joi, 30 iunie 2011

La un pas de eternitate

Bărbatul întinse degetele încercând să-i atingă coapsa. Femeia se feri şi se îndepărtă câţiva paşi lipindu-se cu spatele de perete. Decepţionată privirea bărbatului se prelinse pe podea, se târî lehamite înapoi pentru a se face ghemotoc între picioarele ei precum o limbă arcuită de cameleon ratându-şi prada.
- Hai vinooo... – se jeli bărbatul.
Femeia îl privi cu coada ochiului fără să-l bage în seamă. Era uscăţiv, anost, curat dar cu hainele atârnând pe dânsul ca pe umeraş, lipsit de strălucire ca o caroserie de Dacie ţinută în faţa blocului în plin soare. Şedea pe marginea patului ca un căţel cuminte aşteptând mângâierile stăpânului.
- De ce-aş veni?! – murmură femeia mai mult pentru sine încercând să găsească argumente pentru a umple talerele balanţei când într-o parte când în cealaltă.
- Eşti uluitor de frumoasă. N-am întâlnit în viaţa mea o femeie cu un trup ca al tău.
Dintr-o dată talerul din dreapta se aplecă puternic până aproape să atingă pământul ca şi cum un deget nevăzut s-ar fi agăţat de el, modificând inechitabil şi perfid echilibrul de forţe. Privirile bărbatului începură sa unduie viu prin semiobscuritatea încăperii lunecând ca doi peşti tocmai eliberaţi din strânsoarea minciogului.
- De ce-aş veni?! – repetă femeia de data aceasta cu glas tare. Habar n-am cine eşti, nu ştiu unde sunt şi ce e şi mai grav nu ştiu nici măcar cum am ajuns aici.
- Ce contează cine sunt, ce contează cine eşti?! N-am să te mint nici măcar că te iubesc, dar mă înnebuneşte trupul tău de pasăre-n zbor. Te doresc pur şi simplu. Te doresc aşa cum prora corăbiei doreşte atingerea mării.
Ochii femeii prinseră a clipoci ca flacăra lumânărilor răsucite de vânt. Buzele îi rămaseră însă nedesfăcute ca şi cum ceara privirii s-ar fi scurs peste dânsele pecetluindu-le.
- Îţi pot oferi tot ceea ce îţi doreşti, absolut orice îţi doreşti. Şi mai presus de toate îţi pot oferi eternitatea.
- Eternitatea?! – pufni femeia privindu-l strâmb şi roluindu-şi vârful nasului spre pleoape.
- Orice! Şi de-ai s-accepţi să facem dragoste chiar eternitatea – întări bărbatul scoţând de la spate un buchet uriaş de trandafiri roşii cu văpăi de galben şerpuind înspre cer.
Femeia rămase complet surprinsă. „De unde l-o fi scos” – se miră ea, măturând cu privirea aşternutul. Îl cercetă migălos, de data aceasta cu mare atenţie. Era un bărbat absolut oarecare. Nu avea nimic ieşit din comun. Şi totuşi vorbea ca un mag. Femeia numără trandafirii şi constată surprinsă că erau atâţia cât numărul anilor săi. Talerele balanţei începură a se rostogoli trosnind când într-o parte când în alta ca un ac de busolă vibrând bezmetic la intersectarea bisectoarelor Triunghiului Bermudelor. Ochii bărbatului îi încleştaseră trupul în inele grele de fier aşteptând un „Da” pentru a-l elibera şi-al învălui în adieri de vânt.
- Eternitatea?! – râse femeia. Eşti doar un şarlatan. Recunosc, unul priceput căci ştii să-ţi înfăşori marfa în cuvinte strălucitoare. Dar nimeni nu poate promite eternitatea, fără să pară cel puţin stupid.
- Crezi?! Nu ştii ce înseamnă o noapte fierbinte de dragoste în visele unui bărbat – murmură „şarlatanul” continuând să-i ţintuiască trupul.
Femeia rămase o clipă ca îngheţată apoi zâmbi larg. Era pentru prima dată când zâmbea dezvelind două şiruri de dinţi albi şi simetrici ascunsi sub buzele moi ca boabele de mazăre în teaca de verde. Dintr-o dată casa se lumină ca şi cum cineva ar fi tras într-o parte şi alta draperiile grele de brocart şi o lumină palidă lăptoasă încolăci interiorul. Femeia tresări.
- Hai spune-mi cine eşti!
- Sunt un gând, un gând trecător. Sunt o dorinţă şi atât. Sunt un fruct născut dintr-o sămânţă, zâmbetul tău – îi răspunse bărbatul ridicându-se de pe pat şi apropiindu-se de ea. Îşi strecură unul din braţe pe după mijloc în timp ce cu celălalt îi înfăşură umerii şi îi apropie buzele de ale sale. Femeia îl opri însă în ultimul moment cu un deget.
- Crezi că aş putea face dragoste cu un gând, cu un gând trecător?! - şopti femeia alunecând dintre braţele sale ca un trup feciorelnic din cămaşa de mătase.
- Cel mai fierbinte dintre gândurile ce trec – fu rândul bărbatului să zâmbescă furându-i vorbele dintre buze. Şi capul său se aplecă spre umărul femeii încercând să i-l sărute.
Dar brusc camera începu a se cutremura. Femeia înlemni. Privi uşa. I se părea atât de departe. Preţ de-o secundă îi trecu prin cap toată discuţia avută în ultima jumătate de oră. Începu să-i pară rău că nu a ascultat cuvintele bărbatului. Apoi camera se zgâlţâi din nou aruncând careîncotro lucrurile din casă. Nu era vorba despre cutremur. Camera se rostogolea ca o cutie de lemn aşezată între cocoaşele unei cămile. Femeia se repezi în braţele bărbatului, făcându-se mică la pieptul său.
- Ce se întâmplă?! Spune-mi ce naiba se întâmplă... Unde suntem?! Cine suntem?!
Privirea bărbatului era senină şi liniştită. Nu mai cerşea nimic. Nu mai aştepta nimic.
- E bărbatul. Bărbatul în al cărui vis locuim. S-a trezit. Doar câteva secunde şi vom dispărea. Cu totul. Pentru totdeauna. Şi nimeni nu-şi va mai aminti vreodată de noi.
Femeia îl privi îngrozită, cu ochii mari şi roşii injectaţi de spaimă, cu toată teama şi neputinţa strânse grămadă în pupilele acelea mici. Îl cuprinse cu ambele mâini de gulerele cămăşii şi începu să-l zgâlţâie.
- Glumeşti, nu?! Spui baliverne, nu-i aşa. Mă minţi! Cum să fim doar un gând, cum să trăim într-un vis?!
Apoi dintr-o dată auzi radioul şi mai apoi o fereastră deschizându-se şi ciripit de păsări şi foşnet de frunze...
- Ai fi putut avea clipa ta de eternitate, te-ar fi visat toată viaţa şi-ar fi gemut în somn cu gândul la tine, dar i-ai dat cu piciorul…. – murmură bărbatul în timp ce femeia îl strângea tot mai aprig în braţe. Apoi un potop de gânduri nedeşirate se prăvăli peste dânşii măturându-i pe amândoi ca o ploaie de vară petalele scuturate ale florilor...

„Bună dimineaţa România! E joi treizeci iunie două mii unsprezece. Soarele a răsărit la ora cinci şi patruzeci de minute. Se anunţă o zi extraordinară. La această oră sunt douăzeci şi cinci de grade la Bucureşti, douăzeci şi trei la Brasov, Cluj şi Constanţa, douăzeci la Miercurea Ciuc...”

22 de comentarii:

Madelin spunea...

Decat ca erau 16 grade in Bucuresti joi treizeci iunie două mii unsprezece dimineata...
Asa ca primul gand care s-a pravalit "peste femeia care nu se lasa cucerita" a fost: io cu ce sifoanele marghiolitei ma imbrac azi?

mosu spunea...

ooops… naspa! creca povestea asta trebuie stearsa, ca prea e cu defect! o fi fost vorba de trei mii unspe…?!?!?!
las ca parca-i mai bine asa, olecuta mai racoare, ca un palton in plus mai ai unsa pui, da mai jos de pele n-ai ce sa dai…

Cleo spunea...

Cel mai interesant mi-a parut cum s-a(ai) stricat visul...
Deci asa se strica visele, visatorul se ridica, si totul se amesteca, apoi dispare...
Visul etern, eternitate in vis, care va sa zica, nu prea exista.


(apreciez vremea in incalzire la Miercurea Ciuc, desi, la prima vedere, pare in racire sau mai rece)

mosu spunea...

daca ea ar fi schitat cel mai mic gest, un sarut, o imbratisare, o atingere, o intidere de mana macar, probabil ca ar fi reusit sa se ascunda intr-o firida si sa se salveze; dar asa pentru ce?! visele neinsemnate nu dainuie, sunt calcate in picioare de gandurile zilei…

Cleo spunea...

Stii ce mi se pare in vis, eterna?
Dorinta!

pandhora spunea...

si iata cum ne putem pastra visele...daca avem curaj sa riscam...
eu as fi riscat...si nu pentru eternitate...pentru ca dorinta trebuie traita...

mosu spunea...

@cleo
:)
"sunt o dorinţă şi atât; sunt un fruct născut dintr-o sămânţă, zâmbetul tău"...
poate ca asta e chiar samanta povestii...

mosu spunea...

@pandhora
fain spus!
"si iata cum ne putem pastra visele...daca avem curaj sa riscam" si daca scoatem asta din contextul povestii, nu-i 100% adevarat?! ba este!!! chiar asa ne putem indeplini visele, avand curaj si mergand inainte...
uite d-aia imi place mie sa vorbesc despre cai verzi pe pereti si sa-i las pe cititori sa construiasca povestile... :)

pandhora spunea...

tu ne lasi sa intram in poveste :)
cat despre hergheliile de cai...imi place ca sunt salbatici :)

mosu spunea...

:)

Ani, spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
mosu spunea...

daca zici tu ani...

madelita spunea...

pffff mosule , povestea asta e pt. oamenii mari !

Anonim spunea...

asa o fi.dragostea..

mosu spunea...

@madelita
e despre vise; si despre oameni mari... mici... mijlocii... :)

mosu spunea...

@anonim
visele sunt prelungirile dincolo de real ale gandurilor care ne bantuie mintile ca un stol de randunele neobosite…

nemo spunea...

primul gand pe care-l pierdem e visul...dis de dimineata sau somnorosi la 12....degeama mai strangem genele si mintim ca vrem sa mai dormim 5 minute...

mosu spunea...

asa-i! dar visele ar trebui prinse dis-de-dimineata, inainte ca ochii sa se despaienjeneasca, cu plasa de fluturi, puse in borcane transparente si asezate frumos pe rafturi in debaraua sufletului...
pentru o trebuinta viitoare... :)

Luka D spunea...

Terifianta ideea, excelent redata :)

mosu spunea...

:) ma bucur ca ti-a placut luka
pai nu?! noi tot vorbim atata despre ei, despre cei ce ne cutreiera visele, ei de ce n-ar vorbi despre noi…?! atata doar ca viata lor e mai scurta, foarte scurta; dar dacaaaaa… reusesc sa-l impresioneze pe omul in al carui vis locuiesc, atunci vor mai fi invitati si cu alte ocazii :)

Luka D spunea...

Oh de-ar fi sa vorbesc despre ei, probabil as uita de mine :)

mosu spunea...

:)