duminică, 23 mai 2010

Gâdele

Bărbatul acela nu avea nimic din impozanţa unui gâde. Şi totuşi cu asta se ocupa, mânuia ghilotina. Era mai degrabă scund decât înalt, mai degrabă firav decât puternic, mai degrabă speriat decât crud. Pe trupul său nu se profila trufaş nici un muşchi, anterbaţul îi era subţire ca un ram de cireş şi nu viguros ca un trunchi de brad, iar pieptul nu era bombat în afară ca o platoşă de oţel ci se arcuia uşor spre interior ca şi cum ar fi încercat să-şi concentreze tot înlăuntrul într-un punct, undeva în stânga sternului.
Bărbatul se trezea în fiecare dimineaţă odată cu zorile şi începea să cureţe lama subţire a ghilotinei cu un alcool fin din flori de mărgăritar chiar dacă lama era de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată curată, ca şi cum sângele s-ar fi refugiat speriat oriunde altundeva atunci când tăişul se repezea asupra capetelor zgribulite. O ştergea cu batista albă ascunsă în buzunarul de la piept cu colţul un pic iţit în afară, aburind uşor ceea ce îi păreau a fi pete dar se arătau în cele din urmă a fi doar umbre ale propriei priviri aplecate asupra-i, până când geana de soare, oricât de plăpândă ar fi fost, se oglindea într-ânsa pentru a se reflecta apoi cuminte pe peretele dinspre apus lângă goblenul cu moară şi salcie ca un fluture galben. După ce termina de curăţit lama îşi înfăşura o bucată de tifon în jurul degetului şi rotund ştergea locaşul în care gâturile mai fragede sau mai robuste, mai tinere sau mai bătrâne, mai elegante sau mai orişicum, se aşezau pentru ultimele clipe de nezbatere. La final ridica tăişul strălucitor şi îl fixa în poziţie verticală cu un fir de păianjen albastru crescut de mic în podul casei părinteşti, pregătind-o astfel pentru o viitoare descăpăţânare.
Nu avea mulţi clienţi dar îngrijirea ghilotinei îi ocupa tot timpul, de la răsăritul soarelui şi până la înserat, iar el o îndeplinea ca pe un ritual păgân fără să clipească, fără să tresară, fără să se vaite. Nici unul dintre cei ce îşi asezau gâturile pe ghilotină nu cerea îndurare, nu se târa în genunchi înspăimântat, nu îşi jelea sfârşitul grăbindu-se, ca şi cum lama subţire ar fi fost o uşă ca oricare alta spre lumea lui Hades. Ultimul client, unul dintre cei mai tineri pe care îi avusese de altfel, fusese un zâmbet timid crescut dintr-o naivitate fără margini pe un pat de iubire afânată precum sporii de Champignon în amestecul de turbă. Gâtul nici măcar nu i se spintecase ci se crăpase ca un lujer de floare crud şi zemos strivit sub greutatea propriei cupe. Imaginea sa sfâşiată fusese una tulburatoare şi tristă, ca multe dintre cele deja alungate. Dar nu pentru el. El tresărea o secundă, îşi ridica braţul stâng în dreptul inimii ca şi cum ar fi încercat să se asigure că-i aşezată la locu-i, apoi pleca liniştit la culcare, pentru ca a doua zi să se trezească iarăşi în zori şi să înceapă a lustrui lama subţire cu alcool fin din flori de mărgăritar. Căci el era gâdele…

2 comentarii:

madelin spunea...

...care ucidea corola de minuni.

mosu spunea...

mmm... daca stau mai bine sa ma gandesc cred ca el era gadele care ucidea deziluzii; nu voia sa le lase sa creasca mari ca un maracinis ascutit si sa nu mai poate vedea dintr-ansul cerul!