luni, 13 iulie 2015

Poşta

Prima scrisoare primită de la ea a sosit cu poşta într-o joi. Îmi amintesc sigur, bătea vântul şi începuse să plouă iar plicurile se valuriseră din cauza picăturilor. Sosise scrisoarea aceea şi o factură la energie. Am deschis-o nedumerit iar după ce am citit cele câteva cuvinte nedumerirea a devenit de-a dreptul neîncăpătoare: “Bună. Îmi lipseşti tare. Cu drag P”. Primul impuls a fost să pitesc scrisoarea şi să încerc să ascund tresărirea din suflet. Aveam o admiratoare secretă?! La asta nu m-aş fi aşteptat niciodată, nu pentru că n-aş fi un tip bine, darrr... sunt dezgustător de sobru şi nu ies cu nimic în evidenţă, sunt complet transparent. Am fost tentat să cred că este o greşeală şi că poştaşul a pus scrisoarea în altă cutie decât cea a destinatarului, dar când am privit atent plicul am constatat că nu putea fi vorba despre o eroare atâta timp cât pe el erau scrise clar numele şi adresa mea. Deci nu rămânea decât varianta admiratoarei secrete, idee care m-a tulburat peste măsură. Cine putea fi P?! Nu cunoşteam nicio P. Cunoşteam o M, o C, o S, o E, o I… şi alte câteva litere mai aprinse, dar nicio P. Să fie una dintre colegele de la birou? Să fie cineva din vecini? Absolut imposibil de spus! Spre deosebire de creier sufletul omenesc nu are reguli şi nu urmăreşte tipare. Complet derutat am mototolit în cele din urmă scrisoarea şi am încercat să uit întâmplarea. Iar asta s-ar fi putut întâmpla fără nicio oprelişte dacă patru săptămâni mai târziu n-aş fi primit o epistolă similară cu prima dar mai pătimaşă. “Mi-e dor, mi-e dor de tine în toată structura mea. Vreau să-ţi văd chipul, să-ţi simt mâinile atingându-mă, să-ţi mângâi privirile. Vino te rog, nu mă ocoli. A ta P”.
Eram cel mai probabil victima unei nimfomane, a unei femei care făcuse o pasiune de neînţeles pentru mine. De ce oare tocmai pentru mine?! Am recitit adresa şi numele scrise de plic. Erau amândouă ale mele. În schimb la expeditor nu era trecut niciun cuvânt. Nici nu mă aşteptam să fie. Ceea ce mi s-a părut totuşi curios era faptul că textul fusese tipărit şi nu scris de mână. La fel şi puţinele cuvinte de pe plic. Ceea ce m-a făcut să bănuiesc că misterioasa admiratoare făcea tot posibilul să nu o descopăr. Era foarte probabil cineva dintre cunoscuţi şi îi era teamă că i-aş fi putut recunoaşte scrisul. De data aceasta n-am mai aruncat scrisoarea ci am pus-o înapoi în plic şi m-am ascuns în dormitor rotind-o timp de aproape o oră între degete şi încercând să-i dezgrop rădăcinile. P, P, P… nu-mi venea în minte nimeni cu P. Era foarte posibil să fi fost cineva din vecini. Mă vedea trecând pe trotuar de la adăpostul fereştrei şiii… Dar de ce nu mi-a ieşit în faţă, să mi-o spună direct?! Sau de ce nu mă invita să o cunosc?!
Din ziua următoare am început să păşesc mult mai atent pe stradă, să privesc în ochi fiecare femeie cu care mă intersectam, să arunc privirile înapoi peste umăr ca un fugar hăituit, să iscodesc dincolo de ferestrele închise ale apartamentelor. Dar cu toate astea, nimic…
A treia scrisoare a sosit nu peste multă vreme. Acelaşi tipic, un plic alb simplu, numele şi adresa mea tipărite pe una din feţe, pe cealaltă o ştampilă rotundă a poştei cu o dată recentă şi atât. Înăuntru o hârtie albă din cea mai banală cu un singur rând tipărit. Textul depăşea însă de data aceasta limitele unei comunicări, fie ea şi unisens, decente. “Vino. Te aştept cu nerăbdare. Te vreau în mine. Vreau să te simt înăuntru răscolindu-mă. Nu mă ocoli, te implor. Cu drag P” Recunosc că această ultimă epistolă m-a speriat. Nu numai că femeia făcuse o pasiune nesăbuită pentru mine, dar avea şi aşteptări din partea-mi. Iar asta fără să încerce să confirme cât de cât că pasiunea, sau măcar admiraţia, e reciprocă. Am intrat în panică. Ce-ar fi urmat? Să fiu răpit de pe stradă şi să fiu devorat de patima neverosimilă a femeii fantomă? Nu puteam aştepta să mi se întâmple una ca asta, aşa că am conceput un plan de apărare care consta în trei tranşee succesive din ce în ce mai adânci. Primul, o lista cu potenţiale candidate la titlul de nimfomană din preajma-mi dintre care să încerc să o descopăr pe cea care îmi trimitea epistolele. Al doilea, identificarea motivului pentru care femeia a decis tocmai acum să mă confrunte. Trebuia să existe un motiv, un sâmbure, o scânteie care să o fi convins să facă gestul. Şi dacă aveam să-l aflu, aveam să identific cu siguranţă şi persoana. Iar al treilea, să încerc să aflu de unde veneau de fapt scrisorile. Ele nu se puteau naşte în clădirea poştei, cineva, undeva, trebuiă să le fi aruncat într-o cutie poştală. Iar acesta ar fi fost un capăt de aţă care m-ar fi putut duce la expeditor.
În săptămânile următoare am procedat conform planului şiii… nu am avut niciun succes! Degeaba am făcut liste cu femeile pe care le cunosc, care-mi sunt într-un fel sau altul aproape. Le-am eliminat relativ rapid una câte una. Pe unele a fost de ajuns să le privesc din depărtare, pe altele le-ar urmărit zile în şir, intersectându-mă cu ele la fiece colţ de stradă, la fiece ocazie, încercând să le agăţ firul privirii pentru a-l deşira mai apoi îndărăt şi a le cerceta înlăuntrul, iar pe altele le-am confruntat pur şi simplu. N-am găsit nicio admiratoare secretă! Eram acelaşi bărbat OK, plăcut, dar care nu atrage privirile şi nu curbează atenţiile. Nici motivul pentru care scrisorile au început să apară nu l-am găsit. Nu părea să aibă nicio legătură cu ceea ce făceam, cu întâmplările mai importante din viaţa mea, cu evenimentele majore. Cât despre urma lăsată de scrisori, dezastrul a fost şi mai mare. La oficiul poştal mi s-a spus simplu şi clar: “scrisoarea are o singură ştampilă, cea a oficiului nostru, deci cineva o lasă chiar în cutia poştală din faţa clădirii, noi o ridicăm, o trecem prin filtru şi apoi ajunge la factorul poştal care v-o aduce dumneavoastră”. N-o să mă credeţi dar mi-am luat trei zile de concediu, căci mai mult nu mi-a dat şeful neprogramat şi m-am postat pe trotuarul de vizavi de oficiul poştal pentru a urmări toate persoanele care se apropie de cutia poştală. Nimic, nimeni interesant, timp pierdut.
Şi totuşi peste numai trei zile de la eşecul planului meu am primit o nouă epistolă în acelaşi ton cu celelalte. Am capitulat! Cu mândria făcută ferfeniţă, m-am declarat învins. Nu mi-a rămas decât să strâng stivă epistolele şi să aştept ca femeia fără chip să mi se arate de bună voie sau să facă un pas greşit astfel încât s-o descopăr din întâmplare.
E grozav să ştii că eşti plăcut, să ţi se zvârcole fluturii în stomac şi vrăbiile în ţeastă, dar e îngrozitor să te ştii hăituit de un gând rătăcitor. M-a chinuit permanent ne-ntruchiparea acestuia. Era cineva din preajma mea, care mă cunoştea bine, care se ferea să nu fie recunoscută, care cel mai probabil locuia în apropriere. Dar cine? Nu puteam găsi niciun chip care să se contureze din genuni, niciun profil care să se suprapună peste cel ce se reliefa din scrisori. Au trecut luni în care ciudata necunoscută a continuat să mă bombardeze cu scrisori fierbinţi şi singurul indiciu pe care l-am descoperit a fost constanţa cu care mi le trimitea. Veneau invariabil la o lună distanţă, în primele zile de început. Iar asta până când…
Până când, în septembrie, scrisoarea pe care o aşteptam n-a mai venit. Am răbdat o zi, două, trei, cinci. Nimic. M-am panicat! Oare ce se întâmplase?! Urma o nouă etapă sau totul avea să se încheie aşa cum începuse, într-un blestemat mister?! Nu puteam accepta aşa ceva! Trebuia s-o cunosc. Pasiunea ei bolnavă, insistenţa ei, răbdarea… Şi eu în rama dinainte-ai. Trebuia s-o găsesc, să-i aflu identitatea, să-i privesc ochii şi prin ei universul! Dar lucurile deveniseră complicate, mult mai complicate. Nu mai aveam niciun fir.
Sau cel puţin aşa am crezut în primă instanţă. Căci într-o miercuri, sunt sigur că era miercuri, da, da, miercuri 6 octombrie, în timp ce mă îndreptam spre poştă pentru a-mi plăti facturile, baaaaang! Adevărul m-a lovit dintr-o dată. Desigur! Era limpede ca lumina zilei şi ca zborul rândunicii. Scrisorile încetaseră să mai sosească din luna în care am decis să-mi plătesc toate facturile la poştă în loc să mă duc la fiecare ghişeu. Ba mai mult, ele începuseră să soseasca atunci când decisesem să nu mai ridic alocaţia fetei de la poştă ci s-o punem pe card. Daaa… asta era! În mod evident totul era legat de drumurile mele la poştă. Femeia care mă iubea în secret era cel mai probabil una din funcţionarele poştei. Nu mai era nicio îndoială.
Şi a urmat o altă perioadă de tatonări, de alergări după priviri fluturânde, de cuvinte cătând a se înşuruba în inimi, de învăluiri nătângi. Am cunoscut tot personalul feminin al poştei, le-am disecat pe fiecare ca pe o floare rupându-le pe îndelete petalele multicolore şi dezvelindu-le interiorul parfumat, le-am urcat pe rând pe soclul artistului încercând să plămădesc din cuvintele strânse stivă un chip care să-i semene fiecăreia, am întins capcane în care să-şi pironească iubirile cu trup de nevăstuică. Şi cu toate astea nimic… Niciuna dintre ele nu era femeia cu scrisorile. Nu puteam să mă înşel. O femeie care arde în flăcările patimei nu se poate ascunde îndărătul unor obraji şi ai unor ochi orişicum. Eram nervos, eram furios, era nebun de durere. Femeia care îmi produsese atâta răscolire interioară, care mă prinsese ca pe un fluture în insectar înfingându-mi acul de cleştar direct în inimă, îmi scăpase, se făcuse nevăzută pentru totdeauna.
Sau nu! Căci imediat ce lista cu funcţionarele poştei şi-a găsit sfârşitul în coşul de gunoi am primit din nou o epistolă. Am luat-o din cutia de scrisori cu mâini tremurânde, m-am închis în camera mea, am azvârlit totul de pe noptieră şi am aşezat-o acolo rezemată de veioză privind-o însetat. Ştiam că e ultima epistolă. Speram să fie şi cea care să-mi dezvăluie identitatea autoarei. Mi-era teamă s-o deschid. Mi-era atât de teamă. Era ultima noastră conversaţie, după care, dacă nu mă puteam ridica până la ea, avea să dispară. Ştiam! Se întuneca. Ultimul fir de lumină se prelingea agale peste rama ferestrei, aluneca leneş peste cuvertura, se târa ca un şarpe obosit pe covor, pentru a se propti în cele din urmă vertical pe peretele de dincolo de fereastră. Am ridicat-o şi am deschis-o cu gesturi moi, citindu-i cu nesaţ conţinutul. “O Doamne, voi bărbaţii. Degeaba te guduri pe lângă ele. N-am să fiu niciodată geloasă şi n-am să-ţi fac scene. Cu drag, a ta pe veci P.” Şi atunci, abia atunci, în fine, am înţeles. Totul se lega. Bucăţi de text şoptite domol s-au prefirat în viteză de la un capăt la altul al aşteptărilor mele. “Bună. Îmi lipseşti tare. Cu drag P”, “Mi-e dor, mi-e dor de tine în toată structura mea.”, “Vreau să-ţi văd chipul, să-ţi simt mâinile atingându-mă, să-ţi mângâi privirile”, “Vino te rog, nu mă ocoli”, “Te aştept cu nerăbdare”, “Te vreau în mine. Vreau să te simt înăuntru răscolindu-mă”, “Nu mă ocoli, te implor”, “P”...
Şi atunci am început să râd ca un nebun, răscolind cu râsul meu dement dejurîmprejurul şi oraşul şi lumea. În fine era limpede, nu mai aveam niciun dubiu. În tot acest timp nu fusese vorba despre nicio femeie, era vorba doar despre ea…

14 comentarii:

Ilinca Noel spunea...

Dragostea e ca o surpriză, poate veni de oriunde. Poţi să o găseşti lângă tine chiar.

Ionel Teodoreanu în Lorelei

mosu spunea...

si poate lua cele mai neasteptate forme...

Cristina spunea...

Ce-i misto la scrierile tale, ca te lasa cumva cu mintea agățată si privirea zâmbind.
Cred ca mintea este cea care ne joaca feste si ne poarta pe cărări intortocheate, căci iubirea fara minte, ar fi simpla. Iubirea ar iubi si atat, de n-ar fi zgandarita de mii si mii de gânduri si Combinații.....
Te-ai fi putut bucura de a ta P pe ritmul cântat de inim....

mosu spunea...

:) mda, cum ziceam "spre deosebire de creier sufletul omenesc nu are reguli şi nu urmăreşte tipare"
numai caaa... nici cu iubirile astea neregulate n-ar fi treaba buna; imagineaza-ti o gramada de iubiri ca niste masini fara reguli de circulatie; si M si C si S si E si I şi alte câteva litere mai aprinse... :)

Cristina spunea...

Si daca mintea e un fel de garcea care încurca mai rau Intersecțiile aglomerate cu iubire ?:))

Irina spunea...

Acu or sa prinda curaj admiratoarele tale care au stat cuminti si tacute deoparte si s-or pune pe scris epistole Mosului, ca de! Alfabetul e mare, femeile vin aici dupa povesti ca vrabiile dupa firimituri...
Te tachinam, ca mi-e asa drag cum gandesti, de fapt CUM simti... Incerc sa imi imaginez cum iti ard ochii atunci cand te asezi la scris. Iaca na, s-a prins "blestemul" misterioasei doamne P!
Dar noi ne stim, deci nu-i bai, eu sunt un fel de "fata mosului". Personagiile importa, n'est pas?
Imi place franchetea cu care descrii nebunia ce se declanseaza in inima bietului om care se simte atat de adorat, pana la pericol. Nu ma mai mir de mult cat de bine intelegi ce unora le trebuie o viata sa inteleaga.

mosu spunea...

@cristina
:) si asta se poate intampla! depinde ce sergent major dirijeaza... ;)

mosu spunea...

:) cum le analizezi tu pe indelete pe toate...
baaa... io zic ca acum dupa ce s-a dovedit cu acte ca sunt "dezgustator de sobru" toata lumea o sa fuga...
na, uite ce patesc daca imi scriu povestile la persoana intaia, toata lumea ma confunda cu personajul principal; dar recunosc imi place infiltrarea asta in lumea povestilor; de fapt asta a fost mereu scopul acestor povesti, evadarea din real! :)

DaenIris spunea...

Dar cine-i P ? :)

DaenIris spunea...

Posta, Pensia...? :D

mosu spunea...

si mie care mi-era teama ca e prea straveziu ca e posta insasi... :)
de multe ori iubirea vine de unde nici nu te astepti; iar alte ori de unde nici n-ai sa afli vreodata...

DaenIris spunea...

Of, iubirea asta... :)
Important e să vină. Și să rămână!

Adriana spunea...

Si a cui e vina ca nu aflam niciodată? Daca femeia face primul pas, bărbatul nu o înțelege si se sperie. Așa ca ea decide sa stea sa aștepte, sa nu mai facă ea primii pasi, desi e spontana. Ocaziile nu întotdeauna se repeta, nu putem sta la infinit sa analizam.

mosu spunea...

relatia dinre un barbat si o femeie e ca un balet; e destul de complicata; nu e deloc usor sa gasesti ritmul miscarilor...