sâmbătă, 6 iunie 2015

Despre vrăbii

Eu stăteam aplecat peste masă încercând să aşez la loc panglica elastică a ceasului când a sunat soneria. Panglica a sărit şi s-a dus naibii, trebuia răsucită din nou şi ţinută apăsat. Nu aşteptam pe nimeni. Era un bărbat. I-am deschis deşi ştiam că n-ar fi trebuit s-o fac. La uşa mea nu sunau decât cei care aduceau facturi şi voiau în schimb bani. Foarte mulţi bani. Ăsta voia altceva, nu venise cu facturi.
- Tu eşti Moşu? – m-a întrebat privindu-mă neîncrezător în ochi.
- Eu - i-am răspuns privindu-l la fel de neîncrezător.
Era un bărbat tânăr, masiv, cu gâtul scurt şi gros, cu pieptul şi bicepşii bombaţi, cu părul tuns scurt, periuţă. Doar privindu-l o clipă şi m-am lămurit cu ce se ocupa.
- Şi scrii poveşti?
- Scriu din când în când. De unde ai auzit că scriu?
- De pe net!
- Şi adresa mea de unde dracu o ai? Eu nu amestec lumea reală cu cea a poveştilor.
- Eee… asta nu pot să-ţi spun. Treburi d-ale mele.
Stăteam amândoi în hol, lângă uşă, eu ţinând nehotărât mâna pe uşa întredeschisă, el aşteptând o invitaţie înăuntru.
- Ştii! Am venit fiindcă vreau o poveste.
- O ceee?
- O poveste! Am o prietenă. E înnebunită după poveşti. Poezii scrii?
- Scriu, da mai rar. Nu mă pricep.
- Ei lasă. Bagă o poveste. Îmi scrii una cu dedicaţie?
- Ai nimerit prost bătrâne. Azi m-am material – dau eu din bărbie şi îi fac semn că m-am decis asupra uşii întredeschise.
- Material? – mă priveşte el cu ochii măriţi. Dar cam ce material îţi trebuie pentru o poveste?
- Inspiraţie, vrăbii...
- Aaa… - ridică el din sprâncene parţial lămurit. Crezi că asta ajută la inspiraţie? – mă întreabă spăşit scoţând din buzunar un morman uriaş de bancnote făcute teanc.
- Tz…
- Hai dom’le că nu-ţi strică nişte parai. Cât câştigi ca scriitor într-o lună? Pun pariu că nu mai mult decât câştig eu într-o zi.
- Nu sunt scriitor. Sunt inginer.
- Şi ca inginer cât câştigi? – insistă el pe un ton zeflemitor cercetând din ochi interiorul apartamentului şi fixându-şi privirea pe balansoarul meu englezesc uitat de vreme, din care ies deşirate fire râzleţe de material textil, dar care se ţine încă ţeapăn pentru vârsta înaintată pe care o are.
- Mde… nici prea prea, nici foarte foarte.
- Şi atunci de ce nu vrei să bagi nişte inspiraţie de la mine?
- Nu înţelegi domnule că nu merge aşa?! Aici e vorba de vrabie. Daca nu-i , nu-i!
- Vrabieee? – se miră el lungindu-l pe “e” ca pe o gumă de mestecat scoasă dintre dinţi şi făcută panglică.
- Vrabie, da! E o vrabie specială care-mi dictează textele.
- Aaa… Deci carevasăzică nu le scrii tu.
- Ba da, eu le scriu, dar ea mi le dictează.
- Vrabia? – insistă el deloc lămurit.
- Da domnule, vrabia. E o vrabie galbenă mică de tot, mai mică decât o lămâie.
- Galbenă?
- Da, galbenă. Acum n-aş băga mâna în foc că e vrabie, dar aşa mi s-a prezentat.
- Deci fără vrabie nu se poate!
- Nu!
E complet debusolat. Îşi frământă mâinile şi bâţâie continuu din cap.
- Auzi, dar dacă fac eu pe vrabia?! Ar putea să ajute?
Mă uit lung la el. E un zdrahon de bărbat care abia încape pe uşă, cu trunchiul masiv ca un stejar şi braţul cât vasul de la WC.
- Eu ştiu ce să zic?! N-am idee…
Şi fără să apuc să mai spun ceva îl văd că îşi strânge picioarele, îşi suge burta, caută să-şi aproprie umerii şi îşi ţuguie buzele. Apoi îşi duce pumnii strânşi la piept şi depărtează coatele făcând din braţe două aripi meschine. Mă pufneşte râsul. Trebuie c-o iubeşte tare mult pe fata aia. N-arată deloc ca o vrabie. Poate ca un cocostârc. Unul supraponderal.
- Vine?
- Cine, vrabia?
- Nu, inspiraţia.
- Nu vine! – îi răspund şoptit şi abia îmi pot stăpâni râsul.
El în schimb se încruntă. Face tot ce poate să semene cu o vrabie dar nu prea-i iese. Începe să-şi mişte uşor coatele simulând o încercare de zbor şi dintre buzele sale şuieră ca un abur străveziu o înşiruire scâncită de sunete. Se doreşte a fi un tril dar este un fiasco total.
- O, o, o… hopaaa… Păi aşa alungi şi bruma aia de inspiraţie care mai e pe fundul borcanului. Eu zic să te potoleşti.
Renunţă, dar îl văd cum se frământă de mama focului, mai, mai să-i dea şi lacrimile. Îşi rostogoleşte continuu palmele una peste alta şi bâţâie din cap spre stânga ca un metronom.
- Auzi, da nu putem să aducem cumva vrabia aici? Trimit nişte băieţi săăă…
- Eşti tâmpit! – îi tai eu vorba. Aici nu merge cu bicepsu, aici e vorba de creaţie, de jocul ăla în care iei realitatea aşa cum e ea, un tablou imens, o descompui în piese mici asemeni unui puzzle, piese care niciuna în sine nu reprezintă nimic decât materie primă, pentru a recompune apoi bucăţi de tablou în functie de vrăbiile care-ţi zboară prin creier.
- Prin creier? – mă priveste el mirat fără să înţeleagă nimic.
- Îhi!
Apoi îl văd deodată cum se lungeşte ditamai matahala pe covor, îşi strânge trupul sul şi începe să se bălăbăne ca o focă în sus şi în jos.
- Ce faci acolo?
- Sunt un vierme. Poate aşa apare şi vrabia ta.
Îmi place. Are idei băiatul ăsta. Cu reprezentarea plastică stă mai prost, dar idei are.
- Eşti prea mare, fă-te mai mic. Ce vrabie crezi tu că se-ndeamnă la aşa bucată nesimţită?!
Se chinuie, se chirceşte, se rostogoleşte, se ghemuie, se strânge şi până la urmă îl vâd cum începe să se comprime efectiv.
- Prea puţin. Mai trebuie. Şi încă. Şi mai mult. Începi să te aproprii de o dimensiune normală. Mai strânge!
Nu ştiu cum a făcut, dar biciuit de vorbele mele a ajuns din ditamai zdrahonul un viermişor cât degetul, zvârcolindu-se anemic pe covorul din sufragerie.
Taman atunci a aparut şi vrabia pe pervaz.
- Ai ceva pentru mine? – o întreb zâmbind mulţumit.
- Ar fi ceva. P-aia cu “duhul apelor” o ştii?
- Am scris-o acum vreo lună.
- Dar p-aia despre vânătorul de curcubee?!
- Asta a fost acum vreo trei ani.
- Mmm… da p-aia cu tipul care intră în casa omului şi cere o poveste.
- N-o ştiu, dar sună interesant. Ia zi!
- Ce dai?
Dau din umeri. Ce naiba să dau?! Vrabia însă aruncă privirea împrejur prin casă şi dând cu ochii de viermişor se repede şi haţ, mi-l înfulecă dintr-o înghiţitură. Apoi fâl-fâl şi se aşează din nou pe pervaz ridicând o aripă spre mine.
- Give me five!
Batem palma şi începe să povestească pe îndelete, în timp ce eu conştiincios îmi iau creionul şi notez: “Eu stăteam aplecat peste masă încercând să aşez la loc panglica elastică a ceasului când a sunat soneria. Panglica a sărit şi s-a dus naibii…”

18 comentarii:

Ilinca Noel spunea...

Un intreg ecosistem: el are nevoie de Mosu, Mosu de vrabie, vrabia de momeala si asa scrie povestea pe care o doreste un el ce-o iubeste pe ea, o ea ce iubeste povestile si sunt scrise de Mosu cu vrabii ce asteapta sa fie momite cu... :))))

mosu spunea...

daaa... e un crec vicios aici! grozav de vicios!
problema e ca nu apare in fiecare zi cineva care sa ceara o poveste si sa se mai ofere sa fie si vierme...

Anonim spunea...

o iubeste, Mosule...

mosu spunea...

si eu cred c-o iubeste! dar ce folos?! a sfarsit in burta unei vrabii galbene si mici, mai mici decat o lamaie, evident imaginara si care nici macar nu e eroina principala a unei povesti, ci e mai degraba un precursor de povesti...

Crisa spunea...

se spune că.....dragostea merită orice sacrificiu :)

Anonim spunea...

Nu stiu ce sa zic. Cred totusi ca, undeva acolo, vrabiuta a fost mereu un personaj principal... :)

mosu spunea...

@crisu
si eroul povestii este clar incarnarea acestei maxime! :)

mosu spunea...

@anonimu
:) mda... cam ai dreptate; am vrut sa trag putin presul de sub picioarele vrabiei, dar m-ai prins ;)

Anonim spunea...

Crisa, oare? Viermele, dupa cum vezi, devine cina. Da, vrabia s-a hranit cu el, are certitudinea ca-l va purta cumva mereu langa ea. Dar el... el a disparut. A fost redus la NIMIC.
Mosule, intotdeauna am dreptate :)
Nu-i trage presul de sub picioare, ca uneori e suparacioasa.

Irina spunea...

Morala: povestile nu se cer, se asteapta, altfel... ajungi subiect de poveste! Sau mai rau, hrana muzelor!

mosu spunea...

:) eiii... n-am vrut sa sune chiar asa, moralizator; dar recunosc umpic ca am vrut sa fac din tantar armasar...
sau in fineee... din armasar, tantar!!! ;)

9 spunea...

Imi place povestea asta rotundă. :) Aş putea s-o rostogolesc, cât e de rotundă. :)

mosu spunea...

e ca un viermisor din asta de place vrabiilor, asa-i?! :)

Cristina spunea...

:)
:))))
Zâmbetul este pentru tine mosu.
Hohotul de râs pt anonim
Gizzzzzzz !!!!
Gata, ma retrag, altfel este posibil sa ma vezi la știrile de la ora 5.

mosu spunea...

:)

DaenIris spunea...

ioi, ce tare mi-a plăcut!!!!!
”- Aaa… Deci carevasăzică nu le scrii tu.”
:))))))))))
Le scrie... vrabia. (Doamne, era să zic păsărica!) :)))))))))

mosu spunea...

ooo... dar n-am facut niciodata un secret din asta, am recunoscut sincer! cum naiba sa se priceapa un inginer la litere?! ;)

DaenIris spunea...

...și-ncă ce bine te pricepi, Moșu! :)