marți, 7 decembrie 2010

Poveste de iarnă (tuturor prietenilor mei nevăzuţi)

A fost odată ca niciodată, a fost aşa cum ne-om mai aminti, că de nu ne-om aminti nici n-om avea ce povesti…
A fost odată, aşa cum spuneam o fată, o mogâldeaţă de fată cu ochii mari şi strălucitori ca stele ceriului, cu glasul subţire şi melodios ca al privighetorilor şi cu zâmbetul curat şi nesfârşit curgătoriu ca apa izvoarelor. Şi-şi spunea ghemotocul acesta de fată Maria.
Maria locuia într-un sat uitat de lume în inima munţilor unde doar vulturii se avântau să-şi odihnească privirile pe umerii moi ai pădurii şi ciute sălbatece îşi ascundeau ochii umezi în desişuri de tufe înalte de zarva nestăpânirii. În casa de chirpici întremată cu dulapi de brad şi ferestre din lună plină locuia Maria şi cei şase fraţi ai săi, trei mai mari şi trei mai mici. Cinci ani avea ghemotocul de fată, atâţi cât degetele de la o mână, ultimul mai mic şi mai voinic dar încă neîmplinit.
Când se petrece întâmplarea ce voi a vă povesti iarna se pogorâse deja peste satul ascuns între munţi şi zăpada acoperise pământul şi brazii cu pătură moale ţesută din fir subţire de borangic, tors din fulg de zăpadă jumulit de pe aripa iernii şi făcut caier de alb şi de strălucire. Vulturii cu aripele sprijite pe poteci de furtună alunecând paralel peste vârful copacilor nu încetau a scociorî nesfârşitul de omăt în căutarea cocoloaşelor cu blană şi inimă caldă, iar ciutele lunecând printre troiene călătoare îşi încrucişau urmele în alb cu cele ale lupilor degrab vărsătorii de sânge fierbinte.
În iarna aista cu haine grele de omăt şi încălţări de gheaţă ca luciul de apă din luminişul pădurii, ieşise Maria din casa părintească sa aducă apă de la Izvorul cel Limpede, cel ce nu ostenea a răscoli pământul în căutare de lacrimi ne-ntinse pe care le înşira pe fir de apă şi le dădea drumul la vale pe povârniş de cremene, către câmpia cea largă. Ulcior mare cât ea târa Maria după dânsa, căci multe guri însetate aşteptau să-şi ostoiască setea şi liniştea îndărăt în căsuţa ca o ciupercă. Nu era lucru de şagă, dar Maria nu cumpănea atunci când trebuia să-şi ajute părinţii şi numaidecât lăsa joaca cu ace şi conuri de brad şi nu pregeta a purcede la drum indiferent de obrazul cu care privea înspre dânsa văzduhul.
Ajunsă la izvor Maria îşi aşeză ulciorul sub uluc şi aşteptă să se umple privind îndărăt cu încruntare cum paşii lăsaţi gaj pe cărare îi sunt înghiţiţi de înfometata Babă Iarnă ca boabele de strugure de pe ciorchine. Nu mai era mult până când ulciorul avea să ridice din străfund oglindă de apă capac şi Maria simţi cum cineva de dincolo de respiraţia rece a vântului o priveşte cu ochi de tăciune.
- Cine-i acolo? – a strigat ea fără teamă, dar nici o ramură albă nu s-a înclinat să dezveleasca trupul ce se ascundea înapoia-i.
- Cine-i acolo? – a întrebat din nou fetiţa după oarece vreme, de data aceasta cu un murmur de teamă în glas. Vino aici să vorbim de eşti suflet bun, dacă nu ducă-te pe pustii şi nu te mai întoarce… - a mai adăugat ea strângând din pumnii mici şi rotunzi ca două vrăbii ciufulite. Şi deodată dintre ramurile de omăt a apărut un om. Era un bătrân cu barba şi sprâncenele ninse, subţire la trup şi la umblet, sprijinindu-se în toiagul de fag ce-l târa după dânsul. Avea ochii adânci bătrânul, mai adânci decât codrul, atât de adânci încât se vedea până hăt în capătul pământului prin ochii săi.
- Cine eşti tu şi ce cauţi pe aici? – l-a iscodit pe dată fetiţa, căci străinul nu era dimprejur şi aburcatul munţilor la ceas de spărgău nu era la îndemâna oricui, cu atât mai puţin a unui bătrân uscat la trup şi la pas.
Bătrânul s-a dezbrăcat de mantia din stele de gheaţă ce-i acoperea hainele şi-a luminat cu un zâmbet obrazul şi a întrebat-o.
- Chiar nu ştii cine sunt?
Fetiţa îl mai privi o dată prelung. Semăna cu moşul din partea lui taică-su care se prăpădise demult de boli şi tristeţi dar era dus şi n-avea cum să se întoarcă pe cărare de munte chiar şi proptit în toiag.
- Nu ştiu – recunoscu ea fără zăbavă.
- Îmi spune Crăciun – îi răspunse bătrânul şi aşteptă ca fetiţa în fine să-l recunoască. Dar ea se înclină frumos aşa cu o învăţase mumă-sa şi-i răspunse numaidecât aplecat.
- Iar mie Maria!
Bătrânul se încruntă. Pe unde trecea copiii îl recunoşteau fără întârziere. Îmbătrânise ce-i drept, iar unii se uitau de şapte ori înainte de a surâde, dar niciodată nu se întâmplase să nu fie recunoscut după ce şi-a spus numele.
- Chiar nu ştii cine sunt? – mai încercă bătrânul întenţind vâlvătaia privirilor.
- Ba da! Crăciun! Moş Crăciun, doar mi-ai spus adineauri – zâmbi fetiţa, apoi se aplecă să ridice ulciorul ale cărui oglinzi tremurânde alunecau într-una la vale ca filele rupte de vânt ale cărţii.
Bătrânul rămase împietrit ca pereţii de cremene ai munţilor. Fetiţa nu auzise niciodată de el. Nu i se mai întâmplase una ca asta. Era pentru prima dată când un copil nu ştie cine-i, de unde vine şi mai ales de ce.
- Ştii Mariaaa… eu sunt un moş mai special. Eu sunt Moş Crăciun, sunt bătrânul cu barba albă care aduce în prag de An Nou cadouri copiilor şi le împlineşte dorinţele.
- Da? Ce frumoooos… - zâmbi fetiţa, apoi săltă ulciorul pe umeri şi începu să coboare încetişor la vale.
Bătrânul rămase stană de piatră colţuroasă şi aspră. Fetiţa părea că nici nu a auzit ce i-a spus.
- Eu pot să îndeplinesc dorinţele copiilor cuminţi. O dată pe an pot face asta, indiferent care sunt aceste dorinţi – repetă el în grabă în speranţa că fetiţa va înţelege ce i-a spus din capul locului.
- E foarte bine. Copiii cuminti au nevoie să fie răsplătiţi – mai adaugă fetiţa dispărând încet în omăt.
Bătrânul o urmă, o ajunse din urmă şi punându-i o mână pe umăr încercă să o oprească.
- Maria, eu sunt Moş Crăciun şi pot să-ţi îndeplinesc trei dorinţe. Oricare trei dorinţe… - repetă el apăsat. Eşti un copil tare bun şi cuminte. Tu chiar nu ai nicio dorinţă?!
Fetiţa se cutremură ca trezită din somn, făcu ochii mari, îşi duse un deget la gură şi după câteva minute de gândire cu sprâncenele arcuite ca o mâtă sălbatecă decise.
- Ba da. Mă poţi ajuta te rog să duc ulciorul acesta până acasă, că-i taaare greu?! – răspunse ea zâmbind. Şiii… dezveleşte te rog din zăpadă paşii mei îngropaţi de Baba Iarnă să nu ne rătăcim până la mama, căci are să se îngrijoreze dacă nu ne întoarcem până se întunecă.
Apoi îi întinse ulciorul, îşi strânse mâinile îngheţate la piept sub cojocel şi grăbi paşii către casă.
Ajunsă acasă povesti pe nerăsuflate păţania ei cu moşul cel bătrânbătrân de la Izvorul cel Limpede.
- Şi cum?! Doar atât i-ai cerut? Să-ţi care ulciorul până acasă?! Vaaai dar proastă mai eşti! Nu puteai să-i ceri rochii de prinţesă şi pantofi strălucitori de lac şi mărgele şi inele… Offf… - se văicări soră-sa cea mare.
- Ba mai bine îi cereai să avem o casă mare şi frumoasă, cu camere multe şi lumini strălucitoare în fereşti – sări o alta.
- Ba mai bine îi cereai o masă cu toate bunătăţile, cu fripturi şi salate şi prăjituri şi îngheţată şi bomboane – sări cu gura şi unul dintre băieţi.
Şi tot aşa fiecare dintre cei ai casei îşi făcu propria listă de dorinţe pe care ar fi înaintat-o moşului dacă l-ar fi întâlnit. Dar fiindcă nu-l întâlniseră, iar aceasta rămăsese doar bucuria Mariei, care nici măcar nu se învrednicise să-i ceară ceva mai ca lumea, se îmbufnară cu toţii, îşi facură ghem visele şi nu-i mai vorbiră.
Iar Maria tare se mâhni. Nu era vina ei că moşul îi ieşise în cale, aşa cum nu era vina ei nici că nu-şi dorise altceva mai mult decât s-o ajute să care ulciorul cu apă până acasă. Aşa simţise, iar ea făcea mereu ceea ce simţea că e bine să facă.
Dar fiindcă era tare nefericită să-i ştie pe toţi ai casei supăraţi, Maria îşi luă ulciorul şi plecă din nou spre izvorul unde îl întâlnise pe Crăciun, Moşul Crăciun.
- Ai venit să-mi spui a doua dorinţă? – o întâmpină acesta zâmbind, sprijinit în toiag.
- Da moşule, dar nu-s ale mele dorinţele, că mie mi-e de ajuns cât m-ai ajutat. Ceea ce vreau să-ţi cer e pentru familia mea, pentru părinţii şi fraţii şi surorile mele – adăugă ea pentru ca să fie toată lumea bine înţeleasă. Apoi dădu drumul de-a valma tutoror dorinţelor strânse în cutiuţe mai mari sau mai mici, în colţuri mai luminoase sau mai întunecoase, în vise mai lungi sau mai scurte, de toţi cei ai casei: grădină, lumină, casă, căldură, flori, fripturi, unelte, ciocolată, rochii, pantofi, îngheţată, mărgele, jucării, bomboane, paltoane, sănii, cal, maşină de cusut… Şi lista nu părea că se mai termină. Moşu ascultă cu luare aminte, îşi notă toate cererile, apoi îi răspunse blând.
- Ohoho… ai o mulţime de dorinţi fetiţo, dar fiindcă ai fost tare cuminte am să ţi le îndeplinesc pe toate.
- E una singură mosule, să-i ştiu pe ai mei fericiţi – îl corectă fetiţa hotărâtă.
Moşul zâmbi şi îi îndeplini pe dată toate dorinţele. Necuprinsă a fost bucuria fraţilor şi a surorilor şi a părinţilor Mariei. Muntele a început pe dată a se dezgheţa de la căldura din sufletele lor. Iarna s-a retras într-un colţ de pădure, iar în jurul casei cu două etaje a familiei Mariei au început să crească flori de primăvară. Nu era încă sfârşit de decembrie şi iarba începuse să încolţească şi să-şi dezvelească covorul peste întinderile topinde. Zarvă mare de fericire crescu în creierul munţilor luminând cerul asemeni unui uriaş rug de dorinţi împlinite. Dar….
Dar bucuriile nu sunt nesfârşite, doar necazurile pot fi. Încet încet fraţii şi surorile Mariei uitară să se bucure de cadourile venite din cer, să-şi umple sufletul de mulţumire şi îngăduinţă, de smerenie şi recunoştinţă. Începură a se certa pe nimicuri searbăde, pe bucăţi de cârpă şi de sticlă strălucitoare, începură a fi invidiosi pe lucrurile celorlalţi si nemulţumiţi de ale lor, începură a dori şi mai mult în loc a se bucura cu ce au. Şi atunci iarna prinse din nou să împresoare casa Mariei şi a fraţilor ei. Iarba începu să se usuce, ferestrele îşi prinseră în corn perdele de promoroacă, căldura căminului începu să se deşire pe coş ca un ciorap de lână tras de păsările cerului, noaptea se coborî de pe creste mai uite ca orişicând şi totul se cufundă în răceală şi întuneric.
Şi iar se mâhni Maria de nebucuria alor săi. Şi iar nu putu să înţeleagă ce nu a făcut bine şi de ce bucuria nu poate dăinui veşnic. O noapte întreagă îşi făcu socoteli, cusu şi descusu urzeli neştiute de nimeni, puse cap la cap sau deşiră împletituri de gânduri şi de simţăminte răscolite. Iar când prima rază de soare miji în fereastra sa, zâmbi luminos. Aflase cauza tuturor relelor lumii, înţelesese de ce bucuriile nu pot sta în picioare vreme îndelungată şi mai ales ştia cum să rezolve totul. Înainte ca cineva dintre-ai casei să se deştepte, se dădu jos din pat, îşi spălă ochii cu apă rece, îşi îmbrăcă cojocelul cel călduros şi pasind încet pe vârfuri ieşi afară şi o porni agale către Izvorul cel Limpede.
- Mai am o singură dorinţă Moşule – spuse ea vesel ca un clinchet de clopoţei înainte ca bătrânul Crăciun să apuce să-i iasă în cale. Mai am o dorinţă, tu mai ai putinţa să mi-o îndeplineşti şi pe aceasta?!
- Desigur fata moşului, învoiala e învoială. Şi care e ultima ta dorinţă pe care vrei să ţi-o împlinească Moşul Crăciun?
- Moşule, eu vreau să iei înapoi toate darurile pe care ni le-ai adus, şi casa cea mare, şi grădina cu flori, şi rochiile, şi dulciurile, şi mărgelele, şi jucăriile, şi mesele îmbelşugate, şi săniile, şi calul, şi maşina de cusut… şi să aduci în loc doar iubire. Atâta vreau, doar iubire!
Moşul a clipit pe dată din gene şi ultima dorinţă a Mariei s-a îndeplinit. Şi de-atunci în satul din inima munţilor unde doar vulturii se avântă să-şi odihnească privirile pe umerii moi ai pădurii şi ciute sălbatece îşi ascund ochii umezi în desişuri de tufe înalte de zarva nestăpânirii, în casa de chirpici întremată cu dulapi de brad şi ferestre din lună plină a fost întotdeauna veselie şi mulţumire, împăcare şi împlinire, până hăăăăt târziu când s-or terminat timpurile şi toate făcuturile s-or deşirat în fir subţire de aur rostogolit în ghem de lumină de agăţat în brad de An Nou în amintirea lui Crăciun. Moş Crăciun!

23 de comentarii:

Elza spunea...

acesta cu siguranta e Mosu cel adevarat. si Maria cu siguranta inca mai are si acum suflet de copil :)

mosu spunea...

o, daaa... si eu cred ca era Cel Adevarat... iti dai seama tu, ca era batranbatran cu trupul firav si sprijinit in toiag, da tot mai putea sa indeplineasca trei dorinti; trei, nu una!!! :)

luna spunea...

o poezie in ton cu povestea :)

Inocenţa

Visez să ningă ca-n poveşti,
Să nu mă vezi de-atâţia fulgi copilăreşti,
Să ni se-aşeze chiciură pe gene,
Pan' la genunchi să avem troiene.

Să ne scăldăm privirile în albul nesfârşit,
Sărutul să ne fie dulce, negândit,
Iar când voi alerga să mă-nfasor între copacii adormiţi,
Să mă pecetluieşti în creştet cu ai tăi ochi, cei fericiţi.

Ş-om face oameni de zăpada zgribuliţi,
Să fie dintre aceia care nu pot fi topiţi.
Privindu-ne-n obrajii rumeni de copii,
Ne-om aduna între palme bulgării albi şi vii.

Va ninge peste noi, fragezi copii,
Vom fi înzăpeziţi mereu şi nimeni nu va ştii!

mosu spunea...

eiii.... tare frumoasa poezia; iar finalul e teribil... "va ninge peste noi, fragezi copii / vom fi înzăpeziţi mereu şi nimeni nu va ştii!";
asta inseamna ca vom sta pititi sub patura de nea si desi anii se vor aduna, vom ramane mereu copii fara ca nimeni sa afle vreodata micul nostru secret...
multumesc!

Dan V. spunea...

Tânar, tânar, da' copt Mosule! De unde stii ca cel mai greu e cu linistea si iubirea?

mosu spunea...

eu nu stiu nimic, eu privesc imprejur dan :)

valeria spunea...

Frumoasa poveste Mosule.Da nu e pacat de la bunul Dumnezeu sa ne bucuram de povestile tale doar noi,o mana de nevrednici, in loc sa le daruiesti tuturor....si mai ales lor...copiilor.
Sarbatori fericite si tie, Mosule !

mosu spunea...

ooo… dar am mai spus asta; prietenii mei virtuali (ce nu-mi place expresia asta, parca ar fi “prieteni imaginari”) sunt oameni extraordinari, deci povestile sed bine acolo unde ajung…:)
dar am sa ma gandesc serios la ce ai spus si poate…
multumesc de urari!

madelita spunea...

mmmm .......Poveste ! in sfarsit! a venit si povestea de mos Nicolae o:-)
PS> Multumesc !

mosu spunea...

mdaaa... trebuia sa vina si o poveste de Mosi!
ma bucur daca-ti place

cristina spunea...

si mie stii cat de mult imi place, mosule?
nemarginit de mult :)
esti...esti intr-un fel...nici nu stiu sa-ti spun cum esti..
esti si mos, esti si nemos.
esti intelept....
esti si delicios gandindu-ma la alte povesti...
esti...cumva mosule. dar nu gasesc cuvantul potrivit oricat l-as cauta.
si scrii atat de frumoooos, tare frumos mai scrii.
si stii, am citit acesta poveste impreuna cu maria mea :) cu ana maria, pitica mijlocie :) fostul ghemotoc ce spunea candva "fevetel" :)
si zau ca mi-a placut mosule :)
mi-a placut tare, tare mult :)
e o poveste ce-ti incalzeste inima...si te face sa zambesti :)
si, fratele lui Mos Craciun, a trecut pe la tine mosule? :)

mosu spunea...

:)) tare mult ma bucur ca ti-a placut cristina!
stii! nici eu nu prea stiu daca esti copil sau om mare... :)
iar mosul n-a ajuns... o fi omatul mare si-or fi copii multi (si toti cuminti!); da ajunge el pana la urma si pe aici...
mmm.... dar de ce fratele?! ca e asta mai mic, de inceput de decembrie?!

cristina spunea...

:)) eu cred ca stii prea bine mosule ....prea bine...

mosu spunea...

mmm... sa zicem ca banuiesc! :)

cristina spunea...

hai sa nu mai zicem ca banuiesti :))
sa zicem sa stii sigur :))
ia incerca-ti norocul ;)
da-n ghioc, si spune-mi ce vezi/crezi :P

Madelin spunea...

Verbul "a scociorî" e hihi.

Care e "ceasul de spărgău"?

Ce e ala un "ciorap de lânş"?

Si "umerii goi ai padurii" suna tare bine.

"nebucuria alor sai", hm....

(cum am ucis io corola de minuni ;-))

mosu spunea...

fain sa scociorasti…. adevarul e nu mi-l mai aminteam exact, a trebuit sa ma uit in dictionar sa-l pot scrie corect… :)
ceas de spargau adica timp de furtuna, de vreme rea…
ciorapul de lânş tare mi-ar place sa fie o inventie si sa-ti dau o definitie fancy, dar e o simpla greseala de tiparire… la mine ş si ă sunt unul langa altul… ;)
si cu nebucuria cum ramane pana la urma, merge sau nu merge?! “hmmm” ma lasa sa cred ca e cam nepotrivit…

Madelin spunea...

Ramane "ciorap de lânş", e super. Mie mi-ar placea sa fiu inventator de cuvinte. Las' ca-i gasim noi o definitie kinki :)

Si io tot "nebucurie" as fi zis.
"Hm" era pentru "ai ei", ca de ce erau asa, nebucurosi...

mosu spunea...

aha, aha... buuuun... :))

impricinatul de corn spunea...

ah, sfarsitul ma incurca putin...
ca vroiam sa-l scot pe hartie sa i-l citesc haralambinei zilele astea.
da' o sa incerc si asa!

mosu spunea...

dar de ce te incurca impricinatule?! il recitii si-mi pare fain si pilduitor...
io tare m-as bucura sa-i placa... :)

nemo spunea...

din nou am vazut o poveste. mersi mosule.

mosu spunea...

:) ma bucur daca a fost asa consistenta incat personajele au inceput sa umble prin lume...