luni, 15 august 2011

Colegul cel nou

L-am gǎsit acolo luni dimineaţǎ. Lucra la biroul lui Georgescu care era în concediu la mare pentru douǎ sǎptǎmâni. Când am intrat eu mai erau în birou doar Mariana şi Corneluş, cǎ Mariana oricum vine prima cǎ dǎ de mâncare la nişte mâţe aciuate în faţa clǎdirii şi nu vrea s-o ştie lumea şi sǎ-i iasǎ vorbe. Cu bǎieţii de la pazǎ are un şmen şi le mai dǎ pǎ ture câte un kil de telemea de la fermǎ de la ai ei când vin o datǎ la douǎ luni cu Aro de-o aduce în piaţǎ la Obor. Pân’ la nouǎ jumate aşa s-a strâns toatǎ lumea. Da nimeni nu-l cunoştea. Mai schimbam câte o ocheadǎ, mai ridicam din sprâncene, mai dǎdeam din cap înspre el, nimic. Nimeni n-avea nicio idee cine-i. Avea în faţǎ un morman de hârtii şi muncea conştiincios de-ai fi zis cǎ-i de pe la ǎştia de la multinaţionale cǎ prea nu ridica nasu din dosare. Din când în când mai ieşeam câte doi afarǎ sǎ-l mai bârfim, ne fǎceam damblaua şi intram înapoi. Nici la doişpe nu s-a ridicat de la masǎ. A rǎmas singur în birou. Cǎnd m-am întors eu cu cafeaua şi cu pizza el se întindea. Şi-a mai risipit ochii pe fereastrǎ pentru vreo câteva minute, apoi s-a apucat iar de treabǎ. „Bǎ ǎsta o fi de laaaa...” a zis Astafiei când am ieşit cu toţii pe culoar sǎ vedem ce-i de fǎcut cu individul, da Ionescu i-a luat vorba din gurǎ „Puşche pe limbǎ. Ar fi prea de tot. Tocmai la noi?!”. Era la vreo cincizeci de ani, sobru, cǎlcat, scrobit, la costum, pǎr scurt grizonat, nevopsit, ochelari de aproape. Ar fi putut fi! Luni cred cǎ n-am muncit mai nimic, cǎ din cinci în cinci minute trebuia sǎ ieşim pe culoar sǎ mai vorbim una alta. Doar nu era sǎ discutǎm de faţǎ cu el....
Marţi când am urcat scǎrile îmi era inima cât un purice. Fǎceam pariuri cu mine însumi. O mai fi acolo... n-o mai fi acolo. Când am deschis uşa mâna îmi tremura pe clanţǎ. Apoi a îngheţat. Era tot acolo. Nici n-am mai intrat. Mi-am lǎsat lucrurile şi am ieşit pe culoar sǎ-l aştept pe Astafiei şi pe ǎilalţi sǎ punem ţara la cale. Omu nimic de zis politicos „bunǎ ziua – buna ziua”, „la revedere – la revedere”. Marţi avea cǎmaşǎ nouǎ. Se vedea dupǎ gulerul alb impecabil, nu ca a lu alde Mârâitu care le schimbǎ o datǎ pe sǎptǎmânǎ de i se face guleru una cu gâtu.
„Bǎ o fi lǎsat Georgescu pe cineva în loc, cǎ şi aşa e în urmǎ cu lucrǎrile” a zis Nǎstǎsie şi toatǎ lumea a râs, da Nicoleta a luat-o în serios. „Râdeţi voi, râdeţi, da eu îl sun, ce mǎ costǎ?! Poate lǎmurim misterul”. Şi Nicoleta a pus mâna pe celular, a sunat, l-a pus pe spiker sǎ auzim toţi şi a aşteptat. Dupǎ vreo zece apeluri s-a auzit glasul lui Georgescu vesel nevoie mare: „Dacǎ eşti Lucica vezi cǎ mai gǎseşti nişte bani în “Rǎzboi şi pace” între paginile 168 şi 169 şi 372 şi 373, dacǎ eşti vecinu Costicǎ “nu vǎ fǎceţi griji vecinu, mâine sosim” dacǎ sunteţi de la servici apǎsaţi “Abort” mai dǎ-vǎ dracu de golani”. Şi apoi un hohot de râs. Mda... nu era adus de Georgescu, asta era limpede ca lumina zilei.
„Da ce-aţi zice sǎ-l întrebǎm direct?!” insistǎ Nicoleta. „Ce sǎ-l întrebǎm fatǎ, dacǎ-i de laaaa...?! Tu te-ai ţicnit zǎu aşa! - i-a tǎiat macaroana Ionescu - mai bine hai la şefu, dacǎ nici el nu ştie e nǎşpǎu mare”. Şi ne-am dus toţi grǎmadǎ. Secretara a crezut întâi cǎ venim la mǎrire şi cum avea consemn de la şefu cǎ dacǎ mai întreabǎ cineva de bani sǎ-i dea afarǎ, dupǎ primii trei a trǎntit uşa exact în bârnǎul deja strâmb al lui Corneluş. Când a înţeles cum stǎ treaba ne-a lǎsat sǎ intrǎm cu toţii în secretariat urmând ca numai Ionescu sǎ intre sǎ vorbeascǎ cu şeful. Da pe urmǎ Mariana a zis cǎ dacǎ Antoanela nu ştie nimic n-are cum sǎ ştie nici şefu, cǎ vorba aia întâi aflǎ secretara şi pe urmǎ şeful. Aşa cǎ am fǎcut cale întoarsǎ cu coada între picioare. Dupǎ nici zece minute a apǎrut însuşi şefu. El care nu intra la noi decât o datǎ pe lunǎ sǎ ţipe „iar nu v-aţi fǎcut pontajele şi ǎia care le-aţi fǎcut le-aţi fǎcut cu picioarele; da bani ştiţi sǎ cereţi” şi sǎ ne arunce pe masa lu Angelica care-i lângǎ uşǎ toate pontajele mâzgǎlite cu roşu. A dat o turǎ prin încǎpere, l-a privit cu coada ochiului pe individ, apoi s-a oprit cu nişte hârtii în faţa mea. „Ăsta-i?” – m-a întrebat enigmatic de ziceai cǎ-i James Bond şi io agentu de spǎlare. „Ăsta-i” rǎspund eu printre dinţi. „Şi de când e aici?”. „De ieri”. Dupǎ care a mai aruncat o privire peste umǎr şi a trântit uşa în urmǎ.
Mǎ înmuiasem ca un cub de gheaţǎ în ceaiu de tei. Adicǎ nici şefu sǎ nu ştieee?! Asta însemna cǎ-i şi mai de sus, de sus de tot, şi dacǎ era sǎ iasǎ nasol aveam sǎ ne radem toţi, de la Director în jos, pe la şefu, trecând pe la noi şi hǎt pânǎ la ultima femeie de servici. Cǎ de-aia i-am şi zis lu Tanti Vasilica: „Tanti vezi ce faci cu mǎtura aia, cǎ avem pe unu de laaa... Trebuie sǎ luceascǎ toate câteva zile. Şi nu mai ţine şi mata gǎleata cu mopul chiar lǎngǎ mǎsuţa de cafea, cǎ dǎ rǎu, pe bune”.
De trei zile de când a venit ǎsta sefu iese cu noi pe balcon la fumat. Asta, c-aşa vine vorba. De fapt nu s-a apucat de fumat, tot nefumator a rǎmas, da iese şi stǎ într-un colt de-şi roade unghiile. E nervos. Tot îmi zice „Gata, azi mǎ duc sǎ vorbsesc cu Directoru, mǎcar dacǎ am greşit sǎ-mi spunǎ în faţǎ nu sǎ mǎ ia cu d-astea pe la spate”. Da nu s-a dus nici azi. Îi e fricǎ.
Dupǎ masǎ când individu s-a dus la veceu Rǎduţ a zis sǎ-i cǎutǎm în geantǎ, doar-doar dǎm de ceva dovezi. Nicoleta a zis cǎ ţine ea de şase, cǎ-i mai potrivitǎ şi dacǎ vine ǎla grǎbit îşi ridicǎ un genunchi cât sǎ iasǎ un pic de sub marginea rochiei şi-l mai ţine aşa pânǎ punem noi totul la loc. Zis şi fǎcut. I-am rǎstunat geanta, am împǎrţit ce era înǎuntru şi le-am analizat minuţios. Niciun rezultat notabil. Portofelul era mai gol ca poarta lui Ricǎ Rǎducanu, n-avea înǎuntru decât douǎ hârtii de cinci lei şi o cartelǎ de metrou consumatǎ, buletinu, carnetu de conducere şi talonu de Dacia. Nicio legitimaţie, niciun ecuson, nimic. În rest prostii, o carte, un senviş cu brânzǎ şi roşii, tocul de la ochelari... I-am zis lu Nicoleta sǎ intre cǎ stǎtea degeaba la uşǎ. Apoi îi fac semn întrebǎtor din barbǎ lu Costeluş. „Nimic” face el înspre mine din sprâncene. „Cum nimic mǎ?” mǎ rǎstesc la el la capǎtul rǎbdǎrii. „Nimic, nimic, nu-s d-ale noastre. Nici n-am înţeles ce dracu scrie acolo, da nu-s d-ale noastre” explicǎ pe îndelete Costeluş care a fost responsabil cu analiza documentelor la care lucreazǎ extraterestrul. „Singura chestie mai importantǎ mi se pare asta. Am gǎsit-o pe masǎ” zice cu juma de gurǎ Costeluş dupǎ ce-şi frânge mâinile ca pe o cârpǎ murdarǎ cu care a spǎlat pe jos şi întinde sub ochii tuturor un şerveţel alb de hârtie cu care individul s-a şters pe la gurǎ şi pe degete dupǎ ce a mâncat piersica mai devreme. „Ei, ce-i cu şervetu?” întreabǎ nerǎbdǎtor Rǎduţ care a fost cu ideea studierii genţii individului. Costeluş netezeşte şerveţelul cu dosul palmei şi atunci apar ca prin minune literele înşirate frumuşel B-U-R-S-U-C-U-L, scrise de mânǎ, mare, cu majuscule şi tǎiate de o linie subţire şi apǎsatǎ ca tǎişul unui cuţit, de ieşise pe partea ailaltǎ a şerveţelului.
„Haiti, am feştelit-o!” s-a înverzit Mârâitu fǎrǎ sǎ fie clar nimǎnui dacǎ exclamaţia sa fǎcea referire la propria persoanǎ sau era purtǎtorul de cuvânt al unei jelanii de grup. Cert e cǎ Mârâitu era cel mai în urmǎ cu lucrǎrile, cǎ-i şi spusese Ionescu cu câteva zile în urmǎ „Bǎ mai pune şi tu mâna p-o hârtie d-asta cu antet şi mai lasǎ dracu sudoku, mumoku şi alte tâmpenii, cǎ mâine poimâine te întreabǎ şefu de sǎnǎtate şi-ai sǎ dai din umeri” dar Mârâitu mârâise ceva intraductibil în stilu-i caracteristic şi continuase sǎ înşire cifre mici şi rotunde care sǎ se însumeze pe orizontalǎ, diagonalǎ şi verticalǎ. Nici Mariana nu se simţea mai bine cǎ dintr-o datǎ s-a fǎcut palidǎ la faţǎ şi s-a-nclinat într-o parte ca o trestie, c-aşa era ea fatǎ mai simţitoare, cǎ-i şi spusese iubitu ǎla al ei dupǎ ce se ţinuserǎ vreo cinci ani da nu şifonaserǎ aşternuturile „Mǎ fatǎ tu eşti prea simţitoare, mie îmi trebuie una mai normalǎ care sǎ simtǎ abia dupǎ ce pune mâna nu dinainte”. Şi dus a fost. Mariana nu ştie nici în ziua de azi ce-a vrut sǎ zicǎ Doru da mai plânge şi-acum dupǎ el şi mângâie în tainǎ telefonul când nu-i nimeni în preajmǎ. O speranţǎ mai avea Mariana însǎ, cǎci dacǎ ar fi fost vorba de ea ar fi trebuit sǎ scrie Bursuca şi nu Bursucul, aşa cǎ a privit îngânduratǎ spre bǎrbaţii strânşi roatǎ imaginându-şi cine ar fi putut fi bursucul care ar fi trebuit sǎ cadǎ la datorie.
„E Dacia domle şi n-are nici ecuson în geam, nimic special. Are numere vechi de când lumea, banale, niciun dubluve, nimic” a apǎrut gâfâind şi Nǎstǎsie care coborâse în parcare sǎ verifice maşina individului, da a rǎmas cu respiraţia în gât când ne-a vǎzut împietriţi aşa ca Babele lângǎ Sfinx peste şervetul întins de Costeluş. Pe urmǎ a citit şi s-a-nnegrit şi el. „La dracu, io oi fi?!”. Lu Mârâitu i-a înverzit un zâmbet în colţul gurii. „Mie-mi zicea maicǎ-mea Bursucel când eram mic!” a continuat Nǎstǎsie scǎrpinându-se dupǎ ceafǎ ca un copil prins cu praştia în mânǎ dupǎ ce s-a auzit crǎpând geamul vecinului.
„Fraţilor e groasǎ – a concluzionat Ionescu cu pragmatismu-i cunoscut – de-acu pânǎ aflǎm cine-i bursucul fiecare-i pe barba lui.” Şi gaşca s-a spart.
Mǎ uit împrejur. Parcǎ suntem o haitǎ de lupi. Fiecare îşi pǎzeşte spatele şi încearcǎ sǎ arate cât mai puţine slǎbiciuni. Mârâituri scurte şi fioroase. Gesturi ferme. Ocheade tǎioase. Sunt sigur cǎ nu existǎ decât un gând care face înconjurul biroului cu viteza sunetului „Cine-i bursucul cǎruia trebuie sǎ-i cadǎ capul?!”
Da n-a mai trecut mult şi-am aflat. Abia de zburaserǎ douǎ ceasuri peste pauza de masǎ şi hop apare în birou un nene nou. „Bunǎ ziua – bunǎ ziua” şi fǎrǎ sǎ ne bage în seamǎ se apropie de extraterestrul nostru. „Altul?!?!?” mârǎie spre mine Astafiei şi beleşte ochii la ǎla ca un broscoi la brosculiţa nudǎ. „Haide, haide fuga c-am rezolvat” îl aud pe individ, şi brusc se îndoaie peste biroul extraterestrului ajutându-l sǎ-şi strângǎ lucrurile. Vârǎ repede în geantǎ ce era de vârât şi dau sǎ iasǎ pe uşǎ. Nu mǎ pot abtine, sar din scaun ca Ben Johnson din blocstarturi şi înainte sǎ se închidǎ uşa îl prind de mânecǎ pe omu de intrase. „Parcǎ vǎ cunosc de undeva” îi zic şi nu e niciun apropo cǎci figura lui îmi pare cunoscutǎ. „Pǎi lucrez deasupra la ImpexGhimpex SRL” îmi spune el numele uneia din multele firme care au sediul în clǎdirea unde funcţionǎm şi noi. „Şi cu ce treabǎ pe la noi?” încerc eu sǎ duc cercetarea pânǎ la capǎt. Omul zâmbeşte candid şi rǎspunde în doi peri „Pǎi sǎ-l iau pe colegu”. Zece perechi de sprâncene se încruntǎ simultan. „Colegul?!” fac eu pe niznaiul. „Da domnule, nu v-a spus domnul Director?! L-am rugat sǎ-l cazeze pe colegu la dumneavoastrǎ douǎ trei zile pânǎ ne vin un birou şi un scaun noi pentru dumnealui. Eu cu domnul Director am fost colegi ştiţi...” Dintr-o datǎ s-a lǎsat o tǎcere mormântalǎ. Pânǎ şi musca care intrase la pauza de masǎ se oprise din bâzâit şi îşi scǎrpina burdihanul cu unul din picioarele din spate, proptitǎ pe azaleea Marianei. Era atât de linişte încât dacǎ strângeai un pic din urechi se putea auzi fluierul poliţistului care dirija circulaţia în rond la Universitate.

„Şi bursucu?!” se aude într-un târziu glasul baritonal al lui Mârâitu, mult dupǎ ce uşa se închisese şi cei doi dispǎruserǎ pentru totdeauna din viaţa noastrǎ şi aşa destul de agitatǎ.

18 comentarii:

Costel spunea...

Bursucu ... o fi colegul meu de la Iasi, asa am auzit ca-l strigau fetele lui. :))

mosu spunea...

el o fi! aude din cand in cand fluierul politistului din rond de la universitate?! :)

Digodana spunea...

Ioooooi no!
Saracuuul om!
Asta e ca Nenea Nicu de la contabilitate. Unde il pui, acolo sta. Si lucreaza. Ultima data l-au pus pe un scaun intr-un birout micut uitat de lume si a stat acolo 30 de ani. Nimeni nu stia de el, au mutit cand a vrut sa se pensioneze si au realizat ca nimeni in banca aia nu stie sa faca ce facea el...
Asta ca asta, stiu ca exista si oameni din astia, da', oameni buni, voi nu stiti sa graiti? Eu cred ca aflam, in jumate de ora si cat lapte a supt de la ma-sa. Pe zile si in gramaje :)
Cat despre Bursuc... fereasca Dumnezeu sa vina cineva si sa citeasca post-it-urile de la mine de pe birou! Ca ar intra in ceata deasa cel putin o saptamana:)

Lilly spunea...

cat suspans mai mosule.. si din situatii la care nu te astepti.
lung post si totusi l-am citit dintr-o suflare. mosule, ce bun mai esti..:))

Cleo spunea...

Ne sperie ceea ce nu cunoastem.
Ne uneste 'dusmanul' comun (conditia e sa fie unul singur).
Ne dezbina si ne inraieste 'dusmanul' presupus.
Bursucul? e Necunoscutul! Ce zace in el, in ea... in el? in ea? in mine? :)

mosu spunea...

@dana
cuuuuum?!?!?! saracu el? saracii noi, care am indurat atatea in cele trei zile de suspans si stres apasator...
auzi, saracu...
:) misto de tot asta cu Nenea Nicu "Ultima data l-au pus pe un scaun intr-un birout micut uitat de lume si a stat acolo 30 de ani. Nimeni nu stia de el, au mutit cand a vrut sa se pensioneze si au realizat ca nimeni in banca aia nu stie sa faca ce facea el..."
monumentala! :)

mosu spunea...

@lilly
ma bucur ca ti-a placut lilly! mai ales ca fu cu hepiend...

mosu spunea...

@cleo
ohhh... tu cred ca ai gasit mai mult decat a vrut sa spuna autorul... ;)
asa-i!

Neuroanchiloza spunea...

Psihologii au un nume pentru ce ai descris tu aici. Ii zic 'projection bias' :)

mosu spunea...

aha! OK, acum stiu si eu despre ce am scris… “projection bias” zici.... costelus si domnul ionescu au sa fie tare incantati cand au sa afle ca nu era o himera... :))

Scaietina spunea...

Buuun text, mosule! Fain construit, ambientat, suspansul dozat cu mare arta, umor delicios... excelent!

mosu spunea...

:) multam fain scaietino! ma bucur sincer ca ti-a placut!
eee... si a fost si argumentat raspunsul tau :)

nemo spunea...

:))))

mosu spunea...

:)
bursucul iti multumeste...

Rudolph Aspirant spunea...

Aah...pe mine chiar m-ar excita sa am un coleg, macar si temporar, ca Bursucul. Nu glumesc de loc. E exact tipul de om care-mi place. As cauta orice tertip posibil ca sa ma mut si eu cu dosarele mele macar cateva zile in biroul de la SRL-ul de la etaj, numai ca sa fiu aproape de el. Numai la asta m-am gandit incontinuu cat am citit povestea !

mosu spunea...

:) o vreme poate ar fi interesant dar dupa aceea sigur ar deveni monotooooon...

Rudolph Aspirant spunea...

Sunt de parere contrara. Birocratul ce lucreaza la banda rulanta este un tip chiar de viitor (atat pt. societatile cu aspiratii de progres, cat si pt. inclinatiile mele personale).

mosu spunea...

:) de gustibus...