duminică, 29 noiembrie 2015

O aştept pe Maria

O aştept pe Maria. Trebuie să apară. Maria e fata visurilor mele. Maria e ca o… of, nuuu, oricât m-aş strădui nu poţi compara cu nimic incomparabilul. Am pregătit camera special pentru sosirea ei. Am pregătit e un fel a spune, sunt bărbat, bărbaţii nu se pricep să-şi decoreze interiorul. Interiorul lor e cel mai adesea vetust şi tern. Desigur, cu ocazia asta mi-am strâns gândurile şi lucrurile împrăştiate pretutindeni, am întins cuvertura peste pat, am şters urmele palmelor celorlalte femei, am aerisit, am rupt de sub fereastră câteva crizanteme pe care le-am pus într-un pahar cu apă... Ştiu, va râde din cauza crizantemelor şi mă va tachina. Nu e un gest pe care un bărbat l-ar face dacă n-ar fi îndrăgostit. Mi-am pus cămaşa cea mai bună, un strop de colonie în deschiderea primului nasture, hmmm, mirosul acesta cu care deja s-a obişnuit, care deja s-a impregnat în vârfurile pletelor ce se rătăcesc la pieptu-mi de fiecare dată când cat să-i sărut dupăurechea, mi-am trecut mâinile prin părul ce arată cât de cât omeneşte şi m-am aşezat în aşteptarea-i pe marginea patului, atent să nu şifonez cuvertura proaspăt întinsă.
E pentru prima dată când Maria ar intra în camera mea. A ezitat mult. A oscilat în aceşti doi ani de când ne cunoaştem în a mă privi în ochi, pe lângă sau dincolo de ei. Eu n-am influenţat-o cu nimic, a fost strict decizia sa. Ştiu, femeilor nu le este uşor să vină singure în camera unui bărbat. O, nu, nuu, nu pentru că nu ar avea încredere în mine. Ci pentru că lumea ar începe să şuşotească şi să vorbească nevorbitele, cuvinte rupte din realitate şi lăsate să se rotească prin aer ca muştele vara, ce coboară când ţi-e lumea mai dragă peste fraze întregi, bine formate, cu cap şi cu coadă. Dar nouă nu ne pasă şi Maria va intra peste câteva minute în camera mea. Ar fi trebuit să ajungă, spun eu, dar s-a oprit probabil ca şi în alte dăţi la anticariatul din colţ. Îi place grozav să privescă bucăţile acelea de lemn, de ceramică, sau de pânză colorată, desprinse din trecut, pe care încearcă să le îmbine ca pe o jucărie defectă şi să compună prezentul. “Miroase! – îmi bagă ea sub nas scrumiera din ceramică galbenă, crăpată ca o faţă obosită, cu încrustaţii roşietice şi cu desenul din interior aproape şters – Simţi?! Miroase a respiraţia ei!” Apoi o ridică pe cea de alături din alabastru cu vinişoare cenuşii, mai strălucitoare, mai puţin obosită. “Simţi?! Aici e respiratia lui!” Eu tac, amândouă miros a tutun greu. Dar a ei aduce cumva, pe departe, a ierburi aromate.
M-am ridicat în picioare şi mi-am lipit nasul de geam. Nu mai am răbdare. Cuvertura a păstrat urma trupului meu şi cutele ei curg înapoi către culcuşul fierbinte ca lava topindă. Privesc înspre uşă şi-mi calculez cu precizie paşii. Când are să vie, din trei doar, am să ajung la ea. O voi ajuta să-şi scoată pardesiul şi apoi am să încep să mă clatin ameţit, căci are să-şi dezvelească în toată splendoarea trupul subţire, şi picioarele lungi ca gâtul de violoncel, şi mijlocul de vioară. Rochia-i va fi vaporoasă şi nici că-i va ascunde curburile transparente ale soldurilor. Deşi e iarnă, ei nu-i este niciodată frig. “Nu, nu-ţi scoate pantofii. Poţi scoate tot, dar nu-ţi scoate pantofii!” am s-o rog, căci tocurile înalte nu sunt altceva decât o prelungire fericită a gambelor frumos arcuite, o cheie de acordare pe glezna fină a violinei. Am să mă fâstâcesc. Primul impuls va fi să-i cuprind într-un sărut pătimaş şi flămând buzele. Dar ea are să zâmbească, să-şi dea capul pe spate şi să le lase aşa întredeschise, într-un abandon controlat, cu respiraţia şuierătoare şfichiundu-mi obrajii. “Off, Doamne ca greu mai e să ajung până la tine” are să-mi spună ca un ventriloc fără să depărteze buzele mai mult decât de-o inspiraţie şi-o expiraţie. Eu am să-i cuprind cu o mână mijlocul şi am s-o invit în cameră, atent fiind la buzele ei, a ţinut minte, un strop de roşu ţi-ar prinde bine, nu prea mult. Ea are să chicotească şi să se învârtă prin cameră ca o copilandră atingând cu vârful degetelor fiecare obiect. “Îmi place” are să arunce într-o doară, deşi eu ştiu că nu-i aşa, apoi are să mă tachineze cu privire la crizanteme, eu am să roşesc iar ea, ca să-mi trecă, are să-mi trimită apăsat pe-un obraz un sărut umed ca un obuz încărcat cu parfum de lotuşi. Atunci eu am să-mi iau inima în dinţi şi-am să-i prind gura ca un înecat care are nevoie disperată de aer, după ce o vreme, o bună bucată de vreme a crezut c-o să dispară, a crezut c-o să se cufunde cu totul într-o altă lume, definitiv. Ea are să se apere, naiv, fără vlagă, mi-ai spus c-o să fim cuminţi. Eu am să-i ţin pieptul apăsat de pieptul meu, are sânii mici ca doi porumbei, cu mâna care-i înconjoară mijlocul şi cu cealaltă am să-i ating marginea fustei care care are să se ridice încetişor, singură, înainte mâinii mele, dezvelind pulpa fierbinte.
Uite c-a trecut şi sfertul academic şi ea tot nu mai apare. Femeile mereu întârzie. Se lasă aşteptate, admirate, adorate. Am întins din nou marginea cuverturii. Camera arată anost, parcă n-are niciun pic de personalitate. Toate la dungă, toate la locul lor, cămăşile călcate pe raftul din şifonier, celelalte în coşul de la baie, ciorapii făcuţi ghem ca mingile de tenis, hârtiile în sertarul de la birou. O fi mai arătat vreodată camera asta la fel?! Mă aşez înapoi pe pat şi mă ridic, cutele încep din nou a curge ca lava fierbinte înapoi către matcă. Acum e mai bine. Crizantemele şi-au plecat capul, una din ele priveste trist spre fereastră. Maria trebuie să vină. Maria e fata visurilor mele. Maria… Vai, nu cumva am uitat să-i spun Mariei unde stau?! Cum ar putea să ajungă dacă nu i-am spus unde stau?! N-a mai fost niciodată la mine, azi ar fi fost pentru prima dată. Da, da, precis c-am uitat să-i spun unde stau. Sau… poate că nici măcar n-am invitat-o. Nici asta nu-mi mai amintesc cu siguranţă. Dacă n-am invitat-o precis n-are să vină, căci neinvitată are să seee… Oh Doamneeee… nici c-o iubesc nu i-am spus niciodată. Nu-mi aduc amintesc să-i fi spus asta vreodată, mai ales că nu ne vorbim, ci ne întâlnim doar din când în când câteva ceasuri sau doar clipe, uneori şezând pe bănci în diagonală, alteori doar intersectându-ne paşii, pe aleile din parcul cu castani.
Acum ştiu! Dintr-o singură mişcare trag cuvertura şi o arunc pe spătarul scaunului…

13 comentarii:

Ilinca spunea...

Ce-mi plac povestile tale! :))))

mosu spunea...

ma bucur! :) si cand te gandesti ca nu mi-am propus niciodata sa scriu povesti

Ilinca spunea...

Pentru ca povestile se spun cu sufletul, nu se gandesc.

mosu spunea...

:) da! frumos spus! si asa este!

Cristina spunea...

Si ?
Ce s a întâmplat cu maria ?

mosu spunea...

maria? maria ramane acolo unde e! sau mai degraba ce e, o continua niciodata prea bine conturata tandrete...

Irina spunea...

Da... Am oftat după. Sau la. Cel puţin un oftat s-a ridicat clar după bucata asta de frază:
" eu am să roşesc iar ea, ca să-mi treacă, are să-mi trimită apăsat pe-un obraz un sărut umed ca un obuz încărcat cu parfum de lotuşi."
Superb spus... Cât de mult mi-a plăcut nu pot creiona în comentariu, care aici la tine, au început să nu mai fie comentarii de mult, să fim oneşti.
Scrierea asta e ca o năframă ţesută cu fir de borangic, ca o ie subţire şi vaporoasă. E comparabilă cu felul în care cauţi cu degetul mare să simţi pulsul cuiva. Urechea se ascute dintr-odată ca şi cum ai putea să-i auzi celuilalt sângele curgându-i prin vene. Aşa te-am citit, cu degetul pe puls. Direct. Şi-am ascultat freamătul cuvintelor-păsări.

Maria... Va veni, sau deja e acolo. Dacă ar citi, ar veni.

mosu spunea...

"cât de mult mi-a plăcut nu pot creiona în comentariu, care aici la tine, au început să nu mai fie comentarii de mult, să fim oneşti" :))
irinooo, tu esti numa' simtire! dac-o bate vantu mai tare ai sa te desiri ca năframa aia ţesută cu fir de borangic de care vorbesti...
multumesc!

DaenIris spunea...

:) Frumos!

Moșu, o să-ți impărtășesc un secret fundamental: femeile ii adoră pe cei din categoria ”vii cu mine sau te iau?”
Timizii și poeții au, desigur, farmecul lor! Numai că ei rămân in amintirea noastră la stadiul de ”ce-ar fi fost dacă...”. Adicătelea, un poem, o idee, un vis..., dar niciodată o iubire implinită. :)

mosu spunea...

mde ma irisu, n-or fi toti macho si hotarati asa! acu, banuiam eu ceva si nu sunt mirat, ce ma oftica e "adora" ala; nu putem sa-l taiem si sa punem un "place"?

DaenIris spunea...

Putem orice, numai să vrem. Dar...vrem? :D

mosu spunea...

sunt cazuri in care mai si vrem; da pe ea n-o lasa barbat-su...

DaenIris spunea...

:))))))))))))))) Amuzantă interpretarea!

Așa zice ea? Că n-o lasă? Și ai crezut-o? :D
Dar poate că nelăsând-o, îți face un bine!
D :D :D