- Nu e el!
- Poftim?
- Nu e el! Nu e Jakub.
Glasul lui Lukas părea că ajunge la mine printr-un furtun lung și încovoiat lovindu-se de pereții rugoși și poticnindu-se la fiecare curbură. M-am trezit ca dintr-un vis. Am aruncat ochii împrejur. Eram într-o cafenea mică și aglomerată. Ora era târzie, afară cutele de întuneric se strângeau vălătuc la ferestre, iar înăuntru se îndesa un fum greu de țigară amestecat cu umbre neliniștite. În fața mea o masă rotundă pe care erau așezate trei cești cu cafea aburindă. În jurul mesei trei scaune în afara celui pe care ședeam, unul lipit de masă, altul depărtat, ca și cum cineva l-ar fi împins înapoi pentru a se elibera din strânsoarea încropită de scaun și masă, apoi chiar în fața mea, un ultimul scaun pe care ședea un bărbat tânăr, blond, cu o cămașă în carouri. Era Lukas.
- Ce vrei să spui? – am încercat eu să mă scutur de imaginea încețoșată și să înțeleg ce se petrece.
- Jakub! E alt om, nu e cel pe care-l cunoaștem.
Am așteptat ca Lukas să continue, dar el a ezitat. Părea să caute cuvintele, ca și cum acestea ar fi trebuit culese literă cu literă de undeva din aerul dens, înțesat de nicotină, iar lui Lukas îi era extrem de dificil să înoate prin lumina difuză, plină de cocoloașe și să apuce literele. Lukas însuși mi se înfățișa neclar, la capătul unui coridor lung și întunecos, luminat palid de becuri spânzurate ici colo în pereți, mai mult pentru a crea un culoar luminos, decât pentru a dezveli realitatea dimprejur, șezând la un birou simplu de lemn, cu coatele pe masă și așteptând parcă pe cineva care să-l elibereze din locul, sau mai degrabă rolul, acela.
- Vezi bine că vorbește ca și cum ar fi un alt om. Ne-a mai vorbit vreodată despre tinerețea lui? Ne-a mai povestit despre familie, despre copilul pierdut, despre prima lui dragoste? Noi am vorbit tot timpul despre lucruri de fațadă, despre nimicuri cotidiene. E nebunie curată.
Abia acum încep să-mi reamintesc totul. Amicul nostru Jakub, care s-a ridicat mai devreme de pe scaunul azvârlit înapoi pentru merge la toaletă tocmai a terminat de povestit bucăți din viața lui. Iar Lukas are dreptate. Nu l-am auzit niciodată pe Jakub vorbind atât de înflăcărat despre propria sa viață. De fapt nu l-am auzit niciodată vorbind despre viața sa, despre ceea ce simte, despre ceea ce crede, despre ceea ce visează. Discuțiile noastre s-au rezumat până acum la pasele obișnuite dintre bărbați: serviciu, fotbal, mașini, femei, evenimente politice, scandaluri. Ce l-o fi găsit pe Jakub să facă asta tocmai azi? Îl privesc lung pe Lukas, iar el mă privește la fel de lung pe mine. Suntem amândoi extrem de confuzi. De ce dracu nu s-o fi rezumat la femei și la fotbal și ne pune într-o asemenea situație incomodă?! O vreme tăcem amândoi.
- Eu bănuiesc că urmează să ne ceară niște bani. Cred că e disperat și are nevoie de ajutor. A venit cu poveștile astea ca să ne înmoaie sufletul și acum vrea să vină cu cererea surpriză. Am datorii la bancă, casa e pusă zălog, creditorii mă presează, asta o să spună când se întoarce. Ne lasă aici să mustim în propriile gânduri, să ne înmuiem în emoții fragile, să ne îmbibăm în empatii friabile, pentru a pregăti terenul, apoi zbang! Apropo, oare ce face acolo de nu se mai întoarce?
- Nu știu, dar cred că nici n-are să se întoarcă până când noi nu vom rezolva ceea ce avem de rezolvat.
Lukas a căscat ochii mari și m-a privit șui, cu capul înclinat într-o parte.
- Și ce avem noi de rezolvat?
- Nu știu, dar cu siguranță trebuie să lămurim ceva, o chestie care nu e deloc limpede.
Lukas izbucnește în râs.
- Doar nu sunteți înțeleși?! El cu melodrama, tu cu punerea în scenă. Ce dracu vrei să spui?
- Nu știu. Nu știu să-ți explic, dar așa simt. Că trebuie să rezolvam ceva, că lucrurile nu sunt chiar așa cum par la prima vedere.
- Vrei să spui că Jakub n-o să ne ceară bani?
- Nu, nu vreau nici să spun asta, dar nici să neg asta. E ceva mult mai complex decât atât.
- Și de unde știi tu că e ceva mai complex?
Am tăcut cu capul în pământ. Am ezitat mult până când să deschid din nou gura.
- Mai devreme am avut o revelație, un vis, o fantasmă, spune-i cum vrei. L-am văzut pe Jakub.
- În vis?
- Da, în vis. Într-un gând care mi s-a rotit prin cap, nici nu știu dacă eram cu ochii închiși sau deschiși, dar asta nici nu are importanță.
- Și ce făcea în visul tău?
- Mergea pe străzi. Într-un oraș necunoscut, care nu-mi era deloc familiar. Nici lui nu-i părea.
- Atât? N-a făcut nimic extraordinar? N-a spus nimic?
- Nu, nimic. Se tot uita la case, intra aici, dincolo, ieșea dintre-una, intra în alta. Doar că Jakub nu arăta ca Jakub cum îl știm noi. Era învelit într-o blană de miel.
- Blană de miel? – aproape că e zbierat Lukas.
- Da, o blană de miel. Nu știu dacă blana îi crescuse din piele sau pur și simplu era acoperit cu ea. Până la urmă a intrat într-un bar. Arăta exact ca ăsta. A cerut o băutură și s-a așezat la masa din colț. M-am apropiat de el și l-am privit. Avea o figură sfâșietor de tristă. Când a ridicat paharul la gură, am descoperit că în el era sânge. Sau așa mi s-a părut. Era un lichid roșu, vâscos...
- Ești morbid. Zău, ești, ești... Nu știu ce dracu se întâmplă cu voi.
- Tu nu ai avut nicio viziune de felul ăsta?
Lukas a ezitat o clipă, a părut că scormonește prin memorie, apoi mi-a răspuns cu jumătate de gură.
- Acum că mă întrebi, parcă a fost un gând nedus mai departe. A fost o imagine fugară cu Jakub deschizând o ușă. Eu eram după ușa aceea și când el a deschis-o m-a strivit de perete, așa că am împins ușa înapoi iar Jakub a dispărut.
Am ridicat din umeri. Eu unul nu i-aș fi trântit ușa în nas, dar așa e Lukas, mai dintr-o bucată. Însă îmi părea tot mai clar că Jakub încearcă să ne spună ceva. O clipă m-am gândit că e mort și ne vorbește din lumea de dincolo. Dar am alungat gândul fără să am vreo certitudine pro sau contra acestei ipoteze.
A urmat o altă tăcere lungă.
- Nu vine. Așa cum ai spus. Încep să mă îngrijorez. Am crezut că ai luat-o razna, dar îmi pare tot mai mult că ceea ce se întâmplă e real – mi-a spus Lukas alarmat.
- Mie dimpotrivă – i-am răspuns sec, fără să pot argumenta o asemenea simțire.
Am sorbit amândoi câte o gură de cafea și am continuat să ne privim lung în tăcere. Ochii lui Lukas se roteau în orbite ca farurile unei mașini făcând drifturi într-o parcare goală. Știam ce face, deschidea și închidea cu insistență o ușă. O smulgea furios, mai-mai s-o smulgă din balamale, scotea capul prin cadrul rămas gol cercetând în stânga și-n dreapta, apoi furios că n-a găsit ceea ce caută o trântea înapoi. Jakub plecase. Terminase băutura roșie și vâscoasă, ieșise din bar, cotise la dreapta și se făcuse nevăzut.
Abia după câteva clipe, privind în gol masa cu cele trei cești de cafea aburindă, mi-am dat seama de grozăvie. Am privit atent cafeaua din fața mea. Aburul se strecura încetișor afară din ceașcă, apoi rămânea nehotărât în aerul înțesat de fum de țigară la câteva degete deasupra ceștii, mult prea subțire pentru a încerca să lupte cu fumul, dar destul de hotărât pentru a nu se mai întoarce înapoi. Am luat o gură de cafea. Era fierbinte.
- Ia și tu o gură – i-am spus încântat lui Lukas.
Lukas m-a ascultat. A sorbit atent o gură din cafeaua fierbinte, a așezat apoi cu grijă ceșcuța pe farfurioară și m-a privit în ochi întrebător.
- E bună! E fierbinte, amară, neagră. Exact cum trebuie să fie o cafea. Ce-i cu ea?
- E fierbinte, amară... – am repetat eu.
Atunci i-a căzut fisa lui Lukas. A împresurat cu mâinile ceașca de cafea. Era fierbinte, iar aburul continua să se ridice deși trecuse probabil o oră de când ne fusese adusă. Am înghețat amândoi.
- Șiii... ce naiba înseamnă asta? – a bâiguit Lukas.
- Înseamnă că ceea ce ni se întâmplă nu e real. Trăim într-un vis, sau într-un gând. Cineva ne-a adus aici cu un scop anume.
Lukas m-a privit îngrozit de-a dreptul.
- Ești sigur de asta? – a murmurat.
- Nu există decât o soluție pentru a ne lămuri – am replicat eu și am dat să-i ating obrazul, însă Lukas s-a tras înapoi ferindu-l. Palma mea a rămas o vreme în aer, apoi mi-am retras-o și am așezat-o pe masă lângă cealaltă.
Lukas avea dreptate, nici eu nu eram sigur că voiam să am acea confirmare. Am închis ochii. Nu știu dacă din teamă, sau din dorința de a evada din spațiul acela confuz și a mă refugia într-unul neutru. L-am zărit pe Jakub întorcându-se de la toaletă, dar nu s-a așezat la masa noastră, ci a trecut pe lângă noi ca și cum nu ne-ar fi cunoscut și a ieșit din bar. Un bărbat din mulțime mi s-a părut ca s-a luat după el. Jakub a ieșit în aceeași stradă pe care o văzusem mai devreme. Era o străduță îngustă, pietruită, cu case mici, fără etaj, doar cu o ușă și o fereastră, din lemn și chirpici, dar vopsite în culori vesele, roșu, bleu, verde, mov, galben pai. Jakub s-a uitat insistent în stânga, apoi în dreapta. Și-a aruncat privirea în lungul caselor, ca și cum ar fi căutat una anume fără să pară prea sigur că știe ceea ce caută. A pornit șovăind. A deschis o ușă, apoi alta și alta și alta. Nu era nimeni pe stradă, doar Jakub și bărbatul din spatele său care îl urmarea de la distanță. Cu cât deschidea mai multe uși îndărătul cărora nu găsea ceea ce-și dorea, Jakub părea tot mai dezorientat și mai pierdut. Când pașii celor doi s-au apropiat de capătul străzii și ușile rămase s-au împuținat, Jakub a intrat în panică. A deschis o ultimă ușă, a intrat și n-a mai ieșit. Bărbatul din spatele lui s-a apropiat cu pași mici și a crăpat la rândul său ușa. Abia atunci am observat că bărbatul din urma pașilor lui Jakub eram chiar eu. L-am urmat înăuntru. Era un bar. Pășind printre oameni mi-am dat seama că era chiar localul în care intrasem mai devreme să bem o cafea. Jakub era așezat pe scaun lângă Lukas. M-am așezat și eu. Jakub vorbea cu glas sfârșit despre temerile sale, despre angoase, despre anxietate. Eu și Lukas îl priveam cu respirația tăiată. Trupul lui Jakub nu se mai vedea în semiîntunericul din bar. Îi vedeam doar buzele ca un trup tremurând de lepidopteră, ochii ca două antene și obrajii ca două aripi albe. Cercetându-l cu privirea am constatat că din Jakub nu mai rămăsese decât conturul acela care aducea tot mai mult cu un fluture. Sau poate cu un înger. Când a terminat de vorbit, fără ca vreunul dintre noi să aibă curajul să-l întrerupă, Jakub a luat de pe masă un cuțit, a făcut o crestătură la încheietura mâinii, scurt și ușor, așa cum ai tăia o felie de pâine și a lăsat sângele să curgă în pahar. A ridicat paharul să-l ducă la gură însă atunci am deschis ochii.
- Acum știu – am țipat înspre Lukas. Acum știu, ai avut dreptate, Jakub are nevoie de noi, dar nu lipsa banilor îl macină, ci însingurarea. Jakub ne-a lăsat să intrăm în sufletul său. Să îi vedem înlăuntrul zbuciumat. Jakub se caută pe sine, își caută locul în lumea asta complicată și nu și-l găsește. Se macină pe sine, așa cum marea își macină malurile de nisip aducându-le înăuntru și devenind tot mai mică. Jakub are nevoie de noi. Are urgentă nevoie de noi.
Lukas mă privea cu ochii mari cât luna plină. Am întins brusc palma să-i ating obrazul și palma mea a trecut prin obrazul său ca printr-un nor pufos. De data aceasta n-a mai avut timp să mă evite. Sau nu a mai încercat.
- O, Doamne! – s-a cutremurat Lukas. Și acum ce facem, cum ieșim din povestea asta?
Bănuiesc că dacă ne strecurăm pe ușa aceea afară, ne întoarcem în lumea reală.
- Și dacă nu? – a oftat Lukas.
I-am răspuns tot cu un oftat, fără să am altul mai bun. M-am ridicat de pe scaun, am ocolit un grup de petrecăreți și am deschis ușa. Când am închis-o am citit pe frontispiciu: Grand Cafe Orient, Ovacni trh 19. M-am uitat la Lukas și el mi-a făcut semn din bărbie s-o ștergem. Am luat-o la fugă spre locuința lui Jakub.
