sâmbătă, 30 aprilie 2011

Învierea (I)

- Ahh, îţi mulţumesc tare mult că ai venit profesore! Mai ales într-o zi ca aceasta. Ştiu că ar fi fost mult mai plăcut să petreci Paştele în familie – zâmbi larg bărbatul înalt şi uscaţiv aplecat asupra cercevelei ferestrei, grăbindu-se să-l întâmpine pe prietenul său care tocmai intra pe uşă. Îi strânse mâna energic cu vădită mulţumire.
- N-aş fi îndrăznit să te deranjez dacă nu m-aş fi… nu m-aş fi împotmolit să spunem, în cazul ăsta, care sunt convins că are să-ţi trezească interesul – adăugă el apucându-i strâns braţul şi trăgându-l către mijlocul camerei.
Bărbatul rotofei, cu capul rotund acoperit de fire de păr lungi şi răzleţe acoperindu-i chelia dintr-o parte în alta şi cu ochi mici ca de viezure, se cramponă însă în catul uşii şi scoţându-şi batista începu să-şi tamponeze fruntea acoperită de broboane de sudoare.
- Şi spui că e vorba despre o dispariţie misterioasă inspectore?
- O dispariţie dintre cele mai neobişnuite profesore. Doamna M este clienta acestei instituţii de doi ani şi jumătate. Cea mai mare parte a timpului şi-l petrece aici, în această încăpere. Şi desigur toate nopţile. Ieri seară a fost condusă după şedinţa de terapie înapoi în camera dumisale de către unul dintre infirmieri. După cum vezi uşile se încuie numai pe dinafară. Şi sunt destul de solide. Extrem de solide aş spune având în vedere starea de sănătate a locatarilor. După cum vezi şi unica fereastră are zăbrele solide. N-ar putea evada de aici decât muştele. Şi totuşi azi dimineaţă când infirmierul a deschis uşa doamna M nu mai era înăuntru.
Bărbatul rotofei cercetă atent uşa, aplecându-se cu migală asupra mecanismului de închidere, apoi fereastra, pipăind cu degetul fiecare îmbinare a vergelelor de metal cu lemnul şi în cele din urmă îşi plimbă palma dolofană ca o pernuţă pentru păstrat acele de croitorie peste pereţi şi încheie îngânând sec şi enigmatic.
- Mda…
Inspectorul zâmbi. Îl amuza aerul de profesionist al prietenului său care nu avea nici cea mai mică pregătire în domeniul criminalisticii. Nici măcar într-un domeniu înrudit. Era un simplu profesor de literatură, unul dintre cei mai buni din oraş, dar atât, un simplu profesor de literatură. Îl ajutase însă enorm în câteva cazuri extrem de complicate pentru că avea abilitatea de a privi lumea ca un artist, total lipsit de pragmatism. Unghuirile din care o privea îi permitea să vadă feţe ale lumii ce ar fi stat mereu ascunse unei persoane normale obişnuite să adulmece lumea de jur împrejur de la aceeaşi înălţime. De altfel nu o dată îi spusese în glumă “profesore, nu ştiu cum faci dumneata să convingi lumea să stea cu capul în jos, dar uite c-o faci, şi să fiu al naibii dacă nu-şi scutură în faţa dumitale toate buzunarele, şi cele mai dosnice, ba chiar şi ţeasta, dumitale lumea ţi se înfăţişează fără secrete”.
- Ei, ce spui profesore?! Ai vreo idee cum ar fi putut să dispară femeia dintr-un asemenea spaţiu?!
- Spaţiu, spaţiu… spaţiul e o chestiune relativă… - bombăni bărbatul. Cred că înainte de toate trebuie să definim sistemul de referinţă în care ne învârtim, conjunctura… Abia apoi putem vorbi şi despre ermetismul acesta îndoielnic al spaţiului. Îmi poţi spune te rog ce a făcut doamna M aseară?
- Din discuţiile cu personalul instituţiei rezultă căăă…
- E un spital instituţia aceasta?
- Nu chiar. Este o instituţie privată. Oficial da, este un spital, dar în realitate este mai mult decât atât. Este o casă de sănătate, să-i spunem ceva între un cămin şi un spital...
- Da, da, înţeleg… zi-i mai departe – bombăni din nou rotofeiul dându-şi drumul pe patul rudimentar care scânci amarnic şi rotind mâna în aer ca şi cum s-ar fi adresat elevilor săi cerându-le să intre mai degrabă în subiect şi să ocolească vorbăria goală.
- Din discuţiile cu personalul instituţiei rezultă că de la ora 19:30 la aproximativ 21:30 a avut loc o şedinţă de terapie în grup în sala mare de jos. După încheierea şedinţei infirmierii şi-au luat în primire bolnavii şi i-au condus în camerele lor.
- Deci ultimul om care a văzut-o pe doamna M este infirmierul care o condus-o în cameră. Şi asta în jur de 21:30… Iar apoi nimeni nu a mai văzut-o pe doamna M până dimineaţa când un alt infirmier…
- Acelaşi.
- OK, acelaşi infirmier a descuiat uşa iar doamna M nu a mai era înăuntru.
- Exact.
- Interesant!
Rotofeiul îşi mângâie bărbia, îşi roti maxilarul inferior ca şi cum şi-ar fi măcinat gândurile între măsele, apoi rămase cu ochii ficşi pironiţi în tavan.
Inspectorul continuă să-şi treacă în revistă însemnările căutând informaţii care ar fi putut fi utile prietenului său. Dar nimic mai mult nu i se mai păru relevant cu adevărat.
- Ai o fotografie a doamnei? Ohoo… frumoasă femeie! – ridică el din sprâncene după ce inspectroul îi întinse fotografia. Şi ce caută aici frumuseţea asta de femeie?
- Schizofrenie. Ăsta e verdictul medicilor. O depresie cauzată de o poveste de dragoste sfârşită dramatic. S-a căsătorit de tânără, de foarte tânără. Apoi, la nici douazeci şi doi de ani, a făcut o pasiune tulburătoare pentru un bărbat mult, mult mai în vârstă decât ea. Nimeni nu a înţeles această iubire, decât ei doi. Soţia bărbatului a acceptat acest menaj a trois, dar soţul înşelat… Soţul înşelat a făcut nenumărate încercări de a o recupera. A certat-o, a iubit-o, a lovit-o, a implorat-o, a împins-o în braţele celuilalt pentru ca apoi să i se arunce la picioare şi să-i cerşeacă măcar o atingere… După doi ani de neîmpăcată dorinţă s-a împuşcat. Ea a clacat.
- Poveste de dragoste sfârşită dramatic… - îngână el. La dracu dragul meu, oamenilor ăstora ar trebui să li se monteze un cip în creier care să-i zgâlţâie din când în când şi să-i aducă cu picioarele pe pământ. Mulţi oameni în ziua de azi se cred păsări şi-şi iau zborul fără să le pese că nu au aripi. Nici nu ştiu când ar trebui spitalizaţi, când li se aprind călcâiele sau când se sfârşeşte totul şi se prăbuşesc de acolo de sus pe caldarâm cu penele fărâmate… Sărmanii… Infirmierul?!
- Infirmierul e un tip anost, genul de măcelar. Muşchi mulţi, minte puţină după părerea mea. 35 de ani, fost chelner, fost şofer, fost bodygard, ceva probleme cu legea mai vechi. Bătăi, tulburarea liniştii publice, tentativă de viol... Toate închise acum, nicio condamnare. O să-l cunoşti.
- Şi doctorul?!
- 60 de ani, un tip normal la prima vedere. 35 de ani prin diverse spitale, dintre care vreo 10 în capitală. De cinci s-a retras aici. Pare priceput în ceea ce face. Are şi el o muscă pe dosar. Se pare că retragerea sa în plină glorie se datorează nu dorinţei de linişte ci reclamaţiei unei cliente care l-a acuzat că a sedus-o şi violat-o în mai multe rânduri abuzând de starea sa de sănătate. Nimic dovedit. De altfel femeia n-a depus nicio plângere oficială la poliţie şi nici la spital. Totul pare să fi fost muşamalizat.
- Hmmm… ciudată faună. Şi uite aşa privindu-i nu mai ştii cine-i bolnavul şi cine e cel sănătos. Căci până la urmă ce e normalitatea inspectore?! Încadrarea în turmă! Cum ieşi din limitele ei devii automat bolnav. Iar dacă turma mai şi sufera din cauza ieşirii tale capeţi în plus şi cămăşuţă cu mâneci largi care se leagă la spate. Iar nebunia, nebunia să fim serioşi nu este altceva decât adaptarea neputinţei la realitate. Nu nebunii sunt bolnavii inspectore, căci ei îşi asumă, îşi însuşesc nebunia lumii ce-i înconjoară şi se lasă topiţi în sistem, ci noi cei care o ducem pe picioare fără să înţelegem ce ni se petrece şi fără să luăm niciun fel de hapuri. Aaaa… încă ceva inspectore. De unde vin banii?!
- În cea mai mare parte de la aparţinători. Mai sunt şi donaţii, ceva bani prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale, ceva de la organizaţii internaţionale de profil, dar majoritatea vin de la aparţinători. Este interesant că primii bani au venit de la o societate financiară specializată in susţinerea instituţiilor care se ocupă cu tratarea bolnavilor de schizofrenie. Pe măsură ce lucrurile s-au pus pe picioare fondurile s-au redus succesiv iar acum sunt insignifiante în comparaţie cu valorile vehiculate. Ce este şi mai interesant este că nu se ştiu prea multe lucruri despre această societate şi mai ales despre modul lor de finanţare dar umblă zvonuri că totul ar fi o acoperire pentru o grupare care se ocupă în realitate cu traficul de organe. Persoane sănătoase sunt instituţionalizate forţat pentru ca apoi să dispară subit fără ca cineva să le caute urma sau să le plângă dispariţia.
- Hmmm… hmmm… - murmură rotofeiul şi inspectorul realiză că lucrurile stau cu adevărat rău. Un singur “hmmm” ar fi fost acceptabil şi de înţeles dar doi erau deja prea mult.
Bărbaţii dădură să iasă dar exact când să treacă pragul camerei profesorul se opri. O fâşie lungă de voal aşezată încolăcit la mică distanţă de uşă îi atrase atenţia. Bărbatul se aşeză cu greu pe vine şi o cercetă atent. Îşi ridică de pe nas ochelarii cu sticle rotunde şi răsfiră migălos marginile voalului. Apoi aruncând încă un ochi de jurîmprejur constată un alt element de vestimentaţie, un furou alb, aruncat aparent neglijent şi ostentativ peste dulapul din cameră.

(va urma)

10 comentarii:

Elza spunea...

:) ce frumoasa poveste. deja cred ca va fi cu final fericit

mosu spunea...

a sosit vrabiuta cea povestitoare! fusese la nunta la londra, d-aia nu se mai arata... ;)

Dan spunea...

La Londra e final prevazut, finalul fericit e aici! :))

puck spunea...

mişto! aştept dezlegarea misterului.

mosu spunea...

@dan
cand este vorba despre un el si o ea nimic nu e previzibil... :)

mosu spunea...

@puck
si io! nasol ca trebuie mai intai sa inventez miezul ala de mister si abia apoi sa-l desurubez usor usor pana se desira tot…; asa ca azi musai sa-l plamadesc...
da vaz ca te apucasi si tu iar de povesti…
perlate...

kitty spunea...

mosu,
mie imi plac mult povestile cu final fericit.
poti sa o faci pe asta sa aiba un asemenea sfarsit sau mai bine...nesfarsit? :)

mosu spunea...

ei atunci asa sa fie kitty, un final fericit siiii... nesfarsit... :)

Cora_ spunea...

chiar ma gandeam cand mai scrii, mosule, ma cam ingrijorasem...

astept continuarea, finalul nu trebuie sa fie fericit neaparat, fa-l cum simti tu... :)

mosu spunea...

:) mosmondesc eu ceva...