miercuri, 2 august 2017

Priza din tavan

Ei bine, poate nu chiar în tavan, ci la câteva palme sub el. Am moștenit-o când am închiriat garsoniera de la puștoaica subțire, înaltă și cu părul roșu văpăi, care zâmbea tot timpul și ciripea întruna ca un peruș galben în mijlocul copacului cu vrăbii. Negocierile au durat fix un minut, eu i-am făcut o ofertă, ea a acceptat-o și a doua zi eram deja mutat.
Priza o văzuse de prima dată, dar așa, cu camera goală de veșmintele feminine mi s-a părut și mai ciudată. Erau fix trei prize în toată casa, una în holul care ținea loc și de bucătărie, alta în cameră imediat lângă ușă iar ultima lângă pat. Lângă pat e un fel a spune, căci de fapt era sus, deasupra patului, câteva palme sub tavan. Ca și cum întunericul nopții s-ar fi strecurat de fiecare dată prin fereastra și s-ar fi lăsat greu, foarte greu, iar casa ar fi balansat brusc răsturnându-se cu susul în jos, tavanul devenind până la capătul zorilor podea.
În prima zi am întins mâna încercând să o ating. Nici vorbă! Nimeni nu putea folosi priza aceea fără să se ajute de ceva care să-l înalțe. Nici cel mai impunător pământean. Și atunci pentru ce o fi fost fixată acolo?!
A doua zi am cumpărat un prelungitor de trei metri, m-am suit pe singurul scaun din cameră și am instalat prelungitorul în priza din tavan, astfel încât să o pot folosi oricând fără probleme. Apoi am uitat complet de ea.
Mi-am reamintit fix peste cincizeci și două de zile. Atât trecuse de când mă mutasem, când fata cu părul roșu m-a sunat cu totul neașteptat.
- Auzi?! Nu găsesc un cercel și cred că știu unde e. Pot să trec pe acolo două minute?! – a ciripit ea repede așa cum își ciripesc păsările colibri aripile.
A venit ca o vijelie, a aruncat gentuța pe scaun, a intrat în baie și s-a așezat pe vine sub chiuvetă. Apoi, folosind o pensetă pe care o ținuse tot timpul în palmă, a desfăcut capacul de la masca de plastic ce acoperea țevile de apă, după care s-a oprit brusc complet nemulțumită.
- N-ai un chibrit cumva?!
I-am întins bricheta mea și s-a luminat pe dată. Nu i-au trebuit mai mult de zece secunde să-l găsească. Era chiar jos, la baza țevii de apă caldă. Era mic și subțire, cu o pietricică minusculă, aproape invizibilă. L-a ridicat în aer și zâmbind cu gura până la urechi a exclamat fericită.
- Știam eu!
Eu rămăsesem cu gura căscată incapabil să mai spun ceva. Sincer, povestea mi se părea atât de cusută cu ață albă, încât nici nu i-am dat crezare. Eram convins că inelul fusese pitit acolo de către tânăra domnișoară cu un scop anume, după un plan minuțios pregătit. Scopul nu mi-era clar, însă dorința de a reveni în garsonieră era evident în capul listei, iar încercarea ei de a forța o revedere nu era nicicum străină de gândurile mele.
Însă părea complet străină de gândurile ei, căci imediat după ce își sărută inelușul îl vârî într-un portofel mic și aruncându-și geanta pe umăr o porni către ușă.
- Mulțumesc mult!
- Aaaa.... Mmm.... Auzi?! – am îngăimat eu în încercarea de a-i domoli năvalnica evacuare.
Ea s-a oprit cu un zâmbet un pic mirat și un pic șugubăț pe buze.
- Auzi, am vrut să te întreb de data trecută... De ce ai pus priza aia în tavan?
S-a înroșit pe dată și a plecat ochii rușinată ca o copiliță.
- Am uitat de ea. Priza aia era pentruuu... Am instalat-o ca săăăă... – s-a bâlbâit ea evident încurcată.
- Era pentruuu?! – am ajutat-o eu curios.
- Știi, mie îmi place să visez. De cele mai multe ori, uite-așa, pe nedormite. Mă arunc pe spate în pat și privesc tavanul cu ochii închiși. Și imediat mă ia visul. Călare mă ia, ca un val, ca un covor fermecat. Ai călătorit vreodată cu un covor fermecat?! Hmmm, probabil că nu, voi bărbații nu călătoriți niciodată cu covoare fermecate. Voi preferați mașinile. Și motocicletele. Știi, covorul fermecat te ia pur și simplu pe sus, nu trebuie să te urci, te ia indiferent unde ai fi și cum ai șade. Cu cât mai adânc visul, cu atât mai sus susul. Uneori, atunci când visul e foarte, foarte adânc, covorul nici nu mai are unde să te ridice, pentru că dai cu capul de tavan. Vaaaiii... o mulțime de cucuie mi-am făcut din cauza asta! Ooo... desigur, ideal ar fi să nu te arunci în pat, ideal ar fi să te arunci în iarbă și să ai ca singur tavan cerul. Atunci ai unde te înălța nu glumă. Dar e bine și așa, e bine, îți spun eu....
Apoi înflăcărarea îi pieri ușor iar privirea îi coborî din nou spre pământ. Peste măsură de mirat am fixat cu ochii mari priza din tavan, care nu-mi părea acum altceva decât acel „ombelico del mondo” agățat cu un cordon de Tehnometal lung de trei metri de podeaua micuței mele garsoniere. Un pic m-am simțit tare încurcat și fără să înțeleg prea bine de ce am apucat prelungitorul și cu o mișcare bruscă l-am smuls din priză. Apoi am zâmbit stângaci. Universul putea să plutească din nou oriunde l-ar fi dus capul și vânturile fără să mai fie ancorat în parchetul garsonierei.
- Vrei să spui că tu ajungeai în fiecare zi până acolo sus la tavan?! – am întrebat complet pierdut, cu ochii încă pironiți în priza din tavan.
Fără să ridice ochii a murmurat.
- În fiecare zi!
- Așaaa.... am apucat eu să îngaim nătâng. Dar priza?! Până la urmă priza de ce ai instalat-o acolo?!
- Priza?! Aaa... prizaaa... – a râs ea clinchetit – pentru lămpiță!
- Pentru lămpiță?! – a fost rândul meu să zâmbesc.
- Da, pentru lămpiță!
- Și la ce îți trebuie lămpița?!
- Ca să facă sclipici!
- Să facă sclipici?! Ce-i ăla sclipici?
- Așaaa... o lumină mică.
- Și lumina mică pentru ce îți trebuie?
- Pentru ca să mă trezească din vis și să mă aducă cu picioarele pe pământ! – a mai chicotit ștrengar, apoi rușinoasă ca o codană a ieșit în fugă pe ușă.


2 comentarii:

DaenIris spunea...

complicat, nu? :)
Explicatiile ei...si visarea... si... femeile, in general. Ce specie or mai fi si astea?! :D

mosu spunea...

un pic complicat pentru trebuie sa gasesti intrarea in lumea aia! nu e intotdeauna la indemana; pe urma e fain! :)