Treptele

Bărbatul se opri în faţa clădirii, îşi plimbă privirea în lungul ei până în cel mai înalt punct, apoi o coborî încetişor pipăindu-i atent ferestrele şi muchiile rotunde ca nişte coapse de femeie tânără şi zâmbi încântat. Toată copilăria o visase. Auzise povestindu-se despre ea, despre grandoarea ei, despre importanţa ei, despre minunăţiile ce le ascunde. Acum putea păşi peste prag. Era bărbat, era îndreptătit s-o facă. Trase aer în piept şi înaintă. Trecu în viteză pe lângă paznicul aşezat pe un scaun aproape de uşă, îi zâmbi fetei de la informaţii care-i întoarse protocolar zâmbetul apoi păşi hotărât până în mijlocul sălii. Nu era aşa cum se aşteptase. Nu era deloc încântat. Cel mai mult îl tulbura mulţimea de oameni îmbulzindu-se, împingându-se, bulucindu-se spre niciunde sau pur şi simplu trecând grăbiţi şi nepăsători unul pe lângă altul ca trenurile lungi fâşâind în noapte, aproape atingându-se şi totuşi niciodată lăsând să se vadă prin ferestrele palid luminate înlăuntrul celuilalt. Erau atât de mulţi încât podeauna de marmură mai mult se putea ghici, decât să se vadă. Se întrebă uimit ce caută toţi oamenii aceia acolo şi urmărindu-i atent cu privirea constată că cel mai probabil nici chiar ei inşişi nu ştiau, căci păreau a se roti într-un vârtej ameţitor măturând totul de la un capăt la altul pe un traseu complet aleator.
- Dă-te domnule într-o parte dacă ai venit să caşti gura, ce te-ai priponit în mijlocul drumului?! – îl apostrofă un domn la costum ţinând într-o mână o mapă neagră subţire şi pe umăr o geantă în ton cu sacoul în care cel mai probabil îşi căra laptopul.
Bărbatul cel tânăr se grăbi să se refugieze într-un colţ continuând să descoasă cu privirea dejurîmprejurul. Nu, nu era nici pe departe ceea ce s-ar fi aşteptat să fie. Candelabrele mari făceau prea puţină lumină, oamenii prea multă gălăgie, ferestrele mici faţă de înălţimea încăperii dădeau o senzaţie de sufocare, în timp ce lipsa unor puncte de reper clare, altele decât paznicul cu cămaşa albastră de lângă uşă şi zâmbetul fetei de la informaţii, dădeau impresia că totul e doar o mişcare browniană ameţitoare şi fără nicio noimă. Strălucirea, indubitabilă de altfel, era lăptoasă ca o cremă emolientă întinsă gros pe o piele fină bronzată.
O zări într-un târziu. Era acolo în golul din stânga intrării. Era absoluit uluitoare. Îţi tăia respiraţia. Era fabuloasă. Extrem de frumoasă, impunătoare dar în acelaşi timp delicată, ca o dansatoare trecută demult de prima tinereţe, dar al cărui trup fără cap continuă să se unduie graţios cu aceeaşi pasiune înflăcărată şi învăluitor mister. Bărbatul se apropie, întinse mâna încet şi o atinse. Îi mângâie balustrada de marmură albă cu încrustaţii aurii, îi netezi cu dosul palmei alunecările ondulând spre fierul negru lucios, îi pipăi cu privirea treptele sidefii, uşor mâncate de vreme şi de paşii grăbiţi ai trecătorilor... Ridică ochii. Scara se înălţa parcă nesfârşit rostogolindu-se către cer. Nu se vedea niciun fel de final, doar sus, sus de tot, o pată mică şi rotundă cât un năsturaş brun numai bun de pus la un decolteu un pic prea îndrăzneţ. Ridică piciorul şi făcu primul pas. Bărbaţi şi femei treceau pe lângă dânsul urcând şi coborând în grabă fără să pară câtuşi de puţin marcaţi de grandoarea ei. Bărbatul nu-i băgă în seamă. Păşi hotărât şi încântat savurând la fiecare mişcare plăcerea înălţării. Când ajunse la al doilea etaj se opri, apoi se răsuci, mai coborî câteva trepte pe care le urcă din nou cu ochii închişi ca două buze rotund arcuite risipind printre încrustările noi aromele ultimei picături de îngheţată.
Nivelul al doilea nu diferea cu nimic de primul. La prima vedere părea chiar identic, aceeaşi aglomeraţie, aceeaşi lumină nenaturală păstoasă, aceeaşi gălăgie, aceeaşi strălucire mată, poate puţin mai întunecată şi mai opacă. Bărbatul străbătu totul dintr-un colţ în altul, apoi schimbă diagonala şi traversă din nou holul cel mare. Nu-l uimea nimic, nimic nu-l făcea să tresară. Un singur lucru îi răscolea înlăuntrul. Camerele. Ce-ar fi putut fi dincolo de pereţii groşi?! Ce mistere ascundeau?! Ce întâlniri de taină înveleau?! Căută din priviri o victimă. După câteva răsuciri sfredelitoare ale ochilor o găsi. O domnişoară cu fustă albă abia atingând cu marginea-i dantelată genunchiul şi bluză gălbuie ca puful puilor de găină. O urmări preţ de câteva minute prin labirintul coridoarelor şi în cele din urmă insistenţa sa dădu roade. Domnişoara de opri în faţa unei uşi înalte de mahon, cu tocuri masive lunecând parcă în mai multe învelişuri unul peste celălalt precum petalele desfăcându-se ale florii. Fata se opri o secundă, trase aer în piept, apoi ciocăni şi fără să aştepte vreo invitaţie intră. Bărbatul se furişă după dânsa şerpuind ca o reptilă prin uşa închizându-se greu. Înăuntru doar birouri şi oameni. Oameni şezând sau în picioare, zâmbitori sau încruntaţi, cu mâinile în buzunare sau dimpotrivă având braţele încărcate de hârtii, vociferau într-una ca şi cum singura lor ţintă ar fi fost să obţină un schimb cât mai avantajos de cuvinte. Bărbatul îi privi atent dar oricât se concentră asupra acţiunilor lor nu putu să înţeleagă scopul acelor dialoguri aparent sterile şi nicicuifolositoare. Ieşi dezamăgit. Căută din ochi scara impozantă de marmură şi o găsi imediat. Îşi roti apoi ochii şi constată cu surprindere că multe din feţele pe care le întâlnise jos erau şi aici. Fata de la informaţii acum cu un sacou business şi un aer sobru trecea prin dreptul unei ferestre, paznicul de la intrare acum îmbrăcat într-o salopetă verde spăla cu un mop lung marmura abia ferindu-se de picioarele călătorilor, domnul cu laptop care îl apostrofase de data aceasta îmbrăcat ca un papiţoi şi pufăind un trabuc urât mirositor stătea de vorbă cu o doamnă corpolentă cu un aer unsuros de matroană hârşită într-ale vieţii. Dar şi alte feţe pe care le văzuse la nivelul de jos îi traversau privirea, fiecare învelită în alte veşmânturi decât cele avute mai devreme. Bărbatul era nedumerit. Se încruntă, îşi scărpină ceafa şi... Trebuia să verifice. Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă hotărât înspre scară pentru a coborî din nou la nivelul unu, dar în mod surpinzător accesul către treptele care coborau era blocat de un şnur de catifea rosie pe care era prins un semn alb cu înscrisuri negre: „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat”.

photo

Nedumerirea-i crescu. Cine să fi făcut asta într-un timp aşa scurt?! La nivelul anterior nu se afla nicio arhivă, doar pe acolo intrase, pe acolo urcase. Cum să fie arhivă?! Crezu că e doar o glumă proastă a vreunui personaj necopt, aşa că ridică şnurul şi trecu în partea cealaltă. Ca din pământ răsări însă un bărbat solid cu cămaşa albastră asemeni paznicului de la intrare.
- Domnul?! Nu aveţi voie acolo. Vă rog – îl apucă paznicul de braţ trăgându-l înapoi şi indicându-i cu zâmbetul pe buze să se depărteze de trepte.
- Dar vreau să cobor la parter, vreau să ies. Pe aici am venit doar... – bâigui bărbatul.
- Domnule! – ii răspunse paznicul în uniformă albastră ferm, privindu-l fix şi invitându-l cu palma întinsă să-şi continue drumul oriunde altundeva decât înapoi.
Bărbatul nu mai înţelegea nimic. Încercă să se smulgă din strânsoarea paznicului şi s-o şteargă pe scări în jos, dar paznicul nu-l slabi. Ba dimpotrivă, îi prinse şi mai tare braţul în strânsoare şi aproape târându-l îl scoase din clădire ca pe un tâlhar pe o uşă identică cu cea pe care intrase. Bărbatul rămase înlemnit. Cercetă cu privirea strada, oamenii, clădirea. Totul părea absolut real. Intră din nou în clădire. Apoi ieşi iar. Nu era nicio îndoială, era la primul nivel. Atunci....?!?!
Intră vijelios în clădire, căută o toaletă, dădu drumul jetului greu de apă şi-şi cufundă faţa în el. Prima lui temere fu legată de propria-i viaţă. Era nebun, cel mai probabil era nebun, complet nebun. Îi era teamă de sine. Se întoarse în hol. Nimic nelallocullui. Căută scara împozantă de marmură. Era acolo. Era acolo şi şnurul roşu de catifea de care atârna plăcuţa pe care stătea scris cu litere rotunde „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat”. Bărbatul îşi răsuci privirea de la el şi privi în înalt. Năsturaşul brun era acolo acoperind pudic decolteul. Alergă într-un suflet sărind treptele câte două. La ultima treaptă se opri. Privi în urmă. Ridică încet piciorul şi îl puse pe noul nivel. Apoi îl ridică şi pe celălalt. Privi din nou în urmă. Scara era acolo, treptele uşor măcinate de vreme, oamenii urcând şi coborând. Se depărtă cu un pas. Apoi cu doi. Privi peste umăr. Răsuflă uşurat. Nimic nu se schimbase. Apoi un ac încins îi sfredeli inima. Încremeni. Căută din priviri în stânga locul unde la nivelul de mai jos era uşa către stradă. Nu se vedea nimic din cauza mulţimii. Înaintă cu paşi tremurânzi. Şi ceea ce părea să fie o incredibilă şi inacceptabilă poveste morbidă se confirmă. Uşa de intrare era acolo. Îşi făcu curaj şi ieşi. Trotuarul, strada, trecătorii... Privi din nou clădirea în înalt. Simţi cum îl cuprinde ameţeala. Se spriji de zid. Privirea începu să se tulbure. O doamnă între două vârste se opri lângă el, îl privi înduioşată preţ de-un minut apoi îşi continuă drumul. Bărbatul simţi cum i se înmoaie picioarele. Un fir subţire de sudoare se prelingea pe spinare lunecând uşor de-a lungul coloanei vertebrale, oprindu-se să-şi tragă răsuflarea în dreptul fiecărei vertebre, apoi continuându-şi tacticos căderea. Brusc îşi aminti ceva. Îşi adună puterile şi abia târşâind picioarele intră din nou şi se apropie de scară. Constată îngrozit că şnurul cel roşu de catifea având agăţat de el însemnul „Arhivă. Accesul permis numai personalului autorizat” era acolo. Alunecă în abis.
- Domnule, domnule – auzi ca prin vis un glas de femeie. Parfumul ei fin îl făcu să crape ochii. Două palme grele aplicate de data aceasta de un bărbat hotărât îl facură însă să caşte de-a binelea.
Era aşezat în fund pe marmura rece, cu spatele rezemat de perete.
- Ce s-a întâmplat?!
- Aţi leşinat.
Bărbatul scrâşni dinţii. Îşi aminti imediat tot. Enervat îi îndepărtă cu braţele pe cei aplecaţi asupra sa ca pe un roi de muşte aşezate pe-un trup muribund. Îşi adună toate puterile şi se ridică. Trebuia neapărat să ajungă acolo. Trebuia să ajungă cu orice preţ, chiar dacă ar fi fost nevoit s-o facă de-a buşilea sau târându-se cu ultimele puteri. Îşi scutură hainele, privi derutat împrejur şi odată găsit punctul de reper porni cu paşi domoli dar fermi. Urcă la primul etaj. Apoi imperturbabil făcu un tur care deja îi devenise familiar. Verifica uşa, trotuarul, strada, clădirea în înalt, îşi plimbă privirea printre capetele trecătorilor, apoi şnurul cu catifea roşie şi însemnul. Urcă la al doilea şi le confirmă de asemenea. Urcă apoi din ce mai obosit şi mai lipsit de putere unul câte unul toate etajele până ajunse la ultimul nivel. O scară îngustă de fier într-un colt al clădirii ducea spre ieşirea pe acoperiş. Acolo ar fi vrut întotdeauna să ajungă, să vadă lumea de la înălţime, să vadă oraşul cu străzile sale largi, cu casele sale cochete, cu parcurile verzi, cu magazinele multicolore, cu pieţele vii. Să vadă oamenii mici ca nişte furnici, să simtă vântul umflându-i hainele şi pletele, să se simtă ca o pasăre în zbor. Deschise uşa cu teamă. Dincolo de ea nimeni. Doar hornurile de ventilaţie, coşurile de fum, gurile de aer pentru aparatele de aer conditonat, antenele, drenajele pentru colectarea apei de ploaie... Niciun picior omenesc, era singur, absolut singur. Îşi mângâie îngândurat bărbia şi constată că barba i-a crescut lungă şi aspră. Zâmbi. Privind-o mai atent constată că era şi albă pe deasupra. Era obosit, tare obosit. Ar fi vrut să se culce şi să doarmă mult, să doarmă o veşnicie. Se apropie de marginea zidului care împrejmuia acoperişul. Privirea îi era tulbure. Abia când ajunse lângă margine constată că totul fusese o mare minciună. Acoperişul era la nivelul străzii. Era chiar mai jos decât intrarea în clădire peste care păşise pentru prima dată. Toate construcţiile din jur înălţându-se semeţe îi închideau orice posibilitate de a vedea oraşul chiar şi aşa de la nivelul străzii. Visul său spulberat se amesteca cu frunzele de la marginea bordurii, cu hârtiile şi chiştoacele aruncate de trecători. Închise ochii. Era ostenit tare...