Omul cu pălărie (II)

Omul cu pălărie îl privi lung şi zâmbi din nou. Era un zâmbet blând ca de la tată la fiu. Nu îi spuse nimic dar se aplecă înspre el şi îşi coborî pleoapa cu un gest pe care îl văzuse la băieţii de cartier şi care i se părea tare nesuferit. “Look into my eye”. Tânărul nu aşteptă a doua invitaţie şi privi prin ochiul de sticlă. Rămase înlemnit. În partea cealaltă a tunelului căscat ca o gaură de vierme era camera lui. Patul desfăcut cu cearceafurile aruncate vraişte, hainele risipite pe scaune, cutiile de bere, bucăţile de pizza uscată, şosetele aruncate pe lampadar, laptopul. Aruncă curios un ochi şi în debara. Bicicleta era acolo. Şi schiurile, şi clăparii, şi umbrela de plajă primită cadou, şi mâna de scoici albe cu margini dantelate. Se apropie de fereastră şi o deschise. Vecina de jos spăla balconul. Maşinile vuiau într-o parte şi-n alta, oamenii alergau grăbiţi, porumbeii răscoleau cerul. Închise ochii.
Soarele începuse să ardă. Îl simţea în spinare ca pe un fier de călcat alunecând încet. Prinse cu amândouă mâinile gratiile de metal ale gardului şi începu să le scuture. Gardul nici nu se clinti.
- E zdravăn – mormăi albinosul nemulţumit, iar tânărul confirmă uşor din cap.
Aruncă o privire spre stânga, apoi spre dreapta. Gard cât vezi cu ochii. Nici o poartă, nici o gaură, nimic. Doar zăbrele una lânga alta. Omul cu pălărie se aşeză pe o ridicătură de pământ, îşi scoase batista din buzunarul vestei şi începu să-şi tamponeze fruntea asudată. I se păru tare curios că tânărul nu l-a întrebat nimic. “Oare o ştii pe ce lume se află băiatul ăsta?” – se întrebă el murmurat. Nimic din ceea ce se petrecuse în ultima vreme nu îl îndemna să creadă asta. Părea complet căzut din cer.
- O să ieşim de aici?! Poţi face ceva ca să trecem de gardul ăsta nesuferit? – se văită iar albinosul frângându-şi mâinile.
Tânărul îşi mângâie cu două degete bărbia, stătu un pic pe gânduri apoi zâmbi. Era prima dată când zâmbea de la întâlnirea lor. Omul cu pălărie tresări. Batista îi rămase în aer iar mâna îndoită de cot şi proptită în tâmplă ca într-un salut îngheţat.
- O să ieşim nu-ţi fă griji. Ştiu ce trebuie să fac.
Apoi începu să se caute în buzunare. Scoase două bancnote, un pix, o brichetă, două bilete de tramvai, un nasture, o cartelă telefonică, o piuliţă şi în cele din urmă un inel pe care spânzurau trei chei. O alese pe cea mai mare dintre ele şi o privi lung.
- Ştii pentru ce sunt făcute cheile? – se întoarse el spre albinos.
- Bineînţeles, că doar nu-s prost. Ca să descuie uşi, broaşte, iale, porţi. Doar căăă… gardul ăsta n-are nicio poartă.
- Poate că are – zâmbi cu subînţeles tânărul, apoi măsură din priviri pământul, făcu în gând câteva calcule, măsură cu pasul şi cu ajutorul cheii desenă un X mare pe pământ.
Fără să mai aştepte vreo invitaţie se aşeză în genunchi şi începu să sape.
- Ai de gând să sapi cu chestia aia până pe partea cealaltă? – se luă cu mâinile de cap albinosul.
- Ti-am spus doar că orice cheie e făcută să descuie porţi – repetă tânărul enigmatic.
Albinosul se aşeză lângă omul cu pălărie şi începu să suspine. Îşi făcu sute de socoteli, încercă zeci de variante dar nu găsi nimic mai bun. Şi în plus tânărul părea că ştie ce face, ba mai mult, o făcea plin de entuziasm şi cu multă încredere. Numai că avea să-i ia o veşnicie. După câteva minute de tatonare tânărul găsi paşii perfecţi pentru ca activitatea să devină eficientă. Introducea cheia în pământ, o răsucea pentru a ferfeniţa pământul, apoi cu cartela îl răscolea iar cu palmele făcute cupă îl ridica şi-l depozita în spate lângă călcâi. Omul cu pălărie îl privea apatic. Nici el nu era foarte convins că tânărul are să ajungă pe partea cealaltă prea curând, dar pe de altă parte ştia că odată pornit la drum nu se va opri până nu îi va da de cap. După mai puţin de jumătate de oră de săpat se auzi un scâncet metalic. Tânărul râcâi de câteva ori cu cheia, apoi se apucă şi mai înverşunat de săpat. Albinosul şi omul cu pălărie se ridicaseră în picioare şi priveau atenţi peste umărul său. În câteva minute sculele magice ale tânărului dezveliră un chepeng de metal. Când tot pământul de deasupra fu îndepărtat acesta ridică capacul metalic şi îndoind o mână la spate le făcu semn celor doi.
- După dumneavoastră vă rog.
Puţul dezvelit nu era mai adânc de trei metri. Cei trei bărbaţi coborâră pe o scară de pisică până jos unde se deschidea un tunel îngust, atât cât să lase să treacă o singură persoană. Tunelul nu era prea lung căci în partea cealaltă se vedea deja lumina. Albinosul, care coborâse primul, grăbi pasul. Merseră câteva minute dar lumina nu părea să se apropie.
- Nu iarrrrr….. – mârâi albinosul.
Mai merseră preţ cam de-o oră, apoi cam încă pe atât. Şi încă o dată pe atât.
- Mai e? – bombăni din nou albinosul oprindu-se în drum cu mâinile în şolduri, dând semne că şi-a pierdut toată răbdarea şi nu mai are de gând să se mişte din loc.
Tânărul zâmbi, făcu din nou nişte calcule şi confirmă.
- Nu, aici după colţ ar trebui să fie.
Şi într-adevar, după primul colţ lumina deveni dintr-o dată orbitoare şi deasupra capetelor se deschise în sfârşit o bucată rotundă de cer. Primul ieşi albinosul. După el încercă să iasă omul cu pălărie, dar albinosul într-o mişcare neaşteptată se repezi înapoi peste omul cu pălărie şi strigă spre tânărul rămas înţepenit.
- Ce faci omule ne omori? Nu-ţi mai ajunge de şagă?!
Contrariat omul cu pălărie îşi făcu loc pe lângă albinos şi dădu să măsoare şi dânsul cu privirea locul care îl speriase atât de tare pe acesta. Şi avea şi de ce căci era un creştet abrupt de munte numai stâncă, asmuţit undeva în înaltul cerului şi înconjurat de păsări mari rotindu-se agale în cercuri concentrice. Tânărul dădu din umeri ca şi cum ar fi vrut să spună că nu are nimic de a face cu asta, dar cei doi nu-i dădură crezare. Albinosul speriat se aşezase ghem în mijlocul stâncii, îşi înfipsese bărbia în coşul pieptului, închisese ochii şi aştepta să se-ntâmple o minune. Omul cu pălărie îşi netezi pantalonii şifonaţi în timpul călătoriei prin tunel, îşi aranjă cravata, culese un fir de păianjen de pe umărul stâng apoi se apropie de marginea stâncii. Se retrase rapid îndărăt.
- Şi-acum?! – întreba el neplăcut surprins.
Tânărul nu-i răspunse. Se căţără pe cea mai înaltă piatră de pe pisc, îşi îndreptă picioarele, lipi călcâiele şi desfăcu braţele cu palmele deschise într-o înţepenire de piatră aidoma Christului de pe muntele Corcovado, ce pare că vrea să planeze în zbor deasupra Golfului Guanabara.
Omul cu pălărie se aşeză pe un colţ de stâncă. Lucrurile aveau să se schimbe într-un fel sau altul fără îndoială. Trebuia doar răbdare. Atât. După o jumătate de oră de răbdare omul cu pălărie privi cu coada ochiului spre omul-statuie. Nici nu clipise. Nici după încă jumătate de oră. Doar în colţul buzelor îi înflorise un surâs timid. Apoi brusc, dintre nori îşi făcu apariţia un curcubeu absolut fabulos cu şapte panglici ondulând viu colorat ca o şosea suspendată între munte şi nori.
- Eteteee… – se miră omul cu pălărie. Ce minunăţie!
- E mai mult decât pare, e salvarea – spuse tânărul şi coborî din nou la marginea stâncii.
Albinosul care până atunci stătuse ghem căpătă dintr-o dată viaţă şi miji ochii. Privi încântat ca un copil curcubeul mai multe minute. Apoi zări ochii sticloşi ai tânărului şi zâmbetul de pe buzele lui şi înţelese.
- O nuuuu…. doar nuuuu……. ei nuuuu, asta nu-i o poveste pentru copii……
- E timpul să plecăm acasă – spuse tânărul trăgând panglica multicoloră ca pe un preş înspre dânsul. Aşeză peste ea câteva pietroaie pentru a o propti, o scutură ca să se-ntindă frumos până la pământ şi se aşeză pe marginea ei ca pe buza unui tobogan. Mai vine cineva? - striga şi îşi făcu vânt dispărând prin norii care acopereau pământul.
- O Doamne, nu credeam că mi se va întâmpla una ca asta vreodată – izbucni albinosul aterizând alături de tânăr pe pajistea parcului din cartier. Eşti un criminal, eşti o brută, eşti o stâncă egoistă – mai ţipă el depărtându-se de lângă tânăr ca şi cum ar fi constat brusc că are lepră.
Imediat ateriză şi omul cu pălărie. Îşi aranjă din nou hainele, încercând fără succes să întindă cele câteva cute ale redingotei. Îşi potrivi pălăria pe creştet, apoi trase aer în piept privind încântat de jur împrejur.
- În sfârşit ne-am apropiat.
Parcul din spatele blocurilor era unul măricel şi plăcut. Iarba verde, băncile, aleile, sălciile, lacul albastru curăţat adesea de gunoaiele plutitotare, raţele şi lebedele care-şi făcuseră de câţiva ani case de vacanţă în zonă… Era minunat.
Albinosul făcu şi el ochii roată. Găsi fără probleme poteca către ieşirea din parc şi porni glonţ într-acolo fără să se mai uite înapoi. Omul cu pălărie mustăci. Murmură în barbă câteva cuvinte, mângâie mânerul de sidef al bastonului, apoi strigă înspre albinos.
- Încotro?
- Către casă – aruncă albinosul peste umăr fără să încetinească paşii. De aici mă descurc şi singur.
- Eşti sigur?! Eşti chiar atât de sigur?! – întrebă omul cu pălărie şi albinosul se opri în mijocul potecii pavate cu pietriş alb strălucitor.
Omul cu pălărie porni agale spre dânsul. Îl ajunse din urmă, îl apucă de cot şi-i arătă din priviri pajistea verde.
- Vezi? Priveşte atent!
Apoi îi arătă pe rând copacii, băncile, apa, aleile. Albinosul păru la început indiferent dar pe măsură ce trecea cu privirea de la una la alta devenea tot mai livid. Omul cu pălărie îşi înfipse vârful pantofului între pietricele şi le dădu la o parte de pe alee până când nu mai rămase decât o pată de pământ cenuşiu. Apoi cu călcâiul începu să frece pământul. Încet încet cenuşiul se decoji ca o vopsea de unghii prost aplicată. Dedesubt rămase doar o urmă albă ca o coală de hârtie. Albinosul se aplecă în genunchi şi o pipăi. Era chiar o coală de hârtie…
Tânărul care se apropia şi el agale îi ajunse din urmă. Omul cu pălărie îl privi în ochi.
- Ei ce facem, te întorci?
- Ştii bine că trebuie să mă întorc mai devreme sau mai târziu - îi răspunse oftând tânărul cu ochii plecaţi în timp ce scărmăna cu vârful pantofului printre pietrele albe. Orice evadare nu este decât o volută şi nimic mai mult. Într-un fel sau altul te întorci de unde ai pornit, chiar dacă locul acela e întâi o pajiste cu flori, apoi o creastă de munte, parcul din spatele casei sau propria ta cameră. Şi-apoi doar de aceea eşti lângă mine, să-mi aminteşti mereu că trebuie să mă întorc şi să mă tragi înapoi, să-mi arăţi realitatea de dincolo de vise.
Omul cu pălărie confirmă din cap şi-şi înghiţi buzele a amar.
- Măcar de-aş putea scăpa de albinos – oftă iar tânărul.
- Ştii la fel de bine că nu poţi scăpa de el. Nu ne putem despărţi de temerile noastre, de angoasele cu care trăim, de emoţii, de afectivitate. De el şi de mine nu poţi scăpa niciodată indiferent unde te-ai refugia.
- Da tu cine dracu eşti?! Tot strâmbi din nas şi ne dai într-una sfaturi. Eşti Mafalda cumva de le ştii aşa pe toate? – izbucni violent albinosul într-o răbufnire de care cei doi nu l-ar fi crezut în stare.
Omul cu pălărie icni. Oftă greu şi încercă să-şi culeagă cuvintele potrivite dintre multele pe care le avea pregătite.
- Eu nici măcar nu exist. Eu sunt peretele dintre propriile gânduri şi realitate, eu sunt firul de păr care te ţine agăţat când închizi ochii în afară şi-i deschizi spre înlăuntru, eu sunt lespedea de care te sprijini când te afunzi în visare, eu sunt firimiturile pe care le laşi în urmă noaptea pentru a găsi calea către zi. Eu nici măcar nu exist, sunt doar o membrană, o cortină, într-o parte e lumea reală în cealaltă cea creeată de propriile gânduri – oftă trist omul cu pălărie. Apoi îşi duse mâna la ochi şi începu să învârtă un inel al ocheanului până când acesta porni a se desface în cilindri din ce în ce mai mari până când deveni ca un burlan uriaş. Tânărul deschise uşiţa de sticlă din capăt, îşi vârî capul înăuntru şi-şi făcu fără să pregete vânt.
Camera era exact aşa cum o lăsase. Patul desfăcut cu cearceafurile aruncate vraişte, hainele risipite pe scaune, cutiile de bere, bucăţile de pizza uscată, şosetele aruncate pe lampadar, laptopul clipind neastâmpărat pe stand-by…