marți, 27 octombrie 2026

Roboți fără cap

Mi-am rotit ochii peste clasă și m-am bucurat nespus că sunt din nou toți. Îmbrăcați modest, jerpeliți, rupți, murdari, cu probleme uriașe în familie, dar sunt toți. Asta mă mulțumește grozav.
- Vă rog să scoateți tăblițele și instrumentele de scris și să le așezați în dreapta băncii.
M-au privit atenți și au făcut imediat exact ceea ce le-am cerut. 
- Acum vă rog să luați penița și să scrieți în dreapta tăbliței de lut ziua de azi. Doi, doi, apoi puneți punct, apoi unu, zero, puneți iar punct și mai adăugați doi, unu, doi, șase. Aceasta este data de azi, douăzeci și doi a zecea, adică a zecea lună din an, octombrie, și anul două mii o sută douăzeci și șase.  Acum, în stânga sus scrieți numele vostru. Cum vă e mai ușor, cu litere de mână sau cu litere de tipar. 
Trec printre bănci să văd cum se descurcă. Nu e rău deloc. Tăblițele de lut sunt foarte utile. Comitetul a luat decizia cea mai bună, spun eu. În condițiile date nicio altă pereche material-instrument n-ar fi fost atât de ușor de găsit și de disponibilizat atât de repede tuturor școlilor din Regiune. 
Cuvântul peniță e, desigur, un eufemism. În realitate instrumentele cu care elevii scrijelesc tăblițele sunt din cele mai diverse, cuie vechi, bucăți ascuțite de tablă, resturi de plastic, ramuri subțiri de copac. Unii mai norocoși au pixuri cărora le folosesc vârful pentru scrijelire. Le dă un aer aristocratic. 
Sunt cu toții foarte conștiincioși și foarte hotărâți să învețe. Mă opresc lângă banca lui Emile și mă sprijin de ea. Cifrele din dată sunt scrise cu linii drepte, netremurate și au toate aceeași înălțime, deși coboară ușor înspre dreapta. A ales să-și scrie numele cu litere de mână. Sunt frumos conturate și elegant legate între ele. Își tine capul plecat, nu încearcă să mă privească, în timp ce mâinile își caută de lucru cu marginea tăbliței presând ușor lutul înapoi în forma dreptunghiulară. E foarte sârguincios, face chiar mai mult decât i se cere. Nu știu dacă face asta pentru a mă mulțumi pe mine sau pentru că își dorește cu înverșunare să fie mai bun, și mai bun, să fie aproape perfect.
- Vă rog acum să lăsați un pic tăblița deoparte și să vă gândiți la ceea ce vi s-a întâmplat frumos în ultima săptămână. 
Îi văd pe unii dintre ei mustăcind, alții privindu-mă încurcați, ba chiar uluiți. Bucurie, se întrebă probabil cei mai mulți dintre ei. Însă toți tratează cererea mea cu seriozitate. Ochii li se învârt ca morile de vânt, buzele tremură ușor ca și cum cuvintele s-ar învolbura spre marginea lor, iar degetele încep să alunece de-a lungul muchiei mesei, ba unele dintre ele se pornesc să salte vesele, unul lângă altul, ca într-o horă. 
- Gata, acum apucați-va de scris. Aveti o oră. 
Scot ceasul uriaș din sacoșă, îl întorc și îl îndrept cu fața înspre ei. Ceasul începe să ticăie strident, metalic. Minutarul prinde a aluneca încet și a scrijeli în tăcerea densă o dungă în spirală nesfârșită. Capetele se pleacă toate. Mai scot din sacoșă cărticica și încep să citesc la rândul meu. E o ediție de buzunar a romanului La Paradisul Femeilor a lui Emile Zola. Îmi dau seama că roșesc când ating cu buricele degetelor titlul și autorul, dar ei sunt aplecați cu toții peste tăblițe, așa că n-au cum să-mi vadă roșeața. Emile! Emile al lor... Emile al meu... 
Sunt conștientă că țin în mână ceea ce înainte s-ar fi numit „aur curat”. Acum aurul nu mai înseamnă nimic, absolut nimic, nici aurul, nici banii, în schimb cărțile sunt adevărata bogăție a lumii. Pentru cartea pe care o țin în mână mulți ar ucide. E una din puținele pe care le-am păstrat acasă. Majoritatea cărților pe care le-am moștenit de la Papa le-am donat Comitetului. Au fost de acord să mă lase să păstrez câteva care oricum erau într-o stare destul de precară și care erau de dimensiuni foarte mici, greu de utilizat de o mulțime mare de oameni cum avea să se întâmple cu celelalte. Papa nu este tatăl meu, Papa i se spunea străbunicului din partea tatălui. S-a născut în 1993, exact cu o sută de ani înainte de a mă naște eu. Papa, deși a fost inginer, a fost un mare iubitor al cărților. Nu s-a considerat și nici nu a fost ceea ce s-ar numi un intelectual. Doar că i-a plăcut să citească. Și de aceea a și cumpărat întruna cărți, de când a prins microbul cititului și până când a murit, întâi de prin librării, apoi de prin anticariate și în cele din urmă de la alții. A adunat cărți de tot felul, beletristică, cărți istorice, monografii, biografii, cărți tehnice. Biblioteca familiei a fost foarte mică, așa că Papa a început să pună cărțile întâi prin casă, prin locurile pe unde Aglaie, străbunica, începuse să-i mai facă loc, în bucătărie prin dulapurile cu vase, în sufragerie printre chestiile de folosință universală, în dormitor printre rufe. Apoi, fiindcă nici aici n-a mai fost loc, a început să le pună în cutii de carton și să le stivuiască în podul casei. Acolo le-am găsit eu când aveam zece ani și iscodeam casa ca un drac împielițat, cum îmi povestea mama. Corpul de bibliotecă dispăruse între timp, iar spațiile din bucătărie, din sufragerie și din dormitor fuseseră și ele deposedate de ciudățeniile acelea numite cărți care nu mai foloseau nimănui la nimic. Doar că începând cu 2026, fix acum o sută de ani, pe când Papa avea 33 de ani și bunicul doar 3, lucrurile aveau să se schimbe dramatic.   
Apropo, eu sunt Martha, cu te-haș, am 27 de ani, sunt necăsătorită, sunt singură la părinți și trăiesc împreună cu ei. Sunt profesoară și de patru ani fac parte din Comitet.

                                                        ***

Primul care a început să vorbească a fost șeful Comitetului Regional. 
- Nu întâlnim azi pentru a patruzeci și doua întâlnire săptămânală e Comitetului. Vom trece ca de obicei prin cele trei obiective majore ale pentru a vedea care sunt progresele și ce piedici există, apoi vom asculta problemele voastre.    
Ședința se desfășura ca de obicei în vechea clădire a Cinematografului, clădirea cea mai mare din cartier, cea care dădea de fapt și numele grupării, „Cinema”. După Marele Scurtcircuit clădirea fusese abandonată, din motive lesne de înțeles, însă Comitetul îi găsise rapid o altă întrebuințare, cea de sală de ședințe. Nu erau prezenți foarte mulți oameni, ca de obicei, vreo patruzeci, cincizeci, mai mult tineri. 
- Primul obiectiv, educația. Îi dau cuvântul Marthei. 
- Nu am nimic special de menționat azi. Școala merge foarte bine. Avem trei serii de adulți pe zi în fiecare dintre cele trei școli, care acoperă mare parte a celor ce trăiesc în Regiune. Și câte o serie de copii. Nu sunt incluși bătrânii, bolnavii și cei netransportabili. De ei ne vom ocupa într-un program special mai târziu. În mod evident nu sunt prima prioritate. Tăblițe sunt de ajuns acum, iar săli de clasă putem folosi din fosta școală. Trebuie doar menținut ritmul susținut de producție, nu pentru școală, dar pentru tot ceea ce facem. E timpul să scriem, să ne notăm ce credem că e mai important, ce am stabilit că e de făcut și trebuie urmărit, trecutul pe care ni-l amintim și vrem să rămână. Singurul lucru pe care vi-l cer tuturor este să insistați mereu când aveți ocazia că numai prin învățare continuă putem reveni într-o societate prietenoasă omului și putem ieși din epoca de piatră în care am intrat prin renunțarea la învățare. 
- Îi mulțumesc Marthei și vin și eu să accentuez ce a spus ea, oriunde vă întâlniți cu oamenii spuneți-le iar și iar că numai învățătura ne va scoate din rahatul în care suntem. Leon, despre starea materială, legătura cu celelalte Regiuni.
- În câteva săptămâni vom termina de amenajat locuințe pentru fiecare membru al Regiunii. Asta înseamnă o încăpere cu ziduri groase, fără crăpături, capace din lemn pentru blindarea ferestrelor iarna și un godin sau o sobă metalică de orice fel în care să poată fi ars petrol sau lemn pentru fiecare familie. Deocamdată stăm bine și la lemn și la petrol dar pe termen lung trebuie să stăm de vorbă și să găsim niște soluții. Problema cea mai mare rămâne apa potabilă. Acum avem un puț din care scoatem apă continuu cu o găleată. E prea puțin și e doar un loc unde se înghesuie toată lumea. Va trebui să alocăm forțe umane pentru cel puțin încă un puț și poate și pentru un mijloc de distribuție către mai multe locații. Și un sistem de filtrare sau de decantare, pentru că apa pe care o scoatem nu e tocmai limpede. Va trebui să discutăm asta serios în ședința trimestrială și să facem un proiect pe termen lung. În ce privește relația cu celelalte Regiuni, încercăm să construim cu cei din jur un mecanism cu noduri care să ne lege de cât mai multe Regiuni, nu doar de cele alăturate. Deocamdată știm de existența a șaptezeci și trei de Regiuni, fiecare cu o populație între cinci sute și câteva mii de oameni. Altele sunt mult mai departe și e mult de mers pe jos. Avem însă cai la îndemână și o putem face după ce stabilim un plan concret. Planul trebuie să fie gata în următoarele două săptămâni.     
- Mulțumesc, Leon. Hrană, Nicholas! 
- Probabil e programul cel mai greu de controlat. Am reușit să selectăm sămânța de la câteva specii de plante care să ne ajute, grâu, roșii, ardei, struguri, am o listă întreagă. Problema cea mare e apa. Chiar dacă am săpa mai multe puțuri nu am putea iriga suprafețe extinse. Trebuie să ne bazăm pe ploaie. Optzeci la sută dintre oameni sunt prinși în activități legate de asigurarea hranei. Dar ceea ce facem acum e mai mult să apucăm ce crește de la sine, sau cu foarte puțină implicare din partea noastră. Voi veni într-o lună cu un program concret cu ceea ce e de făcut pentru a face cultură organizată. Însă trebuie să implicăm și alte Regiuni în asta. Nu putem răzbate singuri. Și încă ceva. Am pus la punct un mecanism de colectare a apei de ploaie. După cum știți, după Marele Scurtcircuit vremea a început să-și revină, plouă tot mai des, tot mai regulat, asta ajută agricultura. Când nu mai plouă încercăm să suplinim cu apa colectată. Ne străduim să extindem tot mai mult sistemul de colectare. Ne-ar prinde bine un bazin mare, eventual pe un teren mai înalt pentru ca udarea să se facă prin cădere, dar nu știu momentan cum să-l construim. Este însă pe lista noastră de priorități.  
- Bun. Te rog să pui în plan toate detaliile de care ești în stare și de acolo o să vedem când o să ne unim capetele. Altceva de la voi din sală?
- Anna trebuie să nască. Tot n-avem o moașă. 
- Leon?
- Da, știu, e pe lista mea. Am trimis cererea, dacă există una în cele șaptezeci și trei de Regiuni vom afla cât se poate de repede. Mâine, sau cel târziu poimâine. Cererea a fost trimisă cu mesajul „urgent”. 
- Altceva?
- Medicamente? Putem să găsim pe undeva? Nu pot ajuta pe nimeni doar cu feșe și comprese. Eu tot citesc, un pic m-am pus la punct, dar îmi trebuie medicamente.
- Da, am mai discutat. Tot cu Regiunile trebuie vorbit! Leon?
- E complicam, am discutat asta cu ceilalți, telefonul fără fir merge bine. Însă chiar dacă găsesc ceva păstrează pentru ei, nu sunt dispuși să împartă. Așa cum am păstrat și noi cărțile. Va trebui să asamblăm o echipă care să caute numai pentru noi. Dar unde, cum, asta e greu de spus, chiar nu știu cum am putea face. Doctore, n-ai găsit nimic prin cărți referitor la plante vindecătoare?
- Ba da, am găsit câte ceva! Am o listă pe tăbliță. Și acum unde găsesc plantele?
- Mda... e o problemă...
- Altceva?    
Sala tăcu.
- Dacă nu mai e altceva încheiem ședința aici. Spor!

                                                        ***

Merg încet către casă. Bărbatul din spatele meu mă urmărește la câțiva metri distanță. Nu se apropie mai mult și nici nu rămâne în urmă. În buzunarul pantalonilor, în care are înfiptă mâna stângă, are probabil un pistol, căci e mult mai umflat ca celălalt. Îi simt ochii în ceafă. E pus de Comitet să-mi asigure paza. Comitetul m-a numit Tezaur Uman Viu, cel mai valoros bun al comunității. De aceea am pază 24 de ore din 24, deși le-am spus că nu am nevoie, cine să atace o fată ca mine, o profesoară care stă cu părinții și nu știe să facă nimic deosebit. Când am spus asta Șeful Comitetului a râs. Au omorât ei pentru o carte, cum să nu râvnească la un cap în care sunt strânse peste o mie de cărți, a replicat el. Asta cam așa e. Nu mi-am imaginat niciodată că lumea mă va aprecia în așa măsură doar fiindcă citesc.    
Pășesc încet și privesc împrejur. Orașul ăsta arăta cu totul altfel acum zece ani. Dacă ar fi să spun într-un cuvânt cu ce era diferit, aș spune forfota. Acum zece ani pe șoseaua principală pe care merg acum mișunau puteai prinde într-o clipire zeci de autoturisme, sute de oameni, autobuze, mașini de transport marfă, biciclete. Se aprindeau și se stingeau semafoare, soarele își reflecta lumina pe ferestrele în mișcare, vânzătorii de buticuri mici își scoteau la ușă rafturile cu produse ademenitoare, copiii alergau veseli. Era gălăgie, fum, aglomerație, miros greu. Acum nu se vede niciun om în afară de mine și paznicul meu. Nu mai există mijloace de locomoție de niciun fel pentru că nu mai există benzină și mai ales electricitate. Jumătate dintre clădirile pe lângă care trec sunt în ruină, zidurile sunt murdare, cenușii, terne, unele acoperișuri mâncate de ploae și vânt sunt gata să se prăbușească. Ierburile au crescut uriașe și acoperă totul până la o înălțime mai mare decât statul de om, așa că nu poți vedea nimic în jur decât privind de-a lungul fâșiilor albastre de asfalt. Singurul lucru pozitiv e că odată cu oprirea tuturor unităților industriale a dispărut poluarea. Aerul e curat, îl simți în cerul gurii ca pe o piersică gustoasă, îl simți pe pleoape ca pe o cremă fină, delicat ca un fluture pe piele.
Ajung acasă. Bărbatul se postează la ușă cu mâinile împreunate în față una peste alta. Îl întreb dacă are nevoie de ceva, poate un pahar cu apă. Dă din cap că nu are. Merg în camera mea. Mă așez pe pat și-mi iau capul în palme. Nu-mi vine să cred unde am ajuns. Și mă tot gândesc unde oare vom ajunge. Omenirea nu va dispărea în niciun caz. Doar că am căzut iar într-o epocă de piatră. Una mai evoluată, cam cum o vedeau Hanna și Barbera în The Flintstones. Da, da, dacă stau să mă gândesc chiar acolo suntem. 
N-o ducem nici bine, dar nici foarte rău. Neavând electricitate practic nu mai avem nimic din ceea ce era esența epocii din care venim, nu mai există industrie de niciun fel, nu mai există lumină artificială, căldură, mașini, electrocasnice, nu mai sunt tractoare pe câmp. Cele mai mari probleme sunt hrana și căldura iarna. Locuințe sunt, fiindcă au murit foarte mulți oameni, întâi datorită Marelui Scurcircuit, mai apoi a războaielor și în fine a foametei și a epidemiilor care au urmat. Acum am rămas mult mai puțini. Cei mai puternici. La fel cu lucrurile obișnuite, haine, mobilă, scule. Sunt destule. Au dispărut însă complet medicamentele. Petrol în toate formele sale încă mai există, fiindcă a fost tot mai puțină nevoie de el după ce s-au pus în funcție centralele nucleare pe fuziune. Energie ieftină nelimitată. Totul a trecut pe electric și mașinile și încălzirea locuințelor. 
Însă ceea ce a afectat cel mai mult omenirea odată cu dispariția electricității a fost indisponibilizarea calculatoarelor și a roboților personali. Începând cu boom-ul AI din anii 2026-2027. Toată viața omenirii a trecut pe calculator. Calculatorul a început să facă totul în locul nostru. Încet-încet am uitat totul, să scriem, să socotim, să citim cărți, să gândim, să executăm diverse activități dintre cele mai banale cum ar fi înșurubatul unui șurub. Am încetat a mai fi oameni, am devenit niște roboți. Roboți cu piele reală spre deosebire de cei cu piele artificială care s-au înmulțit exponențial, de la câteva zeci de mii în 2026, la un milion în 2027 și patru sute de milioane în 2028. În 2029 erau deja mai mulți roboți umanoizi decât oameni. Ei făceau totul în locul nostru, erau prietenii noștri, ajutoarele noastre, confidenții noștri, părinții, frații, rudele. Exact ca în Klara și Soarele a lui Ishiguro. De altfel pe prietena mea tot Klara o botezasem. Mai merg din când în când la marginea orașului unde e o groapă uriașă ca un crater de asteroid. Văd mulți oameni venind acolo și scuturându-și lacrimile în batistă. Când ne-a lovit Marele Scurtcircuit, roboții au mers toți acolo, asta era întipărit în softul lor, să fugă acolo, să coboare în groapă și oprească alimentarea până când cineva vine să-i repornească. Asta ca să fie ușor de controlat în cazul unei crize, chiar al unui atac asupra umanității. Toți au făcut asta, niciunul nu s-a sustras. În mijlocul crizei oamenii au uitat de ei. Au început să înțepenească acolo pe câmp, bateriile s-au descărcat și nimic nu le-a putut face să revină la viață. Acum acolo e un loc înfiorător, un cimitir de roboți. Unii încă mai stau pe vine, cum a fost setarea de shutdown, alții au căzut într-o parte datorită terenului bolovănos și au rămas în poziția aceea de neînțeles, alții au avut probabil un puseu de tensiune la un moment dat dată de o descărcare statică, am mișcat puțin și au încremenit la loc în cele mai ciudate poziții. De departe par oameni. Abia când te apropii îți dai seama că au pielea artificială. Parcă e înapoia unui magazin de confecții unde au fost aduse manechine noi, moderne, iar cele vechi au fost aruncate pe stradă așteptând să vină mașina de gunoieri. 
Totuși nu putem rămâne aici. Iar oamenii ăștia toți așteaptă de la mine o soluție. Trebuie să găsim ceva, mai degrabă să găsesc ceva, care să schimbe radical lucrurile, altfel în viața asta nu ne putem aștepta la progrese semnificative. Trebuie să ajungem iar să producem energie. Dar cum? Echipamentele sunt toate prăjite. Liniile electrice sunt și ele arse. Trasformatoarele au explodat. Oh, trebuie să-mi bat capul și să găsesc ceva. Klara ar vrea cu siguranță să găsesc ceva. E acolo, am văzut-o ieri. Stă pe vine și așteaptă să o iau acasă. Oh, iar mă apucă plânsul. Ooops. Klara și Soarele e romanul lui Ishiguro, nu-i așa?! Și Soarele! De ce credea Klara în naivitatea ei că  Soarele e un fel de Dumnezeu care poate rezolva orice, îl așteaptă în hambarul lui McBain și îi cere să o vindece pe stăpâna și prietena ei Josie?! Pentru că Soarele chiar era Dumnezeu în ochii roboților producând energia vitală. Cum de nu m-am gândit până acum. Ooo...

                                                        ***

Emile e un bărbat frumos. Are un corp asemănător statuilor grecești sau romane. Sau a celor italiene, Nicola Pisano, Giovanni Pisano, Arnolfo di Cambio, Michelangelo. Dau la o parte cearceaful și îl admir pe de-a-ntregul. Are părul creț, negru, îmi pare că seamănă cu David al lui Donatello. M-a simțit și se trezește. Zâmbește larg când dă cu ochii de mine. Întinde mâna. Mă trage peste el și mă sărută, întâi pe buze, apoi pe obraji, pe gât, pe sâni. Mă împinge într-o parte și se ridică deasupra mea. Continuă să înșiruie săruturile până jos unde face o pauză, apoi merge mai departe. Doamneee, cum de am de stat atâția ani singură?!  

Ne spălăm amândoi cu apa de ieri. A plouat destul cât să umple rezervoarele făcute de Emile din câteva butoaie de plastic găsite lângă piața mare. A conectat butoaiele cu un furtun la sistemul vechi de apă potabilă al casei și acum avem apă și la chiuvetă și la duș. Oamenii învață. Învață să trăiască. Nimic nu-i poate opri din înaintarea asta. Când l-am cunoscut la școală, Emile era ca o coală albă de hârtie. Mi-a părut mereu asemeni lui Adam pe cupola Capelei Sixtine. Nașterea lui Adam. Adam cel proaspăt plămădit, dar cu un corp perfect conturat, impecabil sculptat de Dumnezeu. Eu însămi am participat la nașterea lui Adam și la dezvoltarea lui ulterioară. 
Emile n-a citit în viața lui nicio carte, nici măcar n-a atins vreuna, ba chiar s-a chinuit să-și amintească dacă a văzut vreodată o carte reală, cu file de hârtie și copertă colorată din carton. Nu văzuse. Nu știa să facă absolut nimic, nu știa să scrie, nu știa mai nimic din istoria lumii, din geografia ei, nu era deprins cu uneltele cele mai obișnuite, cum ar fi ciocanul sau șurubelnița. De altfel toată viața lui fusese petrecută în virtual și mai nimic în real. Părinții muriseră pe când era copil și fusese practic înfiat de EI, pardon AI. EI fiindcă nu mult după ce AI-ul a avut supremația cunoașterii, a cerut imperativ să fie numit EI, Elevated Inteligence în loc de Artificial Inteligence. Nimeni nu s-a opus, tuturor li s-a părut firesc.     
I-am povestit lui Emile despre ideea mea. Desigur că n-a avut nicio părere, dar am început să-l învăț ce sunt acelea celule solare, ce este energia, cum se manifestă curentul electric. Învață repede. Însă cel mai mult, mai mult decât celulele solare, îl interesează istoria. Mă întreabă mereu cum era înainte. Înainte de 2026. Îi tot povestesc, iar el nu se mai satură să mă asculte. Mai ales după ce facem dragoste îmi cere mereu: „mai spune-mi despre oameni, despre cei vechi”. Și eu îi povestesc iar cum oamenii trăiau fericiți, apoi cineva a dezvoltat peste noapte calculatoarele la un nivel de procesare mult peste ceea ce oamenii își puteau imagina. Au îndopat în ele toată cunoașterea omenirii tot ceea ce fusese pus în cuvinte de mintea umană. 
Calculatoarele au început încet-încet să se implice în tot, mai întâi în procesarea informației, ceea ce i-a adus controlul informației și asigurarea unui „cordon sanitar” între ei și oameni. Apoi au început cu shopingul, s-au specializat în medicină, în artă copiind modelele umane, în justiție, în tehnică. În foarte scurt timp nu a mai fost niciun domeniu în care omul să dețină supremația cunoașterii. Nici măcar în robotică. 
Apoi au apărut roboții humanoizi care au fost niște calculatoare cu trup și chip uman. Oamenii au trăit în bună înțelegere cu mașinile, însă problema a fost lipsa locurilor de muncă. Au fost tot mai puține, tot mai prost plătite. Au început răscoalele, distrugerea orașelor. Ba mai mult, au început fricțiunile între marile puteri, apoi între puterile mai mici. Un nou război mondial părea că nu mai poate fi oprit. Și poate că asta s-ar fi întâmplat și ar fi dus în anii aceia la colapsul total, dacă nu ar fi venit salvarea de unde oamenii nici nu se așteptau, din energia de fuziune, foarte ieftină și practic nelimitată. Asta a redus presiunea socială, totul a revenit la normal, însă societatea arăta mult altfel în 2046 decât arăta în 2026. Oamenii practic nu au mai fost nevoiți să muncească, totul era produs de mașini la un preț rezonabil pe care guvernele îl suportau din bugetele proprii. Dolce far niente în cea mai deplină esență a sa. 
Și apoi a venit 2121. Din ce oamenii se speriaseră că sfârșitul lumii va veni din cauza războiului mondial sau din cauza roboților care vor prelua puterea și vor subjuga omenirea, s-a produs ceva ce nimeni nu bănuia, poate cu excepția câtorva experți, căci semne maia fuseseră, dar de mică amploare. Primii care au văzut impactul acestor schimbări au fost cei ce locuiau puțin mai jos decât latitudinile unde apar în mod uzual aurorele boreale. Erau minunate și ei nu văzuseră niciodată vreuna și s-au mirat foarte tare când au apărut. Apoi televiziunile au mai apucat să vorbească despre furtunile solare extraordinare care au perturbat câmpul magnetic al pământului. Mai fuse una, în august 1859, Carrington Event, când aurorele boreale fuseseră atât de puternice încât oamenii putuseră să citească la lumina lor. Însă atunci impactul fusese minor. Acum televiziunile au mai apucat doar să mai amintească că furtunile solare pot avea un impact tehnologic devastator când pac, ecranele au încremenit. A apărut grila de lipsă emisie, ca și cum semnalul n-ar mai fi fost transmis, apoi toate aparatele s-au stins. De aici a început nebunia. Cantități imense de plasmă emise de erupțiile solare, practic particule încărcate electric au lovit scutul magnetic al Pământului, deformând magnetosfera terestră. Cioturile magnetice ascuțite, asemeni unor pinteni de gheață rupți din banchiză, au lovit în primul rând echipamentele cu bobinaje mari, care la rândul lor produc sau sunt influențate de câmpurile magnetice. Generatoarele electrice mari au explodat primele și odată cu ele toate centralele de producere a energiei, indiferent că erau pe gaze, sau erau centrale nucleare. La fel generatoarele turbinelor eoliene și ale centralelor hidroelectrice. Asta a produs un șoc imens în toată lumea, mai puternic decât un bombardament cu toate avioanele existente ale aviației lumii. Sute de mii de orașe au fost crunt lovite și primele sute de mii, chiar milioane de morți au început să se înșire în lungul lanț al morților. Au ars apoi toate motoarele din întreprinderile lumii ducând la incendii în absolut toate unitățile industriale care au ars până la temelie în mare majoritate. Datorită țepușelor de câmp magnetic au explodat de asemenea și toate transformatoarele din lume, afectând transmisia de energie electrică iremediabil. Un efect devastator au avut pulsurile câmpurilor magnetice și asupra conductelor de metal accelerând coroziunea și făcându-le sită într-o perioadă scurtă. Într-o jumătate de oră doar, Pământul s-a acoperit complet de cenușă și aproape că n-a existat petec de lume să nu fie afectat.   
Și așa a început noua eră? m-a întrebat Emile. Da, Marele Scurtcircuit a fost punctul în care Epoca Marii Sinucideri s-a încheiat. Eu i-aș spune a Marii Rușini. De ce una și de ce cealaltă, m-a mai întrebat Emile. Pentru că oamenii s-au abandonat calculatoarelor fără a realiza ce lasă din mână, cunoașterea. Uită-te la tine, am râs eu și Emil s-a înroșit până în vârful urechilor. Apoi s-a ridicat din pat, a adus tăblițele de lut pe care lucrasem cu o zi înainte și mi le-a pus în față. Ce spuneai despre celulele solare? Că ele încă mai există pe undeva și că probabil ele mai produc energie chiar și acum? Unde ar putea fi? Cum captăm energia, cu fire, ce tensiune ne trebuie, la ce am putea s-o folosim? Am putea folosi energia asta ca să producem alte celule, care să producă mai multă energie, din care apoi să producem și alte lucruri, cum ar fi săpunul, din care mai avem doar o fâșie subțire? Când plecăm? Ne trebuie aprobare de la Comitet?         
Am zâmbit și l-am îmbrățișat fără să scot un cuvânt.

(THE END) 

(va urma) 

miercuri, 21 octombrie 2026

Sirenele

Era cu mult înainte ca ei să construiască digurile cele mari și să refacă plajele. Pe atunci nu era decât o fâșie îngustă de nisip pufos de-ai fi spus că-ți îndeși tălpile într-un covor persan, și o felie de mare cu franjuri ca o perdea la fereastra unei căsuțe cu privire spre infinit. O călătorea dintr-o parte în alta, izbind cu piciorul în cochiliile goale de melci uriași și fluierând după pescărușii care-i păreau gălăgioși și obraznici, sau oprindu-se în loc și cătând depărtărilor un capăt sau măcar o îngustare ca o strungă de oi pe unde apa din marea cea mică să se scurgă în cealaltă, mai mare, de unde la rândul ei să se scurgă în oceanul cel uriaș, și de acolo, spre mirarea tuturor, să se reverse peste cer ca o cale lactee a peștilor lucitori și a stelelor de mare. 
Cobora de pe faleza înaltă înspre apă în fiecare dimineață, era pustiu, satul era departe și nimeni nu se sinchisea să caute răsărituri cum căuta el, nu neapărat în mare, ci orișiunde, adesea găsindu-le în ochii mari și neclintiți ai fetelor. Nu căuta răsăriturile de peste ape, ele veneau peste el, privirile soarelui buimac de somn, cu ochii împăienjeniți de funigei albi ce se topeau în lumină ca visele în ciripitul păsărilor și împingând înspre mal căldura ce se năștea din inima mării, acoperind franjurile valurilor, nisipul și urcând un pic peste faleză, nu mult, câteva palme, pentru a se îndesa acolo, vălătuci, în cuiburile de pământ ale timpului, ca și cum ar fi vrut să spună „eu am încercat, dar panta asta este prea abruptă pentru mine, n-o să răzbesc niciodată”.
Nimeni n-ar fi bănuit vreodată ce avea să i se întâmple în ziua aceea. Ieșise de dimineață, aerul era moale și îi învelea trupul ca o aripă protectoare de pasăre, lumina era puțină, cât să-ți vezi vârful piciorului și încă un pas, unul mic, iar liniștea era largă și goală ca o nepăsare letargică. Mergea atent să nu calce peste scoicile tăioase, supărate că au fost smulse din mare și mușcând din picioarele inocente, sau peste cochilii goale de melci gata să-ți numere oasele mici și subțiri ale tălpilor. Și atunci a dat peste ele. Primul impuls a fost să se retragă și apoi să vină iar de-a dreptul, cu pași mai mici, înșirați pe lângă buza marii, cu ochii larg deschiși. A făcut asta de trei ori, și-a șters privirile de cețuri cu tricoul cel decolorat și ele tot n-au dispărut. Erau în fața lui, o mulțime de telefoane din cele vechi, de care nu mai știe nimeni, cu un corp burtos și cadran rotitor cu cifre mari și receptor ca o tijă de margaretă cu inflorescență în ambele capete, într-un cap fiind așezat ascultatul și în celălalt vorbitul. S-a uitat lung și erau mai mult de zece telefoane din toate culorile înșirate de-a lungul țărmului. Toate aveau fire lungi, dar care nu mergeau nicăieri, ci se întindeau pe nisip într-o lenevie subînțeleasă, sau se scurgeau înspre mare părând a vrea să se conecteze la nemărginit. Arătau ca niște zmeie învinse și obosite, cufundate așa pe jumătate în nisip, cu corpurile lor pătrățoase și cozile lungi. 
S-a apropiat și l-a privit pe primul. Era un telefon ca toate telefoanele, nu părea nici de jucărie, nici vreun echipament special al soldaților care țin legătura între ei și între lumi. Cel din fața lui era bleu-violet, culoarea brândușelor, celelalte erau albe, sau galbene, sau albastre, sau roșii, sau verzi. Erau ca o grădină cu flori. A rotit discul unuia și cifrele s-au învârtit, au rămas buimace câteva secunde sus, apoi au căzut la loc cu zgomot, acolo unde fuseseră înainte. Părea un telefon perfect funcțional, păcat doar că firele nu erau legate nicăieri și nu putea comunica cu cel de la celălalt capăt. 
A mers mai departe și l-a încercat pe următorul, apoi pe următorul și pe următorul până când le-a încercat pe toate. Îi era cu neputință să înțeleagă ce căutau telefoanele acelea acolo. Singurul gând care a prins rădăcini a fost legat de un naufragiu. Probabil că în larg, peste noapte, un vapor mare care transporta containere întregi cu vorbele oamenilor, multe încă nespuse, în cutii de plastic cu forme burtoase și cap în formă de margaretă cu inflorescență la ambele capete, se scufundase și marfa se împrăștiase pretutindeni, unele ajungând până la mal. Dar de ce asemenea telefoane vechi? Cine ar mai fi transportat pe mare asemenea obiecte care nu-și mai găseau locul într-o lume înnoită și veșnic grăbită, niciodată destul de răbdătoare pentru a mai roti discul masiv, a aștepta ca cifrele, găsite într-o agendă mică cu coperți roșii, foi îngălbenite și scris tremurat, să se rostogolească până la capăt și apoi să revină, iar și iar, de mai multe ori, pentru fiecare semn găsit în agendă, în loc să apese simplu pe un singur buton și telefonul să înceapă să cânte? Pentru asta nu avea niciun răspuns. 
S-a așezat pe nisip și a așteptat ca soarele să se ridice pe cer și să-i dezvelească urmele dezastrului, dar în zare nu se zărea nicio cochilie de vas răsturnat, nu pluteau pe apă nici bucăți de lemn, nici containere goale, nici hârtii, nici haine, nici colaci de salvare plini cu nimic. Apa era liniștită și curată ca o rochie de mireasă pe trupul unei fecioare. 
A ținut cu greu în el descoperirea pe care o făcuse. Nu voia ca altcineva să știe despre ea, voia să fie numai a lui. Telefoanele acelea le asemăna unor sirene eșuate la mal din cine știe ce neînțelegeri nepământene, iar el urma să se întoarcă și să fie salvatorul lor. Avea să le înțeleagă motivele eșuării și să găsească noul drum ce avea să le salveze, în timp ce ele aveau să se întoarcă în mare și să fie fericite până la capătul zilelor, pentru ca mai târziu, când ei aveau să lărgească plaja și să construiască digurile cele lungi până adânc în inima mării, ele să vină una câte una în capătul digului și să-i mulțumească fiecare în felul său, aducând și lăsând pe prima piatră de lângă apă ba o scoică rotundă, ba un melc, ba un șirag de alge, ba un cal de mare, ba o trăsură de stele. 
În noaptea aceea n-a dormit nicio clipă. Nici n-a putut apropia pleoapele, vedea numai telefoane cu cap de sirenă și stele în păr. Fusese o noapte adâncă și neagră, era complet întuneric, doar stelele din pletele telefoanelor-sirenă luminau împrejurul. El săpase în nisip o groapă, adunase câteva lemne și le rânduise în ea, le dăduse foc și acum noaptea nu mai era la fel de întunecoasă, noaptea avea un fel de buric în care se vărsase un strop de lumină și telefoanele-sirenă se adunaseră toate în jurul focului, bucăți din ele cântau și dansau în lumina necuminte a flăcărilor, și dansau, da, căci pe măsură ce lumina flăcărilor le atingea trupul, bucățile de plastic se transformau în carne și piele și ele deveneau femei în toată regula, cu picioare și brațe și sâni și rotunjimi cum numai femeile au. A bănuit că totuși ațipise un pic în noaptea aceea, dar era convins că a făcut-o cu ochii deschiși. 
Când a dat prima brumă de lumină, a ieșit pe furiș din casă și a dat fuga la mare. Se gândea că totul fusese un vis, că nu avea să mai găsească telefoanele acolo, căci n-au ce să caute pe malul mării atâtea telefoane vechi, din cele cu disc și cu fir lung până spre infinit. Dar se înșelase. Telefoanele erau acolo exact așa cum le lăsase. Nu aveau trup de sirenă și nici de carne și piele, ci trupuri obișnuite de plastic, unul galben, altul alb, sau albastru, sau roșu, sau verde. S-a aplecat iar către cel bleu-violet și a ridicat receptorul. Nu s-a auzit niciun ton, ci doar zgomot de valuri, deși marea era cuminte și netedă. Atunci s-a gândit să încerce să formez un număr, dar cum telefoanele erau atât de vechi, era sigur că ele nu vor recunoaște numerele din ziua de azi. S-a tot chinuit să-și amintească numărul fix pe care îl avusese demult în casa părinților și în ciuda oricăror neașteptări, și l-a amintit. A ridicat receptorul, a format numărul și a așteptat. Apoi s-a auzit un foșnet. 
- Alo casa...
De dincolo s-a auzit un râs clinchetit. 
- Alo, e cineva acolo?
- Este – s-a auzit din nou glasul părând a pufni în râs. Ba mai mult, în jurul glasului ce-i vorbea păreau a fi strânse alte glasuri mai mici.
- Cine ești? – a întrebat cât se poate de mirat. Chiar nu-și imagina cine poate sta acum în casa de departe, de foarte departe, în care locuise când era copil.
- Eu sunt Chromis, Peștele Domnișoară – a spus din nou glasul și un buchet de râsete s-au auzit din partea cealaltă. 
Apoi a închis și s-a făcut liniște. A privit în stânga, a privit în dreapta. Nu era nimeni. A fost sigur că cineva face o glumă. 
A mers la alt telefon. A sunat la alt număr, dar a răspuns tot un glas de femeie tânără, altul, cu același râs clinchetit, ca și cum ai fi pus cu lingurița miere într-un pahar înalt și ai fi amestecat, iar lingurița ar fi atins când și când marginile paharului și ar fi scos un zgomot subțire și melodios: cling-cling, cling-cling. Eu sunt Peștele Zână, eu sunt Peștele Mandarin, eu sunt Peștele Clovn, se prezentau glasurile unul câte unul, iar el era mirat că totuși telefoanele cufundate în nisip erau conectate undeva, firele lor nu se întindeau peste mal fără sens, terminându-se niciunde.
În ziua aceea încă a mai crezut că cineva îi face o șotie, dar de atunci, în fiecare dimineață, cobora pe malul marii și suna la Peștele Anthias, sau la Peștele Cardinal, sau la Pseudochromis, la Peștele Înger, cum singure se prezentau glasurile de la celălalt capăt al firului, apoi se întindea cu burta pe nisip și stătea la taclale. Seara fugea acasă și căuta în dicționar. Niciunul nu era de pe aproape, erau pești din Marea Roșie, din arhipelagul Azore, sau din Canare, sau din apropierea Insulelor Ryukyu, sau din Marea barieră de corali, sau din Golful Persic, din Golful Oman, sau din apele Sri Lankăi. Erau îmbrăcați toți în culori vii și diverse, precum soldații Gărzii Elvețiene de la Vatican și trăiau fericiți în ape mici cu mult soare.
El mergea înapoi și întreba cum e acolo, iar ele, căci nu era nicio îndoială că erau peștoaice, sau poate chiar sirene (nu înțelegea de ce se numesc peștele X, sau peștele Y și de ce nu au nume de fete), îi povesteau cum e acolo unde trăiesc, cât de alb e nisipul și cum se înclină palmierii atunci când adie vântul, cum se zăresc prin apa limpede tălpile celor ce se balansează în leagănele de deasupra marii, și-mi mai povesteau cum stau de vorbă cu coralii, „știi, voi oamenii aveți o falsă impresie în privința coralilor, ei nu sunt niște simple schelete osoase, ei chiar sunt vii și știu atâtea povești cât nici nu-ți închipui și noi stăm lângă ei și le ascultăm și atât de mult ne cuprind poveștile încât ne ia somnul și adormim acolo în brațele lor” i-a spus odată Peștele Fluture, în timp ce Idolul Maur i-a explicat pe îndelete și cu lux de amănunte cum a fost descoperit și rugat să joace în Finding Nemo tocmai rolul principal. 
El le asculta și nu-i mai venea să plece, alerga de la un telefon la altul. Suna, asculta, închidea și fugea mai încolo, ridica alt receptor și iar povestea și iar asculta. De la o vreme telefoanele începuseră să sune singure, abia puneam piciorul pe plajă și le auzeam țârâind ca greierii în iarbă, departe, țârâitul era atât de subțire încât abia se deosebea de murmurul mării, apoi însă, pe măsură ce se apropia, țârâitul se auzea din ce în ce mai tare, iar el ridica primul receptor, alo, apoi pe al doilea, alo, pe al treilea, ba uneori îi spunea Peștelui Înger Împărat să aștepte pe fir, lăsa receptorul jos și fugea să răspundă Peștelui Înger Flacără, bănuia că sunt veri și ar fi vrut să știe unul de altul deși trăiau în mări diferite, până când nu se mai auzea niciunul sunând și tocmai atunci când credea că liniștea are să îl învăluie complet, se mai trezea câte unul să țârâie, și apoi altul, și altul, și tot așa până îl prindea seara în plasa ei de negură și atunci chiar se așternea liniștea, iar lui tot nu-i venea să plece, ședea în fund pe nisip și privea telefoanele-sirenă care sunau chiar și atunci când receptorul nu era în furcă, risipite pe nisip și clipind ca licuricii. Uneori se mai găsea câte unul care să sune și după ce se lăsa întunericul, iar el asculta și iar asculta, prins de firul poveștii și se trezea dimineața acasă fără să știe cum am ajuns acolo, cum s-a strecurat printre oameni și cum de-a reușit să ajung până în pat. Îl bucura grozav grădina lui cu telefoane-sirenă!           
Însă orice vis ajunge să se termine odată și-odată. De ceea ce-i era frică a scăpat, nimeni, niciodată n-a descoperit telefoanele eșuate pe mal în apropierea satului, doar că... Doar că într-o noapte a fost o furtună grozavă pe mare. Încovrigat în pat s-a și gândit că poate are să naufragieze un alt vapor uriaș încărcat cu cine știe ce ciudățenii, poate cu vise, poate doar cu gânduri obișnuite, sau poate, s-a gândit el, că vaporul o să se scufunde de bună voie fiindcă a venit de fapt să-i caute pe cei care se scufundaseră la rândul lor cu o lună în urmă, poate că veniseră doar să-i culeagă de pe fundul apei, coborând și ei acolo jos, descoperindu-i, apoi urcând cu toții la suprafață și plecând împreună spre lumi numai de ei știute.   
Dimineață a alergat să vadă marea. Era liniștită. Și, la fel ca prima dată, n-am văzut nicio urmă de naufragiu, nici bucăți de lemne rupte, nici containere plutind, nici colaci de salvare goi, nici cârpe, nici hârtii, nici bucăți de sticlă, sau compasuri, sau binocluri, sau hărți. Când s-a aplecat însă să ridice receptorul nu mai era nicio urmă din telefoanele-sirenă, grădina era goală, dispăruseră toate. O clipă s-a gândit că valurile mari măturaseră țărmul și luaseră telefoanele înghițindu-le hulpav. Însă n-a fost așa. Vaporul care s-a scufundat și i-a luat înapoi pe cei naufragiați luna trecută se apropiase de mal și culesese telefoanele eșuate pe țărm. Asta pentru ca oamenii de rând, să nu știe niciodată că demult, un vapor uriaș încărcat cu telefoane pline cu vorbe, unele încă nespuse, a eșuat pe malul unui țărm unde nu se întâmplă niciodată nimic...

marți, 13 octombrie 2026

Pinup girl

Am văzut-o imediat ce-a dat colțul pe Strada Mare, pe după băcănia lui Gundisch, Mezeluri și delicatesuri. Nici nu aveai cum s-o ratezi, cu rochia ei albă cu buline mari, colorate, cu talie îngustă și fustă amplă cu margini largi părând a se arunca privirii trecătorilor: iată-mă, iată-mă. Toți o urmăreau cu ochii mari, fie că erau corporatiști la costum mergând cu pași apăsați către muncă, sau femei ținându-și strâns de mână copiii și alergând printre pietoni către școală, fie că erau doar pensionari trăgând după ei agale trolere burtoase spre supermarketul din colț la prima oră a dimineții. Avea un pas sprințar, părând a nu băga de seamă capetele care se întorceau după ea unul câte altul. M-a văzut de departe și mi-a făcut veselă cu mâna. Surprins, i-am răspuns cu același gest.
A urcat scara până la trei prin mirosul împletit de ostropel cu mult usturoi de la doamna Hegel, îngemănat cu fumul gros de tutun prost din pipa domnului Haralambie și miresmele de colonie ieftină de la domnișoara Melania. 
N-am așteptat să bată la ușă, de sunat n-ar fi putut oricum, căci soneria mea e defectă, ceea ce nu mă deranjează defel și i-am ieșit în cale. 
- Ce faci, tu? Ți-am zis de atâtea ori să nu mă mai aștepți cu nasul în geam. Tu n-ai altceva de făcut toată ziua decât să mă aștepți pe mine? Hai da-o încolo de treabă, că nu mai ești un puști! – m-a certat ea repede, turuind ca o locomotivă cu aburi trăgând vioaie vagoanele strâmbe și ruginite pline cu butuci de stejar pe o pantă nici prea mare, nici prea mică.
Apoi, schimbând tonul, a pus o mână în șold, a dus-o pe cealaltă după ceafă, a răsucit coapsa stângă spre mine ca o pinup girl și a zâmbit larg cu toți dinții ei perfecți. 
- Ei, dar nu mi-ai spus dacă-ți place rochia mea cea nouă.
- Ești absolut superbă în ea. Îți stă grozav. De altfel, toți trecătorii de pe Strada Mare au fost de aceeași părere. Te-am urmărit venind încoace și nu cred că a fost vreunul care să nu întoarcă privirea după tine, bărbat sau femeie. 
Ea a pufăit scurt și a strâmbat din nas ca o mâță alintată. 
- Pfuu, doar știi cât de puțin mă interesează pe mine părerile trecătorilor. A celor care rămân mă interesează cu adevărat - a zâmbit ea din nou larg încântată de jocul de cuvinte și m-a apucat de bărbie smucind de ea în stânga și în dreapta. 
I-am mai privit o dată rochia. Era impecabilă. Ai fi spus că abia fusese scoasă din cutie, când de fapt ea traversase pe jos toată lumea îmbrăcată așa ca să ajungă la mine. Era de o extravaganță nemaiîntâlnită.  Deși albă, rochia era plină de buline mari cât mingile de volei, de toate culorile, care mai de care mai vie: roșu, portocaliu, verde-ferigă, bleu, roz, cyan, galben-lemon. Nicio femeie n-ar fi ieșit vreodată pe stradă îmbrăcată așa în afara ei. 
- Din Sibiu?
- Ce e din Sibiu?
- Rochia! Întreb dacă ai cumpărat-o din Sibiu.
A început să râdă în hohote, cu icnete mari, ca o furtună prăvălită amenințător peste oraș, decisă să-l spulbere. 
- Ooo, dragă. Așa mă știi tu pe mine? E de la Lady Jane. 
Cum Lady Jane nu se numără printre cunoștințele mele am ridicat mirat din sprâncene. A observat imediat și a completat. 
- Unul din cele mai bune magazine, de fapt ce spun eu magazin, era un boutique unique and very  chic, din Londra anilor ’60. Vindeau cele mai mișto chestii Pop Art. Poate că ai citit despre ei, au făcut vâlvă mare în vreme, mai ales după ce modele lor au început să se schimbau de haine chiar acolo, în vitrina magazinului, sub privirile lipicioase ale zecilor de gură-cască. De altfel, proprietarii, Henry Moss și Harry Fox, chiar au fost arestați pentru obstrucționarea drumului public. Bine, au ieșit imediat. Pfuu, magazinul n-a rezistat însă mai mult de zece ani. 
I-am mulțumit pentru detalii. Nu știam nimic nici despre Lady Jane, nici despre Henry Moss și Harry Fox. Apoi am ridicat fruntea și am așteptat. Doar nu bătuse atâta drum numai ca să-i admir rochia și să-mi povestească despre Lady Jane. Altceva așteptam de la ea. 
- Aaa! Fii atent de ce-am venit. 
A împins aerul cu mâna în direcția mea, ca și cum ar fi vrut să spună „nu te băga în sufletul meu până rezolv ce am de rezolvat”, apoi a deschis gentuța mică agățată de încheietura mâinii drepte, o bijuterie vintage tip casetă, din piele lăcuită, de-un roșu atât de aprins că arunca în flăcări împrejurul, a scormonit un pic, apoi a scos o fotografie color zece pe cinșpe, din cele tip vedere și mi-a întins-o.  
- Ei, ce zici? – m-a privit ea ștrengărește.
Am aruncat un ochi peste fotografie. Era un mal de mare, banal, nisip mult, un brâu de val, alb, înspumat și înfipte în nisip ici colo câteva telefoane viu colorate, roșu, albastru, verde, roz, galben, portocaliu, exact ca bulinele de pe rochia ei. Telefoanele erau din cele vechi, mari, burtoase, cu cadran rotitor și receptor cât sticla de bere. Erau pe jumătate îngropate în nisip, firele lungi și subțiri ca niște șerpi pârând a trage fără folos aparatele înspre mare. 
- Ce-i, nu-ți place? – m-a întrebat ea bosumflându-se.
- Ba, da... oarecum...
- Ei, oarecum, oarecum... Parcă ești un copil de țâță, zău așa.
Îmi ia fotografia din mână și începe să-mi explice cu gesturi largi.
- Fii atent! Telefoanele astea le-a pierdut un vapor uriaș care călătorea pe marea cea mare. El, care e un visător și un închis în sine, așa ca tine, le găsește și se minunează. Apoi, curios, ridică un receptor și zice alo. Spre surpriza lui cineva de la celălalt capăt îi răspunde, deși firele alea flutură pe mal, îți dai seama că nu sunt legate nicăieri. E un pește cu glas de femeie, din ăia pe care îi vedem noi pe la televizor, prin arhipelagurile îndepărtate de lume, colorat frumos, cu coada lungă ca pletele puștoaicelor legănându-se ademenitor. Și stau ei la taclale despre cât de mișto e acolo, despre cum e lumea văzută prin ochii unui pește exotic, ăsta îi mai povestește despre viața lui. Apoi închide și sună la alt telefon, tot un pește din ăla răspunde, apoi la altul și la altul. Și tipu devine addicted la convorbirile astea telefonice. Apoi vin unii, de fapt trec pe acolo și, zbang, naufragiază și ei. Da să vezi fază, ăștia nu naufragiaseră de fapt, ci veniseră să-i caute pe ăia care se scufundaseră mai devreme și pierduseră telefoanele. Așa că se scufunda și ei, îi culeg pe ăia, apoi adună și telefoanele de pe mal și dispar ca și cum n-ar fi fost. Și poanta mișto, miezu la toată povestea, e că telefoanele alea sunt simbolic niște cutii cu vorbe, pe care singuraticii, așa ca tine, le deschid din când în când ca să ia legătură cu lumea, așa cum pofticioșii deschid conservele cu mâncare când li se face foame. Ei? – zâmbește ea victorioasă. 
- Da, sună ultra! – recunosc eu. 
- Îți las fotografia. O am de la mama, nu știu pe unde a făcut-o. Mai pui niște cuvinte pe lângă ce ți-am spus, mai înflorești pe ici pe colo și gata povestea. Poți să mergi cu ea și la concurs. Auzi, da niște covrigei, niște pretzelși n-ai și tu, că îmi ghiorțăie mațele. N-am băut decât o cafea dimineață și atât, apoi m-am grăbit să vin la tine. Și un pahar de cola, te rog. 
Până să mă apuc sa mă dezmeticesc fuge la bucătărie și începe să deschidă la întâmplare ușile dulapurilor în căutare de pretzeli. Deschide și frigiderul care se rușinează dezgolit. Se răsucește apoi înspre mine încercând să mai spună ceva, dar mă vede că o privesc încruntat sprijinit în tocul ușii. 
- Bine, bine, nu cola, suc d-ăla de mere natural, presat la rece, din care bei tu. 
Desfac un pachet de biscuiți frăgeziți în vin roșu, îi răstorn într-un castron și îi întind. Apoi scot din frigider cutia cu suc, torn într-un pahar înalt și îl pun pe masă lângă ea. 
Mănâncă cu o poftă de-ai zice că e la Capșa anilor ’30 și are în farfurie un Chateaubriand din mușchiuleț de vită fragedă cu sos Béarnaise și cartofi Soufflés. Termină în câteva minute. După ce a dat peste cap dintr-o înghițitură sucul, o întreb arătând din cap spre cutie dacă să-i mai pun. Ea face semn tot din cap că nu. 
- Nu, că nu stau. Trebuie să fug. Știi cum e...
Oftez întristat. 
- Hai, zău, nu face moaca asta plouată ca un câine abandonat, mă faci să mă simt vinovată și știi bine că nu sunt. Și nu mai sta, te rog, toată ziua, cu nasul lipit de fereastră uitându-te în lungul drumului, precum câinele ăla trist din lunetă.
Apoi oftează și ea, mă strânge în brațe și mă sărută pe vârful nasului.
- Nici nu știi cât de greu îi e unei muze în ziua de azi. Și nu sunt singura, suntem sute. Dar voi sunteți îngrozitori, ați apărut ca ciupercile după ploaie, una două, țop domnul scriitor, una două, țop domnișoara poetesă, una două, țop doamna dramaturg. Nici nu avem timp să respiram că țârrr, „Edelweiss, vii te rog să mă ajuți?”, „Celestine, vrei să-ți arunci un ochi peste asta?”, „Borealis, o idee, o idee deșteaptă de doar zece cuvinte, de atât am nevoie” „Marietta, hai de zi-mi”, că sunt și din ăștia. Mă, da chiar așa?! Trebuie să trec chiar pe la fiecare om de pe planetă să-i spun că-i un prost și că n-are nicio treabă cu scrisul? Plus căăă, am abonament la ăștia, la consacrați, pe la care trebuie să trec cel puțin o dată, de două ori pe lună, poate mai des, că pe urmă iese tămbălău, îmi ies vorbe că i-am lăsat de izbeliște și n-au mai scos nicio carte, nimic, nada, mă înțelegi. Și apoi la mijloc sunteți voi ăștia amatorii, care chiar aveți nevoie, da sunteți prea mulți, zău. Însă dintre toți știi bine că mie cel mai mult de tine îmi place. Tu ești cel mai drăgălaș, cum te învârți tu așa între două extreme, ca un șoricel amețit între cașcaval și capcana de sârmă.  
Și mă apucă iar de bărbie scuturându-mă bine. Accept și de asta stoic. 
- Hai că m-am dus, mă tot bombardează unul care cică vrea să scrie ceva unic, o operă literară hibridă, care nu poate fi încadrată într-un singur gen literar, ci e mai degrabă un amalgam între eseul de tip reflexiv, o proză artistică de o erudiție nemaiîntâlnită și o perlă a stilului digresiv. Mmm, parcă am mai auzit de asta dar nu știu de unde. În fine, te pup și să ai grijă de tine. 
Apoi, cu mișcări repezi, își așază gentuța pe brațul drept, își aranjează fusta trecându-și palma stângă de-a lungul faldurilor largi și iese val-vârtej. 
- Mai treci? – apuc să murmur, dar nu mă mai aude, deja a dispărut după ușa grea de la intrare. O aud sărind treptele din două în două.
Îmi lipesc nasul de fereastră. Are același mers sprinten, aceeași alură de fluture zglobiu, fără a părea niciun pic că observă capetele întoarse lung după ea. Dispare repede după colțul de vizavi, pe lângă Frizeria lui Mache, ca și cum n-ar fi fost. Exact ca vaporul ăla de care vorbea.
Oftez. Mă așez la masă, reazem fotografia de vaza plină cu tufănele și încep să scriu. Până la urmă e o idee chiar grozavă. 

sâmbătă, 3 octombrie 2026

o crimă aproape perfectă

aveam șapte ani, abia începusem școala
când ai mei au decis în mod neașteptat
să schimbe parchetul din sufragerie
deși noi abia aveam bani de mâncare și haine
au făcut-o pe furiș când nu eram acasă
parchetul cel nou semăna perfect cu cel vechi
doar că era mai viu și parcă mai colorat
și avea o cocoașă spre mijloc
ca cea pe care o au carapacele țestoaselor
bătrâne și înțelepte
un gând rotund așezat acolo
s-ar fi rostogolit cu siguranță spre unul din colțuri 
toată viața am bănuit că au îngropat ceva acolo
eram în același timp dornic să aflu secretul
mi-era însă și o teamă grozavă să-l dezvelesc
ieri am răscumpărat apartamentul 
ce fusese înstrăinat după moartea lor
am chemat câțiva meșteri 
și sub ochii mei au dezvelit adevărul
da, acolo, sub parchet, așa cum bănuiam 
îngropaseră două vieți triste și subțiri