sâmbătă, 6 aprilie 2024

Mâncare de urzici

M-am trezit cu noaptea-n cap, am făcut o cafea și m-am așezat la masa de scris. Sâmbăta îmi pare cea mai bună zi pentru scris. Orașul doarme până târziu, liftul moțăie în cușca lui ca un urs în hibernare, iar ușile stau toate închise acoperind liniștea ca petalele unei flori. Deschid laptopul și încerc să găsesc un fir. De zile bune tot încerc să prind firul acesta. Adun de pe străzi câte o sămânță, o pun la încolțit în fulgii din pernă și aștept ca dimineață să țâșnească din ea un lujer, intrând prin urechea lipită de pernă și ieșind prin cealaltă. Dar nimic! Muza n-a mai dat pe la mine de zile bune, cred că e plecată în vacanță prin țări exotice, altfel nu-mi explic seceta asta de idei. 
Iau un creion și îl ascut. Îl pun la loc și iau altul fără gumă, apoi încep să-l molfăi între dinți. Îmi cumpăr întotdeauna creioane din acestea fără vopsea, din lemn natur, pentru că sunt grijuliu cu stomacul meu. Soarele trece prin perdea ca printr-o sită fină, se desface în mii de particule minuscule care se împrăștie în aerul din încăpere sclipind vesel. Crăp fereastra. Ziua cade cu zgomot pe podea ca un chefliu prins de zori sprijinit de-o ușă care nu e a lui. Un ghem din foșnituri de frunze, țipete de pescăruși și clipociri de valuri forfotește pe parchet ca guvizii în minciog. „Bărbatul apucă marginile bujorului cu amândouă mâinile și-și face vânt înăuntru”. „Își face vânt înăuntru...” Ei, își face pe dracu. Așa nu merge. Mă uit la creion. Are urme adânci de dinți până la jumătate. Îl rup în două și-l arunc în coșul de gunoi. Iau altul. Unde o fi muza aia, acum și-a găsit să plece în vacanță?! 
Și atunci aud zgomotul. Ca un susur de izvor. Dar ce izvor la etajul trei? E dimineață tare, eu locuiesc singur, iar vecinii din bloc ar trebui să doarmă cu toții. Și eu ar trebui să dorm, dar m-am trezit ca să încerc să iau cumva legătura cu muza. Și totuși zgomotul se aude tot mai clar. Vine de undeva din casă. Ori am lăsat apa deschisă de cu seară, ori m-a inundat vecinul de deasupra. Mă ridic și cercetez atent bucătăria, apoi baia. Nu apuc să deschid bine ușa că o văd aplecată peste ligheanul așezat pe capacul de la WC. Îmi trebuie câteva zeci de secunde ca să-mi dau seama că se spală pe cap. Muza mea se spală pe cap. Are părul ud, un furou roz și o pereche de papuci pufoși cu ciucure. Rămân înțepenit în rama ușii. Are șampon în păr și încearcă să se clătească. Reușește în mare măsură, apoi, aplecată peste lighean, începe să dea din mâna stângă ca o găină beteagă, pipăind aerul din jur. „Auzi, ești aici?” întreabă ea îndoit, continuând să dea din mână ca dintr-o aripă frântă. Eu îi confirm iar ea pufnește mulțumită. „Vezi că e pe undeva pe chiuvetă un borcan cu zeamă de urzici, vrei să mi-l torni în creștet?”. Găsesc imediat borcanul de 800 în care probabil a pus ea zeama din cratița în care am opărit aseară urzicile. I-l torn peste creștet. Aripa frântă se alătură celei sănătoase și împreună smotocesc părul bogat încercând să împletească zeama de urzici cu șuvițele de păr. „Pune-l tot, nu mai lasă nimic” îmi zice muza, apoi își stoarce părul și îl înfășoară în prosopul meu pe care îl strânge în jurul capului ca pe un turban. Înainte de a ieși din baie îmi întinde ibricul mare „vezi că am încălzit niște apă la aragaz, ăștia sunt nebuni, voi chiar n-aveți apă caldă?”. Eu sunt complet bulversat și nu-mi găsesc cuvintele ca să îi pot răspunde. 
Muza și-a tras blugii pe fund si tricoul cu AC/DC peste cap, dar a păstrat turbanul. „Dacă-mi spuneai că ai zeamă de urzici veneam de ieri, că nu știu ce-i cu părul meu dar parcă se subțiază pe zi ce trece” îmi spune ea zâmbind, iar eu dau din cap nătâng. „Auzi, mă duc să fac niște ouă. Am văzut că ai șuncă și ceapă verde în frigider. Aș face o omletă cu ce mai ai pe-acolo. Sau vrei ochiuri? Da’ să știi că nu rămân. Trebuie să plec după ce mâncăm, am treabă” mai adaugă și trece pe lângă mine spre bucătărie.  
Aș fi spus că totul a fost un vis. Pagina de pe ecran e în continuare complet albă, în cameră plutesc fărâme mici de soare, foșnetele de frunze, țipetele de pescăruși și clipocitul de valuri colcăie în continuare în conturul de pe parchet ca-ntr-un lighean de tablă, în timp ce coșul de gunoi a mai primit câteva perechi de frânturi de creion cu urme adânci de dinți. Totul pare să se încadreze într-un normal insipid. Doar pe capacul de la WCul din baie e un prosop care miroase a urzici, iar pe masa din bucătărie mă așteaptă două cepe necurățate și cinci căței de usturoi. 
      

5 comentarii:

Anonim spunea...

Stiu că nu e frumos să privești pe gaura cheii, dar recunosc spașit că am făcut-o. Cautam și eu muza și v-am auzit. Poate că aș fi bătut la ușă, dar o știu capricioasă, nici măcar nu am chemat-o, pentru că știu din experiență că aude doar ce vrea și când vrea. Dar aștept să se facă dimineața și mă duc după urzici. Cine știe, poate am noroc și le simte mirosul dulce amar, cu aromă de brazi și iarbă proaspăt cosită și vine să vadă ce am avut eu cu iarba de am tăiat-o la început de april.
Mi-a plăcut textul!

ploaie-albastra spunea...

Uit mereu că trebuie sa ma conectez. Dacă tot mă uit pe gaura cheii...🤭

mosu spunea...

Gaura cheii nu este decât un ochean spre lumea “cealaltă”! Oricând potrivit pentru a vedea clar dincolo. Iar muza, da, e întotdeauna capricioasă și aude doar ce vrea și când vrea. Mulțumesc! Și spor la urzici!

Anonim spunea...

Fain text! Mno, am băut zama de urzici, ce zici, o întrebi de unde are furoul?
Nu-mi place ,,anonim", n-am adresă url, nici butonul pe care să apăs nu știu pe unde e, așa că sunt Mihaela Suciu (la o distanță de un creion pe hartă - Bacău).

mosu spunea...

Da, știu că nu prea e prietenos sistemul ăsta de comunicare de la blogger. Are o optiune acolo de a alege un nume, dar nu e prea clară. Oricum, mulțumesc pentru semn. Furoul cică e de la Romarta (Romarta era un magazin faimos in Bucureștiul de dinainte de 89, in buricul târgului, pe Cale Victoriei).