Iepurele Popescu

Se făcea că eram într-o pădure mare mare cu copaci deşi. Cam desfrunziţi ei şi cam slăbănogi dar deşi, de nu se putea vedea la trei metri mai în faţă. Şi un frig neneee, frig d-ăla urât de ţi înşurubează prin butoniere, ţi se strecoară pe sub cămaşă şi-ţi intră în oase unde începe să zdupăie ca la horă, o bătută măruntă şi apăsată. Vânt de martie lunecând şerpuit printre ei, din cel ce-l aştepţi cu braţele deschise să te-nvăluie în mângâieri moi şi catifelate şi când colo el jap-jap îţi arde două palme în loc de mângâieri, ca să-ţi ţină loc de încălzire.
Şi mergeam eu aşa prin pădure cu jacheta înfăşurată bine pe lângă trup şi gulerul ridicat şi ţinut strâns pe lângă gât. Şi mergeam cum ziceam, cufundat în gânduri şi cu ochii răsfiraţi după ceva muşchi pe copaci care să-mi arate nordul, că atâta mi-a mai rămas de la geografia aia pe care am învăţat-o prin generală. Da nici muşchiul nu se ivea, că de unde muşchi în pădurea aia uscată şi lipsită orice viaţă. Şi mergeam eu aşa încercând să dau de urma unei cărărui care să mă scoată la drum drept sau măcar la luminiş cu ochi de apă limpede unde se adapă ciutele noaptea cu pulbere de stele. Şi mergeam eu aşa… acu ştiu că mă repet, da asta făceam, pe bune, mergeam eu aşa în neştire ca un somnambul, că la un moment dat m-am şi găsit să mă opresc în mijlocul drumului şi să izbucnesc într-un râs năprasnic ca un chiriaş de la Socola, că mi-a trăsnit brusc prin cap că dacă se termină pădurea şi nu e nimic la capătul ei decât o margine dreaptă şi subţire ca lama de cuţit şi un hău d-ăla mare cum vezi prin filme când el şi ea fug de ăi de-i aleargă cu suliţi şi puşcoace şi ajung la marginea lumii şi nu ştiu ce să facă, să sară sau nu, că ei îi e frică şi n-ar sări, îi cam e şi lui, da el o sărută apăsat până la urmă şi-i face vânt şi pe urmă sare şi el, şi pe urmă bagă ăştia reclamă la detergenţi să te ţină cu sufletul la gură dacă au scăpat şi continuă pe lumea asta sau au ajuns pe ailaltă şi continuă acolo.
Deci mergeam eu aşa, că acuma trebuie să recunosc că mă cam rătăcisem şi nu prea aveam habar încotro merg şi de ce. Ba n-aveam habar chiar deloc! Era o senzaţie ciudată, aveam impresia că recunosc locurile, da nu ştiu aveau ceva straniu şi de nerecunoscut, ca şi cum m-aş fi întors în timp în spaţii cunoscute dar în dimensiuni temporale cu totul şi cu totul neînţelese, sau mai rău, ca şi cum aş fi trăit într-un vis încropit din bucăţi de realitate cârpite cu speranţe şi iluzii. Acu nu ştiu, nu mă speria nici sălbăticia locurilor şi nici lipsurile că în afară de faptul că-mi era frig, un frig de (bip-bip), altceva nu mă nemulţumea, da mă nedumerea lipsa asta a vieţii, nici tu păsări, nici tu blană de vulpe, nici măcar muguri crăpând pe lemnele alea netedenetede. Acuuu… păsări erau, da sus, sus de tot şi de fapt nici nu pot să spun cu mâna pe inimă dacă erau păsări sau mişca cineva nişte rotocoale mici şi negre din spatele scenei.
Şi mergeam eu aşa ca un bezmetic, fără să mă grăbesc dar cu pas susţinut şi deodata îmi apare în faţă un iepure. Alb, albalb de ziceai că-i făcut din zăpadă. Nu ştiu de ce o fi apărut tocmai un iepure alb, dar cred că are de-a face cu apropierea paştelui şi trebuie să fi fost alb ca să protesteze împotriva coloranţilor ăstora de orice fel nu numai de ouă. Eu încremenesc, vă daţi seama, mersesem de atâtea zile şi nu văzusem ciob de suflet mişcător şi deodată să-mi apară în cale un iepure albalb asta mai rar minune. Noroc că avea ochii deschişi şi mişca întruna din nas dezvelindu-şi lopătarii ăia mari din faţă cu care ronţăie morcovii că altfel nici n-aş fi ştiut dacă e viu sau e doar o impresie. Eu mă uit fix la el, el se uită fix la mine. Apoi zdup-zdup bate cu lăboiul ala mare din spate (asta trebuie să fie din desene) în pământ. Eu tresar speriat. El iar zdup-zdup cu lăboiul ăla mare. Mă apropii încet. Am senzaţia că iepurele vrea să-mi transmită un mesaj pe care încerc să-l descifrez. Mă apropii până lângă el şi încep să-l studiez mai atent. Şi tocmai când eram mai adâncit în studiu îl aud pe iepure că zice către mine:
- Eu sunt iepurele Popescu şi pot să-ţi îndeplinesc oricare trei dorinţi. Bagă!
- Ptiu drace că tare m-ai speriat – îi răspund scuipându-mi în sân şi simt cum mă pufneşte râsul privindu-l aşa deeee… iepure şi având un nume d-ăsta atât deeee… uman.
- Da cum se face că un iepure atât de frumos şi de ireal are un nume atât de uman? – întreb eu încercând să dezgheţ atmosfera.
- Asta e prima dorinţă? – îmi răspunde iepurele sobru şi degrabă, fără să fie câtuşi de puţin impresionat de cuvintele mele tulburate.
Mă reculeg şi realiniez şi revin pe aliniamentul de plecare.
- Nu, nuuuu…
Iepurele pare să ia foarte în serios treaba, poate ar trebui s-o iau şi eu. Nu am la ce să mă gândesc prea mult.
- Pai mă gândeam…. Păi domnule Iepur Popescu…. eu merg de mult timp prin pădurea asta şi copaci sunt o mulţime, da nu arată deloc a pădure. Copacii sunt lipsiţi de sevă, parcă sunt încremeniţi în primăvara timpurie, nu tu frunze, nu tu muguri, nu tu ciripit de păsărele. Verde nu-i deloc, totul e cenuşiu, trist şi tern. Nici măcar un petecuţ de albastru nu se vede de crăcile astea rămuroase ca degetele uscate ale vrăjitoarelor. Chiar nu mai înţeleg ce fel de pădure e asta. Nu poţi face dumneata ceva ca să înverzească totul, să apară viaţa, să explodeze copacii….
Iepurele Popescu mă priveşte exact ca un funcţionar din spatele ghişeului, sictirit, plictisit, aşteptand parcă să treacă cele opt ore de muncă ca să se poată duce acasă la iepuroaică, să-şi umple un castron cu morcovi, să dea drumu la teveu şi să se lase pradă vrăjii sale.
- Notat – îmi răspunde el monosilabic scoţând un carneţel alb din buzunarul de la piept şi un creion mecanic de după urechile mari. Se face!
Dintr-o dată mă înviorez. Lucrurile merg mai uşor decât am crezut. Poate că totusi există un Dumnezeu acolo sus şi m-a văzut. Mic, mic, da uite că m-a văzut şi-mi face semn cu mâna prin hublou. Îi fac şi eu zâmbind cu gura până la urechi.
- Şiiii…. aş mai vrea să fie plină pădurea de vietăţi, de păsări care să-şi facă cuiburi în frunzişul des, de triluri ameţitoare, de zumzete de gâze, de gândăcei care aleargă veseli spre ziua de mâine, de animale sălbatece care răscolesc verdele în căutare de hrană…
- Notat, se face! – răspunde iepurele iar. Mai ai o dorinţă. Enunţ-o şi p-asta şi am plecat d-aici.
Iepurele ăsta e enervant de-a dreptul. Eu credeam că vietăţile astea de-ţi împlinesc trei dorinţi, sunt vietăţi cumsecade, cu o atitudine orientată spre satisfacţia clientului şi nu aşa un conţopist cu blană, fie ea şi albă ca neaua, care abia aşteaptă să-şi termine treaba ca s-o şteargă la vre-un bar cu dansatoare din buric ca să-şi facă de cap şi să se-mbete. Dacă era un peştişor de aur cred că altfel ar fi stat lucrurile. Dar în fine, calul de dar nu se caută la dinţi aşa că mă pregătesc să-mi exprim a treia dorinţă. Apoi brusc îmi amintesc chestia aia cu marginea netedă şi ascutiţă a lumii şi simt cum o lamă de cuţit îmi mângâie jugulara.
- Ştii ce?! Asta a treia nu mai poate aştepta un pic? Iepurele strâmbă din nas a “ia uite şi la ăsta” dar cum în fişa postului spune că e obligat să accepte o amânare a celei de-a treia dorinţi se resemnează.
- Când te-ai hotărât mă strigi, o să fiu pe aproape – îmi mai spune el cu gându la berea aburind pe pahar şi la… Şi atât deocamdată, căci nu vreau să aprofundez problema destrăbălării iepurilor cu blana fie ea şi albă, căci au făcut-o alţii care au tot vorbit nu de puţine ori despre “randamentul” iepuroaicelor.
Apoi zdup-zdup bate iar cu lăboiul ăla mare în pământ şi se face nevăzut!

Mă uit în jur, nimic. În faţă nimic, în spate nimic. Mă uit în sus, nimic. Dumnezeu nu se mai uită spre mine. Te pomeneşti că scorţosu de iepure m-a păcălit. Tot aştept să se întâmple ceva şi nimic. Nu pot să cred că m-am lăsat amăgit, nu e genul meu. Părea însă un iepure în care poţi avea încredere. În general ştiu să-i miros peee… pe oameni recunosc, dar şi pe iepurii care bat din picior. Sunt amărât dar e timpul să-mi iau picioarele la spinare. Cum apuc să păşesc însă… minune. Pădurea explodează. Copacii se îmbracă în haine de gală cu gulere albastre şi manşete transparente ca apa pârâului, florile umplu pământul de roşu de galben, de albastru, de violet, aerul se îmbibă de culoare şi-i fraged ca o acuarelă la ultima zvâcnire a pensulei, iar frunzele umplu fiece gol necuprins de tuşele grele. Heeeeiii… am ştiut eu. Iepurele a fost parolist. Prima dorinţă a fost îndeplinită întocmai, ba aş putea spune, chiar cu prisos. Apoi din pasul încremenit de-încântare un altul timid abia se-nfiripă cu teama că atingerea pământului ar putea produce o adevărată magie. Care e chiar aievea, căci pădurea se umple de gâze şi de păsări şi de vietăţi nenumărate înconjurând copacii în învăluiri fascinate, sau încărcându-le braţele precum notele muzicale portativul. Şi cerbi cu coarne impozante şi urşi şi raşi şi iepuri şi vulpi şi alte lighioane pe care nici măcar nu le recunosc viermuie ca-n turnul lui Babel. Simt cum inima îmi bate gatagata să-mi spargă pieptul. Ciudat însă… Pe măsură ce înaintez şi paşii îmi alunecă pe cărări nebătute, animalele se reped la frunzişul pădurii şi-l mistuie înfometate până la lemn, copacii se jupoaie de verde, florile dispar devorate, culoarea se diluează în gri până se stinge cu totul, animalele aleargă agitate ca nişte jucării cu cheiţă încercând să-şi găsească locul până dispar complet iar pădurea se  întoarce înapoi la ce a fost. Al dracului iepure, mi-a tras-o. Cele două dorinţe mi-au fost îndeplinite dar practic una se hrăneşte din cealaltă ca un şarpe care se înghite pe sine începând dinspre coadă. Mă simt dezarmat. Nu sunt nici dezamăgit, nici nervos, doar dezarmat. Caci stiu ca tot ce e gratis se duce la fel de uşor cum a venit. Asta e o regulă nescrisă dar absolut inbatabilă. Oftez, imi iau picioarele la spinare şiii….

Şi totuşi mă săcăie iepurele ăla sclifosit. Ar fi cazul să-i io fac şi eu.
- Hei iepure! Domnu Iepureeee……
Nu ştiu exact cum călătoresc iepurii albi care împlinesc dorinţele dar al meu apare destul de prompt. Nu pot să nu remarc pe mustăţi un lichid brumăriu care se scruge uşor către margini. Zâmbesc satisfăcut. Măcar atât dacă pădure nu.
- Auzi iepure, m-am hotărât. Cum mi-ai făcut-o cu verdeaţa şi cu gârneaţa, hai să-mi îndeplineşti şi a treia dorinţă.
- Desigur – îmi răspunde el profesional şi scoate iar carneţelul şi creionul.
- Nu mai vreu nicio pădure, aşa că fă bine şi du-mă la marginea ei, nu mă mai lăsa să mă învârt bezmetic ca un idiot.
- Nimic mai simplu. Atât?!
- Păi cam atât, că ajunserăm la trei.
Şi fără nicio atenţionare iepurele nici una nici două îmi izbeşte un bobârnac peste nas.
- Auuuuuu – ţip cât mă ţin bojogii strângând din ochi până la lacrimi. Culmea tupeului la aminalul asta. Deschid ochii să-l iau la rost şi…. neam iepure. Neam iepure, neam cărăruie, neam pădure… Şi vântul care încă mai izbeşte în fereastră.