luni, 6 iulie 2020

Viața și grijile Vilei Nedeianu (ultima parte)

Eram tare curios să văd cum are de gând Miu să devină hulub, așa că am rămas un pic în urma lui și l-am așteptat să-și ducă planul până la capăt. Ceea ce s-a si întâmplat și tare m-a minunat. Miu s-a așezat in fund, in mijlocul pajiștii si s-a întins apoi peste ea cu mâinile sub ceafa, cu familiaritatea copilului ieșind cu pielea tremurândă din mare ce se întinde cuminte la soare. Unul cate unul, hulubii s-au întors si s-au așezat înapoi, tropăind cu tălpile ascuțite peste tabla argintie, ca si cum boabe de orez ar fi căzut mărunt într-o tigaie de tabla.
- Haide, vino, nu-ti fie teama. Nu te mănâncă, poate o sa facă niște găinaț peste cămașa ta, dar nu-i nimic, se spală – a ras Miu si trupul sau s-a acoperit aproape complet de hulubi. Era clar, acolo era tărâmul lor si odată acceptat, deveneai unul de-al lor. Ceea ce s-a întâmplat pe data si cu mine.
Ne-am petrecut multe după amiezi pe acoperișul casei lui Miu. Urcam la etaj, deschideam ușa spre pod, urcam pe scara de lemn, apoi deschideam mica ferestruica si coboram pana pe pajiștea de metal. Aici ne întindeam cu fata in sus si ne lăsăm calcați in picioare de zecile de porumbei ce-si făcuseră culcușul prin încheieturile acoperișului. Uneori ne ridicam in fund si ne depărtam brațele, iar porumbeii se înghesuiau sa ni se așeze pe ele si pe cap.
- Parca ești o antena de bulgari – râdea Miu privindu-mă cum stau neclintit, de teama sa nu-mi cada hulubii de pe umeri, ca galoanele de pe cei de general.   
- Nu mă face sa rad, fiindcă au sa se sperie si au sa fuga – ii răspundeam eu in timp ce încercam sa mă țin sobru si sa trag in același timp cu ochiul la hulubii din capul lui ce păreau lipiți cu prenadez.
Alteori Miu se ridica si se ducea pana la marginea streșinii ca sa privească in jos. Nu ii era deloc frica, probabil ca Miu muncise mult ca sa devina suta la suta hulub, daca nu si in trup, atunci doar in suflet, in timp ce eu trebuia sa mai stau încă multe ceasuri cu burta la soare pe acoperișul de tabla pentru a deveni unul complet, caci pe mine mă lua amețeala doar privindu-l cum se bălăbăne acolo, pe marginea ei, apăi sa mă ridic in picioare alături de el.  
Când a venit toamna nu ne-a mai plăcut sa fim păsări. Începuse sa ploua si acoperișul devenea umed si alunecos, pentru noi care nu devenisem încă hulubi ca cei care tropăiau deasupra camerei-depozit.
- De mâine o sa ne jucam de-a cowboii si indienii. Tu sa-ti aduci indienii! - m-a avertizat Miu într-o joi complet surprinzător, dar așa era el. Ai?
- Am! – m-am bâlbâit eu, neștiind cu siguranța cum va dori sa ne jucam de-a cowboii si indienii, dar Miu a adăugat imediat.
- Eu o sa fiu Old Shatterhand, iar tu Winnetou! Iar ca gloanțe o sa folosim boabe de mazăre sau de fasole. Gloanțele o sa le aduc eu.
Așa ca vineri m-am înființat la ușa lui Miu cu punga cu indieni într-o mana si cu ghiozdanul in cealaltă. Ne-am dus la el in camera si i-am întins pe covor. La o prima vedere forțele păreau a fi complet disproporționate, caci in timp ce armata mea numără vreo cinste, douăzeci de războinici cam jerpeliți, a lui avea spre cincizeci de suflete, toți unul si unul, dintre care aproape jumătate calare, ceea ce constituia un avantaj semnificativ.
- Hai, nu te speria, caci te las pe tine sa te ascunzi in munți, in timp ca ai mei o sa treacă prin vale in drum spre fortul din Cinta Pahate. O sa ai avantajul surprizei si al terenului – mi-a explicat Miu foarte concentrat, începând sa întindă cutiile de carton pe covor pentru a configura munții, in timp ce deasupra a așezat mașinuțele in cele mai ciudate poziții, unele răsturnate cu susul in jos, altele pe o parte, altele mai mici puse pur si simplu grămadă unele peste altele.
- Eu o sa fiu Old Shatterhand, dar tu nu ai sa știi care dintre ei sunt, caci n-ai sa auzi ce vorbesc ai mei, de acolo din munți.
La început nu am înțeles sensul celei din urma remarci, pe care aveam sa-l pătrund abia mai târziu, când decimând aproape in întregime trupele federale, căzute sub răpăiala boabelor de mazăre, Miu mi-a ras in nas si mi-a spus plin de emfaza.
-  Degeaba, pe Old Shatterhand tot n-ai reușit sa-l ucizi!
Si avea dreptate, caci putea fi oricare dintre soldații de plastic, căzuți la pământ sau ramași in picioare. Cu aceasta ocazie Miu a mai instituit o noua regula. Având in vedere ca boabele de mazăre aveau o precizie destul de buna, Miu a hotărât ca indienii nu au voie sa slobozeanca decât săgeți, așa ca începând de a doua zi, trupei lui Winnetou i-au fost confiscate boabele de mazăre, repartizându-i-se in schimb scobitori.
- Ei, asta e altceva, acum e echilibrat. Pai cum sa tragă indienii cu gloanțe, când ei sunt dotați doar cu arcuri, asta n-ar fi conform realității! – a comentat Miu văzând cum scobitorile subțiri si ușoare nu mai pot dărâmă cowboii grei din plastic.
Lui Miu ii plăcea sa epateze si sa îmi arate cat de multe are si știe, ca îmi este superior. Uneori se enerva însă brusc, începea sa se înroșească si sa tușească pana la sufocare. Abia mai putea sa respire si dădea din mâini, ca si cum ar fi căutat împrejur o felie de aer pe care sa si-o îndese pe gat. Începea sa gajaie când vorbea, ca si cum cuvintele s-ar fi frecat de pereții gâtlejului, ca oamenii după ce se aprind luminile in sala de spectacol si se înghesuie cu toții prin uși spre ieșire. Atunci, fara sa se sperie sau sa intre in panica, Miu dispărea pentru câteva minute, întorcându-se vesel si bine dispus, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu îl suspectam ca sa duce sa ia o pastila, dar el râdea si îmi răspundea de fiecare data când îl întrebam, ca se duce sa vorbească cu Marele Înțelept.
- De data asta nu mai mergem la fortul din Cinta Pahate, caci au secat puțurile acolo, vom merge prin canionul Walamuchah pana la râul Rotawa, pentru ca acolo cresc bobite de aur intre pietrele mici si rotunde, așa cum cresc peștii înapoia celor mai mari. Am sa-mi pun oamenii sa le găsească si sa le păzească pana au sa crească mari cat oul de găina, apoi am sa le culeg si am sa le topesc pe toate...
- Si ce ai sa faci cu aurul topit?!
- Nu știu, nu m-am gândit, poate ca am sa îl vând dentiștilor, ca sa facă dinți de aur soldaților. Ce mai rânjete o sa aibă – a ras Miu si s-a pornit sa-mi bubuie indienii cu gloanțele verzi.
Ideea mi s-a părut lugubra, dar originea ei mi s-a devoalat degrabă.     
Marele Înțelept avea sa apară din ce in ce mai des in discuțiile dintre noi, ca si cum s-ar fi hrănit si ar fi crescut din vorbele noastre. Aveam sa înțeleg ca, de fapt, el nu era chiar un pustnic ce filozofează închis in chilia sa de la capătul lumii, cum as fi crezut inițial, ci este un războinic călit in batalii si in viată, care ii vorbește despre bine si rău, despre încredere, despre răbdare, despre acceptare. Si nu doar atât. Marele înțelept avea in spatele sau o armata de războinici asemeni lui, trecuți prin lupte si căliți in războaie. In caz ca lucrurile nu s-ar fi putut rezolva prin intermediul vorbelor si al gândurilor, Marele Înțelept putea trimite oricând armata sa de sute de războinici, care ar fi luptat cu toții pana la moarte, cu îndârjire si cruzime, pentru ca Miu sa își rezolve problemele cu lumea.
- Marele Înțelept mi-a zis ca trebuie sa mai port ochelarii încă vreo doi, trei ani – a spus Miu zâmbind într-o zi - dar m-a asigurat ca, daca Mihai mai face mișto de mine, nu trebuie sa ii fac decât un semn pentru a trece totul prin foc si sabie împreuna cu vitejii săi.  
Au fost multe lupte intre indieni si cowboy, unele câștigate de aprigii apărători ai pământurilor străbune, dar cele mai multe câștigate de invadatorii dornici de bogații si de faima. Si poate ele ar mai fi continuat in multe alte zile daca intr-una din ele nu s-ar fi întâmplat un eveniment cu totul neașteptat.
Era într-o marți, când Old Shatterhand a aflat cu indignare ca indienii sioux au răpit-o pe Mary, fiica generalului Robinson si cereau pentru eliberarea sa șapte căruțe cu butoaie pline cu praf de pusca, ceea ce lui Old Shatterhand i se părea inacceptabil, mai ales ca praful de pusca avea sa fie folosit chiar împotriva lui. Tocmai de aceea, pentru a apăra viată si onoarea copilei, el a strâns cea mai are armata din istoria bătăliilor dintre indieni si cowboy si a purces spre Muntele cu Cactuși, acolo unde își făcuseră tabără oamenii lui Luna Albastra. Doar ca, pana acolo trupele trebuiau sa treacă prin Canionul Wabanatuta, unde își făcea veacul ai lui Winnetou. Ar fi trebuit sa fie o treaba ușoara, un marș fără probleme înspre Muntele cu Cactuși, dar ceea ca nu știa Old Shatterhand, era ca indienii conduși de Winnetou își lăsaseră deoparte săgețile de lemn fabricate in București si primiseră in schimb unele mai solide, recuperate de șeful lor, cu mare băgare de seama, ca nu fie observat de dușman, din solnițele unei terase din Bușteni. Tocmai de aceea Old Shatterhand a fost complet luat pe nepregătite de atacul fulger dezlănțuit de Winnetou si oamenii săi, care lansau cu mare precizie noul tip de săgeata, pierzându-si el însuși viată pana la urma, alături de ceilalți, intr-un atac devastator ce amintea de izbânda lui Stefan de la Podul Înalt.
- Astea nu-s scobitorile de la mine! Alea de la mine erau mai albe – s-a încruntat Miu luând intre degete si cercetând cu de-amănuntul una dintre săgețile abandonate pe câmpul de lupta.  
- Așa e, astea sunt de la Bușteni - i-am răspuns eu mândru
Miu s-a înroșit si a început sa pufăie ca un taur.
- Nu ai dreptul sa faci așa ceva! Nu ai dreptul sa vii in casa mea cu săgeți de la Bușteni. Așa puteam sa aduc si eu pietre in loc de boabe de mazăre si iți dărâmam tot muntele, nu numai ostașii.
- Scobitorile de la tine erau prea ușoare si am pierdut aproape toate războaiele din cauza asta – l-am înfruntat eu convins fiind ca dreptatea se afla de partea mea.
Capul lui Miu se înroșise cu totul si arata ca o lalea, in timp ce respirația se îngreuna din ce in ce, iar mâinile se balansau ca niște aripi largi de albatros, căutând sa găsească un sprijin.
- Nu ai voie! Eu stabilesc regulile aici. E casa mea, munții mei, muniția mea, nu ai dreptul sa aduci ce săgeți vrei tu – a replicat el înverșunat, eliberând cu greu cuvintele printre sincopele de respirație.
- Nu ai decât sa te duci la Marele Înțelept sa îl întrebi! – i-am replicat fără sa mă las mai prejos.
In mod paradoxal asta l-a enervat mult mai mult decât schimbarea săgeților in sine si Miu a țipat dintr-o data, de mi-a fost teama ca s-a auzit in tot cartierul.
- Ba nu am sa mă duc la niciun Mare Înțelept, am sa îl chem pe el aici!
Apoi Miu a tras puternic aer in piept si a început sa strige ca in transa, într-o limba care mi-era complet necunoscuta.
- Umunyabwenge ukomeye ngwino ndakwinginze unyunganire...
Si in secunda următoare, spre cumplita mea uimire si spaima, pe ușa camerei lui Miu a intrat un războinic uriaș. Era mai înalt decât ușa si aproape la fel de lat cat ea, astfel încât a fost nevoit sa se incline când a intrat si era acoperit din cap pana in picioare de-o armura făcută din bucăți de metal, așezate ca țiglele pe casa. In mina ținea o sabie mai mare decât mine pe care a ațintit-o spre tavan, in timp ce a bubuit ca un tunet.
-  Hano ni abatware!        
Miu si-a pus mâinile in sân si a zâmbit satisfăcut înspre mine, ca si cum ar fi vrut sa spună „ei, ai crezut ca glumesc, uite ca nu glumesc niciun pic”.
L-am privit înfricoșat pe războinicul cu figura de samurai, in timp ce mă ghemuiam intr-un colt al încăperii. Bărbatul avea pe cap o casca de metal, asemănătoare cu cea a lui Darth Vader, doar ca a sa era argintie nu neagra si nu ii acoperea fata deloc, iar in mijloc, deasupra, avea doua coarne masive tot din metal, de data aceasta galben. Mai jos, trupul soldatului era acoperit cu o vesta din bucăți de metal cam cat o palma de mari, cusute una de alta cu inele albastre, ca niște solzi. O alta armura ca o fusta construita la fel, îl acoperea de jur împrejur in dreptul coapselor, cu doua sorturi mai lungi atârnând peste pulpe, in timp ce pe picioare avea protecții ca niște polonice in dreptul genunchilor si jambiere ca ale sportivilor, doar ca ale sale erau din același metal strălucitor. Peste umerii si peste brațe pana la cot, armura era construita din bucăți mari, ascuțite si având colturi înadins subțiate, concepute anume sa sperie dușmanul si chiar sa îl sfârtece daca acesta ar fi îndrăznit sa se apropie. Ostașul era cu totul si cu totul înspăimântător.
- Hamagara abandi! – a mai poruncit Miu răstit.
-  Hano ni abatware! - i-a răspuns din nou Marele Înțelept, apoi in camera au început sa se scurgă unul cate unul soldați asemeni lui. Singura deosebire era ca niciunul dintre ei nu mai avea coarnele aurii.
- Hei, hei, te cred, zău ca te cred, toate sunt exact așa cum mi-ai povestit. Spune-le sa se întoarcă, te rog – l-am rugat înfricoșat.
- Nu mai pot, odată ce războiul s-a pus in mișcare, el nu mai poate fi stăvilit – a răspuns Miu senin, apoi a început sa rada in hohote, ca un nebun. Ii trecuse si tusea si nici roșu nu mai era. Furia sa se eliberase complet.
Camera se umpluse deja de ostași si aceștia începuseră sa se înghesuie unul in altul, ca si cum ar fi vrut cu tot dinadinsul sa cuprindă tot spațiul. A fost rândul meu sa îl trag de mânecă pe Miu si sa țâșnim printre picioarele înalte ale soldaților fioroși. Asta nu ne-a fost de niciun folos, caci numărul lor creștea tot mai mult, fără sa para ca se va opri vreodată. Umpluseră camerele, holurile, scara si începuseră sa se adune in curte. Păreau sa fie foarte nervoși si căutau cu ochii in toate pârțile, bănuiam eu, pentru găsirea si sfârtecarea dușmanului. Eram cumplit de speriat. M-am așezat pe vine strâns ghem si am început sa bolborosesc cuvintele auzite de la buna.
- Oh Doamne, apară si păzește! Ai grija de mine, de părinții mei, de fratele meu si de Levănțica. Nici nu știu cum mi-a venit in gând numele fetei. Levănțica era o verișoara de-a doua, mai mare cu doi ani decât mine, cu care mă întâlneam uneori când mergeam la tara si de care eram îndrăgostit in secret. Numele ei era de fapt Mioara, dar eu o chemam așa pentru ca mirosea tot timpul a levănțică. Nu știam de ce, dar îmi imaginam ca noaptea își așterne cearceaful si perna într-o tufa de levănțică, precum albina intre petalele unei flori.
Mi-era grozav de teama si de acum teama mea trecuse granițele porții lui Miu si se întindea peste întreg cartierul. Deja ii vedeam cu ochii mintii pe ostașii Marelui Înțelept cum rup gardurile si cum rândurile lor se revarsă tot mai departe, cuprinzând strada cu strada, casa cu casa, apoi orașul întreg.  
Nici nu am apucat sa îmi spun pana la capăt rugăciunea ca am auzit in poarta un răget ca de leu. Când m-am uitat, sa nu îmi vina sa cred ochilor. Era chiar Levănțica, subțire, firava, într-o rochița alba cu volane roșii, peste care îmbrăcase o cămașa de zale, ce-si termina curgerea metalica cu o sabie pe măsura-i, semănând atât de bine cu Ioana D’Arc.
- Hei, bestiiilor, înapoi in cușca voastră! – a țipat ea si a scos din teaca lunga asemeni unei tije de nufăr, o sabie mica si mov ca un mănunchi de levănțică, pe care a început sa o zvârlet in dreapta si in stânga, peste trupurile ostașilor. Si imediat ce sabia ii atingea, miresmele de levănțică se îmbibau in trupurile ostașilor, iar aceștia se topeau unul cate unul, astfel încât in scurt timp Marele Înțelept însuși dispăru in neant, in urma soldaților săi.   
Pe Miu nu l-am mai întâlnit. Nu a mai venit la scoală după întâmplarea aceea nemaipomenita, iar când am fost sa îl caut in clasa, colegii mi-au spus ca are scutire medicala. Nici acasă nu l-am mai găsit. La început nu mi-a răspuns nimeni, ca si cum casa ar fi fost brusc părăsita, apoi un vecin a ieșit in poarta si s-a răstit la mine sa nu mai tip, ca familia Rădulescu s-a mutat, nu știe unde. Casa din Parcelarea Cornescu este însă si astăzi tot acolo. Acum s-a mutat o familie tânără, fără copii. Au făcut mici modificări la casa, inclusiv schimbări la dormitoarele de sus si la acoperiș...

Niciun comentariu: