vineri, 28 septembrie 2018

dezveliri

poftiți domnule m-a invitat femeia
prinzându-mă cu mâna de-un cot
și împingându-mă către cabina de probă
pitită în dosul ultimei tejghele
am găsit un trup numai bun pentru dumneavoastră
eu am strâmbat din nas de cum l-am văzut
(deși ai mei mă tot băteau la cap să-mi iau unul)
căci avea părul rărit și alb pe icicolo
călcâiele crăpate
și deși era abia scos din cutie avea deja cute
ce nu puteau fi trecute cu vederea
în jurul ochilor un pic obosiți
când l-am îmbrăcat burta s-a aplecat ușor
peste cureaua de piele neagră
și o greutate neașteptată mi s-a așezat peste piept
nici vorba să mi se potrivească i-am răspuns
scuturându-mi capul
și i-am întins trupul
în timp ce ea mi-a înapoiat poeziile
prin crăpătura perdelei de postav gros
am sa mai trec pe la dumneavoastră
am șoptit trecând grăbit
prin ușa întredeschisă

afară era soare și vântul adia ușor
nu departe de ușa magazinului
se zărea o bancă cu vopseaua crăpată


5 comentarii:

Ilinca Noel spunea...

Da, da, vine un moment cand trupul nu mai poate tine pasul cu sufletul. Adresa magazinului, te rog frumos, Mosu! Multumesc!

mosu spunea...

:) poate nu as pune-o problema chiar asa, temporal! nu e vorba de timp, si mai ales de trecerea lui... e vorba de simtire... uneori interiorul vrea sa se rupa de exterior... nu se mai simte in largul lui in forma in care il vad ceilalti si isi cauta o alta forma... sufletul isi cauta alta substanta...

Ilinca Noel spunea...

Ca de exemplu, cand cineva ne urca pe un piedestal si de fapt, noi stim ca suntem simpli muritori?

mosu spunea...

:) si asta! dar un exemplu si mai bun ar fi cel al unui inginer sa zicem (asta e forma pe care o vad ceilalti) care se simte vrabie! galbena!

Ilinca Noel spunea...

Uitasem de vrabie, scuze! Eu, sa zicem profa, ma simt balerina. Dansez prin viata, cu viata, un solo in care de multe ori ma impiedic si din ce in ce mai des nu mai vreau sa ma ridic. Zbor lin, vrabie galbena!