Un taximetrist de cinci stele

M-arunc fericit pe bancheta din spate şi taxiul demarează stârnind un nor de praf. Închid ochii, îi simt grei. Închizându-i nu devin mai uşori dar greutatea lor se distribuie uniform în tot corpul. Abia astfel aflu că mă dor şi degetele picioarelor şi umerii şi coapsele.
Şoferul dă drumul la aparat. Muzica rămâne în surdină, probabil a băgat de seamă că am închis pleoapele. E o muzică dulce şi păstoasă ca mierea. Vangelis?! Nu ştiu, tot ce se poate, dar e numai bună pentru meditaţie şi relaxare.
Conduce bine bărbatul, parcă am fi pe autostradă, nici frâne bruşte, nici curbe strânse. Luminile felinarelor fug din calea noastră ca un roi de gâze speriate. Sau mai degrabă ca un mănunchi de stele risipite de o cometă uriaşă cu coada înaintea-i. Dejurîmprejurul capătă contururi şterse în fugă cu vârful penelului. Oraşul se sparge în bucăţi mici care se topesc lent şi se împrăştie precum nesfârşitele gheţuri murinde.
E un tip de nota zece taximetristul meu. Deschid ochii şi îl privesc din spate. Are umerii laţi, ceafa groasă, o cămaşă albastră al cărei guler abia se iţeşte de sub sacou şi un chipiu cazon care-i acoperă ceafa rasă. E un tip de modă veche bag seama. Încerc să-i descifrez chipul în oglindă dar e prea întuneric. O vreme mă las pierdut în zumzetul molcom al motorului. E noapte, foşnetul oraşului s-a înmuiat ca o pereche de buze peste care ochii coboară trăgând două jaluzele imense. Aparatul de taxat împingând înspre mine două fante de galben ca doi ochi curioşi, ronţăie monoton secundele.
Şoferul întoarce capul pe jumătate. Tot nu-i văd faţa, parcă e însăşi noaptea. Încercă să-mi spună ceva.
- Domnule…. şopteşte el.
Oh, nu, nu vreau să înceapă să povestească. Jumătate dintre şoferii de taxi şi-au greşit meseria, ar fi trebuit să se facă filozofi. Iar cealaltă jumătate scriitori sau în cel mai rău caz ziarişti. Mi-e o teamă teribilă că va începe să-mi vorbească despre greutăţile vieţii, despre dobânzile nesimţite ale băncilor, despre evoluţia total necontrolată a preţului petrolului, despre şansele de a avea creştere economică peste 2% anul acesta şi se duce naibii toată liniştea mea. Dar şi mai teamă mi-e că are să înceapă să se plângă de nevastă-sa că iar a ars mâncarea şi de ăla micu pe catre nu mai poate să-l mai scoată din calculator deşi n-are decât şase ani. Şi m-ar îngrozi pur şi simplu dacă ar începe să comenteze ce a văzut pe la televizor, ce-a mai făcut Monica, cât de frumoşi sunt ăia şi cât de hidoşi sunt ăilalţi…
- Frumoasă noapte domnule!
Eu tot aştept. Cum, asta-i tot?! Şi cu benzina cum rămâne?! Şi cu clienţii tot mai puţini şi preţurile la alimente tot mai mari, cu nevasta care a făcut-o de oaie cu creierul pane de data asta, cu ăla micu care care ştie să zică "Hasta la vista, baby!" dar habar n-are ce-i aia “Săru’ mâna pentru masă”… Cum, nimic despre kilu de cartofi care a ajuns în câteva luni la valori astronomice?!
Închid ochii la loc. Nu mai vreau decât o baie fierbinte şi un somn lung. Ziua de azi a fost grea. Şi cea de ieri a fost grea. Şi ziua dinaintea celei de ieri a fost grea. Iar nopţile au fost şi mai grele. Orice zi grea atrage după sine o noapte şi mai grea. Ziua e grea, învelişul. Şi noaptea! Înlăuntrul lor nu. Asta fiindcă noi ajutăm crusta să se întărească. Dacă le iei la puricat şi despici totul în bucăţele mici mici nu-i nimic greu acolo. Chiar nimic!
Luminile oraşului s-au stins cu totul. Ici colo câte o scânteiere în fereastră ca o lună suspinândă şi tristă. Vangelis continuă să cânte în surdină. Nu-i muzică ceea ce se aude din interiorul aparatului, e o ciocnire de sfere. Mai mari, mai mici, mai subţiri, mai groase, din metal, din sticlă, din piatră. Parcă totuşi n-ar fi Vangelis, el are mai multă electronică, iar sunetele acestea par a fi naturale. E beznă. Doar farurile maşinii muscă din noapte ca un cuvânt cu canini ascuţiţi din liniştea absolută.
- Priviţi ce minunăţie de cer avem în noaptea asta domnule. Dacă cerul ar fi locuit şi pământul i-ar fi cer… lucrurile ar fi mult mai limpezi.
Ia uite, exact ce vorbeam, filozof domnul. Şi totuşi omul ăsta e diferit de ceilalţi, e din alt material. Are un glas moale ca o pernă cu puf de pinguin şi o vibraţie a vocii ca orga Bisericii Negre.
- Viaţa se împarte inevitabil între Pământ şi cer, între realitate şi speranţă. Şi cum aici e tot mai aglomerat, evadăm tot mai des dincolo…
Cuvintele şoferului îmi rămân în urechi o vreme, se zvârcole în pavilioane ca un peşte în îngustimea paharului, apoi se înşurubează pe timpan pentru a se înfige în cele din urmă ascuţit în creier. “Şi cum aici e tot mai aglomerat, evadăm tot mai des dincolo…” Oare ce-o fi vrut să spună?!
Dintr-o dată mi se face frig. Ferestrele sunt închise iar noaptea îşi turteşte nasul în sticla opacă. Mă înfăşor în propriile gânduri. Între mine, între pielea mea şi restul lumii sunt doar gândurile mele. Nu mai mi-e frig. Nu mi-e nici cald. Nici nu-mi dau seama dacă am aţipit sau doar am închis pleoapele o perioadă mai mare de timp. Îi deschid cu grijă şi cat împrejur. Cei doi ochi din aparatul de taxat continuă să mă fixeze cu ostentaţie. Clipesc din când în când. Apoi alunecă încet înspre şofer. Casc ochii mari. Nu-i un aparat de marcat ce-am văzut eu. E un animălut blănos. M-am lăsat păcălit de nemişcarea lui şi de-nchegarea nopţii. Se prelinge încet pe bordul maşinii şi se cuibăreşte în poala şoferului. Şoferul îl mângâie. Apoi îngrozit constat că schimbătorul de viteze începe să se clatine. N-aş fi crezut niciodată că piesa aceasta a maşinii va începe să mişte, dar privind mai atent observ că e nici mai mult nici mai putin decât un şarpe unduindu-se uşor în sunetul muzicii. De aceea o fi pus muzica lui Vangelis, pentru ca şarpele să se unduie în jurul ei?! Reptila aruncă o limbă despicată spre mine. Mă dau îndărăt şi mă lipesc de spătarul canapelei.
Apoi totul se estompează încet, devine difuz. Se estompează într-atât încât am senzaţia că am rămas singuri în Univers. Doar eu şi şoferul. E atâta linişte! Nici motorul nu se mai aude, parcă am aluneca pe apă. Mă sperie liniştea aceasta. Arunc o privire pe geam, nu se mai vede nimic. Ar fi trebuit să ajungem, mergem de ceva vreme.
- Cred că eu am să cobor aici – îi spun cu tremur în glas şoferului.
- Cum doriţi domnule – îmi răspunde el politicos şi frânează.
Deschid portiera şi mă îngrozesc. Chiar suntem singuri în Univers, sau cel puţin aşa pare. Jos Pământul mic cât o alună. De jur împrejur, ici colo, palide stelele. Mă retrag speriat în maşină ţinându-mă cu mâna îngheţată strâns de portieră. Prin minte îmi trec tulburate şi repezi imagini din momentul în care m-am urcat în taxi. Strângând din dinţi încerc să-mi amintesc cum arăta, ce figură avea şoferul şi mai ales unde naiba i-am zis să mă ducă…
- Mergem domnule?!