joi, 18 februarie 2010

Perla

Domnul Vicente Iosipescu visează. Îmbrăcat în pijamaua verde de saten cu dunguliţe negre pe care doamna Iosipescu tocmai a cumpărat-o din Europa, cu pălmuţele strânse sub falca dreaptă ca un copil şi cu un zâmbet gingaş pe buzele crăpate de gerul iernii, domnul Iosipescu visează. N-a mai visat de mult. În tinereţe visele îi erau multe, dar tumultoase si neclare, mai apoi s-au clarificat dar au devenit tot mai subţiri şi mai nomocrome. În cele din urmă au încetat complet ca o urticarie care apare fără ca nimeni să se dumirească de ce, te mănâncă oleacă şi dispare la fel de misterios cum a apărut spre uşurarea tuturor incumbenţilor. Chiar mai deunăzi când doamna Stoicovici citise din Cancan cum că visul tinerilor din ziua de azi e să ajungă ca Adi şi ca Monica şi toată lumea din birou începuse să comenteze că cum visează, că ce visează, domnul Iosipescu se simţise dator să le-o taie încruntat şi apăsat.
- Ba uite că eu nu visez nimic. De când eram tânăr şi lucram la fabrica de şuruburi nu mai visez nimic. Îmi văd de ale mele, de familie, dorm liniştit şi nu visez nimic.
- Ei domnule Iosipescu… Chiar aşa, nu ţi-a rămas gândul la nici o fătucă de la fabrica aia de şuruburi, la nici un şpan, nimic?! - nu se lăsă madam Stoicovici, accentuând cuvântul şuruburi şi clipind angelic din genele lungi şi încărcate cu o funingine groasă, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce de sexos. Nu te-ai înşurubat cu nimeni pe acolo?! Să-ţi transforme creierii ăia în miei albi care s-o ia la fugă ca apucaţii peste câmpiile alea verzi… Haaai domnu Iosipescu recunoaşte!
Domnul Vicente Iosipescu, pufni, pufăi, se înroşi ca un taur gata să se arunce cu coarnele ascuţite în cearceaful toreadorului şi în cele din urmă cedă şi ieşi val vârtej având grijă să-şi ia în fugă de pe birou ţigările şi bricheta. Poate i-ar fi răspuns, dar cu madam Stoicovici nu se putea discuta. Îl înţepase aşa de vreo cinci ori în ultima săptămână şi numai ea avea dreptate întotdeauna orice ai fi zis.
După felul în care îşi mişca buzele mijind câte un zâmbet spre colţurile lor, ca un nou născut care nu face deosebirea dintre somn şi nesomn şi-şi trăieşte înlăuntru viaţa ca o alunecare continuă de frunză în foşnetul pădurii, ai fi zis că visul domnului Iosipescu era unul fericit. Şi aşa şi era. Fără să aibă nici o legătură cu marea, pe care de altfel o ura de-a dreptul pentru că îi păruse întotdeauna ipocrită şi şireată, domnul Iosipescu se visa scoică. Sentimentul era cât se poate de plăcut căci învelit în mantaua de sidef viaţa sa era lipsită de orice griji şi nevoi. Ba mai mult, spre deosebire de viaţa reală în care frigul de decembrie muşcase din oraşul îngheţat dar şi din caloriferul proprietate personală cu care îl înlocuise în vară pe cel vechi mâncat de rugină, în interiorul carapacei-plapumă era cald şi plăcut ca un concediu pe Coasta de Azur pe care domnul Iosipescu îl planifica de câţiva ani dar care fusese amânat de nenumărate ori, ultima oară din cauza crizei, dar şi a soacrei (voia domnul Iosipescu să creadă) peste care dăduse o pubalgie ce o ţintuise la pat de durere şi care îi obligase pe dumnealui şi pe consoarta să facă o mulţime de drumuri la medic întru lămurirea problemei.
Acest sentiment de securitate şi confort îl umplea pe domnul Iosipescu-Scoică de fericire căci viaţa de-a-devăratelea nu arăta deloc aşa. În viaţa reală domnul Iosipescu avea un împrumut făcut cam aiurea, pe vremea când se dădea la toată lumea doar cu buletinu, aşaaa ca să-şi schimbe aragazu, frigideru şi maşina de spălat, deşi încă mergeau când le-a aruncat la ghenă şi să-şi pună şi termopane că rămăseseră ultimii în bloc fără termopane, împrumut luat cu o dobândă de 4% în franci elveţieni că-i sunase mai exotic, dar care în realitate ajunsese cu comisioanele de tot felul pe care nici nu le observase iniţial că erau scrise cu litere prea mici la 11% şi care mai apoi continuase să crească de vreo trei ori pe an cică din cauza lu euriboru de ajunsese la 21,45% şi pe care nu ştia cum să-l mai returneze. Şi mai avea domnul Iosipescu o slujbă în viaţa reală la care salariul scăzuse cu 20% şi la care domnul Iosipescu lucra “cu spectrul şomajului deasupra capului”, căci aşa îi spusese şeful când se plânsese de reducerea de salariu: “Să fii mulţumit Iosipescule că ai încă o slujbă, că de-acuma stăm toţi cu spectrul somajului deasupra capului” şi plecase de-i lăsase pe toţi din birou cu gura strâmbă şi fără să clarifice cum e cu spectrul ăla, cam ce e şi ce vrea. Şi mai avea domnul Iosipescu o restanţă la întreţinere ce nu-i dădea pace, căci se făcuse întreţinerea mai mare decât şefu ăla de sindicat al lor care fusese om modest şi la locul lui da odată cu poziţia de şef şi-a luat-o în cap şi a intrat în politică de l-au făcut ăia consilier judeţean dar şi părtaş la mânăriile lor. Tot insistase în vară cu vecinii din bloc să se bage în programul ăla de reabilitare termică de-l tot dădeau la teveu, că plătea statu aproape tot, ţie nu-ţi mai rămânea decât să speli geamurile, da nu vrusese madam Blănescu de la paişpe, o babă de vreo optzecişidoi de ani care a zis că ce să-şi mai bage ea banii în spongioase d-alea şi să-i dea casa peste cap, că mai bine mai face o excursie în Franţa de banii ăia, ca aia de anul trecut în care fusese pe la toate castelele de pe valea Loirei şi moare fericită. Ar fi mers şi fără madam Blănescu, ar fi rămas acolo aşa, o gaură gri în zugraveala galbenă, da pe urmă s-a trezit şi madam Iordăchescu de la etajul zece că dacă nu face Blăneasca nu face nici ea, că mai bine să se repare acoperişul de banii ăia că iar îi plouă în casă zicea ea, când de fapt se umezea un pic într-un colţ, deşi a fost reparat iarna ailaltă. Aşa că până la urmă ideea a căzut complet. Şi mai are domnul Iosipescu o consoartă care de când cu criza asta are tot mai dese istericale. I se pune pata aşa dintr-o dată, de nimic nu-i mai convine şi se ceartă din te miri ce, de zici că-i problemă de viaţă şi de moarte. Ultima oară o apucase cu papucii domnului Iosipescu, că de ce îi lasă lângă pat şi nu-i lasă la uşa de la dormitor când intră. Că aduce toată mizeria din casă şi mai ales din bucătărie pe blăniţele ei de oaie aşezate frumos de-a stânga şi de-a dreapta patului, care nu se mai curăţă aşa uşor că sunt miţoase şi nici la curăţătorie nu merg, nici spălate în cadă cu furtunul. Acuma şi domnul Iosipescu o înţelegea că toată lumea parcă devenise un spitalu nouă. Nu poţi să mai deschizi televizorul că nu vezi decât scandal, violuri, crime şi sânge pe pereţi. Şi peste tot la fel. Şi la servici, şi-n oraş. Că nici Maricica de la alimentara nu mai zice “Bună ziua. Cu ce vă putem servi?” zâmbindu-i ca manechinul din vitrină, ci acuma când îl vede în cel mai bun caz în care îl bagă în seama îi trânteşte un “Ce să-ţi dau?” ca şi cum s-ar fi jucat amândoi cu chestia aia în ţărână când erau mici, când de fapt ea e o mucoasă de nici douăj’ de ani.
Domnul Iosipescu se visa scoică. Învăluit în aburi călduroşi simţea cum pluteşte parcă într-o imponderablitate a lipsirii de gânduri undeva între un cer bleu nemărginit şi un pământ roz, rotund ca o perlă. Îşi scoase un picior dolofan dintre cele două jumătăţi de sidef şi înfigându-l în nisip începu să se târască spre două scoici albe cu margini dantelate strălucind orbitor undeva mai spre mare. Cele două scoici îl observaseră şi dându-şi coate începură să chicotească. Cea din stânga, mai proaspătă, era chiar dulcică. Hmmm…. Dulcică?! “Cum poate fi o scoică de mare dulcică?” – gândi domnul Iosipescu. “Poate sărăţică!” – cedă el întinzând un zâmbet de la colţul din dreapta al buzelor până în perna pufoasă ce îi acoperea jumătate din gură. Din nefericire târâtul pe nisip utilizând piciorul ăla de carne pe post de baston nu îi păru domnului Iosipescu cel mai eficient mijloc de locomoţie şi oricât încercă să mărească viteza drumul până la dantelăreasa cea sărăţică îi păru o veşnicie. O clipă îi trecu prin minte că s-ar putea ca ele s-o şteargă până ajunge sau că un val uriaş ar putea să le răpească de pe mal şi să le ducă în salaşul lui din adâncul mării şi colţul buzelor se prăbuşi imediat, la fel de repede cum se ridicase. Dar nu se întâmplă nici una, nici cealaltă, scoicile rămaseră ţintuite privindu-l cu coada ochiului cum se chinuie să ajungă la ele şi chicotind ca două păpădii răscolite de vânt.
- Buna ziua domnişoarelor-farfurioarelor – le spuse el clămpănindu-şi alveolele.
- Bună să-ţi fie şi ţie frumosule – răspunseră ele într-un glas. Când le privi mai cu atenţie, acum de aproape, domnul Iosipescu observă mirat că cea mai matură semăna izbitor de bine cu madam Stoicovici, în timp ce cealaltă, mai drăgălaşă, semăna cu Mimi de la financiar, Mimi pe care domnul Iosipescu o vizita în fiecare dimineaţă pe furiş ca într-un ritual sacru pentru a-şi umple ochii de frumuseţe crudă înaintea unei zile lungi şi obositoare. Se îmbujoră dar spre deosebire de viaţa reală când domnului Iosipescu i se înmuiau picioarele şi începeau să-i tremure mâinile, în vis constată că ştie să facă faţă cumsecade bătăilor flutureşti din gene ale domnişoarelor căci adăugă imediat:
- Dar de ce chicotiţi aşa ca doi clopoţei frumoaselor-gingaşelor!
Domnul Iosipescu se miră şi el în vis de curajul de care dădea dovadă în situaţii limită dar se linişti la gândul că pesemne viaţa însorită de la malul mării se desfăşoară pe cu totul alte coordonate decât cea îngheţată din capitală.
- Ei, cum de ce frumosule?! Pentru că eşti cool şi handsom… - rosti scoica din stânga ridicându-şi capacul de sus la nouăzeci de grade şi dezvelindu-şi toate înlăuntrurile roze.
- Şi ne placi, tare ne mai placi la amândouă frumosule – rosti şi cealaltă executând aceeaşi manevră şi lăsându-l pe domnul Iosipescu-Scoică cu capacul crăpat, nu mult, puţin, dar suficient încât să se simtă emoţia ce-l cuprinsese şi răsuflarea întretăiată.
Sincer domnului Iosipescu tare i-ar fi convenit ca una din ele, cea mai coaptă, să plece şi să rămănă singur cu cealaltă dar nu toate visele merg strună aşa cum ţi-ai dori, aşa că după un moment de aşteptare stânjenitore în care cele trei scoici se priviră stângaci ochi în ochi, Scoica Stoicovici rupse tăcerea clipind duios din gene.
- Ei dragule, nu crezi că ne-ar sta bine cu ceva aici în mijloc?! – întrebă ea dezvelindu-şi complet trupul roz ca o pernuţă şi arătând spre mijloc chiar acolo unde acesta ascundea o mică scobitură. O perlă de exemplu!...
- Da, da o perlă – completă şi Scoica Mimi, dezvelindu-şi şi ea trupul perfect şi privind spre scobitura dintre coapse.
Domnul Iosipescu Scoică îşi pierdu cu totul firea. Cât de stăpân pe el fusese până atunci atât de pierdut se simţea acum. Offf, cât tupeu.. Să-i ceară aşa în faţă. Şi să-l prindă atât de nepregătit. Off… ar fi trebuit să se gândească mai demult, era scoică doar, nu nautilus. Se gândi să înfulece repede două trei boabe de nisip şi să înceapă să înşire pe ele praf de sidef dar renunţă la gând căci ştia că toată treaba asta ar fi putut să dureze chiar şi o sută de ani. Apoi brusc, instinctiv, simţi cum limba, o limba lungă ca un sarpe roşu, începe să-i scormonească de una singură măruntaiele şi spre totala sa uimire găseşte ceea ce căuta. O perlă. Înlăuntrul său crescuse o perlă. Era acolo şi el nici nu ştiuse. Domnul Iosipescu era în al nouălea cer, în al o sută nouălea cer, în vârful lui Burj Dubai chiar. Se simţi atât de înfiorat de bucuria şi emoţia pe care le trăia încât era cât pe ce să se trezească. Dar sugrumat de emoţie strânse puternic pleoapele şi continuă să viseze. Deşiiii…. Deşi nu ştia ce are să facă cu o singură perlă şi cu două pretendente… Dacă i-ar fi dat-o Scoicii Mimi ar fi supărat-o pe Scoica Stoicovici şi având în vedere că lucrau în acelaşi birou ar fi avut de suferit pe termen lung. Dacă i-ar fi dat-o Scoicii Stoicovici ar fi prăpădit cel mai frumos lucru pe ar fi putut să-l facă şi n-ar fi putut-o ferici pe cea care îi îmnugurea dimineţile. Începu să-şi plimbe din nou limba prin înlăuntruri în speranţa că mai găseşte una. Dar nu. Era singura. Ba… Baaa…. constată chiar că perla îl înţeapă la limbă. Nu era atât de rotundă cum crezuse. Avea chiar mai multe colţuri, nu unul. “Perlă cu colţuri!!!” se îngrozi domnul Iosipescu şi scuipă ceea ce ce crezuse că e o perlă pentru a o analiză amănunţită. Deschise ochii mari, privi micuţul obiect şi se îngrozi şi mai tare. Nu era perlă, era plomba pe care şi-o pusese cu numai o zi în urmă la doctoriţa Niculescu.

3 comentarii:

Elza spunea...

perla cu colturi... uite la asta nu m-am gandit
poate o sa scriu si eu ceva despre perla cu colturi, asa cum o vad eu

mosu spunea...

mda, perla cu colturi... cred ca asta e simbolul imperfectiunii perfecte, mai ceva decat cubul cu coltul sfaramat...

Elza spunea...

na ca am scris'o :)