Era înspre amurg, ieșisem să-l caut pe Fulger și să-l aduc îndărăt. Am întâlnit-o nu departe de casă, pe tăpșanul de la marginea satului unde vara băieții joacă fotbal, iar iarna fac oameni de zăpadă care se adună tot mai mulți pe măsură ce se împuținează lunile, până când iarna le termină, iar oamenii de zăpadă pleacă cu toții pe la casele lor de la Polul Nord, lăsând tăpșanul pregătit din nou pentru fotbal. Când am întâlnit-o eu era primăvară. Era o fetiță oacheșă îmbrăcată ciudat, cum nu văzusem vreodată îmbrăcată o fată. Avea picioarele goale și murdare, o serie de fuste lungi până în pământ purtate una peste alta, sau cel puțin așa îmi părea mie, pe care un pictor azvârlise parcă toate culorile rămase pe paletă de la ultima sa lucrare și o cămașă roșie cu mâneci largi cu câteva numere mai mari decât i-ar fi trebuit. Pe cap avea o basma la fel de colorată ca și fustele, dar nu legată sub bărbie cum purtau femeile de la noi, ci legată la spate de arăta ca o șapcă pentru băieți. În fine, peste pânza care-i acoperea părul, avea prinsă o bentiță de care atârnau bănuți mici argintii. Pletele negre precum pana corbului erau împletite în două codițe lungi ce-i atârnau pe lângă cap până aproape de brâu. Am întins mâna să ating unul dintre bănuții de argint, dar ea m-a plesnit degrabă și mi-a îndepărtat palma.
- Nu pune mâna, prostule!
- De ce? – am apucat să bâigui, speriat de reacția ei.
- Ai să te frigi.
- Să mă frig? Din ce cauză? Din cauza bănuților de argint?
- Ăștia nu sunt bănuți, prostănacule, sunt stele. Stele de pe cer. Le-a cules mama când m-am născut și mi le-a dat să le port.
- Bine, dar tu cum de nu te arzi? – am încercat eu să arăt că sunt bărbat și că nu mă las dus de nas atât de ușor.
- De ce crezi că port basmaua asta, deșteptule? Ca să mă apere de fierbințeala stelelor. E o basma specială, țesută cu fir de păr de vierme stelar. Știi, din aceia care fac găuri prin cer.
Auzisem ceva despre găurile de vierme, dar îmi imaginasem tot timpul că ele sunt doar un fel de a spune, nu că un vierme adevărat găurește într-adevăr cerul. Cum însă nu eram stăpân pe subiect am preferat să nu intru în detalii, deși tare mă pișca pe limbă s-o întreb cum de poți țese o basma din părul unui vierme care face găuri în cer.
Am privit-o atent și la prima vedere avea dreptate. Basmaua îi acoperea complet capul, niciun bănuț neatingându-i fruntea sau părul.
- Cum te cheamă?
- Sara Kali. Sara Kali din Bhadrakali – mi-a spus ea mândră și mi-a întins mâna.
- Bhadrakali? Pe unde vine asta? – am mers eu mai departe strângându-i mâna și constatând că strângerea ei era foarte băiețoasă.
Sara Kali s-a întors cu spatele și mi-a arătat un loc pe cer, cam pe la jumătatea distanței dintre locul de unde răsare soarele și cel unde apune, urmând drumul arcuit de pe bolta primăverii.
- Și câți ani ai?
- Trei milioane două sute – mi-a spus fără să clipească și asta m-a mirat foarte tare fiindcă eu tocmai împlinisem șapte și păream cam de aceeași vârstă.
- Dar pe tine cum te cheamă?
- Ted. Ted Mulligan.
- Mă bucur, Ted! – a zâmbit ea.
- Dar părinții tăi cu se ocupă?
- Mama e vrăjitoare, iar tata e deșter – mi-a răspuns fără să ezite.
Tiii... m-am mai întâlnit niciodată o fată de vrăjitoare, mi-am spus ridicând sprâncenele, pe care le-am coborât la loc când am auzit cu se ocupă taică-su.
- Poate meșter.
- Nu! Deșter. E meșter cu degetele, adică deșter – m-a contrazis ea răspicat.
- Adică... ce face? Uite zilele astea de exemplu ce a meșterit cu degetele? – am întrebat eu ca să mă lămuresc în privința abilităților domnului Kali și am privit-o în ochi să văd dacă taică-su meșterește sau deșterește, dar a acceptat varianta mea, poate din politețe, poate fiindcă nu ar fi vrut să ducă conflictul până la cer.
- Zilele astea a schimbat o roată la carul mare și a pus o oiște nouă carului mic, căci cea veche era mâncată de draconide.
- Carelor de pe cer? – am întrebat nelămurit, dar ea nu răspuns, ci doar a pufnit „pufff”, ca și cum ar fi vrut să spună „dacă îți răspund că da, oricum n-ai să mă crezi, așa că mai bine pufff”.
Am rămas încremenit. Fata din fața mea, deși semăna foarte mult cu noi oamenii, părea să vină dintr-o altă lume, una mult mai mare și de foarte departe.
- Bradacali asta e o planetă? În ce constelație e?
- Bhadrakali – mă corectă ea mânioasă, privindu-mă dușmănos pe sub sprâncenele adunate nori. Cu hhh, cum face pisica când se înfurie! Bhhh... Bhhhadrakali. Și da, e o planetă în constelația Alfa-betu Centauri.
Mi-a fost teamă să o mai corectez, dar oricum nu mi-ar fi lăsat timp pentru asta și nici eu nu eram sigur dacă e Alfa-Beta sau Alfabeta Centauri.
- E o planetă cu o singură casă uriașă care înconjoară toată planeta. Și are o curte maaare cu multă iarbă și cu flori. Și cu un pârâu care trece pe lângă gardul de lemn.
- Înseamnă că e o casă foarte mare sau o planetă foarte mica – am bombănit eu nedumerit, mai mult pentru mine decât pentru ea.
- Chiar așa e. E o casă foarte mare pe o planetă foarte mică – a confirmat ea. De altfel de pe planetele apropiate, planeta noastră nici nu se vede, se vede doar casa și pajiștea din față, ca și cum casa ar zburda singură prin Univers.
- Deci mai sunt și alte planete locuite în jur?
- O, da. Pe Bhadrakali locuim doar noi, adică eu și familia mea. Dar pe planetele din jur locuiesc veri de-al doilea, de-al treilea sau de-al patrulea.
- Și familia ta cat de mare?
- Nici nu știu, pentru că în fiecare zi se mai naște câte un copil, dar atunci când copilul se naște bărbații din Bhadrakali pun mână de la mână și construiesc o cameră nouă în casa noastră, în timp ce femeile pun mână de la mână și o împodobesc cu podoabe făcute de ele.
- Casa voastră arată deci ca un bloc din oraș – o întrerup eu.
- Nuuu. Arată ca o casă cu multe camere. Peste care s-a construit o altă cameră, lângă ea o altă cameră, peste ea o altă cameră și tot așa. Mereu apare câte o cameră mai sus, mai în stânga, sau mai în dreapta. Uneori apare și în jos, căci la noi susul e de fapt josul josului, iar josul e susul susului. Planeta fiind mică, ne ia o zi să ajungem din stânga în dreapta și tot o zi să ajungem de sus până jos.
Nu am priceput mare lucru din explicațiile Sarei Kali din Bhadrakali, dar mi s-a părut extrem de interesant locul de unde venea.
- Și cât de departe de Pământ este planeta voastră? Ați călătorit mult ca să ajungeți aici?
- Ooo... e departe, e foarte departe. La cinci catralioane de ani-dragoste depărtare.
- Catralioane de ani-dragoste? Asta ce mai e?
- Așa măsuram noi distanțele dintre oameni, și dintre planete, dar mai ales dintre oameni, în ani-dragoste sau ani-nedragoste. Pe planeta noastră dragostea e mai importantă decât lumina, cum e la voi. La noi întâi vine dragostea, apoi lumina, dar și întunericul, și pe locul trei pieptul de porumbel prăjit cu mirodenii la ceaun.
Recunosc că m-a oripilat plăcerea a treia a bhhhadrakalilor, cum hhh cum face pisica, și m-am prefăcut că n-am auzit, în schimb mi s-a părut interesant modul lor de a măsura distanțele.
- Adicăăă... nu prea înțeleg cum vine asta cu anii-dragoste și anii-nedragoste...
- E foarte simplu. Tot ce e an-dragoste se pune cu plus și tot ce e an-nedragoste se pune cu minus, înapoi nu ne întoarcem. Deci dacă ai mers înainte doi ani-dragoste și un an-nedragoste, în realitate n-ai înaintat decât un an - mi-a explicat Sara Kali, ca unui țânc nedus la școală, ceea ce până la urmă și eram.
- Hmm... deci Bhadrakali e cu adevărat foarte departe – am murmurat eu încă confuz, neștiind să aproximez foarte precis cam câți ani-lumina ar însemna un an-dragoste. Cu atât mi puțin un an-pieptdeporumbelfript.
- Să știi că da! – a încheiat Sara Kali apăsând pe Da.
- Aaa... dar stai așa, cum vine asta cu lumina și cu întunericul? Nu se poate să pui pe aceeași treaptă lumina și întunericul. Dacă îți place lumina, nu îți poate plăcea întunericul și invers. De exemplu eu am avut la grădiniță o fată căreia îi era cu adevărat frică de întuneric, iar mama ei îi lăsa întotdeauna veioza aprinsă pe noptieră. Fiindcă lumina îi place.
- Prostii – a dat din mână Sara Kali ca și cum și-ar fi făcut vânt cu un evantai. Daca îți place lumina atunci trebuie să îți placă și întunericul, căci întunericul e pauza de lumină care te ajuta s-o iubești și mai mult. Dacă ai avea tot timpul lumină nici n-ai știi ce e aceea lumină, pentru că nu ar mai fi nicio diferență între noapte și zi și bucuria de lumină s-ar risipi în obișnuință.
Am stat o vreme, am cugetat și i-am dat dreptate. Sara Kali din Bhadrakali, la cei trei milioane două sute de ani ai săi, judeca întocmai ca un pământean matur. Deștepți bhadrakalienii.
- Și de ce ați venit pe Pământ?
- Ca să vă salvam!
- Ca să ne salvați? De la ce?
- De la moarte, evident! Lumea voastră e în pericol de distincție – a răspuns Sara Kali și fața ei era cât se poate de serioasă când mi-a spus asta.
- Poate de extincție.
- Poate!
- Crezi că suntem în pericol? E din cauza gazelor de seră? A dioxidului de carbon? Poluarea, deșeurile, lipsa ploilor? Ce pericol ne amenință?
- Nț, cel mai mare pericol e să vă înecați
- Oh, adică încălzirea globală! O să crească apele oceanelor atât de mult încât o să ajungă apa până la geamurile casei noastre? – am întrebat speriat.
- Nuuu... o să vă înecați în timp ce înghițiți.
Am rămas înțepenit. Dintre toate belelele lumii, cel mai probabil era să murim înecați cu propriul bol alimentar? Oricât de deșteaptă o consideram pe Sara Kali, asta mi se părea de neacceptat.
- Și tu cum o să mă poți salva de la înec?
- O să-ți dau un pumn în spate. Dar acolo unde numai eu știu, acolo unde trebuie. Că voi sunteți ca Haplea. Mai mult, mai mult, mai repede, mai repede. Nu știți decât să vă grăbiți, să vreți mai mult, mai repede, mai bun. În fine, asta e altă poveste...
- Bine, dar ceea ce înghit nu ajunge în spinare, ajunge în stomac. De ce să îmi dai un pun în spinare?
Sara Kali pufni din nou, ca și cum tot ce spuneam eu era vorbă în vânt, în schimb, ceea ce spunea ea era piatră de temelie.
- Ei, în stomac. Ajunge în stomac!
- Bine, dar asta am spus și eu – am scrâșnit eu cu lacrimile aproape să răsară în colțurile ochilor.
- Nu, tu ai spus stooomac, iar eu am stomaaac. Și apoi tu nici măcar nu te-ai gândit la același lucru la care m-am gândit eu. Tu te-ai gândit la o chestie ca un sac mare. Eu mă gândesc la un dulăpior cu multe sertărașe. Chestii complet diferite, deci nu-mi spune mie că la asta te-ai gândit și tu.
- La voi mâncarea ajunge în dulăpioare cu multe sertărașe? – am încercat eu timid o reconciliere.
- Dar cine a vorbit de mâncare?
- Mâncare! Mâncarea aia cu care ar trebui să ne înecăm.
- Aaa... Nuuu... nu e vorba despre nicio mâncare, cine a pomenit de mâncare? Este vorba despre gândurile nespuse. E vorba despre mulțimea de gânduri care vă vâjâie prin cap și pe care le înghițiți în loc să le dați drumul. Cu asta o să vă înecați voi oamenii.
- Și crezi că tu ai să mă poți salva? – am murmurat eu.
- Cu siguranță! – mi-a răspuns Sara Kali cu încredere. Ooo... dar să nu spui nimănui despre asta. Nu știu câți oameni vom putea salva. O să fiți destul de puțini, poate vei fi chiar singurul.
(cred că va continua)
2 comentarii:
Ce mult îmi place explicația aia lumină-întuneric! Să nu mai vorbesc de gândurile nespuse.
Sper să fie și o continuare, Moșule.
Și uite așa, am eu o altă zi frumoasă datorita blogurilor tale!
Mă bucur mult când textele mele aduc emoții și bucurie. Până la urmă asta e menirea poveștilor. Mulțumesc! Mă voi gândi la o continuare, sper să fie la înălțimea așteptărilor. :)
Trimiteți un comentariu