vineri, 7 ianuarie 2011

Plimbare în parc

Femeia îşi aranjă cu grijă pliurile fustei, îşi acoperi atent genunchiul apoi îşi adună braţele la piept. Se răzgândi însă imediat, îşi lăsă mâna să alunece uşor pe pulpă, atinse cu vârfurile degetelor genunchiul şi ridică marginea fustei atât doar cât să dezvelească rotunjimea acestuia. Zâmbi ştrengăreşte. Banca pe care se aşezase era poziţionată strategic, pe de o parte asigura privitorului o privire amplă asupra intrării în parc, pe de altă parte permitea supravegherea aleii principale ce tăia parcul în două jumătăţi aproximativ egale ca pe un măr verde. Inima îi bătea nebuneşte. Doar doi bărbaţi îi atinseseră înlăuntrul, cel alături de care devenise femeie şi care dispăruse din viaţa ei chiar de-a doua zi şi cel al cărei femeie fusese pe de-a-ntregul timp de aproape douăzeci de ani. Iar ea îl aştepta pe al treilea. Nu-l cunoştea, nu-l văzuse niciodată, nu auzise nicicând vorbindu-se despre el, dar ştia că se află dincolo de intrarea în parc şi că trebuie să apară cândva. Nu ar fi putut spune cu precizie cum ar fi vrut să arate bărbatul acela. Ar fi trebuit să fie chipeş, nu frumos doar chipeş. Ar fi trebuit să aibă un profil acvilin, uşor aspru, dur. Ar fi vrut să fie înalt, să trebuiască să se ridice pe vârfuri ca să-i smulgă un sărut. Şi-apoi bărbatul pe care îl aştepta ar fi trebuit să aibă un suflet frumos. Fără prea multe brizbrizuri şi circumvoluţii. Atâta doar, frumos şi simplu.
Prin faţa ochilor trecu un bătrân cu nepoţii, apoi doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi, apoi un tânăr grăbit probabil spre servici, apoi alţi mulţi alţii, bărbati, femei, tineri. Când îşi făcu apariţia pe intrarea principală nici nu-l recunoscu. S-ar fi pierdut în mulţime ca oricare altul. Nu era nici prea înalt nici prea scund, nici prea chipeş dar nici strâmb, nici frumos dar nici urât. Avea însă o licărire în priviri care o făcu să tresară. Bărbatul ajunsese în dreptul ei şi nu părea că ar fi băgat-o de seamă. Era aproape să treacă de marginea băncii când brusc şi-a întors capul şi a privit-o în ochi. Aveau o strălucire aparte ochii aceia. Ca două gâturi de lebădă li s-au împletit privirile şi au rămas aşa o bucată de vreme. Apoi bărbatul a mai făcut câţiva paşi, s-a oprit, s-a uitat împrejur ca şi cum ar fi căutat ceva sau pe cineva, s-a răsucit şi s-a aşezat pe bancă lângă ea.
Acum ştia, era sigură! În colţul buzelor îşi anină o garoafă roşie cu guri întredeschise abia răsuflând şi ochii începură să-i scapere ca două bucăţi de cremene izbite cu îndârjire una de alta. Bărbatul o privi timid cu colţul ochiului. Scânteierile privirii aprinseră vâlvătaia şi trupul începu a se înflăcăra dinspre frunte în jos peste umeri, peste piept, coborând apoi vijelios ca un pârjol peste coapse şi pulpe, până jos de tot la glezne şi mai departe la vârfurile degetelor. Pesemne bărbatul era pompier căci în loc să se sperie de rugul aprins el se apropie tiptil şi ca din întâmplare atinse mâna femeii. Degetul său mic se încovrigă peste celălalt deget mic ca-ntr-o abordare piraterească în care căngi aruncate peste punţi ţin lipită nava ce urmează a fi cucerită.
Femeia încremeni cu privirea înainte. Tot trupul îi tremura iar inima alerga dinspre ochi spre genunchi, dinspre genunchi înspre coapsă, apoi spre stomac unde făcea cercuri largi şi apăsate pentru a o zbughi înapoi la locul ei tremurând ca un ceas cu cuc ce bate miezul nopţii. Era pentru prima dată când o făcea. Poarta principală de intrare în parc dispăruse, la fel şi aleea ce tăia parcul în două jumătăţi egale ca un măr verde. Şi copacii şi băncile şi iarba dispăruseră. Oamenii se topiseră şi ei şi se lungeau pe asfalt în bălţi curcubee. Doar buzele bărbatului mai mişcau şi-i atingeau discret dupăurechea, în timp ce răsuflarea fierbinte i se înşuruba ca un sfredel prin ureche în jos pe gât până în stomac. Ar fi vrut să se întoarcă să-i cuprindă obrajii în palme şi să-l sărute apăsat. Dar era complet înţepenită. Degetele moi ale bărbatului îi atinseră gâtul. Ca un evantai de pene erau degetele bărbatului, moi şi delicate.
Sări brusc în picioare ca un arc tensionat îndelung cu răsuciri abia perceptibile. Bărbatul se ridică şi el şi fără să o privească o luă de mână dispărând amândoi pe intrarea boltită a parcului.
Nu-şi aducea aminte nimic. Ştia doar că ajunsese în faţa unei uşi de apartament dintr-un bloc oarecare. Bărbatul îi dăduse drumul la mână şi scotocea în buzunar după chei. Le găsi, descuie şi o pofti înăuntru. Era cald şi plăcut apartamentul bărbatului. Abia atunci, ca într-un gest rememorat, se răsuci pe călcâie, se ridică un pic pe vârfuri, prinse obrajii bărbatului în palme şi îl sărută apăsat şi umed. Ca două guri de sălbăticiuni hrănindu-se una dintr-alta erau trupurile lor. Bărbatul îi mângâie înfrigurat umerii, şoldurile, coapsele, pulpele în timp ce buzele sale căutau tot mai nervos petece fierbinţi de încântare. Îşi strecură încet palmele pe sub marginile fustei şi-i atinse trupul fierbinte. Îi cuprinse din nou mâinile, de data aceasta pe amândouă, i le sărută, i le strânse la piept şi mergând îndărăt i le aşeză în dormitor, cuminţi, pe marginea patului. Apoi uşor buzele bărbatului prinseră a se crăpa ca un boboc de lalea. “Să nu spui nimic, să nu deschizi gura tocmai acum” murmură femeia fără să vrea şi fără să ştie dacă şoaptele sale au ajuns la urechea bărbatului. Buzele se crăpară şi mai mult şi lăsară să scape un oftat. Femeia îşi descheie nasturii cămăşii şi o lăsă să alunece ca o coajă de fruct dezvelind miezul fraged ascuns cu grijă privirilor. Apoi se aruncă pe spate în pat abandonându-se total. Cu mâna stângă atinse însă una dintre noptiere dărâmând ceasul deşteptătător. Un zgomot de sticlă spartă indică faptul că ceasul căzuse tare rău şi suferise oarece stricăciuni. Tresări. “Îmi pare tare rău, n-am vrut” - se căină femeia. Apoi ridică ceasul şi privi secundarul. Nu mai mişca. Privi şi celelalte limbi. Toate stăteau înţepenite. Femeia îl zgâlţâi uşor. Nimic. Limba ce indica ora nu avea să se mai întâlnească nicicând cu limba ce ar fi trebuit să dea deşteptarea. Femei zgâlţâi tot mai nervos ceasul.
- Ei poftim ce-am făcut. Ceasul ăsta e mort. Şi nici nu va mai da deşteptarea.
- Lasă-l naibii de ceas – replică bărbatul şi încercă să-l smulgă din mâna femeii dar ea eschivă şi păstră ceasul. Continuă să-l zgâlţâie cu îndârjire.
- Cum mă mai trezesc eu dacă a murit ceasul? – întrebă ea candid. Apoi brusc un spasm îi cuprinse tot trupul. Îşi roti privirea şi recunoscu una câte una noptiera, patul, tablourile, lampa, scrinul unde se lăfăiu toate cosmeticalele ei şi colonia lui…
Femeia izbucni într-un plâns hohotit.
- Dracu s-o ia de viaţă, nu vezi că nu putem, nu vezi că nimic nu mai poate fi luat de la capăt. Ce-a fost s-a dus şi ce-o să fie eeee… – hohoti femeia fără să încerce să-şi termine gândurile. Bărbatul încercă să o îmbrăţişeze şi să o consoleze, dar femeia se smulse energic din braţele sale.
- Pleacă. Nu vreau să te mai văd, pleacă… - şi începu iar să zvâcnească convulsiv ca şi cum ar fi plâns din călcâie, din braţe, din şolduri, din tot înlăuntrul ei rănit.
Bărbatul ezită dacă să mai încerce un gest de împăcare sau să se retragă şi să o lase să se liniştească.
- Pleacă, lasă-mă. Du-te şi ia copiii de la mama. Lasă-mă că mă liniştesc eu… Îmi trebuie o juma de ceas să fiu singură. – reveni femeia printre sughiţuri după ce şirul lacrimilor începu să se mai rărească, ştergându-şi cu încheietura mâinii rimelul scurs pe obraji.
- Şi ia şi nişte leuştean şi nişte morcovi să pun la ciorbă – mai strigă ea în timp ce uşa se închidea în urma bărbatului.

18 comentarii:

Elza spunea...

uneori acordand prea multa atentie detaliilor pierdem din vedere esentialul

mosu spunea...

uneori acordand prea multa atentie esentialului uitam cine suntem :)

Elza spunea...

nu de asta uitam cu siguranta :)

unii nu se vindeca niciodta

sophie spunea...

Nici nu stiu ce e mai rau, sa uitam cine suntem sau sa ne amintim asta cand timpul a ramas agatat de prezent ?!

Dar ce frumosi si ascunsi putem fi.

mosu spunea...

Cum spuneai si tu, important este sa traiesti prezentul si sa te impaci cu el...
Restul sunt petice!

sophie spunea...

Petice cusute cu sarma ghimpata...

digodana spunea...

Of, mie imi vine sa o bat!
Asa poveste frumoasa... Ceasul naibii!...

mosu spunea...

Eiii… las-o si tu Dana…
Balonul acela de sapun oricum s-ar fi spart…
Poate doar ca ar fi petrecut intr-ansul o explozie de artificii daca nu statea ceasul…

nemo spunea...

oh life.....

plutim pe nori si ne prefacem ca dam cu calcaiul de pamant...

mosu spunea...

se poate spune si asa :) desi eu as spune mai degraba ca suntem inghesuiti si terni ca furnicile in musuroi; din cand in cand mai prindem cate un rotund de papadie care ne ridica pana la cer si abia atunci vedem pamantul asa cum e el, albastru si luuuuung…
dar stii cum e cu papadiile, le sufla vantul, le imprastie in cele patru zari iar noi cadem ca din cer lipsiti de orice sustinere…
in rest ne grabim, ne grabim, ne grabim…

sophie spunea...

Asta e foarte frumos spus:
"suntem inghesuiti si terni ca furnicile in musuroi; din cand in cand mai prindem cate un rotund de papadie care ne ridica pana la cer si abia atunci vedem pamantul asa cum e el, albastru si luuuuung…"

mosu spunea...

:)
mda, sunt prea multe constrangerile care ne impresoara fata de ceea ce am putea fi ca gand intrupat…

Cora_ spunea...

mosule, stii ce zic eu? ca nu e inca totul pierdut. intotdeauna exista o data viitoare. dorinta sa fie.
eu una la sfarsit am exclamat: FERICITII!!! Au leustean!!! :))

mosu spunea...

ei da, e bine sa privesti intotdeauna partea pozitiva a lucrurilor, iar leusteanul imi pare o plusvaloare indubitabila (pentru ciorbe):)
iar fiindca ai zis ca nu e “totul pierdut” o sa-ti dau olecuta de dreptate, daca ai fi zis “nu e timpul pierdut” as fi fost total impotriva, caci se pare ca tocmai in asta s-au incurcat incumbentii….

cristina spunea...

" dracu s-o ia de viaţă, nu vezi că nu putem, nu vezi că nimic nu mai poate fi luat de la capăt. Ce-a fost s-a dus şi ce-o să fie eeee…"
parca a fost scris pe sufletul meu textul. ca un smen divin....
asta este nefrumosul din vietile noastre.
asta este nefrumosul de care mi-e teama.
nu vreau sa ajung in acest punct.
plimbarea asta in parc nemosule, am s-o botez "semnalul de alarma"
;) multumesc!

mosu spunea...

viata e plina de raspantii; mereu este de ales intre stanga si dreapta; si de cele mai multe ori vei zambi ingaduitor daca drumul ales n-a fost cel bun; sunt insa si cazuri in care drumul ales este dezastruos si cu cat inaintezi iti dai seama ca se va infunda si ca va trebui sa te-ntorci; iar decizia trebuie luata cat mai devreme…
daca aici esti, rupe pisica cristina

pandhora spunea...

ce final :)
si eu care am citit totul cu inima cat un puricel :)
frumos...foarte frumos povestesti...scrii de fapt...am mai citit cate ceva pana am ajuns la "Plimbarea in parc" :)
ma gandeam acum la leustean...el da savoare ciorbei...ar trebui sa invatam sa folosim mirodeniile potrivite pentru ca viata noastra sa aiba mereu gust...sau daca e cazul...alt gust...
dar suntem prea putin curajosi...
sau poate nu...

mosu spunea...

da, am mai vorbit pe undeva pe aici, pe blog despre asta; despre faptul ca suntem “intepeniti” in constrangerile de tot felul pe care ni le impune viata…
si ne temem sa le incalcam… (desi uneori mai rupem zagazurile… :) )
:) ma bucur ca iti plac povestile