sâmbătă, 31 august 2013

Chirpici (continuare)

Chirpici privi în direcţia indicatǎ de Preducea. Arǎta spre un stâlp înalt pe care spânzurau mai multe antene. Dǎdu nepǎsǎtor din umeri.
- Bǎ! Tu ştii ce-ai în gurǎ?! – întrebǎ Preducea pe un ton sfǎtos înfigându-şi mâinile în şolduri ca o ţaţǎ în piaţǎ.
Chirpici tǎcu stânjenit. “O hazna” ar fi vrut sǎ-i rǎspundǎ, dar ştia cǎ afundarea aceea în meandrele concretului nu-i fǎcea niciodatǎ bine. Era pur şi simplu un masochism. Evita întotdeauna sǎ vorbeascǎ despre dinţii sǎi şi despre sofisticata proteza dentarǎ care începuse deja sǎ se contopeascǎ cu maxilarul.
- O antenǎ bǎǎǎ… şi-ncǎ una meseriaşǎ! – sǎri Preducea cu o variantǎ de rǎspuns la care Chirpici nu s-ar fi gândit niciodatǎ. O an-te-nǎ! – repetǎ el apǎsând fiecare silabǎ. Am mai auzit chestia asta acu ceva vreme la teveu cu d-ǎştia care au sârme prin ei ca tine şi care au început sǎ prindǎ posturi strǎine.
Ideea de a fi o antenǎ ambulantǎ îl speriase la început pe Chirpici. Apoi însǎ începuse sǎ-i placǎ. Prindea lejer trei-patru posturi de radio, staţiile de emisie-recepţie ale salvǎrii, ale poliţiei, ale şantieriştilor, prindea zgomote ciudate pe care nu ştia sǎ le descifreze, dar cǎrora încerca sǎ le gǎseascǎ înţelesuri fanteziste. Învǎţase sǎ se învârtǎ dupǎ releele de retransmisie astfel încât sǎ aibǎ cea mai bunǎ recepţie, precum şi sǎ modifice distanţa dintre maxilare astfel încât sǎ regleze volumul semnalului. Erau zile în care prindea şi zece posturi de radio. Prindea şi bulgarii şi turcii. Cel mai rǎu era seara, cǎci deşi învǎţase sǎ aşeze lângǎ pat un cuier de fier cu braţe mari rǎmuroase precum coarnele de cerb care sǎ bruieze semnalul, tot mai auzea zgomote şi pârâituri care-l împiedicau uneori sǎ adoarmǎ.
Din când în când mai ieşea cu Preducea. O luau oriîncotro peste câmpuri ca nişte câini vagabonzi, se întindeau în lanul de grâu înalt şi cotind spre roşu, Chirpici cǎuta un post cu muzicǎ bunǎ şi rǎmâneau aşa cu ochii risipindu-se-n cer şi cu zumzetul acela şerpuindu-le prin urechi ca un şir de furnici ordonat şi monoton cǎrând în spate grǎunţe de pǎmânt mai mari decât propriul trup pentru noua lor locuinţǎ.
 Trecuse cam jumǎtate de an de când Chirpici descoperise proprietǎţile neaşteptate ale sârmelor din gura sa, când o nouǎ întâmplare perturbǎ rânduirea placidǎ a zilelor şi a nopţilor.
- Auzi mǎ – se destǎinui el şoptit într-o zi la urechea lui Preducea în timp ce înfulecau şezând pe bordurǎ câte un şuberec unsuros şi mirosind a seu de oaie. Ştii ce cred?! Cred cǎ de la o vreme aud extraterestri.
Preducea se opri din mestecat, îl mǎsurǎ din cap pânǎ în picioare, îi privi cu ochi lungi chipul trǎdând îngrijorare şi teamǎ şi izbucni în râs.
- Extratereştri bǎ?!
- Îhi – îngǎimǎ Chirpici cât se poate de serios.
- Şi cum îi auzi bǎ?! De unde ştii cǎ-s extratereştri?! Ce spun bǎ?!
- Aud aşaaa un glas piţigǎiat. Parcǎ vorbeşte chinezeşte. Dar nu rosteşte cuvinte, e ca un scârţâit de vioarǎ, uneori mai ascuţit, alteori mai gros, uneori parcǎ vibreazǎ, alteori e lung şi subţire ca un şiret. Şi zice ce zice şi pe urmǎ tace. Şi iar mai zice şi iar tace. Şi pe urmǎ se aude altu care-i rǎspunde ca şi cum ǎsta al doilea ar fi şefu lu primu. Ăsta vorbeşte rar. Chinezu turuie ca o gurǎ spartǎ. Ăstalalt se aude aşa, ca un lanţ de fântânǎ. Zdrang-zdrang, zdrang-zdrang-zdrang, zdrang, pleoşc.
- Zdrang-zdrang-zdrang, pleoşc?!
- Îhi!
O vreme se fǎcu linişte. Doar lanurile vǎlurind uşor se auzeau foşnind.
- E groasǎ bǎ, tu chiar auzi extraterestri – fu decizia definitivǎ a lui Preducea dupǎ mai multe momente de analizǎ profundǎ. Ce-ar putea sǎ fie altceva?! Zdrang-zdrang-zdrang, pleoşc. Doar extratereştri – continuǎ el dupǎ alte câteva clipe de gândire. Io eram convins cǎ nu suntem singuri în Univers, cǎ cum dracu sǎ fim chiar aşa singuri singurei, dar sǎ fie aşa aproape nu mi-aş fi imaginat. Or veni sǎ ne ocupe?! Or trǎi printre noi?! Dacǎ vorbesc aşa mult înseamnǎ cǎ trǎiesc printre noi, aici pe Pǎmânt. Io zic cǎ cel mai bine ar fi sǎ ne punem palma-n cur şi sǎ uitǎm de ei. Pǎi ce, am eu moacǎ de Brus Uilis sǎ salvez planeta de la Apocalipsǎ?! S-o salveze alţii! S-o salveze Mǎtasǎ cǎ el are moacǎ. Are şi muşchi.
Abordarea lui Preducea i se pǎru potrivitǎ lui Chirpici. Eroii sunt nişte tâmpiţi. Îşi salveazǎ gagica, oraşul, ţara, planeta şi pe urmǎ mor. Toţi mor, cǎ d-aia-s eroi! Rǎmân doar în cǎrţi, da parcǎ-i mai încǎlzeşte cu ceva, cǎ tot frig le este?! El nu voia sǎ salveze nimic, nu se simţea în putere sǎ fie salvatorul. El voia sǎ trǎiascǎ liniştit şi modest. Dar nu i-ar fi displǎcut câtuşi de puţin sǎ stea acolo, în lanul de grâu, la taifas cu vreun extraterestru mic şi verde. Aşa, ca-ntre bǎrbaţi.
Deşi era prietenul lui cel mai bun Preducea avea adeseori comportamente de neînţeles.
- Ce faci bǎ Chirpici? Mai prinzi extratereştri bǎ?! – îl luaserǎ bǎieţii în tǎrbacǎ.
Doar de la el puteau sǎ ştie, de unde altundeva. Nu le-a rǎspuns, ce era sǎ le rǎspundǎ?! Cǎ erau nişte proşti?! Niste proşti care nu vǎd dincolo de vârfurile ascuţite şi lungi ale cuţitelor lor de care erau atât de mândri?!
- Pune bǎ capcane de şoareci, poate prinzi vreunu şi ni-l arǎţi şi nouǎ – hǎhǎirǎ ei dându-şi coate.
Rǎutǎţile oamenilor nu-l mai deranjau demult. Ştia cǎ fiecare om are în el, în interior, o parte bunǎ şi una rea. Partea rea era împinsǎ în jos şi ţinutǎ acolo în strǎfunduri de suflet de nenumǎrate apǎsǎri. O apǎsa bunǎtatea, frumosul, mulţumirea, mama, tata, prietenii. Dacǎ nu mai avea cine s-o apese ieşea la suprafaţǎ ca o bǎşicǎ de porc plinǎ cu aer. Atunci se ridica, când nu mai era apǎsatǎ. Râsul acela grosolan nu-i ieşea însǎ din urechi oricât ţopǎia de pe-un câlcâi pe altul ca sǎ i se scuture din timpane. Se înfipsese ca un pietene de os într-un pǎr lung şi bogat. I-ar fi plǎcut sǎ le dea peste nas şi sǎ vinǎ într-o zi la treabǎ de mânǎ cu un omuleţ verde. “El e prietenul meu” ar fi spus şi apoi s-ar fi aşezat într-un scaun, ar fi pus picior peste picior, iar el ar fi fǎcut toatǎ treaba sub privirile mirate ale încuiaţilor. Fǎrǎ sǎ se mişte ar fi fǎcut treaba, doar i s-ar fi înroşit vârfurile degetelor, apoi ar fi mişcat un pic din arǎtǎtor aşa cum ai încerca sǎ râcâi murdǎria de pe un geam şi lucrurile ar fi început sǎ se mişte singure. Slǎninile ar fi dat fuga spre ligheanul cel verde, muşchiul spre coşurile galbene, antricoatele, pulpele, ceafa, mǎruntaiele, toate ar fi alergat singure cǎtre locurile lor. Iar pieliţele, pieliţele ar fi sǎrit una câte una spre oala cea roşie smǎlţuitǎ ca broaştele în lac. Ei ar fi cǎzut în genunchi şi i-ar fi cerut iertare c-au râs şi s-au purtat ca nişte proşti. Şi el i-ar fi iertat mulţumit.
- Gata! Am cǎutat şi-am gǎsit.
- Ce?
- Sârme-n gurǎ.
- Unde ai cǎutat?
- Pe net.
- Şi ce-ai gǎsit?
- Ooo… Existǎ o mulţime de informaţii despre subiectul ǎsta. E unu, un american… e mai tare ca tine. Are sârme peste tot prin el. A cǎzut cu motocicleta de pe un munte şi l-au strâns ǎia bucatǎ cu bucatǎ ca sǎ-l punǎ la loc. Şi el aude extratereştri! De tine zice ca eşti super. Cǎ prinzi şi bulgarii şi turcii. El prinde doar posturi americane. Zice cǎ ştie sǎ traducǎ ce spun, cǎ toatǎ ziua nu aude în creier decât pǎlǎvrǎgeala lor, l-au înnebunit. Nu ştie sǎ traducǎ tot, doar strictul necesar. Me Tarzan, you Jane. Acu sincer sǎ fiu nu-l crede prea multǎ lume pe american. Cicǎ atunci când a cǎzut cu motocicleta nu i-au zburat doar membrele, i-ar fi zburat şi capul de pe umeri. Da facem lucrarea, sǎ ştii. Vorbesc cu vǎr-miu care le are cu electronicele şi o facem. Pe-onoarea mea c-o facem!
Chirpici nu mai avea rǎbdare. Dialogul cu chinezul având glas de vioarǎ mersese ca pe roate. Poate cu excepţia sincopei de la începutul discuţiei când omuleţul cel verde rǎmǎsese blocat când se auzise strigat, în rest totul fusese perfect. “Salut extraterestrule!” strigase Chirpici în pâlnie iar maşina fǎcutǎ de vǎru lu Preducea dupǎ instrucţiunile americanului chiţǎise scurt şi ascuţit. “Vi-no-li-no-dooo”. “Salut pǎmânteanule!” replicase extraterestrul dupǎ momentul de consternare. “Vreau sǎ mǎ întâlnesc cu tine sǎ stǎm de vorbǎ” îi ceruse Chirpici pe loc fǎrǎ alte fineţuri şi înflorituri, apoi adǎugase speriat cu glas tremurat “Eu om bun”. “Întâlnire acceptatǎ” venise rǎspunsul rapid al extraterestrului urmat de latitudinea şi longitudinea punctului de întâlnire.
Chirpici aştepta înfrigurat şi la propriu şi la figurat, învelit în propriile gânduri, cu ochii aţintiţi cǎtre cer. Era trei fǎrǎ zece şi noaptea se înşuruba în juru-i într-un val de rǎcoare desprins parcǎ de pe spicele zvelte de grâu dimprejur. Cerul era senin şi ici colo câte o stea clipea enigmatic. Chirpici o cerceta cu atenţie apoi îşi muta ochii la alta. Nu descoperise încǎ niciuna care sǎ se facǎ mare, din ce în ce mai mare, pânǎ ar fi devenit o navǎ spaţialǎ plinǎ cu omuleţi verzi, cam de înǎlţimea unui adolescent, cu ochii şi capul mari, alunecând prin aer ca o lebǎdǎ pe lac. Nu se fǎcuse încǎ ora trei când auzi de undeva de jos, dintre glodurile de pǎmânt un scârţâit. Privi în jos dar nu descoperi nimic. “Psst, psst, pǎmânteanule” Privi iar. Tot nimic. “Hei, aici jos. Apleacǎ-te un pic sǎ mǎ vezi” auzi iar şi de data aceasta descoperi o bilǎ nu mai mare decât o nucâ sclipind ca un licurici. Iar lângǎ bilǎ o târâtoare ca o omidǎ fǎrǎ pǎr şezând pe propria-i coadǎ. Era verde praz, cu burta galbenǎ şi cu douǎ voaluri paralele, roşii cu punctuleţe albe unduindu-se ca douǎ aripi de fluture. “Sunt eu extraterestrul!” auzi din nou în cǎşti şi volanele unduitoare începurǎ sǎ se clatine ca şi cum ar fi fost douǎ mâini care i-ar fi indicat sǎ se aplece. Chirpici cǎscǎ ochii cât cepele. Arǎtarea de la picoarele sale nu semǎna deloc, dar delocdeloc cu ceea ce se aşteptase sǎ întâlneascǎ. Extraterestrul lui era mic, mic de tot, galbenverzui şi arǎta ca o omidǎ sau ca un vierme, neavând nimic humanoid. Nu tu piele umedǎ şi zbârcitǎ, nu tu braţe subţirele, nu tu ţeastǎ rotundǎ şi ochi bulbucaţi, nimic. Doar capul mare şi strǎlucitor ca un glob de veiozǎ aducea puţin cu o cascǎ de cosmonaut. Chirpici se trânti pe burtǎ, rǎsuci capul spre pǎmânt şi întinse urechea spre extraterestru ascultându-l atent. Câteva zeci de secunde rǎmase nemişcat. Nici nu respira, doar gângurea din când în când “îhi”, ”îhi”. Apoi brusc izbucni în hohote.
- Pe bune?! – icni Chirpici dupǎ un nou val de râsete. Hai nu vorbi! – insistǎ el şi omida încuviinţǎ de douǎ ori din capul strǎlucitor ca un glob de veiozǎ.

- Bǎ, care ştie ceva de Chirpici? E a treia zi de când n-a mai dat pe la muncǎ. Şi ǎsta nu întârzie niciodatǎ. Precis s-a întâmplat ceva cu el! Da sǎ-i spuneti cǎ dacǎ nu vine pânǎ la patru îşi ia catrafusele şi se carǎ – tunǎ Mǎtasǎ arǎtând din ochi spre scaunul împricinatului.
Apoi cu totul neaşteptat încremeni cu cuţitul deasupra capului. Mişcǎ încetişor, se aproprie tiptil de scaun, ridicǎ toporişca de zdrobit oasele şi izbi cu putere.
- Ptiu, lua-l-ar dracu, un vierme.
- Un vierme?! Aici în mǎcelǎrie?! – se oripilarǎ toţi într-un cor.
- Sǎ fiu al dracu cu mama care m-a fǎcut. Stǎtea acolo pe scaun în coadǎ şi se uita rânjind la mine. Aşa cum mǎ vezi şi cum te vǎd – se jelui Mǎtasǎ cercetând lama toporiştii pentru a vedea dacǎ intrusul se fǎcuse pastǎ pe luciul metalic.
- Şi l-ai izbit? – întrebǎ unul mai curajos.
- Aşa cred – bombǎni Mǎtasǎ dând din umeri neputincios cǎci pe lama de fier nu se zǎrea nicio urmǎ.
De pe marginea ligheanului cu slǎninǎ însǎ douǎ lighioane cu înfǎţişare asemǎnǎtoare îl priveau atent şi chicoteau în bǎrbie.

(sfârşit)

10 comentarii:

Casa spunea...

Fromoasa metafora !

mosu spunea...

multumesc!

La Fee spunea...

Ooo, ce frumos! Chirpici!
Azi l-am văzut pe prințul Charles făcând chirpici!

mosu spunea...

e clar, trebuie sa ne intoarcem la Chirpici, la pamant, la viermele de-l scurma daca nu vrem sa ne impotmolim intr-o lume de plastic... :)

La Fee spunea...

Da, exact la asta m-am gândit toată săptămâna! Am avut o țăcăneală!
http://www.indiegogo.com/projects/preserving-transylvania-s-heritage-help-build-a-traditional-kiln

mosu spunea...

da, am vazut insemnarea pe blogul tau; e o intiativa mai mult decat laudabila
in primavara am fost si eu sa vad casa verde de langa sasca montana
http://www.casa-verde.ro/

La Fee spunea...

Ce frumuseți! Mie mi-e dor de care cu arhitectură pur românească!
Mulțumesc pentru link!

La Fee spunea...

*case

9 spunea...

Si eu care credeam ca extraterestrii sunt fiorosi. :)
Lumea asta de plastic deja face parte din viata noastra. Nu prea mai e cale de intoarcere...

mosu spunea...

ei, acum poate nici nu sunt extraterestri, poate sunt niste fiinte cat se poate de terestre doar ca mai inteligente decat noi...
traiesc linistit si modest si fac haz de nebunia noastra... :))