Celălalt capăt al lumii

- Gata, ăsta-i!
- Ce-i ăsta?
- Ăsta e capătul lumii – răspunse Aimu fără să întoarcă privirea.
Băiatul aruncă un ochi în jos peste marginea dreaptă a pământului. Sub picioarele lor iarba se termina brusc şi lumea se prăvălea înspre hăuri ca o uriaşă cascadă secată.
- Nu poate fi acesta – murmură băiatul îngrozit fără ca Aimu să audă. Străbătuseră împreună atâta drum, bătuseră cu pasul atâtea drumeţe, încolăciseră atâta fuior de timp, se sprijiniseră unul pe celălalt în arşiţa soarelui sau se încălziseră unul în braţele celuilalt sub urgia viscolului şi dintr-o dată se pomeniseră pe nepusă masă cu capătul acela de lume în drum.
- Eu de aici am să te părăsesc – spuse Aimu privind înainte şi fără ca mimica feţei să trădeze vreo emoţie. Te-am adus acolo unde ai dorit, la capătul lumii! Misiunea mea s-a încheiat.
- Nu poate fi acesta capătul lumii – ţipă băiatul. Ai greşit undeva! Asta e o nebunie, ai spus că mai avem o mulţime de mers. Mai scoate o dată schiţele alea ale tale şi mai verifică.
Aimu zâmbi. Era pentru prima dată când zâmbea de când stăteau cu călcâiele lipite de marginea lumii.
- Acesta este capătul lumii – insistă Aimu sobru şi crud. Priveşte – şi-i făcu semn cu bărbia înspre hăuri. Era un abis nesfârşit, învolburat, năvalnic, presărat ici colo cu scânteieri argintii.
Aimu avea dreptate. Acela era chiar capătul lumii deşi nu voia să accepte.
- Şi de-aici încotro?! – murmură băiatul.
- Ştii bine că drumul meu e înainte, iar tu te vei întoarce.
- Ştii bine că fără tine nu mă pot întoarce! Fără tine nu pot exista.
Aimu ştia că băiatul are dreptate. Colţul buzelor alunecă spre pământ trăgând parcă tot restul după ele. Se aşeză în fund pe covorul verde bălăbănindu-şi picioarele deasupra genunilor.
Băiatul se aşeză alături cu picioarele strânse sub el.
- Trebuie să mai existe şi celălalt capăt al lumii. Trebuie să fie pe undeva. Haide să-l căutam împreună.
Aimu zâmbi iar.
- E acolo – răspunse scurt, şi-i arătă din priviri abisul. Pe partea cealaltă.
Băiatul înghiţi în sec şi înghiţitura i se poticni în gât.
Aimu întinse degetele şi-i mângâie uşor palma sprijită pe iarbă. Palma lui Aimu frigea ca o stea căzătoare rătăcită pe Pământ. Ochii băiatului începură să lăcrimeze. Întoarse capul. Nu se mai auzi decât decât un fâşâit scurt şi apoi o linişte nesfârşită îngheţă dejurîmprejurul. Băiatul îşi şterse lacrimile cu mâneca cămăşii şi întoarse privirea. Aimu dispăruse. Privi locul în care stătuse. Iarba înaltă păstra încă forma trupului său. Băiatul îşi plimbă braţul pe deasupra firelor de iarbă ca o mângâiere niciodată atingându-şi menirea. Apoi sub privirile sale iarba începu să se înalţe şi să se îndrepte. Urma rotundă dispăruse cu totul. Băiatul se ridică în picioare, îşi fixă vârfurile încălţărilor peste marginea lumii şi desfăcu braţele.
- Aimuuuuuuuu….. Trebuie să mai existe şi celălalt capăt al lumii. Haide să-l căutăăăăăăm…….