Întâlnire cu Luna

(continuarea povestii de aici)

Deşi dorinţa de a o revedea pe bunica era uriaşă, mai mare chiar decât roata cea mare din parcul de distracţii, timpul petrecut în compania piticilor îi făcea mare plăcere. Erau atât de simpatici cum moşmondeau ei la treburile cereşti şi cum se cufundau plini de importanţă în udatul ierbii inexistente a cerului sau în coacerea norilor, încât o făceau de fiecare dată să zâmbească din tot sufletul şi să uite de orice grijă. Dar nici rezultalele muncii lor nu erau de neglijat căci fetiţa învăţase atât de multe despre cer şi realităţile sale, lucruri pe care nici măcar nu le bănuia, cât nu învăţase în cei aproape şapte ani de acasă.
- Crezi că o să găsim drumul către bunica înainte să apară zorile? – întrebă fetiţa cu tremur în glas.
- O, desigur, dacă ai să grăbeşti un pic pasul îl vom găsi cu siguranţă înainte să apară zorile – mormăi Piticul-grădinar-al-cerului recăpătându-şi figura îmbufnată şi uşor morocănoasă cu care fetiţa se obişnuise deja.
Aşa că îl urmă fără să crâcnească având grijă să-i facă şi pisoiului Jill un semn din priviri cum că să facă bine să-şi bage minţile în cap şi să-l urmeze cuminte pe pitic fără să facă pe nebunul.
Şi merseră ei ce mersera. Fetiţa începu să-şi simtă picioarele tare obosite. Iar de uşiţa aceea care ar fi trebuit să dea înapoi spre casa bunicii nici vorbă. Nici vorbă de casa bunicii, nici vorbă de cămăruţa ei care mirosea a gutui şi nuci verzi şi nici de patul mare din lemn de brad cu saltea moale din pene de gâscă.
Deodată într-un colţ îndepărtat de noapte, aşa un pic în stânga şi înainte, cerul începu să se lumineze uşor, aşa cam cât un clipit de lumânare. Cu cât se apropiau mai mult cu atât lumina devenea tot mai vioaie. Şi mai galbenă. Apoi dintr-o dată din genuni se întrupă ca o sirenă din mare, Luna.
Fetiţa zâmbi. O întâlnire cu Luna era mai mult decât îşi putea dori orice călător al cerului. Îşi frecă mâinile fericită. Cu cât se apropiau însă cu atât semnele apropierii nu mai păreau atât de prietenoase. Un uruit continuu ca şi cum o trupă ostăşească ar fi mărşăluit spre dânşii se auzea din ce în ce mai clar iar cerul se clătina sub tălpile lor ca şi cum maşini grele de luptă ar fi înaintat apăsător peste întinderea de albastru.
Când însă se apropiară îndeajuns ca să înţeleagă ce se întâmplă fetiţă scăpă un “ohhhh…” prelung şi izbucni în râs. Nu şi-ar fi imaginat niciodată una ca asta.
- Asta-i Luna?! întrebă ea în egală măsură mirată şi amuzată.
- De bună seamă că asta nu-i luna, asta este o roată de caşcaval – răspunse piticul-grădinar-al-cerului strâmbând din nas şi fără să întoarcă privirea ca şi cum întrebarea prostească a fetiţei nu merita nici măcar aţentie nicidecum un răspuns.
- Asta văd şi eu. Dar roata asta de caşcaval este ceea ce se vede de pe Pământ ca o Lună?!
- Pesemne că se vede de pe Pământ la cât de mare este! – răspunse Piticul-grădinar-al-cerului plin de el după ce se opri pentru a se scărpina după ceafă.
Fetiţa privi năucită. Luna, sau ceea ce ea credea, ca de altfel toată lumea, că este Luna, nu era altceva decât o roată mare, mare, mai mare decât casa bunicii, de caşcaval… Iar roata de caşcaval era rostogolită la vale pe cer de trei pitici cu mânecile suflecate cu obrajii roşiiroşii şi cu bărbile albe prinse la ceafă cu câte un cârlig de rufe de teamă să ne se împiedice în ele atunci când se aplecau să împingă mai vânjos la roată.
Piticul-grădinar-al-cerului se opri în dreptul lor şi facu politicos prezentările.
- Ei sunt piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval. Piticul-învârtitor-numărul-unu, Piticul-învârtitor-numărul-doi şi Piticul-învârtitor-numărul-trei arătă Piticul-grădinar-al-cerului spre cei trei. Iar ea este Prinţesa-de-porţelan şi caută drumul spre casa bunicii - explică mai departe Piticul-grădinar-al-cerului.
Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval înclinară capul la unison şi răspunseră într-un glas:
- Încântat!
Mica prinţesă îi fixă cu luare aminte şi încercă să găsească un element care să-i deosebească pe cei trei pentru a şti care e primul, care e al doilea şi care e al treilea. În zadar se căzni şi-şi plimbă ochii de la unul la altul scărmănându-i cu privirea din tălpi şi până în creştet căci cei trei Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval erau absolut identici. Aceleaşi bărbi albe şi lungi desfăcute în două fuioare şi prinse cu cârlig după ceafă, aceiaşi pantaloni bufanţi maro legaţi sub genunchi cu panglică roşie, aceleaşi cămăşi albe acoperite de veste galben-pai şi aceleaşi fesuri roşii ca focul acoperindu-le fruntea pe care se zbenguiau câteva zbenghiuri de păr cârlionţat.
- Încotro duceţi roata asta de caşcaval domnilor Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval? Şi dincotro veniţi?
- Venim dinspre apus şi mergem către răsărit – explică mucalit cel care părea să fie Piticul-învârtitor-numărul-trei.
Fetiţa rămase pe gânduri. Pentru ea răsăritul şi apusul nu erau nişte puncte gata a fi îmboldite pe bolta cerească ci un fel de balauri înfricoşători care fugăreau oamenii dinspre noapte înspre zi şi dinspre zi înspre noapte scuipând flăcări pe cele şapte guri şi scoţând urlete ameninţătoare îndărătul lor. Că aşa-i zicea mereu bunica când stăteau la poveşti până târziu în viul nopţii uitând câte ceasuri s-au scurs şi câte mai sunt rămase până la cântatul cocoşului. “Hai, gata, la culcare, ca acuşacuş ne prinde răsăritul şi-i vai şi amar de nasul tău cel mic şi obraznic”. Sau cand dădea ziua grăunţe la păsările din ograda şi o uita Dumnezeu cu privirea rătăcită printre aripele colorate ale cocoşilor înfoiaţi degrab îndemnându-se la luptă pentru găinile cele albe şi molcome, când bunica venea valvârtej şi-i zicea îngrijorată “gata cu hrănitul păsărilor, că acuşica ne prinde apusul cu lucrurile neterminate şi-i vai de mama noastră de n-am gătat trebuşoara pe ziua de azi?!”.
Aşa că ideea de a muta roata de caşcaval de la apus la răsărit i se părea nu numai teribil de nelaloc dar şi pestepoate de nepriceput.
Şi ca să nu se facă de râs faţă de Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval se aplecă spre urechea Piticului-grădinar-al-cerului şi-l întrebă în şoaptă.
- Dar de ce trebuie dusă roata de caşcaval de la apus la răsărit?
Piticului-grădinar-al-cerului o privi pe fetiţă ca şi cum tocmai ar fi picat din cer şi luând-o uşurel pe după umăr încercă să-i explice pe înţelesul ei.
- Vezi tu, roţile de caşcaval, cu care se hrăneşte toată piticimea cerească cresc la apus. Acolo le place lor să crească pentru că e mai răcoare şi e mai multă umbră. Iar sala de mese a piticimii cereşti este la răsărit, căci atunci ai nevoie de hrană mai multă şi mai bună, dimineaţa.
- Stai, stai! Cum adică cresc?! Păi ce caşcavalul e plantă? - îl opri fetiţa din povestit intrigată. Caşcavalul se face la căscăvălie şi se vinde în magazinul de lactate – îi explică ea piticului cum stă treabă cu caşcavalul. Caşcalul nu e pepene să crească pe camp – mai punctă ea cu ochii mari şi cu mâinile încleştate.
Piticul-grădinar-al-cerului se opri din mers şi începu să râdă cu hohote. Era tare amuzantă micuţa. Întâlnirea cu tânăra prinţesă îl făcu să înţeleagă că oamenii priveau cu ochi tare nepotriviţi cerul. Nimic din ceea ce credeau ei despre lumea fascinantă a înălţimilor nu era nici măcar apropiat de realitate.
- Bineînţeles că caşcavalul e o plantă, altfel cum ar putea creşte pe câmp! – replică el îngăduitor.
- Şi din ce răsare caşcavalul… sau Luna…sau caşcavalul…? – întrebă fetiţa amintindu-şi de cepele micuţe cât unghia pe care le planta în grădină împreună cu bunica primăvara pentru ca în toamnă să iasă cepe mari şi galbui, învelite în rochii nenumărate numai bune de învârtit la bal.
- Din sămânţă de caşcaval bineînţeles – răspunse piticul prompt ca şi cum asta ar fi fost de la sine înţeles.
Şi fără să mai aştepte o altă întrebare a fetiţei scoase din buzunarul fixat pe turul pantalonilor un briceag micuţ cu teci de mărgean şi scormoni cu el prin caşcaval până dădu de o gaură mică şi perfect rotundă. O dezghiocă cu briceagul şi cu două degete o apucă şi o puse cu grijă într-o pungă transparentă de plastic ca pe un caras auriu gata de transferat în acvariu. Apoi fericit se întoarse spre fetiţă arătându-i punga.
- Uite, din sămânţa asta.
Fetiţa făcu ochii cât cepele, le strecură cu grijă prin baierele pungii, le răsuci, le rostogoli, le învârti, le izbi de toţi pereţii şi în cele din urmă cedă, neînţelegând ce ar fi trebuit să vadă. Toată povestea cu caşcavalul era grozav de nuştiucum ca să mai priceapă ceva, aşa că schimbă subiectul.
- O mai fi mult până la casa bunicii? – întreba ea cu glas plângător.
Piticul-grădinar-al-cerului nu-i răspunse. Îşi luă în schimb la revedere de la Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval înclinându-se ceremonios, gest căruia cei trei îi răspunseră pe măsură înclinându-se la rândul lor sincron atât de mult încât zbeghiurile cârlionţate de pe frunte le atinseră vârful condurilor cu mărgeluşe de sidef, maimai să se încurce într-ânsele şi să-i facă ghem.
- Ar fi cazul să-i lăsăm să-şi vadă de treabă că mai e ceva drum până la răsărit – spuse el mulţumit.
Nu apucară să facă foarte mulţi paşi când aruncându-şi privirea peste umăr fetiţa constată că Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval nu apucaseră să împingă roata de caşcaval prea departe şi se şi opriseră. Işi scoseseră bricegele şi jumulind din roată prinseră a se ospăta pe cinste.
- Eiiii…. dar ce fac Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval acolo?
- Mănâncă caşcaval!
- De ce?
- De foame! – veni răspunsul Piticul-grădinar-al-cerului la care feţita nu s-ar fi aşteptat nici în ruptul capului.
Fetiţa se scărpină sub bărbie. Apoi privi din nou înspre Lună. În mod cu totul surprinzător o bucăţică de Lună deja dispăruse. Îi privi încruntată pe cei trei Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval ce întinşi pe spate îşi mângâiau grijuliu burdihanele pline. Iar lângă ei, tolănit pe spate şi torcând moale… pisicul Jill. Toţi patru arătau tare sătui şi mulţumiţi.
- Eiii…. dar Piticii-care-învârt-roata-de-caşcaval au mâncat o bucată de Lună. Nu puteţi face nimic să nu se mai întâmple aşa ceva? Pănâ la răsărit o s-o mănânce pe toată - spuse fetiţa mânioasă ţuguindu-şi buzele şi făcându-i semne disperate pisoiului Jill să se întoarcă înapoi.
- Dar asta o să şi facă.
- Cum adică “asta o să şi facă”?!
- Adică o să se oprească din când în când, o să-şi scoată bricegele, o să taie câte o felie de caşcaval, apoi alta şi apoi alta… Iar roata de caşcaval o să se facă tot mai mică şi mai mică până când o să rămână doar o coajă subţire.
- Şi atunci ce veţi face?
- Atunci o să-i trimitem înapoi să ia alta.
- Altă ce?
- Altă roată de caşcaval. Una nouă şi întreagă.
- Păi dacă nu o să staţi de vorbă serios cu ei, au să o mănânce şi pe aceea.
- Da, chiar asta o să se întâmple – zâmbi Piticul-grădinar-al-cerului încântat că fetiţa a început să înveţe mersul lucrurilor cereşti. O mănâncă şi pe aceea şi apoi se întorc să ia alta şi apoi o mănâncă şi pe aceea. Şi apoi se întorc să ia alta…
- Şi până la urmă piticii care aşteptă la masă cu ce se hrănesc?
Piticul-grădinar-al-cerului zâmbi cu gura pănâ la urechi.
- Cu poveştile lor. Să vezi ce o să le placă asta cu noi doi, au sa fie teribil de încântaţi - rosti Piticul-grădinar-al-cerului lipăindu-şi buzele. O să fie cea mai gustoasă poveste, căci de mult n-au mai avut delicatese - mai adăugă el şi începu să se mângâie pe burtă de poftă.
- Eiiii… dar cred că este cazul să ne grabim - mai spuse Piticul-grădinar-al-cerului arătând cu bărbia înainte. Mai e puţin şi ne prind zorile.
- Să fie sănătoase – murmură fetiţa ştiind că odată cu ivirea zorilor drumul către casa bunicii putea fi mai lesne găsit.
Dar gândul îi fu brusc curmat de un ţipăt scurt şi ascuţit ca al unei păsări sfâşiind cerul undeva în departare. Îşi încordă auzul. Nu era doar unul, erau mai multe… Ţipete ascuţite suprapunându-se unele peste altele şi închegând un zbucium năvalnic apropiindu-se grăbit.


Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine mai poate sti, fragmentul se poate lungi!!!)