ întrebarea o sǎ cadǎ pânǎ la urmǎ peste unul de-al casei.
- Pai dacǎ aici stǎ! Douǎ case peste câmp – îmi rǎspunde imediat un glas din neant – a tras semnalul şi gata.
- Şi nu vine nimeni sǎ verifice de ce-a tras semnalul? – întreb mirat atât de mecanismul folosit pentru debarcare cât şi de rapiditatea cu care s-au mişcat mecanicii.
- Pǎi nu ţi-am spus dom’le cǎ aici stǎ. S-a dus acasǎ. Ce dracu vrei sǎ mai verifice?! Ce, ei nu ştie?! Ştie domn’le tot ǎştia!
Şi recunosc cǎ întrebarea mi se pare şi mie deplasatǎ. Mai ales cǎ nu trec nici cinci minute şi trenul se opreşte din nou brusc aruncându-ne unul peste altul. Afarǎ beznǎ. Stǎ un pic şi pleacǎ iar, ca un mamut negru opintindu-se greoi pe picioarele din spate. Zâmbesc. De-acum ştiu. A mai coborât cineva. Locuieşte aici, douǎ case peste câmp…

miercuri, 19 noiembrie 2008

Împǎrţeli

Frumuseţea poate fi împǎrţitǎ în trei categorii.
Prima ar fi frumusetea normalǎ, naturalǎ, banalǎ. Este frumuseţea pe care o întâlnim în parcuri, în ziduri, în frunze, în pǎsǎri, în ghizdurile de fântânǎ, este frumuseţea pe care o folosim ca şi criteriu de comparaţie, frumuseţea care stǎ într-un echilibru perfect azi dar care se poate rǎsuci ca un balansoar mâine.
Apoi ar veni frumuseţea extraordinarǎ, frumuseţea care ucide comunul, care îl striveşte, frumuseţea realǎ, atemporalǎ, palpabilǎ, ca o increscenţǎ pe obrazul neted al soarelui, frumuseţea care împlântǎ în inimǎ o conexiune şi o pune în legaturǎ cu cerul, ca un bypass pe un cord bolnav, bolnav de banal.
Şi în fine ultima categorie ar fi frumuseţea îngrozitoare, frumuseţea irealǎ, abisalǎ, hipnoticǎ, frumuseţea care nu poate fi explicatǎ folosind semne sau sunete, frumuseţea care te scobeşte ca un vârf de ingliţǎ şi care îţi rǎscoleşte sufletul şi simţǎmintele cele mai ascunse ca şi cum ar scobi în capǎtul întunecos al unui nautilus nenǎscut, frumuseţea care te remodeleazǎ, care te descompune în particule pentru a te recompune apoi în alt timp, în alt spaţiu şi în altǎ formǎ, frumuseţea ce nu poate fi acceptatǎ ca fiind realǎ şi rǎmâne continuu un mister…

joi, 13 noiembrie 2008

Un vis ciudat

Am avut un vis ciudat

Se fǎcea cǎ mergeam pe o şosea luuungǎ şi laaaargǎ cum numai în America de Nord sunt. Nu era nimeni pe şosea, doar eu. Iar cu mine în maşinǎ mai era cineva. Nu ştiu cine. Îl zǎream cu coada ochiului ca pe o umbrǎ. Când întorceam însǎ capul sǎ-l privesc în ochi apǎrea mereu altceva care sǎ-mi distragǎ atenţia în altǎ parte şi niciodatǎ nu reuşeam sǎ-i zǎresc faţa. La un moment dat aflându-ne în apropierea unei pǎduri vǎd în ultimul moment cǎ din dreapta dau sǎ traverseze drumul doi lupi. Slabi, urâţi şi complet lipsiţi de pǎr. Amândoi tremurau de ţi se fǎcea milǎ de ei. “Unde stǎ Becali?” – mǎ întreabǎ cel ce ar fi trebuit sǎ aibǎ blana cenuşie. Am rǎmas mascǎ şi neştiind nici mǎcar pe ce lume sunt, am evitat un rǎspuns tranşant. “Da’ ce-ai cu Becali?” - îl întreb. Celǎlat lup, cel ce ar fi trebuit sǎ fie sur, mârâie încetişor şi ridicǎ colţul de sus al buzei îndeajuns încât sǎ vǎd un colţ de canin albverzui uşor tocit. Amândoi se uitǎ chiorâş la mine, dupǎ care se rǎsucesc pe cǎlcâie şi dispar peste şosea fǎrǎ nici un cuvânt. Dupǎ ce m-am depǎrtat mi-a pǎrut rǎu cǎ nu le-am lǎsat canadiana mea îmblǎnitǎ. Lor le-ar fi fost de ajutor iar mie în maşinǎ nu-mi folosea deloc.
Nu apuc sǎ merg prea mult şi dintr-un copac se rostogoleşte pur simplu în faţa mea un cocoş de munte. Nici ǎsta nu prea avea penele la el dar îşi trǎsese o helanca din supraelastic maro cu fermoar la gât şi nu prea se vedea cǎ îi lipseşte învelitoarea. Doar fundul era gol. Acolo unde ar fi trebuit sǎ fie fudulia oricǎrui cocoş de munte era un imens… gol. De altfel nu arǎta deloc bine de fel. Era nebǎrbierit, uşor adus de spate, cu ochii înfundaţi în orbite şi foarte foarte trist. Iar aripile erau ferfeniţǎ şi complet inutilizabile. Mi s-a fǎcut o milǎ teribilǎ de bietul cocoş aşa cǎ l-am întrebat unde merge, apoi l-am invitat sǎ-şi continue drumul alǎturi de mine. M-a refuzat politicos, mi-a spus cǎ îl aşteaptǎ nevestele şi cǎ oricum e mai bine sǎ-şi vadǎ fiecare de gǎinile lui (chestie pe care n-am înţeles-o) şi a plecat şontâc-şontâc pe marginea soselei cǎtre puicuţele lui…..
Recunosc cǎ nici nu-mi revenisem bine din mirare şi brusc sunt nevoit sǎ calc cu putere frâna. Pe mijlocul şoselei un şarpe. Cobor din maşinǎ, mǎ uit mai atent şi vǎd cǎ de fapt e o întreagǎ coloanǎ de şerpi. Constat însǎ cu uimire cǎ în loc sǎ facǎ nişte S-uri şerpuite pe şosea, ei merg în colţuri cam ca o manivelǎ de maşinǎ. Ba mai mult, la fiecare mişcare bruscǎ mi se pare cǎ aud şi un scârţâit ascuţit. Scos din minţi de atâtea întâmplǎri ciudate mǎ reped spre şarpele de lângǎ mine pregǎtit sǎ-l împroşc cu întrebarea “Ce dracu se întâmplǎ aici Şarpe?”. Înainte însǎ ca fraza sǎ-mi alunece de pe buze, şarpele beleşte doi ochi imenşi spre mine şi ducându-şi degetul la buze mǎ pune la punct “Şttttt…..”. Rǎmân ca hipnotizat în mijocului drumului cu o mânǎ pe portierǎ şi cu cealaltǎ ciupind-o pe prima.
Şi cum asta n-ar fi fost de-ajuns, când mǎ reaşez la volan constat cǎ s-a aprins lampa de nivel minim la benzinǎ. N-am altceva de fǎcut decât sǎ îmi aleg o vitezǎ de croazierǎ economicǎ şi sǎ-i dau bice. Îmi continui drumul decis sǎ nu mai opresc pentru nimic în lume, nici dacǎ ar mai apǎrea vreo lebǎdǎ în costum de baie. Dupǎ vreo jumǎtate de orǎ rǎbdarea îmi este rǎsplǎtitǎ şi în zare apare silueta unei clǎdiri ce seamǎnǎ perfect cu o staţie de benzinǎ. La momentul oportun cǎci maşina începuse deja sǎ tuşeascǎ nesǎnǎtos. Cobor cu sufletul la gurǎ şi-i cer proprietarului care iese cu greu din ghereta lui sǎ-mi facǎ plinul. E unsuros, negru şi are un rânjet obraznic pe faţǎ ca un mecanic auto de pe la servisurile de-acasǎ. “Cu ce?” mǎ întreabǎ ca în filmele cu proşti. “Cu benzinǎ” – îi rǎspund galeş şi-i zâmbesc frumos. Dar rǎspunsul meu pare sǎ-l amuze peste mǎsurǎ cǎci începe sǎ râdǎ ţinându-se cu amândouǎ mâinile de burtǎ. Dupǎ cinci minute de râs sǎnǎtos se opreşte, îşi şterge lacrimile cu degetul mare murdar de ulei şi nasul cu mâneca murdarǎ de vaselinǎ apoi o ia de la capǎt. Nu mai sunt dispus sǎ asist la o nouǎ reprizǎ aşa cǎ îl opresc zgâlţâindu-l de umǎr. “De ce râzi?”. Îmi stǎ pe limbǎ sǎ adaug şi un “idiotule” dar înghit trei sferturi din cuvânt în ultimul moment. “De pe ce planetǎ vii?” – se rǎsteşte el privindu-mǎ ca pe o omidǎ pǎroasǎ; şi apoi continuǎ – nu mai existǎ benzinǎ pe planeta asta de mai bine de douǎzeci de ani”. E rândul meu sǎ-l privesc ca pe un marţian şi cu coada ochiului privesc spre pompele de benzinǎ. Deşi seamǎnǎ aproape perfect cu pompele de benzinǎ pe care le cunosc eu, cele ale marţianului nu au furtun de benzinǎ, în schimb au o prizǎ asemǎnǎtoare cu cele în care îmi înfig eu calculatorul atunci când scriu despre visele mele şi alte asemenea prostii. “Îhi” – rânjeşte muntele de om – e cu curent”. Confirmarea lui nu mǎ lamureşte deloc cǎci nu am vǎzut nici o linie de tensiune în drumul meu şi deci nu îmi imaginez cum sunt alimentate pompele. Îi expun nedumerirea mea soliduţului, iar el îşi sprijinǎ prieteneşte o mânǎ pe umǎrul meu , din pǎcate cea cu vaselinǎ, mǎ duce spre dosul magaziei, deschide o uşǎ şi…….
Nu-mi vine sǎ-mi cred ochilor. Înǎuntru, aşezate pe patru biciclete ca aceea folositǎ de nevastǎ-mea sǎ dea jos şuncile, pedaleazǎ patru marmote. Pe fiecare bicicletǎ existǎ un dinam care transformǎ energia cineticǎ în energie electricǎ, care la rândul ei e stocatǎ în bateriile aflate sub ceea ce am crezut eu cǎ sunt pompele de benzinǎ. “Astea suuunt….???” – apuc eu sǎ îngaim, recunoscându-le pe marmote. “Îhî” – rânjeşte iar micuţul şi îmi aratǎ din ochi un teanc de ciocolate Milka pe colţul mesei. “Le-am reprofilat da’ au rǎmas dependente de ciocolatǎ. Aşa cǎ eu le dau ciocolatǎ şi ele dau la pedale”. Nu mǎ pot abţine şi dau sǎ-l întreb şi deeee… dar el îmi ia vorba din gurǎ şi deschizând o altǎ uşǎ îmi spune: “Da, l-am luat şi pe el” - şi aruncându-mi privirea înǎuntru îl zǎresc şi pe urs, care culcat pe spate învârte cu cele patru labe o roatǎ uriaşǎ conectatǎ separat la un alt dinam. “Pompa cealaltǎ” – mǎ lǎmureşte micuţul. Sunt complet nǎucit şi nu mai vreau sǎ mǎ mai învârt nici o secundǎ prin visul ǎsta absurd, aşa cǎ fǎrǎ sǎ-l mai salut pe micuţ fac stânga-împrejur şi mǎ reped spre ieşire. “Unde pleci?” – îl aud ţipând în spatele meu. “La maşinǎ; şi apoi oriunde, numai sǎ scap de aici” - îi arunc peste umǎr, dar el începe iar sǎ râdǎ. De data aceasta atât de tare încât geamurile şandramalei încep sǎ se cutremure, zornǎind înfricoşǎtor aşa cum zornǎiau geamurile de la locuinţa mea când trecea un câte camion pe sub fereastrǎ. Ştiu cǎ râsul acesta nu e de bun augur aşa cǎ mǎ opresc, mǎ rǎsucesc spre el şi aştept. “Care maşinǎ?” – reuşeşte sǎ rostogoleascǎ el printre hohotele de râs, apoi geamurile încep din nou sǎ zornǎie furibund… Întorc privirea spre maşinǎ şi constat cǎ… nu mai e… Mǎ uit înapoi, nimic…. Mǎ uit înainte…. Înainte, nu foarte departe, se vede o patǎ coloratǎ foarte asemǎnǎtoare cu maşina mea. Şi în spatele ei, împingând de zor, o haitǎ de hiene. Fǎrǎ sǎ stau nici o clipǎ pe gânduri o iau la fugǎ dupǎ ele. Mǎ vǎd şi încep sǎ chiţǎie ca nişte sobolani. Sunt atât de nervos încât sunt decis sǎ fac crimǎ de… hienǎ. Terci le fac când le-ajung. Alerg cât mǎ ţin puterile şi distanţa dintre noi se micşoreazǎ vǎzând cu ochii. Hienele chiţǎie din ce în ce mai tare. Le vǎd deja boturile urâte, chipurile schimonosite, le simt mirosul pǎtrunzǎtor de crematoriu. Mai am caţiva metri. De fricǎ au început sǎ intre în maşinǎ una dupǎ alta. Mai împing doar douǎ. Dar înainte sǎ le ajung sar şi ele în maşinǎ, iar maşina……… Ahhhh…. Maşina începe sǎ alunece, întâi uşor, apoi mai repede, apoi din ce în ce mai repede. Ajung în locul în care cu câteva secunde înainte era maşina iar sub ochii mei se întinde impunǎtoare o vale laaaargǎ…. Maşina aleargǎ singurǎ nebuneşte. Hienele chiţǎie fericite…
Mǎ prind cu mâinile de pǎr şi înainte sǎ apuc sǎ mi-l zmulg… mǎ trezesc.

Tiiii…. tare ciudat visul ǎsta, zǎu aşa….. Nu ştiu cum se descifreazǎ dar cred cǎ…. vin vremuri grele……..

duminică, 9 noiembrie 2008

Mimi şi criza mondialǎ

Mimi se teme. A aflat cǎ vine criza, e câteva strǎzi mai încolo dar vine. Mimi n-are de niciunele dar e tare îngrijoratǎ. Şi-a cumpǎrat cinci pachete de biscuiţi şi o sticlǎ mare de apǎ. De cinci litri. Sǎ fie acolo rezervǎ. Şi-ar fi luat de zece dar s-a gândit sǎ lase şi pentru ceilalţi. A auzit de la teveu cǎ vin nori negri peste economia mondialǎ, aşa cǎ a început sǎ strângǎ într-o cutie de Pringles stele. Azi una, mâine alta. Şi-a cumpǎrat şi douǎ coli de albastru pentru orice eventualitate. Ieri a scos din dulap umbrela cea mare sǎ o verifice. Merge. A primit-o cadou de la pǎpǎdiacarecreşteîntrozicâtalţiînşapte. Apoi a desenat cu creta un cerc pe parchet sǎ vadǎ câţi oameni ar încǎpea sub umbrela ei cea mare în caz de. E altruistǎ Mimi. A înţeles cǎ mai marii lumii sunt îngrijoraţi de economiile populaţiei. Ea are grijǎ singurǎ de ale ei. Şi de economia la electricitate şi de economia la cǎldurǎ şi de economia la apǎ. Doar la Pringles nu face economie. Cel mai mult o streseazǎ economia la hârtie. A auzit câţi copaci se taie pentru a face din ei hârtie. Lui Mimi îi e fricǎ sǎ nu ajungǎ economia sub fereastra ei cǎci nu vrea sǎ-l taie nimeni pe Plop. Plop e prietenul ei, stǎ tot timpul sub balconul lui Mimi şi în fiecare searǎ îşi şoptesc cuvinte dulci.

vineri, 7 noiembrie 2008

Sado-maso

Doi puşti tuciurii, amândoi în jurul vârstei de şapte ani, stau la ieşirea de la alimentara şi joacǎ fotbal cu o cutie de conserve de fasole cu carne de porc. Când unul dintre cetǎţenii care ies din magazin prezintǎ semne de inimǎ largǎ, se apropie de el şi cu glas mieros încep sǎ se roage “dǎ-mi şi mie nene un ban sǎ-mi iau o pâine; hai nenea îmi dai, cǎ mi-e şi mie foame”. Dacǎ largul la inimǎ dǎ semne de cumpǎnǎ cei doi îi dau o mânǎ de ajutor împingând balanţa cǎtre buzunarul omului “hai nene dǎ-mi un ban cǎ mata ai inimǎ bunǎ şi n-o sǎ laşi un copil amǎrât sǎ moarǎ de foame”. Ultima parte recunosc cǎ sunǎ a partiturǎ nouǎ semn cǎ pentru sezonul toamnǎ-iarnǎ 2008 s-a lansat un model îmbunǎtǎţit cu croialǎ avangardistǎ. Domnul în vârstǎ lasǎ din mâini cele douǎ sacoşe şi începe sǎ se caute în buzunare. Piticilor le sclipesc ochii. Bǎtrânul scoate un pumn de mǎrunţiş, alege cea mai mare monedǎ şi o întinde puştiului mai înalt. Colţurile buzelor amândurora coboarǎ brusc, jos, jos de tot, mult mai jos decât fuseserǎ vreodatǎ. "Şi mie nene?!" – se smiorcǎie cel mic. Bǎtrânul, care era pe picior de plecare, se opreşte, îl mǎsoarǎ din priviri pe mǎruntel, dǎ din cap oarecum nemulţumit de ceea ce va sǎ facǎ şi bagǎ iar mâna în buzunarul cu mǎrunţiş. Alege altǎ monedǎ din cele mari şi o întinde mǎrunţelului. Colţurile buzelor nu se ridicǎ nici mǎcar un milimetru. Cei doi aşteaptǎ ca bǎtrânul sǎ se intoarcǎ cu spatele şi sǎ-şi vadǎ de drum pentru a se reapuca de fotbal, de astǎ datǎ cu altǎ minge. Primul care acţioneazǎ e cel mare. Aruncǎ moneda primitǎ în sus, aceasta se rostogoleşte în aer preţ de câteva secunde ca într-un videoclip cu Ronaldinho şi cu un sut puternic o trimite undeva spre mijlocul strǎzii. "Gooool….." - urlǎ el, iar cel mic îi ţine isonul. "Bǎ, eu am marcat, nu tu" – îl potoleşte înǎltuţul. Cel mic nu se lasǎ mai prejos, aruncǎ şi el moneda în aer şi cu o execuţie demnǎ de urmaşul lui Robinho trimite moneda cam prin aceeaşi zonǎ ca şi predecesorul sǎu. "Gooool……." - tipǎ mǎrunţelul cât îl ţin bojogii şi urmǎreşte cu coada ochiului reacţia înǎltuţului. Şi replica acestuia nu întârzie sǎ aparǎ. Cu o mişcare bruscǎ de judoka, înaltuţul îl prinde pe mǎrunţel de încheietura mâinii drepte, i-o rǎsuceşte la spate şi apoi i-o ridicǎ deasupra capului obligându-l sǎ se apropie cu nasul de asfalt. Mǎrunţelul icneşte şi încearcǎ disperat sǎ se elibereze. "Asta-i sado-maso bǎ" – îi explicǎ înǎltuţul procedeul aplicat şi-i trimite un şut în coaste pentru a-şi întǎri explicaţia şi a fixa în memoria interlocutorului noua sintagmǎ. Complet nelǎmurit asupra procedeului dar şi de informatiilor suplimentare primite, mǎrunţelul începe sǎ urle. Convins cǎ totul a fost explicat ca la carte şi cǎ nu mai e loc de întors, înǎltuţul îi dǎ drumul, având grijǎ sǎ repete procedeul aplicat monezii pe fundul mǎrunţelului, care în urma şutului primit capǎtǎ un avans de un metru în faţa colegului sǎu. Ceea ce îi este oarecum folositor pentru cǎ odatǎ eliberat scoate printre dinţi un “sado-maso sǎ faci cu mǎ-ta bǎ” şi o ia la fugǎ mâncând pǎmântul.

duminică, 2 noiembrie 2008

De ce am blog

Totul a început acum câţiva ani. Era o searǎ de toamnǎ mohorâtǎ. Ploua mǎrunt, mǎrunt de tot, de nu ştiai dacǎ e doar ceaţǎ sau e ploaie deasǎ cu picuri moi. Cerul era jos, foarte jos, imediat deasupra creştetului iar frigul de afarǎ îţi intra pe sub manşeta cǎmǎşii şi a pantalonului, printre marginile prinse între nasturii minusculi ai cǎmǎşii pânǎ în oase. În autobuz nu era multǎ lume. Trecuse ora de vârf şi nu erau mulţi cǎlǎtori care sǎ se întoarcǎ atât de târziu de la servici. Mi-am aruncat ochii roatǎ prin maşinǎ apoi m-am prelins pe unul din scaune şi mi-am lǎsat capul pe spate topindu-mǎ peste muşamaua de vinilin. Stǎteam cu ochii ficşi spre niciunde, obosit dupǎ o zi lungǎ şi cu gândurile mestecând nervos secundele zgribulite. La un moment dat, dupǎ vreo cinci staţii, brusc, fǎrǎ absolut nici o avertizare, îl vǎd cǎ îşi întinde gâtul spre o doamnǎ elegantǎ aflatǎ vis-à-vis de mine dar un rând mai în faţǎ şi îi spune cu glas şoptit “Doamnǎ, aveţi o gambǎ atât de frumos arcuitǎ”. Vǎ daţi seama cǎ am rǎmas tablou. M-am înroşit pânǎ în vârful urechilor şi mi-am îndesat capul între umeri. Eu, om serios, la costum, cravatǎ, cu dunga pantalonului trasǎ cu aţa nu alta, pantofi strǎlucitori sǎ-ţi faci mustaţa în ei, sǎ mǎ fac de râs în felul ǎsta … Doamna şi-a aruncat privirea un pic peste umǎr, a privit pierdutǎ undeva în spate fǎrǎ sǎ-mi dau seama dacǎ spre noi sau aiurea, apoi a continuat sǎ citeascǎ. Am vrut sǎ-mi cer scuze pentru impoliteţe, dar felul în care a reacţionat m-a fǎcut sǎ cred cǎ nu auzise ceea ce-i spusese sau chiar dacǎ auzise ceva, nu auzise totul.
- Eşti tâmpit, ce te-a apucat?! – îl iau la rost înfuriat la culme – Ce-i cu tine?!
- Eiii, eiii… Ce-i? Care-i problema? Uitǎ-te şi tu ce gambǎ frumoasǎ are.
Iniţial nici n-am ştiut la ce sǎ mǎ uit. Gambǎ… gambǎ… trebuie sǎ fie partea aia a piciorului între gleznǎ şi genunchi. Mǎ uit cu coada ochiului spre femeie. Da, are dreptate. Doamna care citeşte pe scaunul din faţa mea, dar aşezat oblic faţǎ de mine peste culoar, are o fusta bej care abia îi atinge genunchii şi lasǎ dezvelit înspre mine un picior frumos cu o gleznǎ finǎ şi o gambǎ frumos arcuitǎ. Nimic de zis, are dreptate. Pantoful cu toc mediu dar ascuţit prins cu o bretea subţire peste laba piciorului şi ciorapul fin de mǎtase scot şi mai bine în evidenţǎ glezna subţire şi profilul unui picior absolut încântǎtor.
- O cunoşti? – îl întreb brutal.
- Nu
- Atunci cum îţi permiţi?!
- Dar ce-am fǎcut?! – se iritǎ şi el – am observat cǎ are un picior încântǎtor şi i-am spus-o
- Eşti un cretin, bine cǎ nu ţi-a ars vreo geantǎ în cap.
Asta a fost prima întâmplare care mi-a dat de gândit. Au urmat şi altele, din ce în ce mai dese şi din ce în ce mai supǎrǎtoare parcǎ.
Într-o zi mǎ trimite nevastǎ-mea la piaţǎ. Iau eu tot ce trebuie şi la întoarcere mǎ opresc în piaţǎ sǎ cumpǎr roşii. Roşii… la fiecare tarabǎ aproape. Frumoase ca la nekerman şi aliniate ca soldaţii la paradǎ. “Ce doreşte domnul?! Cu ce vǎ servim?!” Îmi rotesc ochii peste precupeţele gureşe şi peste tarabele pline încercând sǎ gǎsesc rapid roşiile cele mai frumoase şi cele mai ieftine, dar pânǎ sǎ apuc eu sǎ mǎ hotǎrǎsc îl vǎd cǎ pune mâna pe nişte roşii pipernicite şi o întreabǎ pe bǎbuţa din faţa mea “Cu cât dai roşiile mamaie?”. Când mǎ uit mai bine, cele mai urâte roşii din piaţǎ! Mici, pǎtate şi pe deasupra şi moi de-ţi scǎpa deştu-n ele. Da’ n-apuc sǎ zic ceva şi îl aud “Pune şi mie douǎ chile, mamaie!”
- Amice, eşti idiot?! Nu vezi cǎ sunt cele mai urâte roşii de pe planetǎ? De la baba asta ţi-ai gǎsit sǎ cumperi? – şi-i arǎt din ochi marea de roşii ce strǎlucesc ca nişte tingiri bine lustruite pe tarabele din jur. Nici mǎcar mai ieftine nu sunt!
- Ce, vrei sǎ luǎm de la ǎştia care cumpǎrǎ din angro roşii turceşti, mai pun douǎjdǎmii şi apoi le vând aici ca grǎdinari?! Bǎbuţa asta cred cǎ la are de la ea din curte. Şi chiar dacǎ nu-i aşa, are mai multǎ nevoie de-o sutǎ de mii decât ǎştia.
- Ptiu… pǎi noi am venit la piaţǎ sau la bal de caritate?! – îi zic înciudat, dar el îmi întorce spatele încǎrcând în sacoşǎ cele douǎ chile de roşii de la babǎ.
Altǎ datǎ era sǎ ne omoare de-a binelea. Veneam cu maşina de la cineva. Era searǎ. Conducea el. Îşi pusese la CD player un disc cu muzicǎ trasǎ de pe net. Ceva jazz…. Molcom, adormitor… Se tânguia fata aia de ziceai cǎ îşi trǎieşte ultimele clipe. A ascultat tot discul pierdut şi când s-a terminat l-a pus de la capǎt. La un moment dat, când mǎ uit la el, ochii închişi. Nu-mi vine sǎ cred. Îi dau un ghiont, pun o mânǎ pe volan ca sǎ ţin direcţia şi tip:
- Ce dracu faci?!
- Ei…. ce-i?!
- Ai adormit, ce dracu faci?!
- Nu, savuram muzica – îmi zice zâmbind pe sub mustaţǎ.
- Dacǎ vrei sǎ savurezi muzica închide-te la tine în dormitor şi savureaz-o cât vrei, nu pe şosea….
Altǎ datǎ tot cu o femeie. Stǎteam la coadǎ la bilete la teatru. În faţa mea o puştoaicǎ. Simpaticǎ. Era iarnǎ. Înǎuntru era cald, dar când se deschidea uşa, vântul îşi bǎga repede coada înǎuntru şi rostogolea câţiva fulgi de zǎpadǎ peste podeaua umedǎ. Nu ştiu dacǎ voiau bilete. Atunci toatǎ lumea îşi ridica umerii în jurul gâtului şi se auza un brrrr… general, ca un cor. Coada mergea greu de parcǎ se vindeau bibelouri şi trebuiau împachetate cu grijǎ. Mai aveam vreo douǎ persoane. Uşa tocmai se închisese şi toţi umerii aliniaţi coborau cǎtre poziţia iniţialǎ dupǎ ce încercaserǎ în zadar sǎ asigure un pic de protecţie gâturilor golaşe. Deodatǎ îl vǎd cǎ îşi ridicǎ uşor pe lângǎ corp mâna dreaptǎ şi cu gesturi de felinǎ prǎdalnicǎ o întinde spre obrazul fetei.
Jap, îi ard una peste degete la momentul potrivit ş îmi întorc privirea încruntatǎ cǎtre el.
- Ce naiba ai vrut sǎ faci?
Mǎ priveşte tâmp cu o figurǎ coborâtǎ din 1001 de nopţi şi un zâmbet mare lǎţit între cele douǎ urechi. Parcǎ e un şcolar prins cu fiţuica între buze în timp ce încearcǎ inutil s-o înghitǎ.
- Am vrut doar sǎ-i ating obrazul. Ai vǎzut ce obraz fin are?! De când ne-am aşezat la coadǎ îi privesc obrazul. Uite, vezi cum bate lumina şi cum cad umbrele?! Poţi sǎ juri cǎ este o jumǎtate de piersicǎ cu pieliţa subţire şi aproape transparentǎ. Şi nu-i poezie uitǎ-te şi tu! Şi sǎ vezi ce se întâmplǎ când se deschide uşa. Uite, uite, uite acum……. Vezi cum se încruntǎ pielea, cum îşi schimbǎ culoarea din portocaliu în roşu pârdalnic?! Şi uite sǎ vezi acuma dupǎ ce se închide uşa. Îi lumineazǎ obrazul de parcǎ ar fi fosforescent, pâlpâie roşul în el...
- Eşti un pachiderm bolnav, uitǎ-te la tine – îi spun decis sǎ închid cât mai repede subiectul – şi ai face bine sǎ îţi ţii degetele alea pe-acasǎ dacǎ nu vrei sǎ ţi le taie vre-una cu unghiera.
Întâmplarea care a pus însǎ capac la toate a avut loc cam acum un an. Era cam ca acum, o toamnǎ frumoasǎ, ceva mai friguroasǎ, dar îmi amintesc perfect cǎ ziua aceea fusese însoritǎ şi chiar cǎlduţǎ. Dupǎ multe zile înnorate dimineaţa fusese superbǎ iar ziua ce i-a urmat a fost la fel. Era o sedinţǎ importantǎ la servici, cu tot departamentul. Directorul mare, şefi, şefuţi….. schimbare de strategie, schimbǎri de organigramǎ, scheme, planuri… Rost şi de ceva avansǎri… La um moment dat, pe la mijlocul şedinţei, îl vǎd cǎ ridicǎ douǎ degete.
- Zi. Ce-i? – îl întreb în şoaptǎ.
- Fac pipi!
- Ei draci… Eşti cretin? Acum ţi-ai gǎsit? Nu poţi sǎ te mai ţii?
- Nu.
Accept cu greu situaţia, dar ne cerem scuze şi ne facem loc printre rânduri. În fine rezolvǎm problema şi… înainte sǎ ne întoarcem îmi zice:
- Hai sǎ mai luǎm o gurǎ de aer. Ia uite ce zi. Absolut magnificǎ.
Tind sǎ-i dau dreptate deşi exagereazǎ ca întotdeauna şi ne asezǎm pentru o secundǎ pe una din bǎncuţele din faţa institutului, pozitionatǎ cu faţa spre mare. Soarele se prelinge peste obraji ca o ciocolatǎ fierbinte, intrǎ pe sub reverele cǎmǎşii, pe lângǎ gât în jos, se rǎsuceşte în jurul mijlocului şi apoi, fǎrǎ sǎ-mi dau seama cum, pǎtrunde înlǎuntru. Îl simt în stomac, în piept, în obraji...
- Ei ce zici!? – îmi dǎ el cu cotul, vǎzând cu coada ochiului cum mǎ topesc ca untul la soare. Ştii, chestia cu “fac pipi” a fost doar un pretext…. – şi-l vǎd cum se relaxeazǎ pe spate, îşi lǎrgeste nodul la cravatǎ pentru ca apoi sǎ şi-o scoatǎ de tot şi în cele din urmǎ îşi mai descheie şi un nasture de la cǎmaşǎ la gât….
Ezit între a-l lǎuda pentru idee şi a-l înjura pentru decizie. Scap în cele din urmǎ printre dinţi un şuierat cu “eşti un tâmpit”, aşa ca-ntre amici şi hotǎrǎsc apoi cu glas tare:
- Hai sǎ ne întoarcem.
Dau sǎ mǎ ridic. El nimic. Trag dintr-o parte. El tot nimic. Mâna stângǎ încleştatǎ pe marginea de fontǎ a bǎncuţei ne ţine legaţi ca o pereche de cǎtuşe de ţǎrmul înspumat al mǎrii.
Nu vreau sǎ-mi mai amintesc niciodatǎ. M-am luptat mai bine de juma de orǎ sǎ-l urmesc de acolo. N-am reuşit. S-a dus şi şedinţa, s-a dus şi reorganizarea, s-a dus şi promovarea, s-a dus tot. Am rǎmas doar cu încruntarea şefului care nu s-a sfiit sǎ-mi arate, delicat e adevǎrat, cǎ o fǎcusem de oaie…..
Şi atunci am luat decizia. Am început sǎ pregǎtesc totul fǎrǎ sǎ ştie nimic. N-a avut nici o bǎnuialǎ. Am început sǎ studiez, sǎ caut materiale, sǎ mǎ interesez pe la amici. Şi i-am fǎcut-o. www.blogulluimosu.blogspot.com. Ia moşule aici. Scrie tu ce vrei, zi tu tot ce ţi se nǎzare, fǎ-le tu pe ale tale cele nefǎcute şi lasǎ-mǎ pe mine în plata Domnului. Şi din momentul în care i-am fǎcut blog e linişte. Eu cu ale mele, el cu ale lui….
Sper doar sǎ nu mai facǎ iar prostioare şi sǎ mai supere pe cineva. Oricum, dacǎ se poartǎ urât cu voi sǎ-mi daţi de stire aici şi mǎ ocup eu de el! Altfel sǎ auzim numai de bine!
Cu respect
M.B.

P.S. Aaaa…. Înca ceva. Dupǎ cum vedeţi moşu n-are nişte metehne tocmai sǎnǎtoase…… Sǎ rǎmânǎ între noi, vǎ rog!

miercuri, 29 octombrie 2008

leapsa

am primit un fel de leapşa de la mǎdǎlina; nu e o leapşa clasicǎ de tipul acelora care se tot dau pe bloguri; e mai degrabǎ… un semn de prietenie, pentru care îi tare mulţumesc (vezi aici http://madelin.wordpress.com/2008/10/28/panselutze/)
şi ca sǎ-i arǎt cât de mult am apreciat cadoul primit, uite, l-am înrǎmat şi l-am agǎţat aici;

din pǎcate nu cred cǎ îl pot da mai departe; ştiu cǎ o sǎ dezamǎgesc un pic dar asta e; deşi îmi mai vântur ochii prin blogosferǎ nu pot sǎ spun ca am gǎsit bloguri care sǎ-mi placǎ mult; cǎ de’, aşa sunt moşii cârcotaşi, pretenţioşi, nu le place aia, nu le place ailaltǎ….. ; adevǎrul este cǎ uneori îmi place blogul dar nu mǎ atrage omul din spatele lui, alteori îmi place omul dar nu e interesant blogul sau îmi plac blogurile dar simt cǎ nu tremurǎm cu aceeaşi frecvenţǎ……; alteori blogurile nu sunt chiar bloguri, sunt jurnale intime, cǎrţi de poveşti, inimi despletite…şi nu se pun; sau dimpotrivǎ…..
şi peste toate astea recunosc sincer cǎ nu prea am timp şi rǎbdare sǎ urmǎresc în timp ceea ce se scrie pe un blog sau altul cu excepţia celor câteva (cam câte degetele de la o mânǎ; şi nu e nici un secret, recunosc cǎ intrǎ aici mǎdǎlina, puck, sebastian, peştişorul auriu) pe care le ţin sub observaţie
cât despre cuvinte care îmi plac mai mult şi mai mult….. pǎi sǎ ne gândim un pic… îmi plac cuvintele moi, care acoperǎ, care învelesc, care alinǎ; îmi plac cuvintele care zugrǎvesc, care încolţesc, care nasc; îmi plac cuvintele galben-verzui, roşii-arǎmii, bleu….
iar dacǎ ar fi sǎ numesc câteva, uite: a dezghioca, înlǎuntru, necuminte, necuvinte, niciodataproapeatins...
şi dacǎ îmi mai aduc aminte mai pun; cǎ de’ aşa sunt moşii, uituci…..

duminică, 26 octombrie 2008

scrisori nedesfǎcute cǎtre S

trebuie neapǎrat sǎ ne întâlnim zilele astea; gândul meu buimac de vise se întoarce în fiecare dimineaţǎ înspre tine, scruteazǎ lung peste mare şi negǎsindu-te se închide în sine ca un trandafir japonez rǎsuncindu-şi petalele încreţite în jurul propriei axe; uneori gândului meu îi cresc rǎdǎcini aeriene, lungi şi subţiri ca nişte liane, care coboarǎ din creştet şi se înfig în braţe, în piept, în coapse, în palme, în degete…; şi atunci degetele mele încep sǎ te caute, palmele încep sǎ te caute, coapsele încep sǎ te caute… o nevoie acutǎ sǎ te simt aproape, sǎ stǎm întinşi unul lângǎ altul cu faţa în sus cǎtre cer, iar eu sǎ te ating cu un singur deget sau cu dosul palmei, mǎ sufocǎ;
hmmm… da, ştiu… ştiu ce o sǎ se întâmple dupǎ aceea; ochii tǎi vor culege albastrul din cer, liniştea din aer, urcuşul molcom al buburuzei pe firul de iarbǎ, tremurul abia perceptibil al frunzelor, le vor filtra şi îmi vei strecura prin vârful degetelor noastre unite vibraţia sufletului tǎu întins ca o coardǎ de ghitarǎ; apoi… apoi degetele mele necuminţi îţi vor îndepǎrta încet veşmintele de pe coapse şi le vor strecura în cǎuşul palmelor; le voi strânge fierbinţi, cu ochii închişi şi cu îndârjirea cu care încremenitul în gheaţǎ cuprinde cana cu ceai aburind; ne vom uita aşa îmbrǎţişati cu buzele tale atârnând umed de lobul urechii şi rǎsuflarea caldǎ rǎscolindu-mi ca o limbǎ de foc înlǎuntrurile;
ohh…. ştii bine cǎ asta nu va fi tot; pentru cǎ buzele mele tremurânde vor dori sǎ te cutreiere ele însele; de sus, din ghiocul urechii, în jos pe obraz, pe gât, pe umeri, pe sânul rotund, pe coapse, pânǎ jos de tot pe unghia degetului mare; ştii bine cǎ asta se va întâmpla; palmele mele confuze îţi vor dezveli trupul ca pe un boboc de trandafir şi buricele degetelor vor culege de pe curburile sale verdele crud şi mirosul de iarbǎ; migǎlos şi atent, centimetru cu centimetru…

sâmbătă, 25 octombrie 2008

Cum te-ai trezit în dimineaţa asta?! (sau despre fericire pe ocolite)

M-am întrebat mereu cum aratǎ oamenii care se trezesc dimineaţa şi primul lucru pe care îl fac atunci când zorile mijesc în geam este sǎ zâmbeascǎ. Nu pentru cǎ au visat frumos, ci pentru cǎ începe o nouǎ zi. Ce reţetǎ misterioasǎ trebuie sǎ aplici, în ce descântece trebuie sǎ te scalzi pentru a te putea bucura de fiecare zi care se naşte?!
Însemnarea asta este neîndoielnic despre fericire, deşi aş fi vrut s-o ascund, s-o împachetez într-o hârtie matǎ, cu culori pale, care sǎ treacǎ neobservatǎ, cǎci despre fericire sau mai degrabǎ despre lipsa ei se vorbeşte atât de mult… Hai sǎ nu vorbim despre fericire ci mai degrabǎ despre mulţumire, despre împǎcare, despre împlinire. De altfel un domn, Eric Hoffer, care a fost pânǎ prin 1983 “an American social writer” spunea: "căutarea fericirii este una dintre sursele principale ale nefericirii"
Faceţi parte din categoria de oameni despre care vorbeam la început? Vǎ treziţi dimineaţǎ de dimineaţǎ cu zâmbetul pe buze? Sunteţi la fiecare rǎsǎrit de soare bucuroşi cǎ începe o nouǎ zi? Sincer mǎ indoiec, dar dacǎ rǎspunsul este da, atunci domnilor sau doamnelor sau domnişoarelor (din înşiruirea asta n-am înţeles niciodatǎ de ce sunt exclusi domnişorii, dar în fine) sunteţi o adevǎratǎ minune! Dacǎ rǎspunsul este nu, atunci ce este oare de fǎcut? Care ar fi soluţia împǎcǎrii cu sine şi cu lumea din jur? Sigur, nu vreau sa stiu SOLUŢIA, “the one” cea care rezolvǎ problema. Vreau sǎ aflu o portiţǎ, o pârghie, un mecanism, o cǎrǎruie...
Este clar cǎ banii nu intrǎ pe primele locuri în ecuaţia asta. Nici domnul Patriciu, nici domnul Ţiriac şi nici chiar domnul Becali, care sunt cei mai bogaţi români dupǎ ultimele evaluǎri, nu par a fi foarte fericiţi. Şi nici domnul Iosif Constantin Drǎgan care a fost cel mai bogat român pânǎ de curând, când s-a însurat şi a murit, nu a pǎrut sǎ fie cel mai fericit român decedat. Poate cǎ în lista asta existǎ o singurǎ excepţie, domnul Becali, dar fericirea sa, aşa parţialǎ cum este, nu vine dintr-o împlinire ci mai degrabǎ dintr-o mare lipsǎ, poate chiar mai multe. Dar în fine, nu am deschis vorba ca sǎ îl judec pe domnul Becali ci sǎ aflu ce trebuie sǎ faci ziua ca sǎ dormi bine noaptea...
Nici puterea nu pare a fi mijlocul prin care poţi deveni fericit. Nici domnul Tǎriceanu, nici domnul Bǎsescu, nici domnul Sorin Ovidiu Vântu sǎ zicem, nu sunt exemple de împǎcare cu sine şi mai ales de împǎcare cu lumea înconjurǎtoare. Ba chiar i-aş spune încoînjurǎtoare. Sigur, domnul Bǎsescu are lipit sub nas, în dreptul buzelor, un zâmbet mare, nu atât de mare ca al domnului Iliescu care se întindea de sub nas pânǎ la ceafǎ, dar e semnificativ şi mai ales zgomotos. Dar aceastǎ aparentǎ mulţumire nu are rǎdǎcini reale ci este mai degrabǎ un defect mecanic asemǎnǎtor celui de la broaştele de la uşi la care dacǎ s-a defectat arcul sau dacǎ pur şi simplu a sǎrit din locaşul lui, ţumburucul acela care tine limba broaştei nu mai vine la loc ci rǎmâne pleoştit în afarǎ. Ooo… dar în nici un caz nu voiam sǎ vorbesc aici despre domnul preşedinte. S-a strecurat pur şi simplu întâmplǎtor.
Atunci care sǎ fie calea spre mulţumire?
Un studiu realizat parcǎ anul trecut arǎta cǎ românii sunt cel mai nefericit neam. Sǎ fim condamnaţi ca naţie la o veşnicǎ neîmpǎcare cu sine şi mai ales cu capra vecinului, aşa schioapǎ şi chioambǎ cum e?! Tot ce se poate, pentru cǎ ieşind din cutia mea pǎtratǎ şi dând cu nasul prin lume, recunosc cǎ nu prea am întâlnit neamuri mai cârcotaşe, mai zgomotoase şi mai neîmpǎcate cu soarta. Multǎ vreme s-a considerat printre românii verzi (nu e vorba de legionari ci de naţionalism prost sau mai degrabǎ idiot înţeles) cǎ asta vine din sǎrǎcia în gândire a ǎstora de umblǎ aşa fleandura cu zâmbetul pe buze şi mǎ gândesc aici în special la americani, în comparaţie cu bunul simţ românesc, cu tradiţionala înţelepciune ţǎrǎneascǎ. Dar vremurile din urmǎ au arǎtat cǎ cei aproape douǎzeci de ani de pseudodemocraţie şi de pseudocapitalism au şters aproape orice urmǎ de bun simţ românesc şi de înţelepciune ţǎrǎneascǎ, acestea stingându-se încet împreunǎ cu ultimii ţǎrani adevǎraţi care mai trǎiesc în România.
Şi totuşi…! Ce-i de fǎcut?!
Nu pot sǎ cred cǎ nu existǎ o portiţǎ, o cǎrǎruie, o pârghie….
Pǎi… cum pânǎ una alta nu îmi puteţi rǎspunde o sǎ încerc eu sǎ încheg o listǎ cu ceea ce mi-ar trebui ca sǎ fiu mulţumit.
Cred cǎ prima pe listǎ, nu neapǎrat ca importanţǎ ci poate fiincǎ e cel mai greu de obţinut în condiţiile în care ne pare relativ facilǎ este condiţia materialǎ decentǎ. Nu mai mult decât decentǎ. Este evident cǎ depǎşirea unui prag de decenţǎ, de îndestulare, aduce automat o serie de probleme legate de banii mai mulţi decât necesari care trebuie vânturaţi cumva. Condiţia materialǎ decentǎ este o bazǎ pentru restul…
A doua pe listǎ ar fi atmosfera din jur. Vreau sǎ întâlnesc în drumul meu oameni care zâmbesc, care discutǎ decent, care gândesc, al cǎror prim scop nu e sǎ profite de tine ci sǎ te aibǎ prieten. Nu vreau sǎ primesc coate în stomac pentru cǎ se poartǎ coatele, nici pumni pentru cǎ se poartǎ muşchii la vedere, nici scuipǎturi pentru cǎ se poartǎ nesimţirea… Pus şi simplu nu vreau sǎ fiu la modǎ. Vreau sǎ întâlnesc oameni cel puţin la fel de mulţumiţi ca şi mine.
A treia ar fi relaţia cu autoritǎţile. Vreau ca autoritǎţile sǎ-şi facǎ treaba. Atât! Vreau ca dimineaţa când ies pe stradǎ sǎ merg pe un trotuar curat, fǎrǎ gropi, cu copaci şi flori pe marginea drumului. Apoi vreau sǎ mǎ urc într-un autobuz curat, nu nou, dar decent, îngrijit. Vreau sǎ şed şi sǎ privesc chipurile luminoase ale celor din jur care merg la muncǎ odatǎ cu mine. Vreau ca aruncându-mi ochii pe geam sǎ zǎresc clǎdiri cochete, nu noi, nu renovate ieri, dar îngrijite şi curate. Vreau sǎ am de-a face cu angajaţi ai statului sau la patron care sǎ te trateze ca pe un oaspete nu ca pe un hoţ surprins asupra faptului. Nu vreau ca la tot pasul sǎ aud înjurǎturi şi limbaj suburban, oameni ţipând, feţe înnegurate, mizerie, urme de nesimţire peste tot, pe asfalt, pe ziduri, pe copaci, pe chipuri, pe ferestre şi mai ales în suflete.
Vreau sǎ pot ieşi din când în când în oraş la o cafea, la o bere, la o masǎ şi sǎ nu-mi las jumǎtate din salariu. Vreau ca localul sǎ fie elegant, cu bun gust, personalul sǎ fie discret şi serviabil, muzica bunǎ. Nu vreau sǎ-mi stea în cârcǎ nimeni şi sǎ-mi sugereze ca am terminat de mâncat şi ar fi timpul s-o şterg pentru cǎ mai sunt alţii în picioare, nu vreau sǎ fiu furat la nota de platǎ, nu vreau ca ospǎtarul sǎ vinǎ cu degetele în ciorbǎ ci sub marginea farfuriei.
Şi în fine vreau un job unde sǎ-mi placǎ ceea ce fac. Sǎ am condiţii de muncǎ mai mult decât decente. Sǎ am un şef rǎu, rǎu în sens contructiv, dar corect. Sǎ am colegi amabili, isteţi, care sǎ vorbeascǎ puţin şi sǎ facǎ multe. Vreau sǎ fiu tratat corect şi sǎ fiu recompensat dupǎ ceea ce fac şi nu dupǎ moacǎ sau dupǎ partea pe care s-a sculat patronul sau şeful. Nu vreau sǎ fiu o marfǎ, vreau sǎ fiu un om.
Mmmm…. sǎ fie asta tot?! Nu ştiu, dar e un început. Şi în orice caz nu din realizǎrile mari vine mulţumirea ci din detalii. Fericirea este o floare. Fiecare petalǎ în sine poate pǎrea nesemnificativǎ dar puse una lângǎ alta dau o minunǎţie de corolǎ.

Voi cum vǎ treziţi dimineaţa?!

P.S. Aţi întâlnit pânǎ acum oameni din ǎia? Dacǎ aţi întâlnit, vǎ rog frumos întrebaţi-i din partea mea cum fac!

vineri, 24 octombrie 2008

Ganduri (ale altora)

"Scientists have finally discovered what's wrong with the human brain: on the left side, there is nothing right, and on the right side, there is nothing left."

(autor deocamdata necunoscut; de mine; apare pe mai multe bloguri si situri, dar nu am identificat inca autorul adevarat)

vineri, 17 octombrie 2008

Despre marea crizǎ financiarǎ din anul de graţie 2008 pre limba marţienilor (din ciclul “viaţa e simplǎ, noi o complicǎm”)

Nici un marţian aterizat din gresealǎ pe planeta Pǎmânt nu cred cǎ ar înţelege cum se poate ca o întreprindere care are anual creştere de profit, care are materii prime şi piaţǎ de desfacere asigurate, care investeşte în propria dezvoltare, poate sǎ-şi înjumǎtǎţeascǎ valoarea într-o singurǎ lunǎ şi sǎ ajungǎ în pragul falimentului. Şi asta datoritǎ unei crize iscate pe pieţele financiare secundare pe partea cealaltǎ a Pǎmântului.
Este clar cǎ unele dintre soluţiile stabilite pentru a construi lumea în care trǎim nu sunt dintre cele mai bune. Când au fost alese, situaţia conjucturalǎ a impus selectarea uneia dintre variantele existente la acel moment, ulterior acestea fiind îmbunǎtǎţite, bǎtǎtorite. Nimeni nu s-a mai gândit sǎ schimbe lucrurile, sǎ se întoarcǎ la zero. De altfel este bine cunoscut cǎ omenirea inoveazǎ extrem de puţin şi modificǎ mereu. Unele dintre soluţiile pe care le aplicǎm astǎzi au sute sau chiar mii de ani vechime. În foarte puţine cazuri am şezut şi ne-am întrebat “E bine ce facem? Nu ar fi cazul sǎ reevaluǎm lucrurile? Nu ar fi momentul sǎ le simplificǎm, sǎ le aducem mai aproape de natural?! Nu existǎ şi alte soluţii pe care le-am omis din cauza ochelarilor de cal pe care îi purtǎm?!”
Din pǎcate construim eşafodaje bazate din ce în ce mai mult pe convenţii şi ne depǎrtǎm de normal, de natural.

luni, 13 octombrie 2008

Absint

Totul începe cu o cǎdere. Nu o prǎbuşire, mai degrabǎ o alunecare. Prima datǎ e teama. Teama de a zbura fǎrǎ aripi, apoi încet încet prinzi gustul înǎlţimii. Din nefericire nu se vede nimic, nu se aude nimic, doar un ticǎit vag ca de pian obosit cǎruia îi mângâie clapele un pianist negru, gras şi cu buzele mari, dar poate fi doar frecarea cu aerul. Cǎderea e prea rapidǎ, prea de sus. Totul apare ca o pozǎ mişcatǎ cu tuşele apǎsate urcând furios cǎtre marginea de sus unde pagina se terminǎ brusc, în timp ce totul coboarǎ. Cǎderea nu se face dupǎ legile fizicii. Acceleraţia gravitaţionalǎ e egalǎ cu zero, viteza e constantǎ. Şi asta conferǎ o oarecare siguranţǎ, lucrurile nu pot degenera amplificat. “Un paraşutist cade fǎrǎ paraşutǎ din punctul A pânǎ în punctul B cu viteza constantǎ v. Sǎ se calculeze timpul cât a plutit ştiind cǎ sfârşitul e aproape.” Impactul e inevitabil. B aşteaptǎ şi inima începe sǎ batǎ puternic. Bufff…. ciocnirea e violentǎ dar deloc dureroasǎ, dimpotrivǎ. Un balon mare cu aer, transparent, asemǎnǎtor cu acelea folosite de pompieri pentru salvarea locatarilor din imobilele în flǎcǎri a amortizat cǎderea. De fapt cǎderea nu se opreste aici, e doar o încetinire. Alunecarea continuǎ rotund peste marginea de sus a balonului şi apoi peste rotundul celui de jos. Şi din nou, şi din nou, printre baloane ca o curea de transmisie oscilând între rolele asezate vertical în stânga şi în dreapta. Sunt numai baloane. Din ce în ce mai dese, mai multe şi mai mici. Din ce în ce mai înghesuite. Alunecarea devine tot mai greoaie, mai vâscoasǎ. Şi baloanele de aer se strâng împrejur apǎsând puternic pieptul pânǎ la sufocare. Nici nu se vǎd. Sunt total transparente, doar se simt. Capul alunecǎ asemeni unei mingi. Spre stânga… spre dreapta…. spre stânga… spre dreapta…. Vine desigur şi ameţeala. Senzatia de sufocare e evidentǎ. Insuportabilǎ. Deschizi fereastra. Nu trece. Mişti picioarele şi mâinile de teama sǎ nu amorţeşti. Sǎ ai confirmarea cǎ trǎieşti. Ţi se pare cǎ sângele deja nu mai circulǎ. E ok, degetele de la picioare tremurǎ liber unul cate unul, mai puţin cel mic care are prea puţine grade de libertate. Dar e ok…

vineri, 10 octombrie 2008

Gând (4)

Ne pierdem din ce în ce mai mult în atingeri cu oglinzi şlefuite, ca polenul de pe aripi de flutur de petalele florii şi rǎmânem tot mai puţin noi înşine.

marți, 7 octombrie 2008

Detour

Uneori lumea devine tot mai îngustǎ, ca o plapumǎ fǎcutǎ pachet şi strânsǎ tare la mijloc cu o curea veche şi decoloratǎ, gata sǎ fie pusǎ pe raftul de sus în debara dupǎ o iarnǎ rece. Uneori lumea pare sugurmatǎ în jurul propriului centru ca un corset de damǎ înfǎşurat în jurul taliei pânǎ la sufocare. Tot miezul fuge în lǎturi ca bobul de strugure din cochilia de soare, pereţii se îngusteazǎ pânǎ devin un tunel şi apoi o conductǎ în care nu mai poţi înainta în picioare, iar glasurile se aud tot mai departe întâi ca un clocot, apoi ca un murmur şi în fine doar ca o pǎrere. Lumea se reduce la un inel, la un cerc asemeni celui folosit de dresorul de lei. Hoop înainteee… Hoop înapoiii… Şi în fine ultimaaaa sǎriturǎ… stingeţi luminile, daţi foc inelului…
Oleeee…
Aplauze vǎ rog!

sâmbătă, 4 octombrie 2008

fluturi troieniţi

am ieşit astǎ searǎ în grǎdinǎ; tare rǎu trebuie sǎ-l fi mâniat plantele pe Dumnezeu… ;
primǎvara explodeazǎ în verde; umplu câmpurile şi cerul, coloreazǎ zidurile caselor şi inimile, se îngânǎ cu gâzele şi se joacǎ cu pǎsǎrile; apoi brusc, înainte ca firul de iarbǎ crud sǎ se întǎreascǎ, vine prǎpǎdul; arşita cuprinde totul ca un pârjol, limbi de foc maturǎ pǎmântul şi cerul îşi inchide albastrul stǎvilindu-şi lacrimile; şi asta luni de zile; doar soare înǎbuşitor şi secetǎ; plantele mor în picioare… culoarea se scurge înapoi în pǎmânt şi frunzele devin gri ca ţǎrâna, încet încet capǎtǎ o texturǎ de piele îmbǎtrânitǎ; florile se strǎduiesc sǎ împingǎ linţoliul caliciului şi ies la luminǎ de cele mai multe ori bolnave ca un fetus dintr-o relaţie incestuoasǎ…; şi tac, nu mai cântǎ, nu mai suspinǎ, nu mai respirǎ…; ca şi cum El s-ar fi luat cu alte treburi şi ar fi uitat complet, dar complet de ele….
apoi la fel de brusc vine toamna… soarele alunecǎ uşor ca o lianǎ peste frunzele palide; le mângâie; stropii de ploaie umplu toate suspinele dintre nervuri şi culoarea le revine în obraji; şi râd în soare; timid ca un pacient ieşit pe treptele spitalului sǎ respire; sunt mai subţiri ca de obicei şi mai firave…; mai zboarǎ o zi, douǎ, nouǎ lângǎ fluturii rǎtǎciţi pânǎ când frigul le închide definitiv ochii…..

p.s.
cam aşa-i pe aici prin dobrogea, poate la voi e altfel…..

joi, 2 octombrie 2008

povestea pantofarului şi a prinţesei de habsburg

stǎ la ultima masǎ înspre geam; în colţ de tot; o mǎsuţǎ micǎ de douǎ persoane; e singur; a intrat doar ca sǎ mǎnânce un hotdog şi sǎ bea un suc; e cald, e prea cald; îşi scoate o ţigarǎ şi începe sǎ o rǎsuceascǎ între degetul mare şi arǎtǎtor; e ultima; strânge pachetul în pumn şi îl lasǎ sǎ alunece în scrumierǎ; cu gesturi mecanice îşi aprinde ţigara, trage fumul în piept, apoi îl aruncǎ afarǎ cu nerv ca şi cum ar încerca sǎ scape de toatǎ apǎsarea din suflet; degetele de la stânga alunecǎ singure spre pachetul de ţigǎri tocmai lepǎdat şi îl rostogolesc în scrumierǎ;
în stânga doi tineri se sǎrutǎ; nu li se vǎd feţele; sunt lipite aşa de vreo zece minute şi nu dau semne cǎ ar avea de gând sǎ se dezlipeascǎ; mai spre centru o mamǎ cu trei copii; puştii fac o hǎrmǎlaie grozavǎ; apoi doi oameni în vârstǎ; i-a zǎrit de cum au intrat, s-au dus glonţ la tabelul de preţuri, au şuşotit ceva, apoi au cerut o plǎcintǎ cu vişine şi o cafea; acum fac schimb, el ia jumǎtatea de plǎcintǎ rǎmasǎ şi ea cea de cafea; mai sunt câţiva tineri; sunt exuberanţi şi gǎlǎgioşi; din când în când izbucnesc în hohote de râs; doi dintre ei se ridicǎ şi pleacǎ; în spatele lor o femeie; ochii încearcǎ sǎ panorameze mai departe spre dreapta dar femeia nu-i lasǎ; cum de nu a vǎzut-o, e orbitor de frumoasǎ; nu e o puştoaicǎ, are probabil treizeci şi cinci, patruzeci de ani, poate chiar patruzeci şi cinci; dar are trǎsǎturi frumoase, o faţǎ delicatǎ, cu privirea sfioasǎ, gene lungi; nu are nici un fel de machiaj sau cel puţin aşa i se pare de la distanţa la care se aflǎ; la gât are un şirag de perle iar în urechi o pereche de cercei rotunzi de aur, având o perlǎ mare în mijloc; îşi îndreaptǎ spatele încercând sǎ se ridice cât mai sus pe spǎtarul scaunului pentru a-i vedea mâinile; are mâini frumoase, degete lungi şi un inel cu piatrǎ micǎ pe inelarul de la stânga; nu poartǎ verighetǎ; prin pǎrul unei puştoaice cu gura mare şi ciuful verde încearcǎ sǎ desluşeascǎ ce are în faţǎ; doar o cafea şi o prǎjiturǎ; i se pare cunoscutǎ figura, aşa inocentǎ şi delicatǎ; aaa…. îşi aminteşte, seamǎnǎ cu prinţesa diana, doar cǎ are un chip mai matur, mai puţin copilǎros; priveşte undeva departe şi din când în când iese din reverie, pleoapele îi tresar de douǎ trei ori, apoi apucǎ cu douǎ degete toarta ceşcuţei de cafea şi soarbe o gurǎ micǎ, ţuguindu-şi buzele ca un copil; lasǎ ceşcuţa, apucǎ şervetul, îl apasǎ de patru cinci ori pe buze, abia atingându-le apoi îl coboarǎ în poalǎ; sunt gesturi mici care dau contur unei frumuseţi desǎvârşite; o priveşte pierdut; are buze frumos conturate, roşii, roşu natural, fǎrǎ nici un pic de ruj neîndoielnic, nasul drept şi mic; la coada ochiului abia vizibile douǎ riduri subţiri; apoi privirea îi alunecǎ mai jos, pe gât; şi mai jos…; are un deux-piece de culoarea piersicii; sacoul acoperǎ o bluzǎ albǎ cu guler larg şi colţurile mari rǎsfrânte peste reverurile sacoului şi un sutien roz pal cu margine dantelatǎ; primul nasture al bluzei este deschis; şi al doilea; şi al treilea; pieptul îi tresaltǎ uşor în timp ce respirǎ;
încearcǎ sǎ-şi ascundǎ ochii în palme; printre degete cautǎ sǎ afle dacǎ l-a vǎzut cineva holbându-se la femeie; nu l-a zǎrit nimeni; tinerii de lângǎ masa sa se sǎrutǎ în continuare, oare or fi comandat ceva?!; doamna cu copiii încearcǎ sǎ-i împace pentru cǎ acum, dupǎ ce le-a luat tot ce şi-au dorit, fiecare pofteşte la porţia celuilalt; bǎtrânul şi bǎtrâna se ridicǎ sǎ plece strângând resturile rǎmase cǎtre un colţ al mesei; grupul de tineri s-a mǎrit fǎcând acum o gǎlǎgie infernalǎ; râd în valuri, mai ales fetele; strident, isteric…
ea nici nu clipeşte; are iar privirea pierdutǎ undeva în zare; poate se gândeşte la el, care e plecat departe; şi bine ar fi sǎ nu se mai întoarcǎ - îşi spune în gând; ar vrea sǎ-i vadǎ picioarele; e sigur cǎ are picioare superbe, înmǎnuşate în ciorapi de mǎtase de culoarea pielii; de altfel e înaltǎ, e probabil la fel de înaltǎ ca şi el; a terminat şi sucul dar nu poate sǎ plece pânǎ nu îi vede picioarele; simte o apǎsare mare în piept; nu, de data asta nu mai e din cauza dobitocului ǎla de şef, ştie cǎ e din cauza ei acum; simte cum îi se zvârcolesc înlǎuntrurile, cum îi zvâcnesc tâmplele; buza de sus începe sǎ i se zbatǎ; îşi priveşte degetul arǎtǎtor de la dreapta care nu vrea sǎ mai stea la locul lui şi umblǎ aiurea pe masǎ; nici piciorul nu mai vrea sǎ şadǎ unde l-a pus; se ridicǎ pe vârf şi bâţâie în sus şi în jos ca un carusel stricat; îşi apasǎ palma pe genunchi şi piciorul coboarǎ ascultǎtor pe podea domolindu-se; nu i s-a mai întâmplat niciodatǎ aşa ceva, o doamne, în oraş…; doar când se uita la filme porno sau în fine la femei uşoare… dar acum, pe femeia asta simte cum o doreşte nebuneşte; începe sǎ respire greu cu ochii risipiţi pe pieptul ei care se ridicǎ şi coboarǎ uşor ca un val pe o mare liniştitǎ;
l-a zǎrit; şi-a ridicat ochii exact spre el şi l-a privit fix ca şi cum ar fi ştiut dintotdeauna cǎ stǎ acolo şi o priveşte; apoi a zâmbit; respirǎ sacadat; ştie cǎ s-a înroşit pânǎ în vârful urechilor pentru cǎ simte cum toatǎ faţa îi arde vǎpǎi… sângele nǎvǎleşte vulcanic cǎtre toate extremitǎţile corpului; şi-a dezvelit doar puţin dantura dar are un zâmbet angelic cu dinţii mari şi albi albi…; femeia se ridicǎ; are într-adevǎr picioare superbe, lungi şi frumos arcuite; pantofii cu toc mediu îi îmbracǎ piciorul ca o cupǎ de cristal buchetul miresei; fusta îi cade un deget deasupra genunchiului; are coapse înguste, poate cǎ totuşi are mai puţin de patruzeci de ani; femeia îi face cu ochiul şi îşi imagineazǎ sau chiar vede cum face o mişcare imperceptibilǎ din cap, ca şi cum vrea sǎ spunǎ “vino”; se ridicǎ, apucǎ scaunul de spǎtar cu amândouǎ mâinile, îl împinge sub masa, apoi face doi paşi şi se întoarce privindu-l în ochi; de data asta e sigur; gestul acela spunea “vino” într-adevǎr, pentru cǎ este urmat de altul mult mai clar; se ridicǎ brusc, scaunul cade în urma sa; nu-i mai vede pe tinerii de lângǎ el, oare se mai sarutǎ?!; nici copiii nu se mai aud; i-a potolit – gândeşte trecând în vitezǎ pe lângǎ masa lor; o urmeazǎ cu ochii pironiţi pe fesele ei înghesuite în ţesǎtura finǎ si subţire a fustei; are ceva din mişcarea unui armǎsar, a unui cal de rasǎ; întinde fiecare picior ca un manechin pe podium, dar mult mai încet, mai puţin apǎsat; de parcǎ ar pluti, de parcǎ ar aluneca; în mod curios nu merge cǎtre ieşire; nu, sigur nu merge cǎtre ieşire; intrǎ în toaleta bǎrbaţilor, îl apucǎ de braţ, îl trage spre ea şi îl sǎrutǎ apǎsat pe gurǎ; el cade, cade pe un horn lung şi negru cu mâinile şi picioarele rǎsfirate ca un paraşutist; îi place la nebunie sǎ pluteascǎ aşa; sânii îi apasǎ pieptul, are sânii tari; miros a lǎcrǎmioare; limbile li se împleticesc; i-a muşcat buza, simte cu vârful limbii gustul fad, uşor acrişor al sângelui scurgându-se din ranǎ; încearcǎ sǎ îi cuprindǎ mijlocul dar femeia se fereşte; face un pas înapoi, apoi cu un gest aproape obscen îşi ridicǎ fusta; picioarele ei sunt mai lungi, mult mai lungi decât îşi imaginase; are ciorapii strânşi pe pulpǎ, culoarea piciorului cum bǎnuise; dar nu pentru ca sǎ-i admire el picioarele şi-a ridicat fusta, cǎci merge mai departe şi începe sǎ rostogoleascǎ în jos vǎlurile de mǎtase; gestul îl şocheazǎ; închide ochii; apoi brusc i se face rǎu, simte cum pǎmântul se învârte din ce în ce mai repede, stomacul s-a adunat tot în dreptul omuşorului, simte deja carnea de la hotdog chiar la rǎdǎcina limbii; caldǎ; sucul bolboroseşte în stomac; nu mai vrea s-o atingǎ, nu mai vrea s-o vadǎ, nu mai vrea sǎ audǎ de ea; se rǎsuceşte pe cǎlcâie şi se grǎbeşte spre uşǎ; podeaua e umedǎ însǎ, alunecǎ, se loveşte la cap; apoi totul începe sǎ se înceţoşeze, sǎ se închege în nemişcare; doar picioarele ei fine învelite în mǎtase, cu glezne subţiri şi pantofi bej cu vârfuri ascuţite, înfipte în pupilele lui; nu mai vede nimic, simte doar sângele cum i se scurge pe frumte, pe ochi, şi mai jos pe obraz şi aude un vuiet ca o alunecare pe un tobogan, lung, luuuung, pânǎ pe lumea cealaltǎ….
nu ştie cât a stat aşa în inconştienţǎ; îşi aminteşte doar de mâna bǎrbǎteascǎ apǎsându-l pe umǎr şi zguduindu-l zdravǎn în timp ce un glas grav de bariton îl strigǎ din ce în ce mai insistent:
- domnule, domnule, domnuleeee…. mai serviţi ceva sau aduc nota, cǎ închidem?!

duminică, 28 septembrie 2008

Din jurnalul unei jurnaliste (întâlnirea cu Beşleagǎ)

Azi am primul interviu din viaţa mea şi sunt extrem de emoţionatǎ. Seful a zis cǎ e timpul sǎ ies şi eu pe teren, cǎ destul am frecat menta. La sport e gaurǎ mare cicǎ. E doar a lu Doina. Mişulicǎ a fost sǎ ia un interviu unei prezentatoare tv de sport cu iniţialele “Si pa…” şi n-a mai dat nici un semn de trei zile, cre’ cǎ l-a lǎsat aia fǎrǎ suflare, iar Marceluş a fost sǎ facǎ un reportaj despre viaţa unei voleibaliste cu picioare de un metru juma şi de atunci îi tot carǎ mingiile. Aşa cǎ şeful mi-a zis “ia-ţi creionu şi hârtia şi pe cai”. Eu am sǎrit ca arsǎ sǎ fac reportaju despre armǎsari cǎ tare îmi plac şi-aş fi vrut sǎ am şi eu unu de micǎ, dar el m-a potolit cǎ cicǎ nimic nu se vinde mai bine ca fotbalul. M-am pregǎtit o juma de zi pentru interviul cu Mutu, da la patru când a venit şefu m-a convins cǎ mai bine nu. “Mutu e fumat, cu ǎsta poate sǎ facǎ un reportaj oricine. Poţi sǎ-l faci şi de-acasǎ din balcon. Dacǎ vrei sǎ dai lovitura trebuie sǎ gǎseşti unu cu low profile care sǎ devina peste noapte vedetǎ. Şi tu pe lângǎ el, înţelegi?! Uite, de exemplu azi mergi mai bine la Ciorogârla şi faci un interviu cu Beşleagǎ de la Avântu Ciorogârla din divizia C, cǎ a dat un gol etapa asta de la mijlocul terenului. Nu-i nici departe de Bucureşti. Şi nu ştii de unde sare iepurele.” Nu ştiu ce aluzie a vrut sǎ facǎ cu “Mutu e fumat”. Ori a bǎgat-o asa… cǎ “Mutu a fumat”, ştim noi ce, da acu s-a lǎsat, ori cǎ “Mutu e afumat” ceea ce e foarte posibil cǎ azi e în cantonament cu dansatoarele alea de la Capocaccia, ştiu eu cǎ m-am documentat. Ori, cel mai probabil, a bǎtut şaua ca sǎ priceapǎ iapa cǎ iar mi-am lǎsat ţigara aprinsǎ pe marginea biroului şi iar i-a cazut pe cracul pantalonului de ierea sǎ i-l ardǎ când s-a aşezat lângǎ mine, cǎ pormǎ zice cǎ înadins îl ţiu departe.
Dupǎ chestia asta toate au mers unse. Cel mai greu a fost sǎ gǎsesc stadionul, cǎ io credeam cǎ e mare, imens, sǎ-l vezi de la o poştǎ, deşi poşta nu-i în sat la ei ci în satul vecin la vreo cinci kilometri, ca cuibul ǎla de ciori de la chinezi care arǎta de nota douǎ mii, mai ales cu artificiile alea deasupra capului, cǎ dupǎ aia am aflat cǎ fuseserǎ trase din studio. Mari comunişti şi chinezoii ǎştia. Când colo stadionul era un tǎpşan ceva mai mare ca ǎsta pe care joacǎ puştii aici la noi între blocuri, ascuns în spatele fermei de pǎsǎri. Cǎ cicǎ de-aia au iarba aşa de mare şi de grasǎ. Tribune nu erau deloc cǎ mi-a spus primaru cǎ le luase doctoriţa sǎ le foloseascǎ pe post de schele la renovarea dispensarului, ca veniserǎ banii de la UE numa cǎ nu se ştie cum undeva pe traseu cineva mutase virgula greşit, cǎ şi americanii aştia folosesc virgula unde noi folosim punctu şi punctu unde noi folosim virgula şi în loc sǎ primeascǎ de la ǎia de la UE 10.000 de euro pentru renovare, primisera 10,000 adicǎ fix zece euroi din care a trebuit sǎ mai plǎteascǎ aproape un euroi comision bancar la extragere. Problema e cǎ acum viu ǎia de la UE sǎ vadǎ cum au fost cheltuiţi banii şi domnişoara doctor a zis cǎ ea nu vrea sǎ facǎ puşcǎrie pǎ de-a moaca, aşa cǎ a fǎcut un ceareu, a mai pus şi banii strânşi de la nişte babe bolnǎvicioase, a tocmit pe unu Grigore Ţiganu, cu fiu-su şi cu fiu-su lu fiu-su, a adus materiale de la ea de la Câmpulung cǎ cicǎ pe acolo îs mai ieftine şi a purces la renovare. Când or veni ǎia cu controlul o sǎ fie dispensaru ţut. În fine, cǎ ne-am luat cu vorba şi ne-am depǎrtat de subiect. Cum ziceam tribune nu mai erau şi nici porţi cǎ cicǎ nu trebuie porţi când nu-s meciuri, deşi babele prin sat ziceau cǎ nu le trebuie nici când au meciuri cǎ oricum nu trece bǎşica pe acolo, acu io ce sǎ zic, aşa cǎ le-au luat a lu alde Pustiitu cǎ cicǎ îs numa bune de prins peşte în balta din capu satului. Le bagǎ seara în apǎ, presarǎ ceva coji de pâine şi dimineaţa le trag uşor înapoi pline ochi de crapi mari. Cǎ-s flǎmânzi tare ǎştia ai lu Pustiitu. Acu nu ştiu câţi or şti ce fac ai lu Pustiitu cǎ balta e a unuia mare de pe la Bucureşti fost şef de raion la tehnometal pe vremea lu abuziv împuşcatu acu patron la o fabricǎ de râşniţe de cafea, care cicǎ cumpǎrǎ râşniţele din talcioc din China, le demonteazǎ acolo, le aduce ǎştia în valize cu avionu la înţelegere cu pilotu de pe tarom cǎ mai bagǎ şi ǎia acolo pe sub scaune câte ceva şi aici cicǎ are bandǎ de asamblare, cǎ în mod normal n-ai voie sǎ pescuieşti cu porţile de fotbal. E regulament clar, scrie la intrarea pe baltǎ pe o placǎ mare, pe care au mâzgǎlit copiii nişte scârboşenii cu de-alea, cum le zice, cu vopseluri de-alea cu grafit, cǎ nu-i mai potoleşte Dumnezeu. Scrie cǎ nu ai voie decât cu una de persoanǎ, de maxim 3 metri şi groasa cam de-atât, deşi io am vǎzut cǎ unii intrau cu unele mai mari şi mai groase, da erau înţeleşi cu paznicu, gutǎ de maxim 20 de metri lungime da subţire dǎ maxim atât cǎ cicǎ sǎ se rupǎ repede sǎ-ţi piarǎ chefu, iar acu şi pluta musai sǎ fie de la Pescaru Gospodar care e magazin de peşte la ei în sat dǎ vinde şi de-astea de pescuit cǎ e tot a lu ǎla mare de la Bucureşti. Aşa scrie la regulament. Şi d-aia nu vine nimeni în cursu sǎptǎmânii, doar sâmbǎta şi duminica când vine ǎla cu prietenii lui, ca alde Ţiriac, de face paranghelie mare şi plânge ǎştia cu toţii pe la conac pe la porţi de cât miros de peşte prǎjit se rǎspândeşte în tot satu. Noroc are numai fetele alea care ajutǎ la masǎ cǎ le rǎmân şi lor cozile, da şi a lu Guţǎ aia de-i borţoasǎ cǎ profitǎ cǎ are burta mare şi mai bagǎ pe sub rochie un crap doi şi când ţi-i lumea mai dragǎ se duce la gard unde o aşteaptǎ ǎla cu care se ţine, ţigan şi el. Scot cam un sac pe searǎ din care mǎnâncǎ dǎ crapǎ dimineaţa urmǎtoare şi pe urmǎ sǎ duc şi-l vând în piaţǎ la ţǎranii ǎia lihniţi ca sǎ-şi ia rachiu din cel prost dupǎ care te doare capul de la Pârlitu. Cǎ şi Pârlitu ǎsta nu-i pârlit deloc, pârlit a fost tac-su da el are distilerie mare dǎ produce rachiu din orice toamna. Porneşte de cu vreme de când încep sǎ iasǎ ǎia cu remorcile cu struguri de-i duce la fabrica de vin. Are o trupǎ de ciortani d-ǎia mici care se suie în remorci şi aruncǎ strugurii jos şi ǎilalţi vine pe urmǎ şi-i culege din ţǎrânǎ. Are rod bun ţǎrâna lu Pârlitu, la zece remorci de-i trec prin faţa casei îi iese şi lui una. Şi nu plǎteşte nimic cǎ p-ǎia mici îi lasǎ sǎ mǎnânce cu burta iar ǎla cu pumn greu care se ocupǎ de şoferi îi e dator oricum cǎ l-a prins într-o noapte în pat la sorsa şi i-a zis cǎ nu-i crapǎ capu da îl ţine minte. Şi porma vine merele, perele, prunele… şi târziu în iarnǎ pufoaica cǎ taman vǎ spusei cǎ iese tǎrie din orice. Zahǎr sǎ fie. Da zahǎr e, cǎ are un cumnat care lucreazǎ chiar în fabricǎ care are un vǎr care e frate cu nepoata soţiei portarului de la fabricǎ şi când e ǎla în schimb îi lasǎ o sticlǎ de rachiu şi ǎla îl lasǎ sǎ treacǎ cu doi saci. Înainte îl lǎsa sǎ iasǎ cu patru da acu cicǎ a mǎrit Tǎriceanu pensiile ca lumea şi trebuie sǎ îi mai iasǎ şi lui ceva, cǎ ǎia cu care bea el în sat acuma poa sǎ-şi ia trei cinzeci nu douǎ ca înainte…
Pǎ Beşleagǎ nu l-am gǎsit din prima cǎ cicǎ o futuse pe una într-o searǎ când era beat mangǎ de nu mai ştia nici mǎcar cǎ e fotbalist, cǎ plecase sǎ i-o tragǎ şi când se întorsese nu fuseserǎ ǎia în stare sǎ scoatǎ de la el dacǎ a marcat sau nu. Numa cǎ dupǎ vreo trei luni veniserǎ fraţii ǎleia nişte zdrahoni de doi pe doi dǎ erau fierari la fabrica aia de garduri din fier forjat şi i-au zis cǎ s-o ia de nevastǎ cǎ-i borţoasǎ. Da Beşleagǎ avea deja una. Aşa cǎ n-a putut şi a trebuit s-o şteargǎ din sat. Umblǎ vorba între babe, cǎ de aici îmi iau eu toate informaţiile importante cǎ stǎ ascuns la una care are fabrica de chiloţi în oraş, una cam coaptǎ da lu care îi place de el cǎ-i fotbalist mare domle şi cǎ le are... Mai trece şi nevastǎ-sa pe la el, îi mai aduce prǎjituri şi piept de pui prǎjit cu mujdei fǎcut de ea, crescut de ea în ograda ei. S-au înţeles amândoi ca sǎ stea acolo pânǎ naşte aia şi le-o trece ǎlora şi peorma so întoarce acasǎ… Cicǎ la meci îl aduc ǎia deghizat în nevasta lu Merindel, cǎ jumatate vin la meci cu nevestele ailaltǎ jumǎtate cu amantele, de se porcǎie alea acolo tot meciul cǎ cu vreo doi ani înainte erau invers, prima jumǎtate erau amantele şi ailaltǎ jumǎtate erau nevestele. Îl aduce ǎia cu perucǎ, cu farduri, cu rochie, cu bijuterii, cu tot dichisu……. Sǎ nu-l recunoascǎ fierarii…. Mai greu e la plecare, noroc cǎ vine aia cu patruoripatru al ei de şi l-a luat din Germania unde fusese plecatǎ cu nişte chiloţi pânǎ în poarta stadionului…
Offf…….. ia uite ce a trecut timpul. Hai cǎ-l scol pe Beşleagǎ sǎ-i spun cǎ trebuie sǎ plec şi eu acasǎ sǎ fac un duş, sǎ mǎ aranjez un pic, cǎ pe urmǎ trebuie sǎ trec prin redacţie cǎ mǎ aşteaptǎ şefu cu interviu şi i-am spus deja ca e aur, aur curat… Belea Beşleagǎ ǎsta….. fotbalist mare...
Vi-l pun şi vouǎ pe net disearǎ……. Vǎ pup, pa…..

sâmbătă, 27 septembrie 2008

Nervi de toamnǎ

A venit frigul. Şi în afarǎ şi înlǎuntru. Vara, tǎiatǎ în felii subtiri, bolboroseşte la foc mic în oala de zacuscǎ. Soarele, gǎzduit pentru o vreme în boabele aromate de hamburg, s-a înmuiat şi musteşte sub pieliţa subţire ce stǎ sǎ crape dintr-un moment în altul. Pe bloguri, însemnǎri din ce în ce mai puţine, mai seci şi mai triste. Tastele sunt apǎsate cu mai multǎ putere ca şi cum peste degete ar apǎsa acum şi norii plumburii şi frunzele arǎmii adunate teanc ca-ntr-un clasor şi aripile de flutur fǎrǎ stǎpân…. Uşurel cu tastatura oameni buni, atenţie mai ales cei cu laptopuri cǎ se înlocuieşte tare greu… Interiorul se rostogoleşte ca o bilǎ metalicǎ pe un imens scrânciob dinspre o melancolie bolnǎvicioasǎ cu ulceraţii mari în zona inimii, spre o mânie nejustificatǎ ca o furtunǎ iscatǎ dintr-un senin vineţiu pigmentat cu lacrimi mari şi grele ce se opresc mereu în nodul gâtului din drumul spre pleoape, pentru a aluneca apoi în stomac lângǎ liniştea ca un ochi de baltǎ albastru intens. Sprâncenele se strâng streaşinǎ una spre cealaltǎ ca şi cum ar cǎuta sǎ fereascǎ ochii de praf, de cuvintele tulburi şi de picurii rǎtǎciţi de ploaie. Pielea dintre ele se încreţeşte automat şi uite aşa nici nu realizezi cum de ai cǎpǎtat eticheta de încruntat. Şi asta nu e tot, cǎci colţurile buzelor, dar şi ale ochilor încep sǎ alunece încet dar precis spre apus cu o insistenţǎ incontrolabilǎ. O, nuuu… nu vǎ temeţi doamnelor şi domnişoarelor, nu este un proces de îmbǎtrânire al pielii, este un proces de întristare a sufletului. Reversibil din fericire. Lângǎ oala cu zacuscǎ şi butoiul cu boascǎ, bolborosesc cuvintele murdare. Din când în când câte o bulǎ din zeama groasǎ se umflǎ, pocneşte şi cuvinte grele şfichiuiesc peste bulevard ca biciul greu al unui zapciu beat venit sǎ strângǎ temerile noastre toate……
Nervoşi?! Melancolici?! Oleacǎ şi trece……………

vineri, 26 septembrie 2008

bǎiatul de nisip

bǎrbatul îşi ridicǎ cu mişcǎri greoaie faţa din nisip; îl durea foarte tare ceafa iar capul greu ca o bilǎ de plumb pǎrea cǎ stǎ sǎ alunece în orice moment de pe umeri; din cauza durerii de cap şi a soarelui puternic nu vedea mai nimic, decât câteva contururi şterse; în genunchi îşi duse mâna streaşinǎ deasupra ochilor şi încercǎ sǎ priveascǎ roatǎ în jur; doar nisip; nu ştia unde este; îşi amintea vag de safariul cu jeepuri din deşert; apoi îşi mai aducea aminte cum se iscase din senin o furtunǎ de nisip care îl separase de ai lui; când furtuna se stinsese nu mai era de gǎsit nici unul; nici o urmǎ, nici mǎcar o urmǎ firavǎ….. doar nisip; rǎtǎcise mai multe zile, dar ştia cǎ nu poate fi prea departe de o asezare omeneascǎ; nu trebuia decât sǎ supravieţuiascǎ; era sigur cǎ prietenii dǎduserǎ deja alarma şi toatǎ lumea îl cautǎ; pe jos, cu maşinile, cu elicopterele; nu trebuia decât sǎ supravieţuiascǎ……..
când umbrele începurǎ sǎ îşi defineascǎ contururile constatǎ cǎ una din ele seamǎnǎ foarte bine cu un copil; închise ochii apoi îi deschide din nou şi încercǎ sǎ se concentreze pe silueta din faţa sa; era fǎrǎ îndoialǎ un copil, un pui de om de vreo şase şapte ani; era salvat; încercǎ sǎ se ridice dar era teribil de slǎbit şi acţiunea durǎ mai mult decât se aştepta; copilul îl privea fǎrǎ sǎ schiţeze vre-un gest; era îmbrǎcat cu o bucatǎ de pânzǎ ca un sac, ce fusese cândva albǎ, strânsǎ în jurul şoldurilor şi legatǎ cu o bucatǎ de frânghie; în mânǎ avea un toiag;
- cine eşti?
- eu sunt tu – rǎspunse bǎiatul fǎrǎ sǎ clipeascǎ
- cum adicǎ tu eşti eu, eu sunt eu!?
- nu, eu sunt tu – îl corectǎ bǎiatul
bǎrbatul zâmbi; parcǎ era într-un teatru al absurdului
- bine, fie ca tine; cum adicǎ eu sunt tu…
- pai aşa bine; aşa-mi spune tata; tu du-te şi adu apǎ, tu du-te şi paşte caprele; tu du-te şi ai grijǎ de frate-tǎu….
simţea cum durerea din ceafǎ începe sǎ urce spre frunte, cum îi cuprinde toatǎ ţeasta şi cum aceasta se umflǎ, se umflǎ, gata sǎ explodeze…..
- şi de unde vii tu?
bǎiatul nu-i rǎspunse dar îndreptǎ un deget spre cer
- de acolo vii tu?
- da, în rest e numai nisip; de acolo vin toate; şi bune şi rele – îi explicǎ pe îndelete bǎiatul ca unui strǎin în ale nisipurilor
- hmm, n-o scot la capǎt cu ǎsta…. murmurǎ bǎrbatul şi schimbǎ tactica – dar mama ta unde stǎ?
- pe nisip ziua şi pe rogojinǎ noaptea, cǎ e frig
- eu te întreb unde e, nu pe ce stǎ – îşi pierdu rǎbdarea bǎrbatul
- e acasǎ – rǎspunse bǎiatul imperturbabil
- ok, asa n-o sǎ ne înţelegem niciodatǎ – concise bǎrbatul şi se ridicǎ, se scuturǎ de nisip, îl luǎ pe copil de mânǎ şi se hotǎrâ sǎ se îndrepte cǎtre est; era suficient de dimineaţǎ ca sǎ-şi dea seama încotro este estul dupǎ soare; iar spre est era marea, asta ştia sigur
- unde mergem? - întrebǎ bǎiatul
- niciunde – rǎspunse bǎrbatul ursuz
- şi încotro este niciundele
- nicǎieri
- dacǎ niciundele este nicǎieri atunci n-o sǎ ajungem niciodatǎ niciunde - hotǎrî copilul şi se opri brusc
bǎrbatul se opri şi el şi se scǎrpinǎ dupǎ ceafǎ
- ia spune, tu cum ai ajuns aici? de ce ai venit?
- am venit pe jos, sǎ vǎd dacǎ eşti mort - apoi dupǎ o scurtǎ pauzǎ ca şi cum ar fi oscilat dacǎ sǎ desconspire sau nu un secret mare, continuǎ - de acolo, de pe dealul ǎla am venit pe jos sǎ vǎd dacǎ eşti mort
- şi cât ai stat lângǎ mine? de când eşti aici?
bǎiatul îl privea fǎrǎ sǎ parǎ cǎ ar fi auzit ultima întrebare
- cât ai stat lângǎ mine? o orǎ, douǎ ore…..? de când sunt cǎzut acolo?
- ce este aceea orǎ?
- ora este o unitate de mǎsurǎ a timpului
- ce este acela timp?
bǎrbatul începu sǎ-şi frece nervos vârful nasului; apoi începu sǎ râdǎ, era un râs nervos, isteric, agresiv; când se opri din râs bǎiatul îl întrebǎ
- ce este aşa amuzant?
- tu – mormǎi bǎrbatul fǎrǎ sǎ îl priveascǎ dar continuând sǎ-şi frece nasul
- ce este acela timp? – îşi aminti bǎiatul
- pǎiii… este… nu ştiu sǎ-ti explic acum, e prea complicat pentru tine iar eu sunt nervos cǎ nu gǎsesc drumul cǎtre casǎ, înţelegi?! - îi rǎspunse bǎrbatul blând coborând în genunchi lângǎ el şi cuprinzându-i mâinile mici în palmele sale uriaşe
- dacǎ nu ştii sǎ-mi explici nici mǎcar ce e acela timp, atunci cum crezi cǎ ai gǎseşti drumul printre dune – întrebǎ bǎiatul teribil de mirat de neputinţa strǎinului
- bine, uite cum facem; eu o sǎ mǎ strǎdui sǎ-ţi explic cum ştiu eu mai bine ce e acela timp iar tu o sǎ-mi arǎţi drumul cǎtre casǎ; e bine?
- dar eu nu ştiu unde este casa ta
- cǎtre casa ta, cǎtre casa mǎtuşii, cǎtre casa oricui vrei tu, doar sǎ mǎ scoţi dintre dune, înţelegi?! – se înfurie bǎrbatul
- cum vrei tu sǎ ajungi acasǎ dacǎ nici mǎcar nu ştii care e casa la care vrei sǎ ajungi; aşa n-o ajungem niciodatǎ nicǎieri
- du-mǎ la casa mamei tale, bine?!
- da – concluzionǎ copilul apoi reveni - acum spune-mi ce-i acela timp
- timpul e o dimensiune a lumii în care trǎim; lumea în care trǎim se întinde pe patru dimensiuni, trei ale spaţiului, lungime, lǎţime şi înǎlţime şi timpul; uite aici sunt douǎzeci de centimetri – spuse bǎrbatul şi îi arǎtǎ diştanţa dintre degetul mare şi arǎtǎtor depǎrtate la maxim; cât despre timp…. uite eu fac un pas, doi trei… a durat un minut sǎ fac aceşti paşi; când m-am pregǎtit sǎ fac primul pas era cu un minut în urmǎ, dupǎ douǎzeci de secunde fǎcusem deja primul pas, dupǎ încǎ douǎzeci al doilea, dupǎ încǎ douǎzeci al treilea…. întelegi?
- nu – rǎspunse copilul ferm; dacǎ ştii unde stai tot aşa de bine cum ştii sǎ explici ce e acela timp nu o sǎ ajungi niciodatǎ acasǎ – murmura bǎieţelul; apoi accentuǎ silabisind – nici-o-da-tǎ….
bǎrbatul se încruntǎ deznǎdǎjduit; apoi îl prinse pe bǎiat de braţ şi îl zori
- hai sǎ mergem; eu am fǎcut tot ce am putut; tu te pricepi mai bine sǎ mǎ duci acasǎ sunt sigur; unde era dealul ǎla de unde ai coborât ca sǎ vezi dacǎ sunt mort?
bǎiatul nu-i rǎspunse dar ridicǎ un braţ şi îi arǎtǎ ceea ce cǎuta; rǎtǎcirǎ mai bine de trei ore dupǎ calculele bǎrbatului între dunele de nisip fǎrǎ sa fie sigur cǎ merge pe un drum drept sau cǎ duna de nisip cǎtre care se îndreptau este mereu aceeaşi; mergeau amândoi tǎcuţi, cu paşi mǎrunţi şi apǎsaţi, luptându-se în fiece clipǎ cu cǎldura înfiorǎtoare; când în cele din urmǎ se apropie de ceea ce cǎutau era deja ferm convins cǎ greşiserǎ duna
- nu suntem la duna pe care mi-ai arǎtat-o la început; uite aia e – îi arǎtǎ bǎrbatul
fu rândul copilului sǎ izbucneascǎ în râs, un râs dulce ca un clinchet de clopoţel
- ba nu; aia care era acolo unde ţi-am arǎta eu e asta, dar s-a mutat mai spre soare rǎsare cu un braţ pentru cǎ a cǎrat-o vântul; aia care era acolo lânga ea e asta care s-a mutat spre soare apune cu douǎ braţe; aia de acolo e asta doar cǎ s-a rǎsucit de jur împrejur şi aratǎ mai mare; aia din spate unde stǎteam noi e aia de acolo; ailaltǎ…….
- stoooop……urlǎ bǎrbatul – gata, nu mai vreau sǎ aud nimic despre alergǎtura asta a dunelor; du-mǎ unde crezi tu, dar du-mǎ mai repede – îi ceru bǎrbatul nervos de-a binelea
- te grǎbesti? - întrebǎ bǎiatul candid
dacǎ nu ar fi fost singura lui legǎturǎ cu lumea şi dacǎ nu ar fi fost decât un copil l-ar fi strâns de gât demult
- nu
- dacǎ te grǎbesti poţi sǎ o iei înainte, eu trebuie sǎ mǎ hodinesc un pic – spuse copilul şi se lǎsǎ brusc pe vine ca pe un scǎunel şi închise ochii
bǎrbatul îşi muşcǎ buza de jos şi se aşezǎ jos lângǎ copil; îl privi lung preţ de câteva zeci de secunde, apoi izbucni
- mǎ, tu eşti fata morgana……
- nu, eu sunt bǎiat şi nu mǎ cheamǎ mograna – spuse prichindelul semeţindu-şi bǎrbia şi scuturând din cap ca şi cum morgana ar fi fost un nume înjositor
- pot sa te ciup? – întrebǎ bǎrbatul cât se poate de serios
- ce e aia ciup? - întrebǎ copilul şi pânǎ sa termine întrebarea bǎrbatul îl ciupi zdravǎn de obraz….
- auuu….. – ţipǎ copilul şi într-o fracţiune de secundǎ fu în picioare cu bǎţul în poziţie de atac
- gata, gata – îl linişti bǎrbatul şi apoi ca sǎ-l înduplece îi întinse şi el obrazul – poţi sǎ mǎ ciupi şi tu
- ciup şi eu? zâmbi copilul – ciup - şi îi zmulse bǎrbatului o bucatǎ de obraz…..
- pot sǎ mai ciup o datǎ? ciup, ciup… – chicoti bǎiatul vizibil înseninat
- o datǎ; uite de obrazul ǎstǎlalt – îi întinse bǎrbatul celǎlalt obraz plin de nisip
- ciup, ciup
- gata, acum mergem? - întrebǎ bǎrbatul ridincându-se
- încotro?
- nu începe iar cǎ nu ajungem nicǎieri dacǎ o iei aşa…..
- ba am ajunge nicǎieri dacǎ nu ai fi atât de nervos – îi rǎspunse prichindelul
- eu nu vreau sǎ ajung nicǎieri, eu vreu sǎ ajung la mama ta; întelegi?!; încotro e mama ta?
bǎiatul arǎtǎ din nou un deget spre cer
- acolo e?
- ţi-am spus doar cǎ de acolo vin şi acolo se duc toate – dǎdu bǎiatul din cap - acolo s-a dus şi mama, cu îngerii…
brusc bǎrbatul simţi în creier un pocnet puternic ca şi cum ar fi cedat conducta de la sistemul de frânǎ; privirea i se înroşi şi simţi cum i se taie respiraţia şi picioarele; încercǎ sǎ-l prindǎ pe bǎiat de mânǎ dar nu mai avea nici un pic de putere şi se prǎbuşi ca un sac de cartofi; trebuia doar sǎ supravieţuiascǎ şi nici mǎcar asta nu fusese în stare… nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic; simţea doar cum trece prin-un culoar întunecat rece şi lung, lung de tot; a cǎlǎtorit mult prin culoarul acela întunecat pânǎ când în celǎlalt capǎt a zǎrit o luminiţǎ, întâi ca un punct, apoi luminiţa s-a facut mai mare şi mai mare; atât de mare încât în mijlocul ei a desluşit o siluetǎ; o siluetǎ femininǎ; e mama lui tu - gândi el şi încercǎ sǎ deschidǎ ochii mari pentru a o vedea mai bine; femeia zâmbea
- offf… ce ne-aţi mai speriat domnule – murmurǎ femeia vizibil fericitǎ; şi apoi spre cei din jur – şi-a revenit - şi îi mai aruncǎ peste faţǎ o canǎ cu apǎ amestecatǎ cu ceva frunze frumos mirositoare
- hai dragǎ cǎ am tras o sperietura straşnicǎ…. credeam c-ai crǎpat; ţi-am zis sǎ nu mai stai în miezul zilei la plajǎ cǎ faci insolaţie; dacǎ dǎdeai ortul popii, ce mǎ fǎceam eu singurǎ aici?!; şi uite din cauza ta am pierdut şi afurisita aia de excursie cu jeepurile în deşert de mâine……
când deschise complet ochii o recunoscu imediat pe nevastǎ-sa, pe cei trei amici cu care venise în vacanţǎ, precum şi o mulţime de cunoscuţi din hotel strânşi în jurul şezlongului sǎu ca la circ; femeia cu ochii mari nu era mama lui tu ci asistenta de la cabinetul medical al hotelului, iar nisipul pe care stǎtea nu era în mijlocul deşertului ci fusese cǎrat pe marginea piscinei pentru a oferi clienţilor hotelului condiţii de plajǎ similare cu cele de la malul mǎrii; de la un metru distanţǎ îl privea cu ochii mari un puşti ce semǎna leit cu cel din vis doar cǎ puştiul de lânga piscinǎ nu avea pe el un sac legat în jurul soldurilor cu sfoarǎ ci un slip verde şmecheros pe care scria cu litere argintii “duna”
- cât e ceasul nenea? – îl întrebǎ puştiul ridicând din nisip un bǎţ lung de lemn cu care tocmai terminase de mestecat într-o groapǎ
- nu te mai intereseazǎ ce e acela timp, tu urâtule, cǎ m-ai omorât nu alta?! – îi rǎspunse bǎrbatul şi începu sǎ râda nestǎvilit ţinându-se cu amândouǎ mâinile de burtǎ.