luni, 27 februarie 2012

Cafeaua cu buze transparente

Pe Popescu îl cunoşteam de aproape douăzeci de ani. Un tip ok, la locul lui, absolut fad, fără strălucire, fără scânteiere. Corect, serios, muncitor, “idiotul util”, angajatul perfect pe care şi-l doreşte orice companie. Apoi dintr-o dată, fără niciun motiv aparent, lucrurile au început s-o ia razna. Îmi amintesc ca acum. Era vineri, patru fără un sfert şi ne pregăteam de plecare. “Mergem să bem o bere la Mama?” – îl întreb făcându-mi vânt cu dosarul de la Astoria. “Nu pot că mă aşteaptă nevastă-mea. Mergem să-i cumpăr o rochie nouă, i-am promis” – mi-a răspuns fără să ridice ochii din hârtii, grăbindu-se să termine corecturile pe care le începuse. Am zâmbit. Am crezut că a fost o glumă, deşi Popescu nu făcea niciodată glume. Am aşteptat să ridice capul şi să-mi zâmbească. N-a făcut-o. Am continuat să aştept. Popescu şi-a văzut în continuare de treabă, a terminat de verificat lucrarea, apoi s-a ridicat în picioare şi a început să-şi strângă lucrurile în geantă. “Deci mergi?” l-am întrebat din nou intrigat şi oarecum iritat. “Sorry omule, ţi-am spus, după-amiaza de azi o am rezervată pentru nevastă-mea. Altă dată cu plăcere” – mi-a răspuns el şi parcă am zărit un fir firav de zâmbet mândru în colţul buzei. Apoi şi-a aşezat cu atenţie pălăria pe cap potrivind-o exact pe mijlocul creştetului, m-a salutat înclinând uşor fruntea şi a ieşit.
Nu m-am mai dus la bere cu restul. Popescu mă dăduse peste cap. “De la prea multă muncă” mi-am zis şi am început să mă îngrijorez pentru sănătatea lui, a mea şi a celorlalţi. Mă şi vedeam într-un pat de spital din acelea vechi cu cadru din ţeavă de pe care s-a luat în mare parte vopseaua albă dată cu cincizeci de ani în urmă de atâtea mâinii care le strânseseră cu furie neputincioasă, cu un cearceaf curat dar sfâşiat într-o mulţime de locuri datorită subţierii cauzate de îmbibarea în clor, cu braţele şi picioarele legate cu chingi negre, fără a avea putinţa de a face vreo mişcare în afara rotirii uşoare a capului şi a ochilor Apoi trecând în revistă secvenţe ale ultimelor luni avândul pe Popescu în prim plan mi-am spus că nu se poate, că e ceva ce trebuie să nu fi fost înţeles corect, că mi-a scăpat esenţialul. Aşa că am aruncat cât colo gândurile negre, mi-am luat jacheta şi am dat fuga la bere. Ceilalţi erau încă acolo!

“I-ai luat-o?” – l-am întrebat a doua zi dimineaţă de cum a intrat pe uşă. El a zâmbit mulţumit cu aerul blajin al celui ce face o faptă bună şi se mulţumeste doar cu mulţumirea celorlalţi şi mi-a răspuns sec “Da”. Apoi văzând că rămân în picioare tăindu-i calea şi că îl privesc fix şi încruntat a continuat. “Nici nu-ţi imaginezi cât de mult s-a umplut de fericire faţa ei, cât a fost de mulţumită şi cât de mult i-a plăcut. E un înger. Să vezi cât de frumoasă se face atunci când râde. De fapt nu râde, nu râde niciodată cu gura până la urechi ca un neamprost, ci doar chicoteşte ca un copil încântat.” A fost o zi distrusă. Nu ştiam ce să fac, unde să mă duc, cui să cer ajutor, cui să cer o părere, să schimb o vorbă. Pe colegi nu puteam să-i implic. L-ar fi stigmatizat imediat, l-ar fi izolat şi i-ar fi dat în cap, iar căderea ar fi fost bruscă şi brutală. Izolarea, accentuarea bolii, spitalul, prăbuşirea, uitarea. Nu ştiam să aibă vreo rudă apropiată cu care să pot sta de vorbă. Nu aveam deci decât două lucruri de făcut. Primul, să-i mai verific o dată spusele, temeinic, pragmatic. Şi al doilea să îl confrunt, deşi ştiam că un asemenea demers n-ar fi avut nicio şansă de reuşită. Şi în fine, ar mai fi existat şi o a treia variantă... să fug şi să uit, ştiam însă că pe aceasta nu o pot pune în aplicare..
Prima verificare am făcut-o în aceeaşi zi. L-am pândit când a ieşit, i-am desfăcut portofelul şi am verificat în buletin. “Necăsătorit”. Era prima confirmare, dar nu neapărat şi cea mai preţioasă. A fost însă confirmarea care mi-a înfipt acul în inimă. Până să-i verific buletinul mai sperasem că poate s-a întâmplat o minune, că poate s-a ascuns atât de bine de mine, de noi, încât ne-a surprins incredibil. Dar însemnarea din buletin era absolut credibilă, deşi nu neapărat şi cea care să ne confirme adevărul. Aşa că a doua zi am purces spre oficiul stării civile. “Vreau şi eu o copie de certificat de căsătorie” “Mda, pe ce nume?” – îmi răspunde acru coţofana de dincolo de gemuleţul pus pesemne să o apere de încruntările şi murmurele de dincoace. “Popescu Alexandru”. Merge greu, merge tare greu. Îi dau un sac de informatii, apoi trebuie să-i explic că e prietenul mel cel mai bun, că e plecat în străinătate, că nu poate veni să şi-l ridice singur, că e o problemă de viaţă şi de moarte şi că o să am grijă să-i recompensez amabilitatea. Coţofana se ţine bine o vreme, apoi însă cedează, scoate un catastif mare pe care începe să-l lingă. “M-am dus până în 2000. Nu-i!” – îmi răspunde implacabil. “Eşti sigur dom’le că ăsta-i numele şi cenepeul?” – se încruntă ea privindu-mă aspru pe sub ochelari. “Sigur. Popescu Alexandru”. “Atunci ori dumneata ori cel mai bun prieten al dumitale sunteţi tâmpiţi. Următoruuuuul”.

Popescu nu mi-e cel mai bun prieten. De fapt n-am avut niciodată un cel mai bun prieten. Cel mai bun prieten al meu sunt eu însumi. Lui Popescu îi apreciam grozav calităţile într-o lume în care oameni ca el nu găseşti pe toate drumurile. Şi în plus am avut întodeauna o slăbiciune pentru oamenii introvertiţi, care nu cer deşi au nevoi şi cărora trebuie sa le oferi ca să supravieţuiască.
Recunosc că la un moment dat am crezut că am luat-o razna, că am eu vedenii. Nu mi-a mai fost clar cine e nebunul, eu sau el?! Mi-a fost teamă că el e cel sănătos şi că totul e doar născocirea mea. Afirmaţia de absolut bun simt a femeii m-a aruncat înapoi în incertitudine. Eu sau el?! Dacă totuşi eu sunt cel care vede realitatea diform?!

La nici o săptămână, după îndelungi frământari, îmi iau inima-n dinţi şi încerc să-l confrunt.
- Haide intră – mă invită el apucându-mă de braţ şi conducându-mă către interiorul apartamentului, privindu-mă continuu în ochi deşi aplecat într-o incomodă poziţie răsucită, ca şi cum ar fi încercat să citească în ei senzaţiile pe care le trăiesc şi să nu ar fi vrut să piardă nimic. Intră, intră şi aşează-te aici – mi-a spus dând la o parte o pernă pufoasă pentru a-mi face loc să şed pe canapea. Ohh... ce prost sunt, mai bine stai tu aici şi sed eu pe canapea – mă opreşte el tocmai când dădeam să mă aşez şi mă îndreaptă spre fotoliul impunător de lângă bibliotecă. E mult mai bine, fotoliul e mult mai comod. Şi uite, i se poate modifica poziţia dacă apeşi pe butoanele astea. Bei o cafea? – mă întreabă şi fără să mai aştepte răspunsul dispare în bucătăria mică de unde începe să se audă zdrăngănit de ceşti şi de ibrice. Angela ar fi făcut-o excepţională, ea face o cafea excepţională. Toţi sunt înnebuniţi după ea, după cafea zic. Dar şi după Angela – şi îl aud cum râde. E o minune de fată. Păcat că nu-i acasă să o cunoşti. Aşa s-ar fi bucurat...
Simt cum mă apucă ameţeala. Nu sunt în stare să mă controlez. E ca şi cum aş aluneca pe un tobogan rotund prin care nu răzbate niciun fel de lumină. Dar nu întunericul e problema căci sunt obişnuit cu el, ci faptul că nu se vede în afară, nu se vede nimic în afară, nici oameni, nici copaci, nici cer. Îl las pe Popescu să sporovăie, Doamne cât de vorbăreţ e acasă, iar la servici e un mofluz şi mă furişez în dormitor. Dormitor clasic matrimonial, pat dublu pe mijloc, două noptiere, două veioze, două perne, o singură pătură. Pe noptiera lui, Eliade – Noaptea de sânziene. Tresar, asta citesc şi eu. De altfel multe dintre lucrurile de aici îmi par oarecum familiare, ca şi cum n-ar fi prima dată când intru în camera aceasta. Pe a ei o cremă de mâini, una de faţă, alta de ochi, o forfecuţă mică de pieliţi, La cumparaturi cu Minnie de Sophie Kinsella, un parfum, o mască pentru somn, un ceas deşteptător, o cutie cu pastile de cap.
Ciudat, ceasul deşteptător este la ea şi nu la el, ca şi cum ea ar controla timpul amândurora. Deschid şifonierul, într-o parte hainele lui, în cealaltă ale ei, aliniate frumos. Dau să închid dar un petec de hârtie albă îmi atrage atenţia. E de fapt o etichetă de pânză. Scot umeraşul pe care este bluza roşie. E elegantă, aproape transprentă, un roşu pal cu desene florale mici negre, cu guler îngust de tunică şi lunguţă ca o rochiţă. Ridic eticheta, e eticheta de magazin. Bluza e nouă, absolut nouă. 39,50. Caut şi printre celelalte haine. Nu mai e niciuna cu etichetă, dar realizez că toate hainele sunt absolut noi. Niciuna nu a fost purtată. Se simte după material. Dau fuga spre noptieră. Desfac cremele. Aşa cum bănuiam sunt intacte. Cartea miroase a tipar.
Nu m-am mai simţit în stare să-l confrunt. Sunt prea moale, nu pot pipăi graniţa aceasta dintre real şi ireal fără să mă furnice sira spinării. “E o reacţie firească” îmi spun ca să-mi fac curaj, orice întâlnire cu extraodinarul te duce cu gândul la ordinar şi la reevaluarea lui. Căci ce e până la urmă normalul?! Noi suntem normali doar fiindcă suntem mai mulţi. Atât! Nu fiindcă suntem mai buni, mai deştepţi, mai lucizi. Ne e teamă să explorăm extraordinarul pentru că dincolo de el este irealul, ca un ocean ce desparte două continente, unul cunoscut, altul ce urmeaza a fi descoperit, unul aici, celălalt dincolo. Dar eu nu am puterea asta, nu sunt un explorator, eu sunt un cutreierător. Iar cafeaua a fost proastă, să fim sinceri. Boabe de proastă calitate, nefiartă şi mult prea dulce.

- Am o mare mare rugăminte dacă se poate – zâmbesc frumos domnişoarei de la tejghea care-mi răspunde cu un zâmbet profesional. Îmi puteţi spune dacă vă mai amintiţi cui aţi vândut bluze de genul ăsta în ultimele zile? – îi arăt eu eticheta şterpelită de la bluza roşie şi dau din cap spre manechinul pe care este expusă una din ele.
- Un moment – îmi răspunde politicos domnişoara şi îi face semn unei alte fete, apoi îi şoptesc una alteia ceva la ureche.
- Două am vândut săptămâna asta. Una unei domnişoare şi alta.... unui domn.
- Vă rog, mi-l puteţi descrie pe domnul care a cumpărat bluza?!
Fata mă priveşte cu atenţie mărită apoi cască ochii cât cepele.
Nu e nicio urmă de îndoială asupra cumpărătorului. Şi atunci cine sunt eu?!

tiiii... am uitat sa va spun ca e cu va urma!

14 comentarii:

freestar9 spunea...

hmmm,greu raspuns

Irina spunea...

... ego in the mirror...
Interesant e momentul la care incepem sa il observam, ceva-ul acela declansator de intrebari existentiale, pornite uneori din ratiuni greu de inteles.
Insa povestea, curgerea ei inspre noi e de-a dreptul cuceritoare...

CARMEN spunea...

:) imi plac teribil astfel de povestiri, cu pendulari între fantastic si real...

mosu spunea...

@instelata
:) eu sunt cel cu barba...
adevarul este ca daca ne-am rupe din dejurimprejur ar fi fosrte greu sa spunem cine suntem de fapt; ceea ce ne defineste este interactia cu ceea ce ne inconjoaram, cu ceea ce atingem, nu neaparat cu mana ci si cu ochiul, cu sufletul...

mosu spunea...

:) da... intr-un fel sau altul e ego-ul in oglindal; de multe ori ne dezlipim de noi insine si calatorim in imaginar; uneori atat de indarjiti incat atunci cand ne intoarcem nu mai stim daca a fost realitate sau doar o dorinta neimplinita...

mosu spunea...

@carmen
:) eiii... si inca mai e loc de pendulare...
stai sa vezi ce mai urmeaza...
eu as zice in loc de "intre fantastic si real" "intre dorinta (vis) si implinire"

Eu spunea...

Tu ești cel care a tresărit speriat de aparențele care nu-ți mai ajung, nu mai reușesc să țină adormită dihania din tine.
Ești Cel care vrea să vadă din nou prin bluza cea nouă, dansul fluturilor din stomacul ei. Cel care vrea să simtă parfumul Angelei pe pernă, să-l întâlnească din nou de după ureche, nu în sticluța neîncepută. Și care încearcă mereu să ghicească parfumul cu care și-a îmbracat în fiecare zi iubirea.
Ești Cel care măsoară clipele din ritmul smucit al respirațiilor ei sugrumate de emoție, atunci când te privește...în timp ce-și lasă fluturii să zboare.
Cel care tresare la amintirea aromelor trecute, mai plăcute ca acea a cafelei făcute la nispul fierbinte, Cel se întreabă acum, dar conștient că nu va ști niciodată, ce cuvinte magice susurate numai ea, numai de ea știute, fac să nu mai scurme nicio dihanie în tine vreodată.
Pentru că ea controlează timpul, îl dă când înainte, când înapoi, când te lasă suspendat între cele două fețe ale oglinzii, singur, cu întrebări fără răspuns.

La Fee spunea...

Toate scrierile tale,Mosule, au ceva aparte. Si aceasta e uimitoare prin felul in care surprinzi luna in oglinda lacului. Si pe cer, si in apa, aceeasi luna; una-sortitata nemiscarii, alta la cheremul unduirii.
Si comentariile sunt pe masura textului. De aceea vin cu drag aici.

Rudolph Aspirant spunea...

Noroc ca ai zis ca va urma, ca eu asteptam si astept o poanta oarecare, mai ales re motivatiile personajelor. Ca de descris in activitate sunt descrise destul de viu, dar orice actor cat de cat constiincios obisnuit, (fara prea multa experienta), care ar dori sa le intepreteze rolul cred ca l-ar intreba nedumerit pe regizor re motivatie ! (Un actor cu experienta stie sa nu il intrebe pe regizor nimic ci doar sa faca ce i se zice, si sa vina punctual si neintoxicat la repetitie sau filmare cu dialogul invatat pe de rost.)

Crisa spunea...

Hmmmm aș putea să te ascult la infinit.....ador poveștile tale :)

mosu spunea...

@Tu
tu cred ca ai citit si partea a doua, care n-a fost scrisa, ca prea stii multe... ;)

mosu spunea...

@lafee
da, chiar asa, mai bine i-as fi spus povestii "oglinda lacului", caci surprinde mai bine ideea; chiar la asta m-am gandit cand am numit-o "prin oglinda"...

mosu spunea...

@crisa
:) sper sa mai pot scrie povesti care sa-ti placa...

Rudolph Aspirant spunea...

Aa ! A propos de oglinda, am uita sa povestesc si aici ! Stiati ca pe wikipedia in lb islandeza, (care in general e cea mai tare pe domeniul etimologiei), nu exista pagina sub cuvantul Oglinda ? Superstitiosi rau, zau !

Nu mai zic ca si pe Google translate, daca dai traducere la cuvantul oglinda primesti pe islandeza doar substantivul propriu numit Mirror, care exista si pe wikipedia islandeza, care e un fel de marca (brand) de barcuta ieftina cu panza pt uz popular design Jack Holt