luni, 29 noiembrie 2010

Cum se coc norii

continuarea povestii de aici

Părăsind pisoii cu stele în frunte, fetiţa întinse mâna piticului-grădinar şi se grăbi spre locul care avea să o ajute să ajungă mai repede la bunica. Unde era locul acela se pare că piticul-grădinar-al-cerului nu prea ştia, căci bâjbâia mai rău decât bâjbâia ea în cămara întunecoasă a bunicii atunci când dădea iama prin borcanele cu dulceaţă căutând-o cu osârdie pe cea de nuci şi coji de portocală, ce te făcea să-ţi lingi buzele şi toate degetele de la mâini, ba chiar şi de la picioare, de bună ce era.
Piticul grădinar întrebă în stânga, întrebă în dreapta, dar nimeni nu ştia precis cum se poate ajunge la casa bunicii.
- Eiii… dar ia stai aşa, că eu am un văr brutar care a lucrat la viaţa lui şi la pivniţele cereşti, el cu siguranţă trebuie să ştie care e drumul spre casa bunicii – se lumină piticul-grădinar-al-cerului şi spunând asta grăbi paşii spre o clădire mare şi albă ca o biserică.
Era chiar o brutărie, putu să constate fetiţa. Dar, după ce studie mai atent lucrurile, tare se minună. Căci nu era o brutărie ca oricare alta, ci una în care se frământau norii. Da, chiar aşa, toţi piticii aceia brutari aveau pungi mari cu făină de nori, câte o cană cu apă de ploaie şi din amestecul lor plămădeau nori, care mai mari ca nişte baloane umplute cu aer, care mai mici ca nişte pâinici.
- Asta nu e o brutărie de pâine – exclamă fetiţa încântată şi bătând din palme.
- Nu! – confirmă piticul-grădinar mirat. Asta e o brutărie de nori, ce să facem noi cu pâinea?!
Fetiţa nu se mai sătura să privească piticii aceia albi până în vârful nasului, cu şorţuri în jurul brâului şi bonete de bucătar în vârful clăilor de păr ciufulit, muncind cu râvnă la frământatul norilor exact aşa cum muncea şi bunica la coca pentru scovergi. Aveau nişte ligheane uriaşe şi tot adăugau făină de nori şi apoi puţină apă şi iar făină de nori şi apoi iar puţină apă, şi tot aşa până când rotocoalele albe creşteau mari şi pufoase numai bune de a fi întinse pe cer.
- Frământatul norilor nu este o joacă ci are o importanţă foarte mare pentru toată suflarea - îi explică piticul-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes, văr cu piticul-grădinar-al-cerului. De noi depinde dacă plouă sau nu, de noi depinde dacă vara florile au umbră să crească şi să nu le pârjolească vâlvătăile cerului, sau dacă iarna soarele încălzeşte întinderile îngheţate pentru a le menţine în viaţă, noi ajutăm vântul să cureţe străzile de frunze şi câte şi mai câte – spuse el mândru.
Erau tare caraghioşi piticii-aceştia-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes, cu obrăjorii lor roşii pudraţi cu făină albă de nori, strălucind în lumina lunii exact ca ochii de mâţă în noapte. N-ar fi bănuit în ruptul capului că trebuie atâta muncă să faci nişte nori albi şi pufoşi, dar privindu-le trupurile încordate şi râvna cu care munceau fetiţa îşi schimbă parerile cu privire la nori.
- Eiii… fugi de aici pufoşenie – auzi fetiţa la un moment dat un piticul-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes stropşindu-se la cineva. Era pentru prima dată când auzea un pitic-al-cerului ridicând glasul. Când întoarse privirile nu-şi putu crede ochilor. Pisoiul Jill se suise pe masă, intrase într-un lighean cu făină de nori şi se tăvălea de mama focului că în cada de baie la spălat.
Deşi nasul pudrat al lui Jill tare o mai făcea să râdă, fetiţa îşi muşcă buzele şi se ruşină până peste poate. Îl lua de guler pe neobrăzat şi îl muştrului cu toată seriozitatea.
- Ei poftim, m-ai făcut de ruşine faţă de piticii ăştia. Ce o să creadă acuma despre noi, că suntem nişte needucaţi, că n-avem cei şapte ani de acasă – îl certă fetiţa ameninţându-l într-una cu degetul. Nu-i mai puţin adevărat ca niciunul dintre ei nu avea la drept vorbind cei şapte ani de acasă pentru că pur şi simplu nu-i împliniseră încă, deci ar fi fost loc de puţină îngăduinţă. Îngăduinţă de care ambele părţi dădură dovadă, căci pisicul Jill îşi coborî botul în pământ şi-şi plecă ochii, recunoscându-şi deschis vinovăţia, iar fetiţa îl iertă imediat pe neobrăzat.
Dintr-o dată un zgomot teribil le pocni urechile, în timp ce o lumină albă strălucitoare aprinse cerul pentru o secundă apoi dispăru.
- Tună şopti ea – şi se aplecă să-l ia pe motanul Jill în braţe scuturându-l de alb.
- Ce face? – întrebă piticul-grădinar.
- Tună – repetă fetiţa cu glas pierit strângându-şi pisicul la piept.
- Ce-i aia “tună”?! – o privi piticul încruntat.
Fetiţa îşi întoarse capul către el, încruntă sprâncenele, înclină capul într-o parte şi îl privi pieziş şi lung. Nu-i era foarte clar dacă piticul era atât de nătâng să nu ştie ce-i acela tunet sau vrea doar s-o pună la încercare. Nu-i plăceau deloc oamenii mari care o prindeau cu degetele de bărbie şi o întrebau ca pe un pudel cârlionţat “ia spune tu fetiţo, câţi ani ani! şi cum te cheamă pe tine?!”. Şi nici întrebările tâmpite nu-i plăceau. Mmm… dar piticul nu era chiar un om mare. Era aşaaaa, ceva între un om mare şi unul mic.
- Tunetul e zgomotul pe care îl fac doi nori care se ciocnesc – îi explică fetiţa hotărât şi ferm. Şi apoi adăugă pentru a da greutate vorbelor sale. Aşa cum s-ar ciocni pe pământ două camioane.
Piticul începu să râdă hohotit, ca un pitic cu barbă albă şi pomeţii rotunjori si roşii. Şi râse, şi râse, apoi făcu o pauză scurtă să-şi tragă sufletul şi începu să râdă din nou.
- Este tare nepoliticos să râzi aşa… de cei cu care vorbeşti – se oţărî fetiţa spre pitic ţuguindu-şi buzele, iar acesta încetă pe dată să mai râdă, ba chiar îşi luă iar mina serioasă şi uşor severă pe care o purta de când se întâlniseră. Fetiţa i-ar fi spus exact ca bunica “Eiii…. da’ ce te râzi ca proasta-n târg?!” dar pe lângă faptul că expresia “ce te râzi” tare îi mai zgâria timpanele, toată fraza i se părea la rândul ei destul de nelaloc, mai ales dacă era adresată unui pitic cu barbă albă, mic, ţâfnos şi încruntat de fel.
- Ooo… ai crezut că zgomotul acesta este cauzat de ciocnirea norilor?! Offf… voi copiii cum mai ştiţi să înventaţi minunăţii şi să înfloriţi lucrurile pe marginea realităţii. Haide să-ţi arăt de unde vine zgomotul acela pe care l-ai auzit.
Fetiţa clipi de câteva ori din gene ca un flutur. Nu-i plăcuse cum spusese “voi copiii”. Parcă ar fi spus “voi cremvuştii” şi s-ar fi pregătit s-o apuce de umeri şi s-o vânture prin borcanul cu muştar. Nu avea nicio îndoială că zgomotul provenea de la un tunet iar flacăra aurie de la un trăznet, nu era născută de ieri de azi ca să nu ştie nici măcar atâta lucru. Piticul trebuie să fi fost tare zăpăcit, părere ce se contura tot mai clar pe măsură ce timpul trecea şi tot mai multe întâmplări se adunau grămadă, ca să confunde o asemenea apariţie cu cine ştie ce bâzdâganie. De aceea invitaţia sa grozav îi mai stârni curiozitatea. Piticul o luă înainte, se strecură pe lângă piticii-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes, trecu pe lângă dulapul cu instrumente de bucătărit şi apoi intră printr-o uşă imaginară într-o altă încăpere. Aici, alţi pitici-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes coceau norii într-o mulţime de aragaze mari cât casa lu’ Tanti Margareta de la Tărlungeni, care de altfel era mică, foarte mică, adică ceva mai mare decât o ciupercă uriaşă, atâta cât să încapă într-ânsa un pat, o masă şi două poliţe. Pesemne că importanţa piticilor din urmă era mai mare decât a pitici-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes care frământau coca, căci fesurile lor erau de două ori mai înalte iar şorţurile care le acopereau burţile rotunde ca pepenii galbeni atârnau luuuung până în pământ. Fetiţa îşi duse un deget la buze şi îi privi încântată. Nu şi-ar fi imaginat vreodată că e atâta vânzoleală în cer şi atâta muncă cu norii aceia pe care ea îi vedea de jos aşaaaa, nişte nori simpli ca toţi norii şi nimic mai mult. Deodată un clinchet scurt răscoli liniştea care se aşezase pe vine chiar la intrare. Unul din aragazele uriaşe tocmai le comunica piticilor-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes că procesul de coacere s-a încheiat şi norii sunt gata. Un pitic roşcovan îşi luă o pereche de mănuşi, deschise uşa cuptorului şi scoase o tavă mare de nori rumeni şi dodoloţi. Îi cercetă atent cu vârful degetului mare ca să le confirme frăgezimea, având grijă ca între fiecare verificare să-şi răcorească degetul înfierbântat între buze, apoi mulţumit îi pasă tava unui ajutor de pitic-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes. Acesta o luă, desprinse uşor norii cu lopăţica de fundul lipicios al tăvii şi deschizând o uşiţă mică, aşa cam cât gura de la borcanul cu castraveţi, le făcu vânt afară. Fetiţa privi pe geam. Norii cădeau unul câte pe cerul albastru şi începeau să plutească depărtându-se încet cam aşa cum pluteau răţuştele de plastic atunci când ea însăşi făcea baie când era mică, vara în curte, în copaia de lemn a bunicii.
- Vrei sa încerci? – întrebă piticul-grădinar şi fără să mai aştepte un răspuns rupse un colţ dintr-un nor tocmai scos din cuptor, suflă un pic peste el să-l mai răcorească şi i-l întinse fetiţei.
- Mmmm….. are gust de corn cu lapte şi seminţe de mac – se bucură fetiţa, apoi aruncă iar un ochi pe geam. Norii se strângeau tot mai deşi, pe măsură ce alte cuptoare anunţau cu clinghete scurte că treaba lor s-a încheiat şi e timpul ca norii bine rumeniţi, unii dintre ei chiar îmbufnaţi şi plumburii, să-şi ia zborul peste întinderea de albastru. Ai fi putut jura că se strâng să pună de-o ploaie de toamnă măruntă şi deasă, atât de deşi şi de cenuşii erau.
- Tiii…. – chicoti fetiţa – cine ar fi crezut una ca asta, eu credeam că norii apar aşaaa din pământ şi din apă, dintre crengile copacilor!
Apoi brusc bubuitul acela serios şi grav pe care îl auzise mai devreme se prăvăli din nou peste capetele lor. Roti degrabă ochii de jur împrejur să descopere sursa sa şi o găsi. Un pitic-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes tocmai împingea în cuptor o tavă uriaşă cu nori albi şi pufoşi pudraţi cu făină, iar zgomotul venea chiar de la tava împinsă în cuptorul imens lovindu-se de marginile sale metalice. Fetiţa aşteptă însă mirată să vadă şi cauza panglicii luminoase ce brăzda cerul aproape de fiecare dată când apărea şi zgomotul. Şi curiozitatea îi fu răsplătită pe dată căci imediat ce închise uşa cuptorului piticul-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes, atât de pitic încât fu nevoit să se suie pe un scăunel ca să ajungă la butoanele aragazului, răsuci butonul la gaze şi apăsă aprinderea electronică. O lumină ascuţită ca un vârf de ac invadă încăperea, le trecu în fugă prin faţa ochilor şi ieşi val-vârtej pe uşa pe unde intraseră, într-o rostogolire argintie. Fetiţa zâmbi din nou. Aşa ceva chiar nu mai pomenise, nici măcar fulgerul nu era ceea ce credea!
Şi ca ziua să fie perfectă, din ultima tavă scoasă din cuptor un pitic-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes, tinerel şi mărunţel ca un copil de şcoală, începu să dezlipească un nor-cal, un nor-cămilă, un nor-elefant, un nor-păpădie, un nor-vrăbie… Le dezlipi pe toate şi le aşeză tacticos pe o farfurie. Erau o mulţime de forme, atât de multe şi atât de variate cum nu văzuse niciodată, iar norii arătau absolut fabulos, ca într-o carte cu poveşti.
- Ăştia i-am făcut special pentru tine – îi spuse piticul-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes, tinerel şi măruntel, roşind în obraji mai mult decât roşea în obrajii dolofani în mod obişnuit un pitic-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes aşezat în faţa cuptorului.
Fetiţa luă cu două degete abia atingându-l un nor-pisic şi roşi la rândul ei politicos chinuindu-se să-şi încurce degetele lungi şi subţiri printre codiţele blonde frumos rânduite.
- Cred că e timpul să mergem, bunica trebuie să fie deja îngrijorată – spuse ea întorcându-se spre piticul-grădinar-al-cerului cu două lacrimi mici ca două perle mijindu-i în ochii delicaţi.
- Să mergem atunci – răspunse resemnat piticul-grădinar-al-cerului cu un gol în gât, făcându-se că nu observă perlele.


Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine mai poate sti, fragmentul se poate lungi!!!).

9 comentarii:

Valeria spunea...

Mosule ,dumneata esti sigur,sigur ca nu esti ruda cu Mos Craciun ?

mosu spunea...

:)) sigur sigur valeria! dar daca seman macar un pic cu el, pe-acolo pe la povestit, tare ma bucur...

cristina spunea...

ce crezi mosule, eu am fost acolo chiar cand au scos norii de la cuptor ;)

mosu spunea...

tu chiar ai fost acolo cristina! in gura cuptorului piticesc... :)

cristina spunea...

mhhh...am fost, am fost :)

sophie spunea...

Si eu care le spuneam copiilor ca Sf.Ilie pocneste suparat din bici...
Frumoasa povestea!

mosu spunea...

eiii… sfantul ilie o pocni din bici la astia mai mici; ca cei mai maricei cum sa confunde tava cu nori bagata la cuptor cu pocnetul de bici….. ;)
ma bucur ca ti-a placut!

sophie spunea...

Cati dintre adulti receptioneaza corect un sunet? Cati dintre adulti nu diferentiaza sunetul tunetului de sunetul golului? Care, vorba poetului, suna atat de tare..."ochi" sa fie, sa auda...

mosu spunea...

:) nu receptionam altele mai simple, apoi sunetele...
sa ai o zi frumoasa maine!