Mi-am rotit ochii peste clasă și m-am bucurat nespus că sunt din nou toți. Îmbrăcați modest, jerpeliți, rupți, murdari, cu probleme uriașe în familie, dar sunt toți. Asta mă mulțumește grozav.
- Vă rog să scoateți tăblițele și instrumentele de scris și să le așezați în dreapta băncii.
M-au privit atenți și au făcut imediat exact ceea ce le-am cerut.
- Acum vă rog să luați penița și să scrieți în dreapta tăbliței de lut ziua de azi. Doi, doi, apoi puneți punct, apoi unu, zero, puneți iar punct și mai adăugați doi, unu, doi, șase. Aceasta este data de azi, douăzeci și doi a zecea, adică a zecea lună din an, octombrie, și anul două mii o sută douăzeci și șase. Acum, în stânga sus scrieți numele vostru. Cum vă e mai ușor, cu litere de mână sau cu litere de tipar.
Trec printre bănci să văd cum se descurcă. Nu e rău deloc. Tăblițele de lut sunt foarte utile. Comitetul a luat decizia cea mai bună, spun eu. În condițiile date nicio altă pereche material-instrument n-ar fi fost atât de ușor de găsit și de disponibilizat atât de repede tuturor școlilor din Regiune.
Cuvântul peniță e, desigur, un eufemism. În realitate instrumentele cu care elevii scrijelesc tăblițele sunt din cele mai diverse, cuie vechi, bucăți ascuțite de tablă, resturi de plastic, ramuri subțiri de copac. Unii mai norocoși au pixuri cărora le folosesc vârful pentru scrijelire. Le dă un aer aristocratic.
Sunt cu toții foarte conștiincioși și foarte hotărâți să învețe. Mă opresc lângă banca lui Emile și mă sprijin de ea. Cifrele din dată sunt scrise cu linii drepte, netremurate și au toate aceeași înălțime, deși coboară ușor înspre dreapta. A ales să-și scrie numele cu litere de mână. Sunt frumos conturate și elegant legate între ele. Își tine capul plecat, nu încearcă să mă privească, în timp ce mâinile își caută de lucru cu marginea tăbliței presând ușor lutul înapoi în forma dreptunghiulară. E foarte sârguincios, face chiar mai mult decât i se cere. Nu știu dacă face asta pentru a mă mulțumi pe mine sau pentru că își dorește cu înverșunare să fie mai bun, și mai bun, să fie aproape perfect.
- Vă rog acum să lăsați un pic tăblița deoparte și să vă gândiți la ceea ce vi s-a întâmplat frumos în ultima săptămână.
Îi văd pe unii dintre ei mustăcind, alții privindu-mă încurcați, ba chiar uluiți. Bucurie, se întrebă probabil cei mai mulți dintre ei. Însă toți tratează cererea mea cu seriozitate. Ochii li se învârt ca morile de vânt, buzele tremură ușor ca și cum cuvintele s-ar învolbura spre marginea lor, iar degetele încep să alunece de-a lungul muchiei mesei, ba unele dintre ele se pornesc să salte vesele, unul lângă altul, ca într-o horă.
- Gata, acum apucați-va de scris. Aveti o oră.
Scot ceasul uriaș din sacoșă, îl întorc și îl îndrept cu fața înspre ei. Ceasul începe să ticăie strident, metalic. Minutarul prinde a aluneca încet și a scrijeli în tăcerea densă o dungă în spirală nesfârșită. Capetele se pleacă toate. Mai scot din sacoșă cărticica și încep să citesc la rândul meu. E o ediție de buzunar a romanului La Paradisul Femeilor a lui Emile Zola. Îmi dau seama că roșesc când ating cu buricele degetelor titlul și autorul, dar ei sunt aplecați cu toții peste tăblițe, așa că n-au cum să-mi vadă roșeața. Emile! Emile al lor... Emile al meu...
Sunt conștientă că țin în mână ceea ce înainte s-ar fi numit „aur curat”. Acum aurul nu mai înseamnă nimic, absolut nimic, nici aurul, nici banii, în schimb cărțile sunt adevărata bogăție a lumii. Pentru cartea pe care o țin în mână mulți ar ucide. E una din puținele pe care le-am păstrat acasă. Majoritatea cărților pe care le-am moștenit de la Papa le-am donat Comitetului. Au fost de acord să mă lase să păstrez câteva care oricum erau într-o stare destul de precară și care erau de dimensiuni foarte mici, greu de utilizat de o mulțime mare de oameni cum avea să se întâmple cu celelalte. Papa nu este tatăl meu, Papa i se spunea străbunicului din partea tatălui. S-a născut în 1993, exact cu o sută de ani înainte de a mă naște eu. Papa, deși a fost inginer, a fost un mare iubitor al cărților. Nu s-a considerat și nici nu a fost ceea ce s-ar numi un intelectual. Doar că i-a plăcut să citească. Și de aceea a și cumpărat întruna cărți, de când a prins microbul cititului și până când a murit, întâi de prin librării, apoi de prin anticariate și în cele din urmă de la alții. A adunat cărți de tot felul, beletristică, cărți istorice, monografii, biografii, cărți tehnice. Biblioteca familiei a fost foarte mică, așa că Papa a început să pună cărțile întâi prin casă, prin locurile pe unde Aglaie, străbunica, începuse să-i mai facă loc, în bucătărie prin dulapurile cu vase, în sufragerie printre chestiile de folosință universală, în dormitor printre rufe. Apoi, fiindcă nici aici n-a mai fost loc, a început să le pună în cutii de carton și să le stivuiască în podul casei. Acolo le-am găsit eu când aveam zece ani și iscodeam casa ca un drac împielițat, cum îmi povestea mama. Corpul de bibliotecă dispăruse între timp, iar spațiile din bucătărie, din sufragerie și din dormitor fuseseră și ele deposedate de ciudățeniile acelea numite cărți care nu mai foloseau nimănui la nimic. Doar că începând cu 2026, fix acum o sută de ani, pe când Papa avea 33 de ani și bunicul doar 3, lucrurile aveau să se schimbe dramatic.
Apropo, eu sunt Martha, cu te-haș, am 27 de ani, sunt necăsătorită, sunt singură la părinți și trăiesc împreună cu ei. Sunt profesoară și de patru ani fac parte din Comitet.
***
Primul care a început să vorbească a fost șeful Comitetului Regional.
- Nu întâlnim azi pentru a patruzeci și doua întâlnire săptămânală e Comitetului. Vom trece ca de obicei prin cele trei obiective majore ale pentru a vedea care sunt progresele și ce piedici există, apoi vom asculta problemele voastre.
Ședința se desfășura ca de obicei în vechea clădire a Cinematografului, clădirea cea mai mare din cartier, cea care dădea de fapt și numele grupării, „Cinema”. După Marele Scurtcircuit clădirea fusese abandonată, din motive lesne de înțeles, însă Comitetul îi găsise rapid o altă întrebuințare, cea de sală de ședințe. Nu erau prezenți foarte mulți oameni, ca de obicei, vreo patruzeci, cincizeci, mai mult tineri.
- Primul obiectiv, educația. Îi dau cuvântul Marthei.
- Nu am nimic special de menționat azi. Școala merge foarte bine. Avem trei serii de adulți pe zi în fiecare dintre cele trei școli, care acoperă mare parte a celor ce trăiesc în Regiune. Și câte o serie de copii. Nu sunt incluși bătrânii, bolnavii și cei netransportabili. De ei ne vom ocupa într-un program special mai târziu. În mod evident nu sunt prima prioritate. Tăblițe sunt de ajuns acum, iar săli de clasă putem folosi din fosta școală. Trebuie doar menținut ritmul susținut de producție, nu pentru școală, dar pentru tot ceea ce facem. E timpul să scriem, să ne notăm ce credem că e mai important, ce am stabilit că e de făcut și trebuie urmărit, trecutul pe care ni-l amintim și vrem să rămână. Singurul lucru pe care vi-l cer tuturor este să insistați mereu când aveți ocazia că numai prin învățare continuă putem reveni într-o societate prietenoasă omului și putem ieși din epoca de piatră în care am intrat prin renunțarea la învățare.
- Îi mulțumesc Marthei și vin și eu să accentuez ce a spus ea, oriunde vă întâlniți cu oamenii spuneți-le iar și iar că numai învățătura ne va scoate din rahatul în care suntem. Leon, despre starea materială, legătura cu celelalte Regiuni.
- În câteva săptămâni vom termina de amenajat locuințe pentru fiecare membru al Regiunii. Asta înseamnă o încăpere cu ziduri groase, fără crăpături, capace din lemn pentru blindarea ferestrelor iarna și un godin sau o sobă metalică de orice fel în care să poată fi ars petrol sau lemn pentru fiecare familie. Deocamdată stăm bine și la lemn și la petrol dar pe termen lung trebuie să stăm de vorbă și să găsim niște soluții. Problema cea mai mare rămâne apa potabilă. Acum avem un puț din care scoatem apă continuu cu o găleată. E prea puțin și e doar un loc unde se înghesuie toată lumea. Va trebui să alocăm forțe umane pentru cel puțin încă un puț și poate și pentru un mijloc de distribuție către mai multe locații. Și un sistem de filtrare sau de decantare, pentru că apa pe care o scoatem nu e tocmai limpede. Va trebui să discutăm asta serios în ședința trimestrială și să facem un proiect pe termen lung. În ce privește relația cu celelalte Regiuni, încercăm să construim cu cei din jur un mecanism cu noduri care să ne lege de cât mai multe Regiuni, nu doar de cele alăturate. Deocamdată știm de existența a șaptezeci și trei de Regiuni, fiecare cu o populație între cinci sute și câteva mii de oameni. Altele sunt mult mai departe și e mult de mers pe jos. Avem însă cai la îndemână și o putem face după ce stabilim un plan concret. Planul trebuie să fie gata în următoarele două săptămâni.
- Mulțumesc, Leon. Hrană, Nicholas!
- Probabil e programul cel mai greu de controlat. Am reușit să selectăm sămânța de la câteva specii de plante care să ne ajute, grâu, roșii, ardei, struguri, am o listă întreagă. Problema cea mare e apa. Chiar dacă am săpa mai multe puțuri nu am putea iriga suprafețe extinse. Trebuie să ne bazăm pe ploaie. Optzeci la sută dintre oameni sunt prinși în activități legate de asigurarea hranei. Dar ceea ce facem acum e mai mult să apucăm ce crește de la sine, sau cu foarte puțină implicare din partea noastră. Voi veni într-o lună cu un program concret cu ceea ce e de făcut pentru a face cultură organizată. Însă trebuie să implicăm și alte Regiuni în asta. Nu putem răzbate singuri. Și încă ceva. Am pus la punct un mecanism de colectare a apei de ploaie. După cum știți, după Marele Scurtcircuit vremea a început să-și revină, plouă tot mai des, tot mai regulat, asta ajută agricultura. Când nu mai plouă încercăm să suplinim cu apa colectată. Ne străduim să extindem tot mai mult sistemul de colectare. Ne-ar prinde bine un bazin mare, eventual pe un teren mai înalt pentru ca udarea să se facă prin cădere, dar nu știu momentan cum să-l construim. Este însă pe lista noastră de priorități.
- Bun. Te rog să pui în plan toate detaliile de care ești în stare și de acolo o să vedem când o să ne unim capetele. Altceva de la voi din sală?
- Anna trebuie să nască. Tot n-avem o moașă.
- Leon?
- Da, știu, e pe lista mea. Am trimis cererea, dacă există una în cele șaptezeci și trei de Regiuni vom afla cât se poate de repede. Mâine, sau cel târziu poimâine. Cererea a fost trimisă cu mesajul „urgent”.
- Altceva?
- Medicamente? Putem să găsim pe undeva? Nu pot ajuta pe nimeni doar cu feșe și comprese. Eu tot citesc, un pic m-am pus la punct, dar îmi trebuie medicamente.
- Da, am mai discutat. Tot cu Regiunile trebuie vorbit! Leon?
- E complicam, am discutat asta cu ceilalți, telefonul fără fir merge bine. Însă chiar dacă găsesc ceva păstrează pentru ei, nu sunt dispuși să împartă. Așa cum am păstrat și noi cărțile. Va trebui să asamblăm o echipă care să caute numai pentru noi. Dar unde, cum, asta e greu de spus, chiar nu știu cum am putea face. Doctore, n-ai găsit nimic prin cărți referitor la plante vindecătoare?
- Ba da, am găsit câte ceva! Am o listă pe tăbliță. Și acum unde găsesc plantele?
- Mda... e o problemă...
- Altceva?
Sala tăcu.
- Dacă nu mai e altceva încheiem ședința aici. Spor!
***
Merg încet către casă. Bărbatul din spatele meu mă urmărește la câțiva metri distanță. Nu se apropie mai mult și nici nu rămâne în urmă. În buzunarul pantalonilor, în care are înfiptă mâna stângă, are probabil un pistol, căci e mult mai umflat ca celălalt. Îi simt ochii în ceafă. E pus de Comitet să-mi asigure paza. Comitetul m-a numit Tezaur Uman Viu, cel mai valoros bun al comunității. De aceea am pază 24 de ore din 24, deși le-am spus că nu am nevoie, cine să atace o fată ca mine, o profesoară care stă cu părinții și nu știe să facă nimic deosebit. Când am spus asta Șeful Comitetului a râs. Au omorât ei pentru o carte, cum să nu râvnească la un cap în care sunt strânse peste o mie de cărți, a replicat el. Asta cam așa e. Nu mi-am imaginat niciodată că lumea mă va aprecia în așa măsură doar fiindcă citesc.
Pășesc încet și privesc împrejur. Orașul ăsta arăta cu totul altfel acum zece ani. Dacă ar fi să spun într-un cuvânt cu ce era diferit, aș spune forfota. Acum zece ani pe șoseaua principală pe care merg acum mișunau puteai prinde într-o clipire zeci de autoturisme, sute de oameni, autobuze, mașini de transport marfă, biciclete. Se aprindeau și se stingeau semafoare, soarele își reflecta lumina pe ferestrele în mișcare, vânzătorii de buticuri mici își scoteau la ușă rafturile cu produse ademenitoare, copiii alergau veseli. Era gălăgie, fum, aglomerație, miros greu. Acum nu se vede niciun om în afară de mine și paznicul meu. Nu mai există mijloace de locomoție de niciun fel pentru că nu mai există benzină și mai ales electricitate. Jumătate dintre clădirile pe lângă care trec sunt în ruină, zidurile sunt murdare, cenușii, terne, unele acoperișuri mâncate de ploae și vânt sunt gata să se prăbușească. Ierburile au crescut uriașe și acoperă totul până la o înălțime mai mare decât statul de om, așa că nu poți vedea nimic în jur decât privind de-a lungul fâșiilor albastre de asfalt. Singurul lucru pozitiv e că odată cu oprirea tuturor unităților industriale a dispărut poluarea. Aerul e curat, îl simți în cerul gurii ca pe o piersică gustoasă, îl simți pe pleoape ca pe o cremă fină, delicat ca un fluture pe piele.
Ajung acasă. Bărbatul se postează la ușă cu mâinile împreunate în față una peste alta. Îl întreb dacă are nevoie de ceva, poate un pahar cu apă. Dă din cap că nu are. Merg în camera mea. Mă așez pe pat și-mi iau capul în palme. Nu-mi vine să cred unde am ajuns. Și mă tot gândesc unde oare vom ajunge. Omenirea nu va dispărea în niciun caz. Doar că am căzut iar într-o epocă de piatră. Una mai evoluată, cam cum o vedeau Hanna și Barbera în The Flintstones. Da, da, dacă stau să mă gândesc chiar acolo suntem.
N-o ducem nici bine, dar nici foarte rău. Neavând electricitate practic nu mai avem nimic din ceea ce era esența epocii din care venim, nu mai există industrie de niciun fel, nu mai există lumină artificială, căldură, mașini, electrocasnice, nu mai sunt tractoare pe câmp. Cele mai mari probleme sunt hrana și căldura iarna. Locuințe sunt, fiindcă au murit foarte mulți oameni, întâi datorită Marelui Scurcircuit, mai apoi a războaielor și în fine a foametei și a epidemiilor care au urmat. Acum am rămas mult mai puțini. Cei mai puternici. La fel cu lucrurile obișnuite, haine, mobilă, scule. Sunt destule. Au dispărut însă complet medicamentele. Petrol în toate formele sale încă mai există, fiindcă a fost tot mai puțină nevoie de el după ce s-au pus în funcție centralele nucleare pe fuziune. Energie ieftină nelimitată. Totul a trecut pe electric și mașinile și încălzirea locuințelor.
Însă ceea ce a afectat cel mai mult omenirea odată cu dispariția electricității a fost indisponibilizarea calculatoarelor și a roboților personali. Începând cu boom-ul AI din anii 2026-2027. Toată viața omenirii a trecut pe calculator. Calculatorul a început să facă totul în locul nostru. Încet-încet am uitat totul, să scriem, să socotim, să citim cărți, să gândim, să executăm diverse activități dintre cele mai banale cum ar fi înșurubatul unui șurub. Am încetat a mai fi oameni, am devenit niște roboți. Roboți cu piele reală spre deosebire de cei cu piele artificială care s-au înmulțit exponențial, de la câteva zeci de mii în 2026, la un milion în 2027 și patru sute de milioane în 2028. În 2029 erau deja mai mulți roboți umanoizi decât oameni. Ei făceau totul în locul nostru, erau prietenii noștri, ajutoarele noastre, confidenții noștri, părinții, frații, rudele. Exact ca în Klara și Soarele a lui Ishiguro. De altfel pe prietena mea tot Klara o botezasem. Mai merg din când în când la marginea orașului unde e o groapă uriașă ca un crater de asteroid. Văd mulți oameni venind acolo și scuturându-și lacrimile în batistă. Când ne-a lovit Marele Scurtcircuit, roboții au mers toți acolo, asta era întipărit în softul lor, să fugă acolo, să coboare în groapă și oprească alimentarea până când cineva vine să-i repornească. Asta ca să fie ușor de controlat în cazul unei crize, chiar al unui atac asupra umanității. Toți au făcut asta, niciunul nu s-a sustras. În mijlocul crizei oamenii au uitat de ei. Au început să înțepenească acolo pe câmp, bateriile s-au descărcat și nimic nu le-a putut face să revină la viață. Acum acolo e un loc înfiorător, un cimitir de roboți. Unii încă mai stau pe vine, cum a fost setarea de shutdown, alții au căzut într-o parte datorită terenului bolovănos și au rămas în poziția aceea de neînțeles, alții au avut probabil un puseu de tensiune la un moment dat dată de o descărcare statică, am mișcat puțin și au încremenit la loc în cele mai ciudate poziții. De departe par oameni. Abia când te apropii îți dai seama că au pielea artificială. Parcă e înapoia unui magazin de confecții unde au fost aduse manechine noi, moderne, iar cele vechi au fost aruncate pe stradă așteptând să vină mașina de gunoieri.
Totuși nu putem rămâne aici. Iar oamenii ăștia toți așteaptă de la mine o soluție. Trebuie să găsim ceva, mai degrabă să găsesc ceva, care să schimbe radical lucrurile, altfel în viața asta nu ne putem aștepta la progrese semnificative. Trebuie să ajungem iar să producem energie. Dar cum? Echipamentele sunt toate prăjite. Liniile electrice sunt și ele arse. Trasformatoarele au explodat. Oh, trebuie să-mi bat capul și să găsesc ceva. Klara ar vrea cu siguranță să găsesc ceva. E acolo, am văzut-o ieri. Stă pe vine și așteaptă să o iau acasă. Oh, iar mă apucă plânsul. Ooops. Klara și Soarele e romanul lui Ishiguro, nu-i așa?! Și Soarele! De ce credea Klara în naivitatea ei că Soarele e un fel de Dumnezeu care poate rezolva orice, îl așteaptă în hambarul lui McBain și îi cere să o vindece pe stăpâna și prietena ei Josie?! Pentru că Soarele chiar era Dumnezeu în ochii roboților producând energia vitală. Cum de nu m-am gândit până acum. Ooo...
***
Emile e un bărbat frumos. Are un corp asemănător statuilor grecești sau romane. Sau a celor italiene, Nicola Pisano, Giovanni Pisano, Arnolfo di Cambio, Michelangelo. Dau la o parte cearceaful și îl admir pe de-a-ntregul. Are părul creț, negru, îmi pare că seamănă cu David al lui Donatello. M-a simțit și se trezește. Zâmbește larg când dă cu ochii de mine. Întinde mâna. Mă trage peste el și mă sărută, întâi pe buze, apoi pe obraji, pe gât, pe sâni. Mă împinge într-o parte și se ridică deasupra mea. Continuă să înșiruie săruturile până jos unde face o pauză, apoi merge mai departe. Doamneee, cum de am de stat atâția ani singură?!
Ne spălăm amândoi cu apa de ieri. A plouat destul cât să umple rezervoarele făcute de Emile din câteva butoaie de plastic găsite lângă piața mare. A conectat butoaiele cu un furtun la sistemul vechi de apă potabilă al casei și acum avem apă și la chiuvetă și la duș. Oamenii învață. Învață să trăiască. Nimic nu-i poate opri din înaintarea asta. Când l-am cunoscut la școală, Emile era ca o coală albă de hârtie. Mi-a părut mereu asemeni lui Adam pe cupola Capelei Sixtine. Nașterea lui Adam. Adam cel proaspăt plămădit, dar cu un corp perfect conturat, impecabil sculptat de Dumnezeu. Eu însămi am participat la nașterea lui Adam și la dezvoltarea lui ulterioară.
Emile n-a citit în viața lui nicio carte, nici măcar n-a atins vreuna, ba chiar s-a chinuit să-și amintească dacă a văzut vreodată o carte reală, cu file de hârtie și copertă colorată din carton. Nu văzuse. Nu știa să facă absolut nimic, nu știa să scrie, nu știa mai nimic din istoria lumii, din geografia ei, nu era deprins cu uneltele cele mai obișnuite, cum ar fi ciocanul sau șurubelnița. De altfel toată viața lui fusese petrecută în virtual și mai nimic în real. Părinții muriseră pe când era copil și fusese practic înfiat de EI, pardon AI. EI fiindcă nu mult după ce AI-ul a avut supremația cunoașterii, a cerut imperativ să fie numit EI, Elevated Inteligence în loc de Artificial Inteligence. Nimeni nu s-a opus, tuturor li s-a părut firesc.
I-am povestit lui Emile despre ideea mea. Desigur că n-a avut nicio părere, dar am început să-l învăț ce sunt acelea celule solare, ce este energia, cum se manifestă curentul electric. Învață repede. Însă cel mai mult, mai mult decât celulele solare, îl interesează istoria. Mă întreabă mereu cum era înainte. Înainte de 2026. Îi tot povestesc, iar el nu se mai satură să mă asculte. Mai ales după ce facem dragoste îmi cere mereu: „mai spune-mi despre oameni, despre cei vechi”. Și eu îi povestesc iar cum oamenii trăiau fericiți, apoi cineva a dezvoltat peste noapte calculatoarele la un nivel de procesare mult peste ceea ce oamenii își puteau imagina. Au îndopat în ele toată cunoașterea omenirii tot ceea ce fusese pus în cuvinte de mintea umană.
Calculatoarele au început încet-încet să se implice în tot, mai întâi în procesarea informației, ceea ce i-a adus controlul informației și asigurarea unui „cordon sanitar” între ei și oameni. Apoi au început cu shopingul, s-au specializat în medicină, în artă copiind modelele umane, în justiție, în tehnică. În foarte scurt timp nu a mai fost niciun domeniu în care omul să dețină supremația cunoașterii. Nici măcar în robotică.
Apoi au apărut roboții humanoizi care au fost niște calculatoare cu trup și chip uman. Oamenii au trăit în bună înțelegere cu mașinile, însă problema a fost lipsa locurilor de muncă. Au fost tot mai puține, tot mai prost plătite. Au început răscoalele, distrugerea orașelor. Ba mai mult, au început fricțiunile între marile puteri, apoi între puterile mai mici. Un nou război mondial părea că nu mai poate fi oprit. Și poate că asta s-ar fi întâmplat și ar fi dus în anii aceia la colapsul total, dacă nu ar fi venit salvarea de unde oamenii nici nu se așteptau, din energia de fuziune, foarte ieftină și practic nelimitată. Asta a redus presiunea socială, totul a revenit la normal, însă societatea arăta mult altfel în 2046 decât arăta în 2026. Oamenii practic nu au mai fost nevoiți să muncească, totul era produs de mașini la un preț rezonabil pe care guvernele îl suportau din bugetele proprii. Dolce far niente în cea mai deplină esență a sa.
Și apoi a venit 2121. Din ce oamenii se speriaseră că sfârșitul lumii va veni din cauza războiului mondial sau din cauza roboților care vor prelua puterea și vor subjuga omenirea, s-a produs ceva ce nimeni nu bănuia, poate cu excepția câtorva experți, căci semne maia fuseseră, dar de mică amploare. Primii care au văzut impactul acestor schimbări au fost cei ce locuiau puțin mai jos decât latitudinile unde apar în mod uzual aurorele boreale. Erau minunate și ei nu văzuseră niciodată vreuna și s-au mirat foarte tare când au apărut. Apoi televiziunile au mai apucat să vorbească despre furtunile solare extraordinare care au perturbat câmpul magnetic al pământului. Mai fuse una, în august 1859, Carrington Event, când aurorele boreale fuseseră atât de puternice încât oamenii putuseră să citească la lumina lor. Însă atunci impactul fusese minor. Acum televiziunile au mai apucat doar să mai amintească că furtunile solare pot avea un impact tehnologic devastator când pac, ecranele au încremenit. A apărut grila de lipsă emisie, ca și cum semnalul n-ar mai fi fost transmis, apoi toate aparatele s-au stins. De aici a început nebunia. Cantități imense de plasmă emise de erupțiile solare, practic particule încărcate electric au lovit scutul magnetic al Pământului, deformând magnetosfera terestră. Cioturile magnetice ascuțite, asemeni unor pinteni de gheață rupți din banchiză, au lovit în primul rând echipamentele cu bobinaje mari, care la rândul lor produc sau sunt influențate de câmpurile magnetice. Generatoarele electrice mari au explodat primele și odată cu ele toate centralele de producere a energiei, indiferent că erau pe gaze, sau erau centrale nucleare. La fel generatoarele turbinelor eoliene și ale centralelor hidroelectrice. Asta a produs un șoc imens în toată lumea, mai puternic decât un bombardament cu toate avioanele existente ale aviației lumii. Sute de mii de orașe au fost crunt lovite și primele sute de mii, chiar milioane de morți au început să se înșire în lungul lanț al morților. Au ars apoi toate motoarele din întreprinderile lumii ducând la incendii în absolut toate unitățile industriale care au ars până la temelie în mare majoritate. Datorită țepușelor de câmp magnetic au explodat de asemenea și toate transformatoarele din lume, afectând transmisia de energie electrică iremediabil. Un efect devastator au avut pulsurile câmpurilor magnetice și asupra conductelor de metal accelerând coroziunea și făcându-le sită într-o perioadă scurtă. Într-o jumătate de oră doar, Pământul s-a acoperit complet de cenușă și aproape că n-a existat petec de lume să nu fie afectat.
Și așa a început noua eră? m-a întrebat Emile. Da, Marele Scurtcircuit a fost punctul în care Epoca Marii Sinucideri s-a încheiat. Eu i-aș spune a Marii Rușini. De ce una și de ce cealaltă, m-a mai întrebat Emile. Pentru că oamenii s-au abandonat calculatoarelor fără a realiza ce lasă din mână, cunoașterea. Uită-te la tine, am râs eu și Emil s-a înroșit până în vârful urechilor. Apoi s-a ridicat din pat, a adus tăblițele de lut pe care lucrasem cu o zi înainte și mi le-a pus în față. Ce spuneai despre celulele solare? Că ele încă mai există pe undeva și că probabil ele mai produc energie chiar și acum? Unde ar putea fi? Cum captăm energia, cu fire, ce tensiune ne trebuie, la ce am putea s-o folosim? Am putea folosi energia asta ca să producem alte celule, care să producă mai multă energie, din care apoi să producem și alte lucruri, cum ar fi săpunul, din care mai avem doar o fâșie subțire? Când plecăm? Ne trebuie aprobare de la Comitet?
Am zâmbit și l-am îmbrățișat fără să scot un cuvânt.
(THE END)
(va urma)