Becul

Fǎcând recent un comentariu pe însemnarea lui Sebastian Corn despre întâmplǎrile unui medic elveţian în spitalele româneşti mi-am amintit despre povestea unui bec. Şi nu a unui bec oarecare, ci a unuia cu totul şi cu totul special.
Era inainte de ‘89 în cea mai neagrǎ perioadǎ a istoriei moderne a României şi a comunismului în general. Neagrǎ şi la propriu şi la figurat. Viaţa era neagrǎ, pâinea era neagrǎ, ecranul televizorului era negru, noaptea era neagrǎ. Noaptea era neagrǎ pentru cǎ electricitatea era scumpǎ, toatǎ lumea fǎcea economie, iar iluminatul era folosit doar cât era necesar. Dacǎ citeai îţi aprindeai o veioza lângǎ fotoliu. Dacǎ ţi se fǎcea de dus la baie, stingeai veioza, aprindeai lumina în hol, treceai de hol, stingeai lumina pe hol, o aprindeai pe cea de la baie, îţi rezolvai treaba şi te întorceai înapoi pe acelasi traseu electric. Era perioada în care se fura en-detail (era cât pe ce sǎ scriu en-gros dar en-gros se furǎ acum), cǎ doar toate erau bunuri ale întregului popor, aşa cǎ o parte din populaţie a decis cǎ e cazul sǎ îşi ia mǎcar câteva din aceste bunuri acasǎ.
Aşa se fura de exemplu din personalul care fǎcea legǎtura între unul din oraşele mǎricele din ţarǎ, capitalǎ de judeţ şi localitǎţile alǎturate unde locuiau mare parte din angajaţii întreprinderilor oraşului. Trenul cu pricina nu mai avea aproape nimic înǎuntru deşi era aproape nou. Perdelele de la geamuri cu iniţialele chefereului şi vestitele aripi la roţile de fier erau întinse ca feţe de masǎ în multe locuinţe din judet. Barele de aluminiu pe care se puneau bagajele fuseserǎ demult smulse, ici colo rǎmânând câte un cadru metalic gol care amintea de ceea ce ar fi trebuit sǎ fie, cadru metalic care mai lua minţile unora ce încercau sǎ-şi caţere bagajele deasupra capului, iar acestea negǎsind nimic pe care sǎ se srijine îşi aminteau brusc de teoria gravitaţiei şi alunecau prin cadrul metalic gol înapoi în capul celor ce le ridicaserǎ. Scaunele fuseserǎ sfâşiate, diverşi întreprinzǎtori locali scoţând din acestea atât muşamaua de plastic care le acoperea cât şi buretele utilizat cu succes la fabricarea pernelor, astfel încât cei mai mulţi pasageri şedeau direct pe nişte bucǎţi de lemn care mai pǎstrau ici colo pe la colţuri urme cum cǎ ar fi fost cândva scaune de tren. Dar cel mai interesant era, mai ales noaptea, cǎ din tot trenul lipseau becurile. Pentru acestea nu îţi trebuia imaginaţie în a le utiliza, nu trebuia sǎ-ţi storci creierii sǎ le gǎseşti o întrebuinţare odatǎ ce le aveai în ogradǎ cum se întâmpla cu barele de aluminiu şi cu muşamaua. Becurile le demontai din tren şi le montai acasǎ. Simplu! Ceva mai complicat era cu becurile de veghe, nişte becuri micuţe aflate în acelaşi corp de iluminat cu cele normale, care atunci când iluminatul principal se oprea, se aprindeau automat şi rǎmâneau aprinse oricearfi fiind alimentate din baterii. Dar nici astea nu mai erau. Tot trenul era doar o cutie mare pe roti ca acelea cu care se transportǎ vitele.
Într-o searǎ de sfârşit de noiembrie înaintând cu greu prin mulţimea de navetişti şi prin franjurile luminǎ de la lanterne, aprinse ici colo ca sǎ-şi mai vadǎ câte unul ceasul sau vârful nasului zǎresc cu mirare o luminǎ. O luminǎ adevǎratǎ de la un bec adevǎrat. Unul mic, mic. Dar bec, nu jar de ţigarǎ, cǎci cel din urmǎ pǎrea sǎ fie pe lângǎ flashurile de lanternǎ singurul mijloc de a strâpunge întunericul dens din tren. Menţionez aici cǎ lanternele erau indispensabile oricǎrei persoane care vrea sǎ ajungǎ noaptea acasǎ indiferent de lungimea trasului, zonǎ, duratǎ.
Nu se auzea nici un glas. Toatǎ lumea gravita cu gândul în jurul becului aprins, precum gâzele nopţii în jurul corpurilor de iluminat stradal. Şi cald era. Cǎci lipit de mine în stânga era un domn corpolent care dupǎ miros trebuie sǎ fi fost fochist la una din centralele pe cǎrbune din zonǎ, iar celǎlalt din dreapta, oacheş şi subţirel, trebuie sǎ fi fost ceva… ceva… dupǎ care asuzi din greu. În fine, una peste alta toatǎ lumea era mulţumitǎ. Dar cum fericirea nu are picioare lungi la un moment dat, când toţi erau pierduţi în rotocoale de gânduri albastre, pac… s-a fǎcut întuneric. Dar întuneric adevǎrat, negru, negru, topind ca într-un cuptor de furnal siluete, forme, gânduri…. Domnul de lângǎ mine din stânga nu mai era corpolent iar cel din dreapta nu mai era oacheş…. Nu mai erau deloc…
- Pune becu la loc bǎ cretinule – se aude primul glas şoptind grav.
- Dobitocule, aprinde bǎ lumina – continuǎ altul, dupǎ care spiritele se încing.
- ‘Tu-ţi morţii mǎ-tii dǎ cretin……. – şi tot aşa, în aceeaşi tonalitate, pânǎ când trenul se opreşte brusc smucindu-se din toate încheieturile. Domnul din stânga, corpolent, mǎ loveşte cu capul în gurǎ, eu îl calc peste degetele de la picioare pe cel din dreapta, el îi rupe sacoşa celui de lângǎ el în încercarea disperatǎ de a gǎsi un punct de sprijin şi tot aşa…
Se face linişte. Nimeni nu ştie de ce s-a oprit trenul, sau cel puţin aşa mi se pare mie. Nu pare a fi staţie cǎci nu se zǎreşte nici o luminǎ afarǎ. Nimic. Beznǎ totalǎ. Trenul nu stǎ mult şi pleacǎ mai departe scrâşnind din toate încheieturile, dar de data aceasta suntem cu toţii pregǎtiţi, sprijiţi unul în altul, aşa cǎ doar ultimul se loveşte cu fruntea de tǎblia din capǎtul vagonului, noi toţi ceilalţi aterizând pe moale.
- Scoate bǎ becul, ‘te-n gurǎ dǎ idiot – reînnoadǎ un glas dogit lanţul recomandǎrilor.
- Care bec bǎ? S-a dus. Era becul omului. Şi l-a luat când a coborât. S-a dus, gata… - opreşte cineva, probabil un coleg de muncǎ, seria tânguielilor.
Se face din nou linişte. Pentru un timp. Apoi oamenii încep sǎ şuşoteascǎ iar despre Nea Nicu, despre copii, despre preţul la electricitate şi la salam.
- Da’ ǎsta cum de-a coborât aici, cǎ nu-i staţie – arunc eu spre dreapta dupǎ un timp de rumegare, ştiind cǎ întrebarea o sǎ cadǎ pânǎ la urmǎ peste unul de-al casei.
- Pai dacǎ aici stǎ! Douǎ case peste câmp – îmi rǎspunde imediat un glas din neant – a tras semnalul şi gata.
- Şi nu vine nimeni sǎ verifice de ce-a tras semnalul? – întreb mirat atât de mecanismul folosit pentru debarcare cât şi de rapiditatea cu care s-au mişcat mecanicii.
- Pǎi nu ţi-am spus dom’le cǎ aici stǎ. S-a dus acasǎ. Ce dracu vrei sǎ mai verifice?! Ce, ei nu ştie?! Ştie domn’le tot ǎştia!
Şi recunosc cǎ întrebarea mi se pare şi mie deplasatǎ. Mai ales cǎ nu trec nici cinci minute şi trenul se opreşte din nou brusc aruncându-ne unul peste altul. Afarǎ beznǎ. Stǎ un pic şi pleacǎ iar, ca un mamut negru opintindu-se greoi pe picioarele din spate. Zâmbesc. De-acum ştiu. A mai coborât cineva. Locuieşte aici, douǎ case peste câmp…