miercuri, 12 ianuarie 2011

Casa de pe Economu Cezărescu

Bunica stătea lângă Politehnică pe Economu Cezărescu. Era o curte mare cu un gard de lemn pe care îl repara bunicul din an în paşti când se-nmuiau scândurile şi se plecau umil spre pământ. Trăiau mai multe familii în curtea aia. Bunica şi Tanti Florica locuiau în casa mare din faţă împărţită pe din două. În spate erau acareturile. Acolo trăiau “ceilalţi”. Nu aveau nume. Nici chip. Doar Godin avea. Avea şi nume şi un picior beteag ce se-mpotrivea, pe care îl târa după el aşa cum târâi un caţel priponit pe picioarele din spate. Godin era un ţigan uscat şi beţiv ca toţi “ceilalţi”, veşnic neras, cu o uitătură mânioasă. Piciorul şi-l betegise într-o încăierare cu cuţite. Nu ştiu ce făcea, pe unde lucra, dar în fiecare zi aducea acasă borcane de prenadez. Le dădea ieftin. Când nu era acasă era la puşcărie. El ştie de ce. Restul nu ştiau dar nici nu le păsa. Nu stătea mult la pârnaie, câteva zile, o săptămână, apoi iar apărea târându-şi piciorul bolnav şi aruncând priviri încruntate. Şi mai avea nume şi Coana Lina. Chip n-avea, doar nume. Poate n-ar fi avut dar pe lângă nume avea o năzbâtie de câine mic, alb şi pufos. “Mai ţii minte câinele lu Coana Lina? – mă întreba bunica de fiecare dată când o vedeam. Tu erai mic şi el a venit în fugă să se joace cu tine, dar tu te-ai speriat şi-ai vrut să fugi, te-ai împiedicat şi-ai căzut. Şi te-ai lovit cu fruntea de bordură de ţi-a dat sângele. Vai mămică ce m-am speriat” Era a o sută cinsprezecea oară când bunica îmi povestea întâmplarea cu Pufi, câinele lu Coana Lina. O învăţasem pe dinafară dar trebuia să o ascult de fiecare dată cu zâmbetul pe buze ca şi cum ar fi fost pentru prima dată. Măcar atâta îi datoram. Din casa mare din faţă bunica avea jumate, adică un antreu şi o cameră, iar Tanti Florica la fel. Un unchi închisese veranda şi bunica amenajase acolo bucătăria, deci se făcuseră trei. Da numai vara erau trei că iarna muta bucătăria în antreu unde avea sobă deci se făceau iar două. Tanti Florica nu avea verandă da nici de bucătărie nu avea nevoie, că n-avea soţ şi nici copii. Mai venea din când în când pe acolo un bărbat bine îmbrăcat şi cu nasul pe sus. În general nu stătea prea mult, vreo juma de oră, o oră şi pleca aşa cum a venit cu nasul pe sus. Uneori după ce bărbatul pleca se auzea zgomot de sticlă spărgându-se şi vorbe ascuţite şi ţipete isterice. Niciodată n-am înţeles cu cine se certa Tanti Florica dacă bărbatul plecase deja. Atunci bunica trebuia să se ducă să vadă de Tanti Florica să nu-şi spargă toată vesela şi să rămână fără farfurii. Mult mai târziu am aflat că bunica se ducea de fapt de frică să nu-şi taie venele-n cioburi. Vara era frumos în curte. Bunica avea flori multe şi zarzavaturi şi un tei uriaş, bunicul era mai mult plecat. Iarna nu mai era aşa frumos. Flori nu mai erau, nici legume, nici flori de tei. Bunicu stătea mai mult pe acasă. Sau cel puţin aşa ar fi vrut bunica. Dar el mai iesea pe furiş şi când se întorcea începea scandalul. Degeaba îi pitea bunica toţi banii, că el tot lua pe datorie şi pe urmă se ducea să muncească pentru ce a băut. Atunci bunica dădea tare difuzorul de la radioficare şi ei ieşeau în antreu să se certe. Ca cei mai aprigi duşmani se certau. Despre bunicu nu-s prea multe de spus. Nimeni nu prea spunea. El era bunicu de-al doilea şofer şi băutor. Ăl dintâiul se prăpădise la Cotul Donului. Pâinea lui Dumnezeu, zicea bunica, şi-i blestema pe ruşi şi ziua în care a pornit războiul. N-a mai rămas din el decât o mână de oase şi-o scrisoare. Nu apucase s-o trimită, i-au găsit-o în haine. Bunica o păstra între cearsafurile din şifonier lângă certificatul de căsătorie, cel de deces şi talonul de pensii. În afară de difuzor bunica a avut prima şi telefon. Nu prea vorbea, doar cu mama. Da era acolo la nevoie. Cel mai mult vorbea la telefonul bunicii vânzătorul de la Gostatu care fusese construit din tablă ca o cutie de conserve chiar în faţa curţii. Aflase că bunica are telefon chiar de la ea şi mai venea să sune când primea câte ceva proaspăt. Naiba ştie pe cine suna. Îi lăsa mereu şi bunicii un ban şi-i spunea “Sărut mâna doamnă. Vă mulţumesc frumos” şi bunicii tare îi mai plăcea. Uneori nu putea să vină vânzătorul şi-l trimitea pe fecior. Atunci bunicii nu-i mai plăcea. Da n-a rezistat mult Gostatu, că într-o zi a venit Ceauşescu. Erau cinci maşini. Întâi au oprit patru, au ieşit nişte băieti zdraveni cu mâna proptită la piept, pe urmă a coborât şi el. A dat din mâini, a făcut semne în sus înspre Apaca şi pe urmă s-a suit în maşină şi duşi au fost. Nu după mult timp au venit camioanele şi excavatoarele şi buldozerele. Pe bunica au mutat-o la bloc. Şi pe Tanti Florica la fel. Si pe Coana Lina şi pe Godin şi pe “ceilalti”. Şi pe cei de alături şi pe cei de vizavi. Şi pe cei de pe străzile din spate în sus spre Apaca. Casele dinspre Politehnică au scăpat. Era tare frig la bloc. Blocuri din cutii de chibrituri. Pereţi subţiri, calorifere subţiri, căldură cu ţârâita. Curgea apa pe pereţi ca în peşteră. Ţiganii şi-au luat cu ei şi caii şi câinii. I-au băgat în apartament peste iarnă. La prima zăpadă au făcut focul în mijlocul sufrageriei. Da nu le-au ajuns parchetul şi cercevelele şi uşile. Aşa că iarna următoare au lăsat apartamentele şi-au plecat. Au întins corturile în Ghencea. Bunica a rămas. Ea nu putea să întindă corul. Godin şi Coana Lina au rămas şi ei dar nu s-au “adapatat” şi s-au prăpădit repede. Tanti Florica s-a adaptat, a găsit alt bărbat. Doar bunica s-a procopsit cu reumatism. Certuri cu bunicu a mai avut doar o vreme. Pe urmă au încetat că el s-a dus să mai tragă o duşcă şi n-a mai venit. Grea viaţă la bloc. Nu mai sunt nici flori, nici legume, nici tei, doar gălăgie şi stres.

20 de comentarii:

valeria spunea...

Mosule ...ai o gutuie ? Si daca ai pune-o pe dulap si inchide ochii...

sophie spunea...

Ce povesti vechi spui tu aici...mie imi par tare dureroase dezradacinarile...Greu de acceptat ca au fost asa vremuri. Dar au fost.

Stii ce frumos este sa ai amintiri despre bunici?
Eu am prins un singur bunic care s-a dus cand aveam 11ani.
Ce mare lucru sa poti spune 'am auzit de la bunica...m-a invatat mama...tata imi spunea mereu...'. Ce dureros sa nu poti spune...

Iar oamenii aveau un mod diferit de a suporta viata, schimbarile...mai cu demnitate.

mosu spunea...

@valeria
gutuie n-am dar am imaginatie :)
am suit gutuia pe dulap, am inchis ochii si.... si.... miroase a bunici, a flori de tei, a trandafiri, a lamaita, a fluturi, a oameni de zapada cu oala de ciorba in cap si matura la subsoara, a irburi inalte cat statu de om, a vrabii gurese, a copilarie...
asta trebuia sa se intample?!

mosu spunea...

@sophie
asa-i, sunt dureroase caderile; oamenii se obisnuiesc cu cele mai grele situatii si invata sa treaca peste ele; cel mai greu de suportat sunt insa ruperile bruste; peste astea e tare greu de trecut...

Cora_ spunea...

mosule, cele mai frumoase amintiri pe care le am sunt dintr-o casuta cu odaile varuite in alb, undeva la tara. casa bunicii. si ea, bunica, ma asteapta mereu, uitandu-se ca intotdeauna de-a lungul drumului prafuit, cu mana "streasina" la ochi. si eu ma duc cand sunt obosita, ma duc sa ma odihnesc in odaita alba, mirosind a paine proaspat scoasa din test...

mosu spunea...

:) avem nevoie de evadari din "lumea reala" iar casa bunicii va fi mereu locul in care sa sedem ca intr-o paranteza uitata de timp...

valeria spunea...

daaaaa...toate astea si multe altele....dar mai ales si mai ales ...mirosul bunicii, ascuns dupa mana ei seara la culcare,ghemuit si cu ochii stransi cu bratele icolacite de bratul ei...nimic rau nu se putea intampla ..atunci...

mosu spunea...

:)

Madelin spunea...

Haaaaaaaaa, mi-am amintit de strada Economu Cezarescu, acolo mi-am spert io un termos.

Mosule, dumneata nu prea esti iernatic, este?

Costel spunea...

Economu Cezărescu e aproape de Politehnica nouă?

mosu spunea...

Madelinule, intai si-ntai sa-mi spui tu mie cand te dai iar pe blog la vale! Pe urma ce cautai tu pe strada aia, ca-i un tasti-basti de strada, ascunsa si neumblata?! Ai facut facultatea la Bucuresti?! Si pe urma de pe urma ce-i aia iernatic?! Io as zice ca sunt, da depinde ce-i, mai precis!

mosu spunea...

Da Costel, e o straduta care ajunge in Politehnica noua de la podul Grozavesti printr-o intrare laterala in spatele Facultatii de Transporturi.

mosu spunea...

P.S. Acum podul Grozavesti este legat de intersectia de la Apaca printr-o sosea absolut noua, b-dul Vasile Milea care a fost taiat in mare parte prin gradina Politehnicii dar si prin cateva case din cartier.

Madelin spunea...

Mosu, pai pe blog ma dau, doar ca in spatele perdelei :))

Da, am facut facultatea in Bucuresti, Politehnica, si pre multe stradute ma preumblam, dar nu mai stiu ce cautam, batranetzea, deh :))

Iernatic inseamn sa-tz priasca iarna dar dumneata esti melancolic iarna, poate primavaratec :))

mosu spunea...

Aha! Intrai si io pa wordpressu da pana la perdea, ca cica nu fusei invitat mai departe.
Cu anotimpurile cred ca m-ai nimerit perfect! Drept spui :)

Madelin spunea...

Mosu, de data asta nu am trimes invitatii nimanui, scriu asa, de una singura.

Pai dumneata ai fi fost printre cei dintai careia i-as fi trimis cheita perdelei.

Madelin spunea...

Erata:
*caruia*, bineinteles

mosu spunea...

:)

nemo spunea...

o sa fim si noi bunici...da` in urma noastra nu o sa miroasa a tei si gutui.

mosu spunea...

asa-i, numa jale o sa ramana...