Mala

- Cine ești? – m-a întrebat cu ochii închiși și cu un glas moale ca o păturică mițoasă care acoperă trupul unui bebeluș.

Mă trezisem de vreo zece minute și în tot timpul acela o studiasem atent. Îi privisem trupul plăpând și strălucitor, ca al unei păpuși de porțelan, fața mică și rotundă cu ochii ca doi năsturași pe o vestă pentru ursuleți de pluș și nasul ca un buton de lansare din camera de comandă a unei rachete în miniatură. Avea buze subțiri și aproape transparente.  N-o recunoșteam. Niciuna dintre trăsăturile ei nu-mi spuneau mai nimic. 

Eram amândoi goi, ea dormitând cu capul pe brațul meu amorțit. O jumătate din trupul ei și o jumătate dintre-al meu abundau de sudoare, semn că dormisem îmbrățișați o bună bucată din noapte, până spre dimineață. Probabil că ea se răsucise la un moment dat, altfel brațul meu ar fi luat demult foc.

Nu numai că nu o recunoșteam pe fată, dar nu-mi aminteam nici măcar cine sunt eu. Îmi aduceam aminte foarte clar ce făcusem cu o seară în urmă, dar nu puteam desface ușile amintirilor mai vechi de douăsprezece ore. Mi se părea absolut de neînțeles. Nu mi se mai întâmplase niciodată în viață așa ceva, deși trecusem prin câteva beții crunte. „Sper ca măcar ea își amintește cine e, altfel singura explicație ar fi că încă mai suntem amândoi rupți de beți” mi-am spus și n-am grăbit s-o descos la rându-mi.   

- Sincer să fiu nu-mi amintesc acum. Mi se pare absolut de neînțeles, dar pur și simplu nu știu cine sunt. Îmi aduc aminte perfect ce am făcut aseară, dar nu-mi aduc aminte ce am făcut cu o zi în urmă, cu o lună în urmă sau cu un an. Nu știu cine sunt și cum mă cheamă, oricât încerc să-mi zdrobesc creierii. Nu-mi amintesc nimic despre mine, decât că-mi place berea Kaiser și părul tău, asta din amintirile de aseară, de la bar. Tu cine ești? 

- Eu sunt Mala.

Am tăcut așteptând ca ea să continue, dar nu a făcut-o. 

- Mala și atât? – am insistat eu.

- Mala Șiatât – a replicat ea. 

- Dar pe mine mă cunoști? Știi cine sunt? 

- Habar n-am, de aceea te-am întrebat. 

- Și totuși am ajuns amândoi în același pat dezbrăcați. Trebuie că suntem destul de apropiați, sau că am devenit relativ recent. 

- Poate că n-ar trebui să spun asta, dar nu ești primul bărbat care ajunge gol în patul meu – a spus ea cu glas șăgalnic și a mijit un zâmbet, ca și cum adevărul ar fi fost un animal și viu și mort în același timp. Era un zâmbet așezat pe tăișul unui cuțit cu două fețe, una zâmbitoare și alta tristă.

Am tăcut amândoi o vreme. Eu am continuat s-o cercetez încurcat, ea a continuat să mă privească cu ochii închiși. Deși își ținea mai departe ochii lipiți, eram convins că mă vede, că mă vede pe mine și că vede prin mine, că ne vede pe amândoi cu o seară în urmă, cum am ajuns la casa ei, cum ne-am dezbrăcat și ne-am vârât sub cearceaf. 

- Am făcut dragoste? – și-a ițit ea vârful nasului de sub pernă.

Am ezitat o clipă. Chiar nu-mi aminteam ce am făcut după ce am ajuns. M-am răsucit pe o parte. Apoi pe cealaltă. Din amorțeala trupului am putut trage unele concluzii.

- Nu, cred că nu. 

Mala a ras din tot sufletul, cu o bucurie de copil care a primit cea mai frumoasă jucărie. Probabil din cauza mecanismului meu de analiză.

- Dar știi ceva, ceva cât de vag despre mine? – am reluat eu încercările de a desluși misterul în care ne înfășurasem. 

Ea a zâmbit din nou galeș. 

- Ești un tip haios, cu multă fantezie. Cu foarte multă fantezie – a accentuat ea, zâmbind mai departe de parcă ar fi făcut o boroboață năstrușnică. 

- Știi cum mă cheamă?

- Nu am nicio idee, nu mi-ai spus niciodată. De altfel nici nu prea am avut mult timp pentru destăinuiri personale. Am băut mult și am vorbit puțin. Muzica avea volumul exagerat. Tu ai cerut Kaiser și apoi votcă, eu am băut Cosmopolitan. Tu te-ai aplecat de câteva ori la urechea mea să-mi vorbești, dar n-am înțeles mare lucru. Apoi mi-ai spus că te înnebunește părul meu și ai încetat să-mi mai vorbești, în schimb ai început să-mi săruți părul și după-urechea. Deja începuseși să plutești – a chicotit ea.

- Exact asta e tot ce-mi amintesc și eu. Despre mine, despre noi, despre seara ce-a fost. Ne-am amețit amândoi binișor. Apoi tu ai alunecat și te-ai lovit cu tâmpla de tejghea. Îți curgea sânge întruna. M-am speriat tare. I-am cerut lui Jo să-mi arunce niște prosoape. Apoi te-am luat în brațe, am ieșit cu tine în fugă și am luat primul taxi care a trecut pe acolo. Mi-ai spus să te aduc aici, în locul ăsta.    

- Așa îți amintești tu că s-a întâmplat? 

- Da, îmi amintesc perfect. Așa a fost.  

Ea părea că ezită dacă să ducă mai departe discuția într-o zonă inconfortabilă amândurora, sau să o lase acolo, unde cel puțin unul dintre noi ar fost mulțumit. 

- N-a fost așa?! – m-am încruntat eu și m-am repezit să-i dezvelesc de sub breton, semnul lăsat de izbitura de cu seară. Am rămas înlemnit. Avea o cicatrice acolo unde mă așteptam, dar cicatricea aia era veche de când lumea. Am atins-o cu degetele. Pielea era încrețită și aspră la atingere și nu exista nicio crăpătură în faliile lipite, nicio urmă de sânge. 

A deschis ochii și a șoptit stins.  

- La cap am probleme, da, știu, dar nu din cele ce visezi tu. „Măi fată, tu ai ceva cu capul” așa mi-a spus mama întotdeauna și aveam, n-aveam, a avut ea grijă să pricep că trebuie să am. Am fost de foarte multe ori în adolescență la psiholog. Mama spunea că-l am pe diavol în mine și că trebuie scos cu orice preț. Era dispusă să plătească prețul, oricare ar fi fost. De plătit, însă, eu l-am plătit. Am fost însă convinsă mereu că am în mine doar câțiva draci mai mititei, nu pe diavol. Erau tare simpatici, râdeau, beau bere, mâncau flociele, ascultau Led Zeppelin, trăgeau din când în când pe nară fără să ajungă very high.    

Mala a deschis ochii. Nu erau cei mai frumoși ochi din lume, dar te acaparau. Nu-ți puteai muta privirile odată ce intrai în raza lor de acțiune. Te trăgeau înăuntru ca o pânză de cinematograf care îl trage pe spectator în filmul ce se derulează sub ochii săi. Și dincolo de ei era o altă lume. La început părea tumultoasă, năvalnică, vijelioasă, pentru ca apoi, ca și cum ai fi trecut de primul act al piesei, cel violent, să devină uriașă și goală, cu câteva elemente de decor aruncate ici-colo și lipsită de orice mișcare. Am încercat să-mi feresc privirile, nu știu dacă din teama de a nu fi absorbit în lumea aceea, sau din timiditate. Și atunci am descoperit nebunia. Am rămas înțepenit. Era dincolo de puterea mea de înțelegere. Adunând toate semnele pe care le primeam din jurul meu, am înțeles că nu eram în camera Malei, așa cum crezusem tot timpul până în clipa aceea, ci într-o rezervă de spital. 

- Știi cum te simți când intri în cabinetul unui psiholog? Exact așa cum trebuie să se simtă un leu când intră în arena circului. E înconjurat de gratii înalte până la cer, iar în mijloc stă bărbatul cu biciul. Indiferent ce simți, indiferent cine crezi că ești, tu trebuie să-ți joci rolul, să fii cine îți spune el că ești. Trebuie să te dezbraci de haina de leu și să iei jerpelita aia de rochie de felină domesticită. Să ragi o dată, de două ori pe spectacol, ca să simtă toți spectatorii genele tale sălbatice, dar să miorlăi apoi cuminte când el îți spune să sari prin cercul cuprins de flăcări sau când îți bagă capul în gură. Când ieși nu te mai ia nimeni în seamă, degeaba îți pui la loc haina pe care ai purtat-o de când te-ai născut, pentru ei nu mai ești decât o mâță jalnică. Și atunci n-ai decât o singură ieșire – adăugă ea după o mică pauză și-mi arătă încheieturile mâinilor. Sau... – mai spuse ea zâmbind și-și duse degetul la tâmplă. 

Prima dată am crezut că degetul este un pistol, că opțiunile pe care le ai la îndemână sunt un cuțit sau un pistol. Nu avusesem nicio îndoială că asta vrea să-mi arate. Dar zâmbetul mă intriga. M-am tot răsucit și în cele din urmă am înțeles că nu asta voia să spună cu gestul acela. Nu degetul era ceea ce voia Mala să-mi arate, ci capul. Da, sigur! Sunt momente în care lumea în care trăiești nu te mai satisface și atunci nu ai decât două soluții, să te muți în cealaltă, care îți este pusă la dispoziție de proprietar, sau să-ți creezi singur una numai pentru tine. Asta îmi spunea Mala. Iar eu, eu eram doar un personaj în lumea aceea. 

Ziua își făcea loc printre zăbrelele jaluzelei din fereastră. Marginile patului, scaunul mic și alb, cu trei picioare din fier rotund, monitorul de lângă pat, noptiera pe care era așezat un pahar cu apă, ușa de la baie crăpată, ceasul de deasupra patului, mare cât un cap de om, arătând ora șapte. Toate se dezveleau acum ochilor în întreaga lor plinătate. I-am sărutat Malei după-urechea, m-am îmbrăcat, și-am ieșit pe furiș încercând să mă feresc de ochii asistentelor ce urmau să apară din moment în moment pentru rondul de dimineață și de ochii ei.

- Degeaba fugi de mine, noi doi o să ne mai vedem cu siguranță, haiosule! – a strigat ea în urma mea. Și eram sigur că zâmbea.