marți, 29 noiembrie 2016

atingere

căuș de palmă-ți sunt
ca scoica
perlei ce se naște

joi, 24 noiembrie 2016

mic manual de mestecănire

nu e ușor să fii mesteacăn
dar asta aduce nemăsurabile bucurii
să fii alb și aparentnepăsător
e doar una din ele

pentru a ajunge mesteacăn
trebuie să stai nemișcat într-un picior
până ți se-nfioară pielea în crestături zgrunțuroase
să-ți lasi gândurile să înfrunzească
și să le crească vrăbii
să înveți să asculți și să taci
mai adânc decât marea

dacă toate astea ți-au ieșit din prima
urmează să scurmi cu călcâiul
în grămada de vise nedezvelite
lăsând să ți se cufunde trunchiul până la șold
pentru a-și depune rădăcini
ca țestoasele din galapagos
și să-ți lași capul pe spate până când ochii
alunecă în spirală îndărăt
născând priviri noduroase la fiecare clipire

în fine dacă totul a mers strună
iar pielea și privirile
au căpătat străluciri albicioase
și interiorul a început să geamă ușor ca un cântec
sub fiece adiere de vânt
mesteacăne-te să stea!

alinări

aripile tale
poteci
spre un alt fel de zbor

luni, 14 noiembrie 2016

shhht

iubito avem o problemă
ți-am șoptit picotit la ureche
vecinii de scară
se plâng că mmmurile tale
li se strecoară noaptea pe sub ușă
ca niște șerpi cenușii
și umplu toate vasele de sticlă
cu o licoare roșînchis
răspândind arome de shiraz
care-i îmbată și-i adorm
înainte să se trezească

shhht, culcă-te la loc, mi-ai răspuns
căutându-mi cu buzele liniștea
ai uitat că locuim într-o scoică?!

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Rotund

Împinge, împinge...
pufff... pufff... pufff...
gâfâia lângă mine asistenta cu bonetă albă și bucle platinate
hai încă un pic, împinge și respiră adânc
hai, pufff... pufff... pufff...
Se vede capul rotund ca un G
și o bucată de zâmbet
șușoteau glasurile vibrânde
Eu îmi roteam ochii împrejur
cineva îmi ținea strâns obrajii și palmele
soarele era la locul lui agățat de-o dimineață subțire
ca o altiță șăgalnică pe o ie sălbatec de albă
iar luna își mijea ochii către miazănoapte
scuturându-și pletele îndărăt peste umeri
și atunci?!
Haide acum, încă un pic,
încă un mic efort
zămislirea nu-i niciodată ușoară
șoptea părintește cineva mai din spate

Apoi dintr-o dată tăcere
niciun scâncet, nicio suflare, doar o liniște lungă
și asistenta cu bonetă albă și bucle platinate
oftând din rărunchi
atât, doar un gând ca o mărgică pitică?!

joi, 10 noiembrie 2016

înălțarea cu zmeul

lucram amândoi
eu pe latura mică a mesei, tu pe latura mare
vântul se poticnea în ferești
în timp ce noi sorbeam rând pe rând din ceaiul fierbinte
știi, mi-ar plăcea să fac kitesurfing
e un timp numai bun pentru asta
eu am ridicat din umeri nedumerit
kitesurfing e chestia aia cu valuri înalte și vânt
si pânza subțire care te înalță până la cer?
da, da, mi-ai răspuns cu ochii înflorind iriși din iriși
și ai întins peste trup piele neagră ca smoala
ai scos placa dintre rafturi și dusă ai fost
deși noi n-am avut niciodată nici placă,
nici costum pentru valuri
și nici măcar nu locuim lângă mare

nu te-ai mai întors de atunci
dar îmi place atât de mult să mă culc lângă tine!

luni, 7 noiembrie 2016

picurări

toamna desfrunzește cerul de stele
pe pământ - risipiți licurici

vineri, 4 noiembrie 2016

O zi normală de lucru

Suntem un serviciu ca oricare altul. Oameni obișnuiți, nici mai buni, nici mai răi, nici mai harnici, nici mai leneși, nici mai răbdători, nici mai nervoși. Ne vedem în fiecare zi de treburile noastre, ne intersectăm adeseori pentru a ne duela în idei și cuvinte, ne întâlnim de câteva ori pe lună pentru a trage linii și concluzii și de două ori pe an, la Paști și la Crăciun, pentru a petrece cu familia de la birou.
Ne respectăm întotdeauna și de aceea atmosfera de lucru este fără cusur. Deși spațiul este unul larg, de tip open space, amenajat cu panouri despărțitoare pentru a asigura o minimă intimitate, toată lumea e conștientă că binele aproapelui este binele său și păstrează o impecabilă decență în zisuri și făcuturi. Peste panouri se înalță în fiecare zi, ca un fum de țigară, un zumzet fremătător, foarte asemănător zumzetului făcut de motoarele avionului noaptea, când toți în jurul tău dorm și tu deși ai încercat să dai volumul la minim el tot nu ajunge pe mute, peste care se suprapune periodic țăcănitul imprimantei care scuipă cu furie pagini îmbrăcate în cămăși cu felurite modele de litere. Iar atunci când vocile se învolbură și glasurile se cațără unul peste altul încercând îndârjit să ajungă până la tavan și apoi mai sus, sus de tot, până la ultimul etaj, cel al directorilor, atunci zic, se găsește câte o voce care să le atragă atenția elegant "Bă, mai tăceți dracu din gură că noi muncim aici. Dacă aveți chef de ceartă mergeți naibii la sala de ședințe și trageți ușa după voi!" Și glasurile se înmoaie până la limita zumzetului motoarelor de avion plutind transatlantic în noapte, sau tac de tot și dispar îndărătul ușilor de sticlă de la sala de ședințe, ca înapoia cortului ghicitoarei în globul de cristal.
În rest timpul curge imperturbabil, drept și lin, ca o autostradă în Germania, alergată cu un Volkswagen fabricat după scandalul cu emisiile de gaze. Doar din când în când timpul ăsta mai are niște ieșiri laterale, cărora în afară li se spune "rest area" ceea ce la noi s-ar traduce cel mai potrivit cu "loc de dat cu capul", când drumul se dezumflă brusc ca un balon până devine un punct, iar înlăuntrul obosit pufăie lung și șuierat ca o sirenă de locomotivă cu abur.
Ca de exemplu acum, când de undeva din zona Maricicăi, se aude un țipăt ascuțit căruia îi cresc necontenit ramuri, urmat de o zarvă isterică ca și cum un camion încărcat ochi cu mobilă ar fi cotit grijuliu înspre stânga, iar înspre stânga n-ar fi fost nicio stradă. Un capsator zboară razant pe deasupra capetelor noastre și se înfige vesel în vitrina cu trofee câștigate de colectivul nostru la concursurile de curling, ramura corporatistă, de la care n-am lipsit nicio ediție, pentru a ateriza drept între cupa câștigată acum doi ani la echipe mixte și diploma și medalia de aur câștigate anul ăsta de Ionescu la individual masculin. Îi urmează un suport de creioane și markere care se aprinde ca un foc de artificii, împrăștiindu-și culorile vii în toate birourile aflate pe direcția nord-vest. Ne coborâm cu toții gâtul și mai adânc între umeri, numai bine cât privirile să alunece peste marginile panourilor și să vadă capul Maricicăi apărând și dispărând cu viteză amețitoare, ca o minge de baschet bătută viguros de pământ, semn că fata sare cu furie pe ceva, ceea ce dă puțină greutate eliberării nervoase, ceva care din experiențele anterioare nu poate fi decât tastatura din care sar care încotro literele de plastic sau monitorul LCD care necesită întotdeauna un pic mai mult efort pentru descompunere. Tragem cu urechea și nu se aude nicio bubuitură surdă, semn ca Maricica nu a apucat capul vecinului pentru a-l izbi de placa aparent de lemn, în realitate de rumeguș amestecat cu clei și acoperit cu o folie imitație de nuc a biroului, ceea ce e bine pentru că la ultima verificare pe parte de protecția muncii s-a constatat că trusele medicale de pe pereți sunt de pe vremea lui Nea Nicu și crema pentru arsuri s-a făcut mai tare decât crema de zahăr ars a Minodorei pe care o aduce în fiecare an de ziua ei și pe care o duce acasă așa cum a adus-o, într-o sacoșă de plastic gros acoperită cu flori mari galbene, albastre și roșii, așa că au fost aruncate cu totul, urmând să se facă o cerere de procurare prin care să se cumpere truse de prim ajutor noi, moderne, în ton cu timpurile pe care le trăim. În ton e și telefonul de pe biroul Maricicăi care după ce zboară spre miazăzi preț de cinci despărțitoare cade taman pe sacoșa cu mazăre a Niculinei așezată sub birou și începe să clipească sistematic și orb ca un cap de găină retezat. Capul Maricicăi în schimb nu se mai vede, dar se aud niște răgete ca de leu și din când în când se ițesc mâini ținând strâns între degete mănunchiuri de cabluri negre, la care, de fiecare dată când mai apar, se adaugă un cablu nou. Cred că ultimul nu a fost negru, pentru că dintr-o dată lumina se stinge în toată hala și toate computerele se opresc nedumerite, ceea ce bănuiesc că a surprins-o inclusiv pe Maricica, pentru că răgetele se opresc două secunde, pentru a fi reluate apoi cu și mai mare intensitate. Noroc că e zi și pauza o putem folosi în mod educativ. Andreea de exemplu a scos umbrele lui Grey și linge cu nerăbdare tremurândă paginile cărții, Neluțu și-a scos Prosportu iar doamna Georgeta a scos revista de sudoku și pixul și s-a lăsat relaxată pe spate. N-o să dureze foarte mult, dar e un timp folosit în mod util și plăcut.
Maricica trebuie că se apropie de etapa de maxim orgasmic pentru că se aud zgomote de fiare sălbatece, cel mai sălbatec dintre toate fiind fierul calculatorului, care apare deodată deasupra panourilor, rotindu-se în sus și în jos, în stânga și în dreapta, ca și cum ar pluti pe valurile nervoase ale unei viituri iscate dintre dealurile defrișate din cotul Carpaților la prima ploaie adevărată de toamnă. Se pare însă că viitura s-a oprit într-un blocaj de bușteni desțeleniți, căci calculatorul se clatină amarnic pe-o parte și zboară ca tras cu praștia prin fereastra biroului aterizând pe capota Opelului șefei de la contabilitate.
Deja răgetele au încetat fiind înlocuite de cuvinte obscene pe care Maricica le răpăie cu o cadență de mitralieră. Cad secerați directorul mare, directorul tehnic, șefa de la financiar, Manole de la depozit, cu ce i-o fi greșit Manole nu știu, dragu nostru de șef Pandelică, luna, stelele, patruzecile, Dumnezeu în diverse forme și stări, vii și morții, câteva mame ale unor apropiați. Andreea și-a acoperit urechile cu palmele, o nuuu, nu fiindcă n-ar suporta cuvintele obscene, ci fiindcă știe că urmează ultima lovitură. Și aceasta vine, așa cum era de așteptat, puternic și sec, după sunetele care răzbesc până la noi, dinspre un scaner izbit cu toată forța de podea, ridicat și izbit din nou și din nou și din nou, până când nu mai rămâne din el decât rama...

Băiatul de la IT stă liniștit după colț citind pe telefonul mobil despre ultimele noutăți din domeniul gadgeturilor și așteptând să se termine tămbălăul. Are sub braț o tastatură și un mouse iar între picioare un monitor LCD și un pisiu nou. În partea cealaltă a sălii Manolescu stă cu degetul pe butonul de la siguranța automată. Și da! E liniște din nou, apoi imediat zbârnâitul motoarelor de avion acoperă liniștea care nu apucă să se bucure prea mult de viață. Manolescu a apăsat butonul și sala se cufundă în lumină, în timp ce băiatul de la IT a purces la înlocuirea sculelor distruse. Doar madam Dușmănescu de la contabilitate o să aibă ceva mai mult de furcă cu capota Opelului...

Undeva în spate Ioana dă semne că ar vrea și ea să tragă pe dreapta...