Băiatul cu calul

Pititǎ între frunzele nucului fetiţa îl privea cum urcǎ agale poteca spre vârful dealului. Arǎta ca un bǎieţel de şaşe şapte ani dar avea ceva de om matur în felul în care pǎşea şi mai ales în felul în care se oprea din când în când, îşi punea o mânǎ în şold şi alta streaşinǎ la ochi şi privea roatǎ peste dealurile din jur ca şi cum ar fi cǎutat din priviri pe cineva sau ceva. Avea pǎrul blond blond, aşa cum nu mai vǎzuse niciodatǎ la altcineva şi ochii albaştri strǎlucitori. Îl aşteptǎ sǎ se apropie şi când baieţelul ajunse sub nuc îşi fǎcu vânt şi sǎri drept în faţa sa. Rochiţa înfloratǎ acţionǎ ca o paraşutǎ şi codiţele împletite ca o elice iar aterizarea fu linǎ.
- Stai! Cine eşti, de unde vii şi unde mergi? - întrebǎ fetiţa rǎstit.
- Off…… ce m-ai speriat – rǎspunse baieţelul vizibil intimidat de apariţia ei. De unde ai apǎrut, te-ai teleportat?!
- Aici eu întreb şi tu rǎspunzi. Şi ca sǎ-ţi treacǎ de sperieturǎ n-ai decât sǎ-ţi scuipi în sân. Dacǎ vrei îţi scuip eu. Cine eşti, de unde vii şi unde mergi? – relua fetiţa.
- Eu sunt bǎiatulcucalul, vin de pe planeta narciselor şi merg înspre carul mare – rǎspunse bǎiatul ca la şcoalǎ pentru a evita sǎ intre în polemicǎ cu fata.
- Cum sǎ fii bǎiatul cu calul dacǎ nici mǎcar n-ai cal? – întrebǎ fetiţa îndulcind tonul, cu o undǎ de mirare în glas.
- Am cal, dar nu-l am acum cu mine. E o poveste lungǎ – îi rǎspunse bǎiatul şi dǎdu sǎ-şi continue drumul.
- Stai – îl opri fetiţa punându-i autoritar o mâna în piept – avem tot timpul din lume, ascult – îi mai spuse ea încolǎcindu-şi braţele la piept şi în colţul buzelor îi înflori un zâmbet.
Bǎiatul oscila între a încerca sǎ treacǎ mai departe şi a risca o disputǎ cu fetiţa sau a se opri şi a-i face pe plac. Dar era vizibil deranjat de cea de-a doua opţiune.
- Bine, uite cum facem. Eu o sǎ-ţi povestesc cum e cu calul dar dupǎ aceea tu o sǎ taci, o sǎ te dai la o parte şi o sǎ mǎ laşi sǎ merg la treaba mea - îi spuse bǎieţelul.
Fetiţa duse douǎ degete la buze, le umezi, apoi le ridicǎ în vânt şi şopti cuvintele magice “jur”.
- Dintotdeauna pe planeta mea au crescut doar narcise, mierle şi cai. Mama mi-a adus când eram mic un mânz şi eu l-am iubit tare mult. Cu timpul însǎ numǎrul cailor a crescut prea mult şi câmpurile cu narcise au început sǎ se micşoreze, aşa cǎ am ajuns în pericol sǎ nu ne mai ajungǎ hrana. Atunci s-a ţinut la noi o şedinta mare la care a participat toatǎ populaţia planetei şi s-a decis cǎ trebuie sǎ scǎpǎm de cai dacǎ vrem sǎ avem cu ce sǎ ne hrǎnim, pentru cǎ mâncau toate narcisele. Toatǎ lumea a fost de acord. Doar eu nu. Noaptea mi-am ascuns cǎluţul în spatele casei, între straturile de narcise. L-am ţinut ascuns mai multe luni dar azi dimineaţǎ mama l-a descoperit, m-a certat si m-a trimis sǎ-l duc pe altǎ planetǎ. N-am avut încotro. Am plecat şi pe drum am avut o panǎ de navetǎ şi am cǎzut aici la tine. Asta-i povestea în câteva cuvinte.
Fetiţa îl privi cu ochii mari. Îşi dǎdu capul uşor pe spate ca şi cum ar fi vrut sǎ se depǎrteze un pic de bǎiat şi îşi lǎsǎ greutatea corpului pe cǎlcâie. Pe faţa sa nu se mai citea nici autoritatea stǎpânului locului şi nici zâmbetul şǎgalnic al codanei, era doar uimire. Apoi brusc izbucni în râs. Era un râs nǎvalnic, cu sughiţuri şi lacrimi. Valuri valuri se rostogoleau hohotele de râs. Şi la fel lacrimile pe faţa ei înroşitǎ. Când vǎzu cǎ nu îşi poate stǎpâni râsul fetiţa îşi cuprinse burta cu palmele încercând sǎ mai domoleascǎ zgâlţâielile trupului.
- Aşa poveste amuzantǎ n-am mai auzit niciodatǎ – spuse ea printre lacrimi. Tiii… ce invenţie, nici bunica nu ştie sǎ inventeze poveşti din astea. Ea nu ştie decât din cele prǎfuite cu fata moşului şi fata babei… Eşti tare…
- Şi calul unde-i? – întrebǎ fetiţa într-o doarǎ dupǎ ce se mai potoli din râs.
Bǎiatul se codi sǎ-i rǎspundǎ. Era clar cǎ întrebǎrile deveneau prea personale şi un rǎspuns tranşant nu ar mai fi asigurat cale de întoarcere.
- Jos în navetǎ. Am ascuns-o la poalele dealului – îi rǎspunse el în cele din urmǎ sincer, gândindu-se cǎ fetiţa poate fi unica lui şansǎ.
- Mergem amândoi sǎ-l vedem? – întrebǎ ea întrezǎrind o aventurǎ extraordinarǎ pe care dimineaţa mofluzǎ de iulie nu o prevestea.
- Mergem dacǎ îmi promiţi cǎ mǎ ajuti sǎ plec de aici şi sǎ mǎ întorc la mine acasǎ.
- Bineînţeles - rǎspunse fetiţa prompt, frecându-şi bucuroasǎ palmele. Şi ce trebuie sǎ facem?
- Sǎ culegem multe multe narcise.
- La ce îţi trebuie atâtea narcise? Le duci mamei tale ca sǎ te ierte?
- Nu, e combustibil pentru navǎ.
- Aaa… - îngâimǎ fetiţa ducându-şi la gura degetul arǎtǎtor al mâinii drepte pe care începu sǎ-l muşte mǎrunt, neînţelegând deloc ce legǎturǎ poate sǎ existe între un buchet de narcise şi funcţionarea unei navete spaţiale. Chestii de bǎrbaţi! – bâigui ea.
- Câţi oameni trǎiesc pe planeta ta şi cât de mare e? – întrebǎ fetiţa mai mult ca sǎ schimbe vorba, temându-se ca el sǎ nu înceapǎ cu explicatiile despre motoarele supersonice şi zborurile intergalactice. Îi ştia pe bǎieţi, nu mai demult decât ieri Marinicǎ îi umpluse capul cu explicaţii referitoare la tehnologia de întindere a lanţului de bicicletǎ, în timp ce ea aşteptase sǎ îi facǎ o coroniţǎ din flori de câmp.
- Pǎi….noi trei, doi unchi, douǎ mǎtuşi, trei veri şi……cam atât… - numǎrǎ el pe degete. Şi de mareee… e cam cât de aici pânǎ acolo – arǎtǎ întinzând braţul spre dealul de peste apǎ.
- Atâta tot?
- Da.
- Mmmm….. e micǎ planeta ta. Şi nu sunt narcise cât sǎ mâncaţi cu toţii?
De data aceasta fu rândul bǎiatului sǎ izbucneascǎ în râs.
- De ce sǎ le mâncâm?
- Ca sǎ vǎ hrǎniţi, n-ai spus tu aşa?!
- Aaaa… Noi nu le înghiţim, ne hrǎnim cu mirosul lor. Şi cu cântecul mierlelor.
- Parcǎ ai fi micul prinţ cu floarea şi cu oaia – se hlizi fetiţa.
- E vecin cu noi, trei planete mai jos – rǎspunse serios bǎiatul, fǎrǎ sǎ bǎnuiascǎ cǎ ea încercase sǎ facǎ o glumǎ şi sǎ îşi etaleze cunoştinţele literare.
O bunǎ bucatǎ de timp tǎcurǎ amândoi, coborând încet pe potecǎ. De cum dǎdurǎ colţul dupǎ mesteceni o vǎzu, ascunsǎ în tufele de alun. Nu era ascunsǎ prea bine. Era o cutie mare de metal care arǎta cam aşa……ceva între hambarul bunicului, Trabantul unchiului Grigore şi gândacul de bucǎtǎrie. Bǎiatul îi fǎcu semn sǎ tacǎ şi pǎşind uşor se apropiarǎ împreunǎ de navǎ. Pe unul din hublouri, printre beculeţe luminoase îl zǎri. Era precum calul lui Fat Frumos din poveste. Minunat. Numai aripi nu avea.
- Pot sǎ-l mângâi? – se rugǎ fetiţa.
- Nu - îi rǎspunse el hotarat, apoi vǎzând cǎ ea îl priveste fix cu o mutriţǎ îmbufnatǎ şi cerşetoare, continuǎ - mi-e fricǎ sǎ nu-l scap.
De fapt bǎiatului îi era teamǎ cǎ dacǎ ar fi vǎzut-o, calul s-ar fi îndrǎgostit de fatǎ aşa cum pǎţise şi el şi nu ar mai fi putut sǎ-l controleze. O privi cu coada ochiului. Stǎtea sǎ plângǎ.
- Bineee…. Da’ numai o datǎ - îi spuse el şi deschise hubloul. Calul o vǎzu imediat şi îşi apropie botul umed de marginea nichelatǎ a navei. Fata i-l cuprinse cu braţele. Inevitabilul se produse. Acum nu mai era decât o speranţǎ…
- Unde spuneai cǎ sunt narcisele alea? - întrebǎ el brusc şi o trase de cot aproape smulgând-o de lângǎ navǎ. Fetiţa mai apucǎ sǎ îşi lipeascǎ palmele de buze apoi sǎ şi le culce deasupra nǎrilor calului ca un sǎrut lung şi pasional de adio.
- Aici, imediat mai la vale.
Bǎiatul avusese dreptate, fusese dragoste la prima vedere. În timp ce se depǎrtau auzirǎ amândoi nechezatul calului. Nici unul nici altul nu spuse însǎ nimic şi nici nu-şi ridicarǎ privirile din pǎmânt.
- De ce mergi cǎtre carul mare?
- Mǎ gândeam sǎ-l las acolo.Cine are car trebuie sǎ aibǎ nevoie şi de cal – rǎspunse bǎiatul abǎtut, apoi tǎcu adâncindu-se în gânduri.
O vreme vorbele i se tot rostogolirǎ ca nişte pietricele prin gurǎ, i se încurcarǎ în limbǎ, i se lipirǎ de mǎsele ca guma de mestecat, se împrǎştiarǎ ca un jet de abur fierbinte arzându-i cerul gurii, pentru ca în cele din urmǎ sǎ se reverse în afarǎ.
- Nu-l laşi aici cu mine?
Bǎiatul nu-şi ridicǎ privirea din pǎmânt şi nici un muşchi nu se clinti pe faţa sa.
- Promit sǎ am grijǎ de el. Acolo pe carul mare cine ştie… poate nu mai au nevoie de cai, poate au toţi maşini.
- Poate cǎ da – murmurǎ bǎiatul, dar fata nu îl auzi. Hai sǎ strângem mai repede cǎ ne prinde noaptea – o zori el.
Şi continuarǎ sǎ culeagǎ umǎr lângǎ umǎr. Când amândoi îşi umplurǎ braţele de narcise încât abia le puteau cuprinde se întoarserǎ la navetǎ. Bǎiatul le tǎie cupele şi le dǎdu drumul una cate una pe o ţeavǎ groasǎ ca stâlpul de la leagǎn pânǎ în rezervorul navei, rezervor care semǎna izbitor de mult cu un lighean mare mare cu apǎ. Când toatǎ suprafaţa lichidului s-a acoperit cu cupe de flori, un zumzet ca un zbârnâit de motor s-a auzit dinspre mijlocul navei.
- Merge - strigǎ bǎiatul bǎtând din palme.
Apoi îşi coborî iar capul în pǎmânt întristat şi îngrijorarea îşi fǎcu loc pe buzele sale.
- Esti sigurǎ cǎ poţi avea grijǎ de el? Tare mult îl iubesc!
Pe faţa fetei apǎru un zâmbet mare ce se lǎţi pânǎ la urechi, apoi peste pletele blonde pai şi mai jos peste umeri, peste rochiţa înfloratǎ, peste picioarele goale…
- O sǎ am grijǎ de el ca de ochii din cap - decretǎ ea solemn.
Bǎiatul o privi zâmbind şi întinse mâinile sǎ îşi ia la revedere de la cal. Îi cuprinse grumazul în braţe, apoi îşi culcǎ obrazul peste coama sa….. Lacrimile îl podidirǎ.
- Sǎ ai grijǎ de el. Şi… îţi mulţumesc pentru ajutor. E timpul sǎ plec, ai mei trebuie sǎ fie tare îngrijoraţi.
- La revedere – îi spuse fetiţa şi îi întinse mâna.
- La revedere - spuse şi bǎiatul şi îşi întinse nasul.
Fiecare înţelese imediat semnificaţia gestului aşa cǎ se grǎbirǎ sǎ îl salute pe celǎlalt pe înţelesul sǎu.
- La revedere - îi spuse din nou fetiţa şi întinse nasul.
- La revedere - spuse din nou şi bǎiatul şi îi întinse mâna.
Izbucnirǎ în râs. Apoi fetiţa îl înşfǎcǎ de braţ şi îl trase lângǎ ea. Îşi frecarǎ nasurile fericiţi.
- Îţi mulţumesc pentru tot – îi spuse bǎiatul strângând în braţe rezerva de combustibil şi pregǎtindu-se de plecare.
Fetiţa însǎ mai avea ceva de dǎruit strǎinului de pe planeta narciselor. Se rǎsuci pe cǎlcâie şi se apropie de el în vârful picioarelor ca şi cum n-ar fi vrut sǎ se facǎ simtitǎ, apoi fǎrǎ nici o avertizare îl sǎrutǎ pe obraz. Se depǎrta în fugǎ, cu vârfurile urechilor roşii şi ochii umezi.
- Asta ce a fost? – întrebǎ baiatulcucalul.
- O sǎ-ţi povestesc data viitoare. Va fi rândul meu sǎ-ţi spun poveşti – îi rǎspunse fetiţa cu ochii în lacrimi. Ştia cǎ nu va exista nici o data viitoare şi cǎ de mâine va trebui sǎ se întoarcǎ la poveştile prǎfuite ale bunicii cu fata moşului şi fata babei.
Ascuns între aluni calul lui Fǎt Frumos pǎstea liniştit narcise…