marți, 28 decembrie 2010

Mulaj cu fată cu obraz trandafiriu şi ochi negri migdalaţi

Bărbatul rări paşii. Ridică gulerul pardesiului şi privi peste balustrada rece de fier. Apa cobora învolburată ca o tristeţe nestăvilită cu rădăcini dincolo de capetele cuvintelor şi-ale gândurilor. Zvârlugi spiralate, însolzite de vuietul vântului se ridicau dintre pietre, se înşurubau prin aerul tare, icneau, urlau, apoi se prăbuşeau îndărăt în ochiul lunecător de apă asemeni păsărilor cu cioc ascuţit şi trup de săgeată ce-şi căuta hrana înapoia oglinzii. Ca un magnet îi atrăgeau privirile norii prăvăliţi între maluri. Încercă să-şi aţintească privirea înainte, dincolo de grinzile înţintate ale podului, peste oraşul cernit vălurind contururi difuze printre ochiurile dantelate ale ceţii, dar nu reuşi. Se opri, se răsuci pe călcâie şi cuprinse fierul rotund al balustradei cu ambele mâini. Privi încruntat înspre apă. Îl atrăgea şi îl înspăimânta deopotrivă. Vacarmul rostogolirii îl înfăşura ca într-un clopot de sticlă rupându-l de lume şi izgonindu-l în sine. Îşi lăsă palma să alunece peste fierul rotund. Era rece şi umed ca o piele de şarpe lepădată pe grabă şi zvârlită într-un colţ de îngândurare. Întoarse înapoi palma dreaptă şi o aşeză lângă stânga, apoi le întinse pe amândouă deasupra apei. Zâmbi. Dacă tălpile ar fi fost acolo unde erau palmele toate grijile sale s-ar fi sfârşit. Şi toate bucuriile desigur. Îşi adună gândurile şi încercă să facă degrabă o socoteală simplă. Grijile erau de departe mai multe, ba chiar la o privire mai atentă se putea spune că mult mai puţinele bucurii sunt practic neglijabile şi deci pot fi aproximate cu zero. Şi totuşi tălpile se înfigeau cu putere în betonul lucios fără să lase nici o secundă impresia că ar vrea să ia locul palmelor…
Din capătul celălalt al podului venea o femeie. O fată sau o femeie. Nu-i vedea chipul din cauza ceţii, dar avea trupul mărunt învelit într-un pardesiu bej lung până în pământ. Pe cap purta o bască albastră din lână împletită, iar la gât un fular asemenea, lung, răsucit de mai multe ori. Tălpile se dezlipiră de beton singure şi mai făcură pe furiş câte un pas spre marginea de fier forjat ce fusese în decursul timpului vopsită cu toate culorile pământului. Ultima fusese o vopsea neagră aplicată neglijent şi fără ca cea veche să fi fost îndepărtată, nici măcar de acolo de unde începuse să se cojească şi să se desprindă de fiare. Penultima fusese verde. Fata făcea paşii tot mai mărunţi. Îl văzuse şi părea că vrea să-l evite. Încercă să-i identifice chipul. Semăna cu Nora, dar nu era ea. Fata de pe pod era mult mai scundă, aproape un copil. Simţindu-se privită trecu pe cealaltă parte. Bărbatul îşi roti ochii de jur împrejur. Nu era nici ţipenie de om. Nici vremea nu era deloc prielnică plimbării. Şi-apoi era duminică. Să fi fost şapte, şapte şi-un pic. Tot oraşul dormea. Doar el şi cu fata erau treji. Şi ca un făcut amândoi căutaseră podul. Privi departe peste apă. Acolo unde rostogolirea devenea lină şi vuietul se transforma în susur continuu, pescăruşii se strânseseră roată. Nu coborau peste apă, nu se înălţau, doar se roteau în cerc aruncând din când în când priviri iscoditoare înspre albia noroioasă şi ţipând ascuţit. Fata se oprise la mijlocul podului. Era cu spatele la el. I-ar fi plăcut să-i vadă chipul, să-i mângâie obrajii. Era sigur că e o fată tânără cu obraz trandafiriu, delicat ca o petală de floare şi ochi negri migdalaţi. Purta o pereche de pantofi decupati deloc potriviţi cu începutul de iarnă ce se prăvălise dintr-o dată peste dânşii. Pesemne o luase pe nepregătite. “Precis are ciorapii uzi şi picioarele îngheţate” – îşi spuse bărbatul şi pentru o fracţiune de secundă tălpile se ridicară cu intenţia de a se îndrepta înspre ea. Bărbatul le curmă însă avântul. I-ar fi plăcut să se apropie încet, să o cuprindă din spate în braţe, să o acopere şi să o încălzească cu trupul său, apoi să îngenuncheze în faţa ei, să-i aşeze un picior pe genunchiul său, să-i scoată pantoful, să-i roluiască ca pe o pânză de păianjen ciorapul de mătase şi să-i cuprindă în palme tălpile îngheţate. I le-ar fi învelit în săruturi până când pielea i s-ar fi topit în văpăi ce i-ar fi cuprins apoi ca un rug pulpele, coapsele, mijlocul, pieptul, umerii şi în cele din urmă, sau poate cel dintâi, obrajii.
Ca dintr-o reverie se trezi bărbatul când simţi în ureche o respiraţie şuierătoare. Atâta fusese de absorbit admirând-o pe fată încât nici nu remarcase că din celălalt capăt al podului urcase un bătrân. Era un bărbat îmbrăcat sărăcăcios, slab, nebărbierit, cu părul lung şi rar, înfăşurat într-un palton la fel de bătrân ca şi dânsul, descusut pe la subsuori şi lăsând să se vadă căptuşeala deşirată. Bătrânul se opri lângă el şi privi tăcut înspre fată. Îl nemulţumea prezenţa bătrânului. Cum avea s-o mai cuprindă în braţe, să-i mângâie tălpile, să-i încălzească trupul şi sufletul dacă bătrânul se proţăpise în coapsa sa?! Îl privi cu ură sperând ca acesta are să-i găsească privirile şi are să înţeleagă că nu este deloc binevenit. Doar o secundă îl privise şi ochii bătrânului i se agăţaseră de pleoape ca funigeii de chiciură de ramurile copacilor. Erau trişti şi goi ochii bătrânului. N-aveau pereţi ochii săi, puteai privi printr-ânşii până hăt departe la capătul lumii, şi-n sus, şi-n jos, şi-n stânga, şi-n dreapta. Ar fi vrut să-i spuna ceva, o vorbă de îmbărbătare, dar nu găsi niciuna, le consumase pe toate de dimineaţă de când se trezise pentru sine.
Nu apucase să-şi răsucească trupul. Ar fi putut să jure că văzuse totul în ochii bătrânului. Cât o scăpase din priviri, fata se cocoţase sus pe balustradă. Stătea în picioare şi se ţinea cu o mână de stâlpul de iluminat ce clipea palid. Era rigidă şi evident speriată. Simţi într-o clipă ce are de gând să facă şi fără să mai aştepte o secundă se smuci din faţa bătrânului alergând într-un suflet spre ea. Ca într-o succesiune sacadată de încrustări în celuloid apucă să-i vadă trupul cum se încovoaie, cum capul îi trece peste marginea balustrăzii şi dispare dincolo de prezent, trăgând după el umerii, şi pieptul, şi mijlocul, şi coapsele, şi pulpele, şi tălpile, şi ciorapii uzi, şi pantofii. Cu un ultim efort se întinse şi îi apucă cu putere glezna stângă. Greutatea fetei căzând îi smulse însă braţul din încheietură. Mii de ace înroşite în foc îi împungeau umărul. Îşi sprijini cealaltă mână de balustradă şi încercă să-şi proptească tălpile şi genunchii mai aproape de ea astfel încât să capete o suprafaţă cât mai mare de sprijin. Pe cealaltă partea a podului vântul sufla aspru. Nici nu băgase de seama până atunci vântul. Picăturile mici de apă îngheţată îi biciuiau faţa încărcându-i genele cu gâze de promoroacă. Ciorapii fetei erau într-adevăr uzi, avusese dreptate. Mâna începu să-i alunece pe glezna subţire ca pe un trunchi umed de magnolie. Pardesiul bej înfăşurat în fular se balansa în bătaia vântului ca şi cum înlăuntrul său n-ar fi existat nici un trup. Doar braţul îl durea îngrozitor. Bărbatul încercă să o ridice dar încercarea sa nu făcu decât să înrăutăţească lucrurile căci mâna îi alunecă şi mai mult şi-i ajunse aproape de călcâi. “Dă-mi mâna, dă-mi mâna, nimic nu poate fi atât de rău ca nimicul, dă-mi mâna te rog” - încercă bărbatul disperat să reîntoarcă sufletul fetei. “Dă-mi mâna şi-ţi promit că o să am grijă de tine, o să rezolvăm împreună toate problemele, dă-mi mâna, dă-mi mânaaaaaaaaa”. Bărbatul simţi cum toată carnea i se jupoaie din trup şi alunecă prinsă de glezna fetei peste balustradă prăvălindu-se-n valuri. Tot restul rămas se prăbuşi ca o cămaşă dezbrăcată pe asfaltul îngheţat. Bărbatul privi pantoful de lac ce-i rămăsese în mână. Nu era mai mare decât palma sa. Şi nici măcar nu apucase să-i vadă chipul. Îşi împrăştie privirea peste valuri încercând să zărească o urmă, un ţipăt, o durere. Nici vorbă. Bărbatul izbucni în hohote de plâns. Strânse la piept pantoful negru de lac şi continuă să plângă năvalnic. Simţi cum se deşiră în broboane mărunte de apă ce se împrăştie printre picurii ceţii risipindu-se în dejurîmprejur. Apoi brusc tresări. Îi încolţi în minte gândul că trebuie să anunţe autorităţile. Poate că cineva bine antrenat o mai poate salva. Cineva trebuia neapărat să o găsească. Vie sau nevie.
Bătrânul pe care îl lăsase pe cealaltă parte a podului se apropiase iarăşi pe nesimţite şi-i sufla în ceafă. “Trebuie să anunţăm pe cineva! Trebuie să anunţăm neapărat pe cineva! Si asta repede, foarte repede. Doamne, ce tragedie!” - se jeli bărbatul zgâlţâindu-l pe bătrân şi încercând să-l convingă să se întoarcă în oraş. Bătrânul însă nu părea să fi fost deloc impresionat de cele văzute. Chiar deloc! “Dacă am vedea lumea cu ochii din creştetul capului ne-am minuna de felul în care arată – spuse molcom bătrânul. Dar noi o vedem cu ochii din suflet. De cele mai multe ori nici nu vedem ceea ce se întâmplă în jur, ci ceea ce bănuim că se întâmplă, ceea ce ne spunem nouă înşine că se întâmplă. Înţelegi, e un pic invers?! Lumea reală nu poate fi pipăită de către niciunul din noi. Ceea ce putem atinge nu este decât o amprentă a realităţii, un mulaj întins peste lume şi apăsat bine cu degetele subţiri ale sufletului. Ce e dincolo de acesta este, în mod straniu, de neatins. Şi apoi mulajele nici măcar nu seamănă între ele, cred că îţi dai seama de asta. Depinde de interiorul fiecăruia, felul în care are să i se dezvăluie exteriorul. Lumea e un mozaic de mulaje suprapuse în care fiecare are locul său potrivit” - mai spuse bătrânul, apoi luă din braţele moi ale bărbatului pantoful de lac, îl răsuci de câteva ori în palmă şi dând din umeri ca şi cum ar fi spus “nu mai e nimic de făcut” îl aruncă în vâltoarea valurilor. Bărbatul rămase împietrit. Furia i se căţără din stomac pe gât, expandă în coşul pieptului, îi zdreli jugulara, îi umplu gura de cuvinte murdare, şi-i încleştă limba într-un amestec de neputinţă şi încrâncenare. Apoi, ca o supapă ce se desface eliberând încleştarea, sângele îi năvăli în tot trupul făcându-l să zvâcnească ca un arc. Într-o secundă fu în picioare cu toată carnea adunată grămadă ca un glonte gata să se înfigă în pieptul duşmanului. Bătrânul simţi pericolul, se dădu un pas îndărăt şi fără să spună nimic îi arata cu degetul către capătul podului. Un trup mic ca de copil se depărta cu paşi mărunţi. Fata cu pardesiul bej traversase podul şi se afla aproape de capătul lui. Ca şi cum ar fi ştiut că se află privită, întoarse capul şi zâmbi. Avea obrazul trandafiriu, delicat ca o petală de floare şi ochii negri migdalaţi. Îşi flutură degetele spre dânşii, apoi dădu colţul spre dreapta şi dispăru pe strada mare ce începuse să se anime de lume…

18 comentarii:

sophie spunea...

Mereu in clipele de deznadejde apare cate un gand, o stare, o putere ca un mos cersetor si murdat, dar culmea, foarte intelept, care ne arata luminita de la capatul tunelului. Si care mai spune ca trebuie sa te abandonezi cateodata, nu poti opri ce este de neoprit, lucrurile bune apar cand nu le mai astepti sau ceea ce pare ideal nu e chiar asa cum crezi (uneori distanta ne da iluzia frumosului-nu distanta in
plan fizic)

(s-a nascut Domnul in inima ta de Craciun? :) ti-a trimis un mos adevarat?)

valeria spunea...

e o napasta iscodirea incrancenata spre a vedea dincolo de mulaj...si stiu ca o simti la fel,insa dincolo de povestire, intodeauna te-am banuit de a fi indrogostit de cuvinte,o dragoste suferita,nabadaioasa...iar acum am aflat.Cuvintele te iubesc si ele Mosule ..in felul lor,mincinos,tradator,rostogolit,necredincios...insa te iubesc cuvintele...acum stiu.

digodana spunea...

Uau! Asta a fost o experienta cu totul neobisnuita... ma refer la intensitatea trairilor...
Am citit pe nerasuflate, am fost acolo, pe pod, langa omul cu sufletul incarcat si omul cu ochii goi dar atat de plini ca se vedea toata lumea... mi-au dat lacrimile la imaginea celui plangand cu un pantof de lac in mana... Ciudat, nu am suferit pentru fata, a fost alegerea ei, eliberarea ei...
Si totusi, de ce m-am bucurat asa de tare si am tresarit, efectiv, trezita ca din vis, atunci cand a disparut zambind?
Mosule, pentru cateva minute am intrat cu totul in lumea pe care ai creat-o... In mod normal nu as fi putut scoate un sunet... Am vrut sa stii cat m-a marcat...si cat de mult mi-a placut.
Nu o sa scriu nimic despre ce am inteles eu din text pentru ca, din nou sunt multe semnificatii si multe multe de gandit... iar ai schimbat ceva, iar mi-ai dat de lucru:) Iti multumesc :)

mosu spunea...

@sophie
de cele mai multe ori nu traim ceea ce vedem ci ceea ce simtim; ne dezghiocam inlauntrul si acoperim cu el dejurimprejurul astfel incat tot ce atingem e de fapt parte din noi, iar fetele cu ochi migdalti nici nu mai stim daca sunt aievea sau sunt doar plasmuiri ale gandului…

de aceea e bine sa stergem uneori dimprejur cu o guma moale tot ce ne atinge, pe rand fara graba, pana cand ramanem singuri singuri pe coala alba de hartie; si apoi putem incerca sa reconstruim din bete drepte si linii curbe lumea; fara nici un rezultat desigur, e doar un joc; dar jocul ne va ajuta sa comparam ceea ce ar putea fi, cu ceea ce este…

mosu spunea...

@valeria
:) mmm… cuvintele astea sunt precum albinele; se invart prin aer de nici nu le vezi, si-apoi dintr-o data, nu stiu cum fac, dar incep a se aduna de pretutindeni si a se aseza pe foaia mea de hartie de parca ar fi unsa cu miere; eu le asez apoi cat ma pricep de bine si de la departare pare un stup din cele mari si de-a-devaratelea… :)
multumesc mult valeria!

mosu spunea...

@dana
ooo… nu ma gandeam ca bucatica asta de text poate misca atat de mult sufletele, dar daca o face nu pot decat sa ma bucur; tare! :) multumesc
ai stiut tu ceva cand n-ai tresarit pentru fata, caci ea n-a facut niciodata gestul acela; uneori ne agatam trairile ca pe niste prosoape murdare in lucrurile care ne inconjoara, fara ca ele sa stie, dar si fara ca ele sa sufere…

sophie spunea...

Realitatile sunt tot atatea cate priviri avem spre afara ori spre inuntru. Fiecare moment il naste pe celalalt, fiecare bucatica de exterior schimba ceva in interior. Poate ralitatea interioara e cea mai durabila, acolo lucrurile se intampla mai incet sau mai rar, sau privirea aruncata acolo e numai din timp in timp.
Jocul ce il propui e interesant (acum zambesc) dar destul de riscant. Stergand tot dimprejurul nostru ne face sa construim in imaginar. O plasmuire. Ceva ce nu e real, comparand cu realitatile, si-atunci cu care realitati?:))
Dar ne putem juca, sigur ca da.

Cunosc o fetita de 8-9 ani, priveste la TV cum prinde ocazia, ca sa-i poti vorbi trebuie sa ii intrerupi campul vizual si sa treci peste ripostele ei, iar mai nou isi pune si o patura in cap, ca sa fie si mai clar delimitata lumea ei.

Repet, cand reconstruim trebuie sa ne bazam pe o "realitate". Bine, dar pe care?

Echilibrul, zic eu, vine din armonizare realitatii exterioare cu realitatile interioare. Sa nu mai traim totul cu sufletul.Uneori putem alege ce merita trecut prin noi, alteori nu. Si-atunci apare conflictul.
Lumea interioara poate fi un dans pe sarma.
Dar sa facem jocul tau, poate cu legea atractiei...ca tot e la moda...

Framanti tu in poveste si noi pe langa tine :)

mosu spunea...

E perfect adevarat ce spui! Iar aceasta e esenta: “echilibrul vine din armonizare realitatii exterioare cu realitatile interioare” Asa-i! Pe langa asta restul sunt broderii…
Ce am vrut eu sa spun e ca uneori trebuie sa ne scuturam de idei preconcepute, de tipare, de ganduri ghemuite in colturi intunecoase si sa respiram aer curat…. :)

Elza spunea...

papucii... fata se uita dupa papuci

mosu spunea...

mmm... papuci?!?! nu cred ca inteleg la ce te referi...

Elza spunea...

pantoful de lac a ramas in mana batranului...

mosu spunea...

aaa... :)

Elza spunea...

vezi... ea de fapt s-a intors sa-si mai priveasca inca o data papucii. si-a dat seama ca poate continua si fara ei

sophie spunea...

Sau, de fapt, s-a intors sa vada cine 'i-a dat papucii' ;))
Sa ma iertati de deviere...desi ar putea sa nu fie una chiar atat de mare. Doar exprimarea plastica.

Elza spunea...

la multi ani mosule! :)

imi plac povestile cu final fericit... mereu :)

mosu spunea...

numai bine si tie Elza!

earthwalker spunea...

ai tu ce ai cu podurile:)

mosu spunea...

cred ca am gephydroplacere... :))