Știe că afirmația pare brutală, dar și-o asumă și consideră că cei care văd în aceste cuvinte o autoironie sordidă sunt fie naiv de tineri, fie sunt proști de-a dreptul. Moartea nu este o fatalitate biologică, pentru că până la urmă viața ne-a fost oferită cu împrumut, nu ne-a fost dată pentru folosire pe termen nedefinit, deci obligativitatea de a muri face parte din business. Închiderea unei vieți nu e un proces de distrugere, de lichidare, cum ar fi închiderea unui șantier, sau al unei sucursale a fabricii de conserve, ci unul de igienizare absolut necesar.
Domnul Iorgu cunoaște toate aceste detalii ale afacerii și s-a gândit din vreme cum să încheie socotelile. Dacă la bancă, de exemplu, lucrurile sunt foarte clare, returnezi totul până la ultimul bănuț, închizi contul, te codești dacă să strângi sau nu mâna întinsă și ieși până la urmă ușurat jurând să nu te mai întorci acolo în veci, cu viața lucrurile nu stau la fel de simplu. Sigur, trebuie să returnezi tot, dar asta ai tot făcut de-a lungul anilor, nici nu prea mai ai ce să dai înapoi. Însă ieșirea din scenă trebuie să fie mult mai fastuoasă, mai remarcabilă, nu în sensul unor manifestări festiv colorate și vibrant sonore, ci prin marcarea unor amprente de jur împrejur, fie în sufletele apropiate, fie în pământ, fie într-o foaie de hârtie. Asta pentru că omul are vanitatea de a crede că poate continua să existe și după ce procesul de predare-primire a fost semnat și ștampilat, măcar o perioadă, până când vântul cărând în spate perdele de frunze, praf și uitare, va acoperi orice urmă.
Una dintre opțiunile avute în vedere de domnul Iorgu este elaborarea unei opere remarcabile care să dăinuiască peste ani, să fie răsfoită din când în când de unul sau de altul și să se vorbească un pic despre ea și despre autorul ei. Cel mai la îndemână ar fi o operă literară fără prea mari pretenții estetice, dar care să meargă la suflete, mai ales la cele tinere, originală și profundă, abordând ca temă, desigur, iubirea. Opera ar putea fi și muzicală, ar putea aparține și artelor plastice, un tablou de dimensiuni medii înfățișând dansul ielelor în inima pădurii i s-ar părea de bun gust de exemplu, doar că domnul Iorgu nu se simte redutabil în zonele acestea ale artei. Nici în ale scrisului nu se consideră redutabil, scrisul a fost doar un moft, acum poate să recunoască, dar e o opțiune și e una legitimă.
O altă opțiune este plantarea unui copac. Pot fi plantați și mai mulți, dar domnul Iorgu crede că astfel gestul își pierde din semnificație. Pot fi de asemenea plantate flori, multe de data aceasta, dar florile necesită îngrijire, iar viața lor este scurtă, ceea ce domnul Iorgu vrea cu orice chip să evite. De aceea rămâne la varianta plantării unui copac. S-a gândit și la soiul cel mai potrivit. Teiul iese desigur din discuție, deși probabil e copacul cu cel mai înnebunitor parfum. Dar Eminescu s-a grăbit și cartea aceasta nu mai poate fi jucată. Stejarul și bradul i se par de asemenea că au călătorit prea mult prin vorbele oamenilor. Crede că i se potrivește ceva mai discret, dar în același timp puternic și impunător. De aceea a ales gorunul. S-a interesat și a aflat că acest copac crește cam 15-30 centimetri pe an și ajunge la un metru înălțime în aproximativ cinci ani. Ce i-a plăcut cel mai mult domnului Iorgu este însă faptul că poate trăi până la șapte sute de ani. De aceea își freacă palmele mulțumit.
O altă opțiune care i-a sărit în ochi recent e vitrificarea. A citit într-o revistă tehnică, nu-i mai știe numele. N-a reținut toate detaliile, dar ideea principală e că cenușa rezultată în urma arderii, la care se adaugă siliciu și alte chestii, poate fi prelucrată ulterior în cuptoare speciale obținându-se un produs similar sticlei sau ceramicii lustruite. La cerere, acest material poate fi prelucrat și făcută o vază de exemplu. Sau o statuetă. Sau o lampă. Idee e interesantă, deși un pic i se pare prea avangardistă pentru gusturile dumnealui care e un conservator. Și dacă n-a fost, a devenit.
În ceea ce privește plantarea unor bucăți dintr-însul în sufletele celor din jur unde să prindă rădăcini, să crească și să înflorească, aici lucrurile i s-au părut incomparabil mai complicate. Chestia asta ori o faci dintotdeauna, sistematic și pragmatic, echitabil și uniform, ori n-o mai faci. Căci nu poți sta în ultima zi aplecat peste masă să îndeși în alții imagini și sunete, gânduri și acțiuni, vise și dorințe, așa cum îndeasă gospodina carnea amestecată cu orez, ceapă și mirodenii în cochiliile galbene de ardei pentru a găti ardeii umpluți. Iar el nu poate spune cu certitudine dacă a făcut-o sau nu. A fost un introvertit, nu i-au plăcut mulțimile, nu l-a încântat socializarea ca fenomen, nu și-a vărsat poveștile în paharul de bere al comesenilor. Are deci niște dubii. Și până la urmă ce mai înseamnă „ceilalți”?! Domnul Iorgu e conștient că majoritatea cunoscuților săi vor fi oale și ulcele atunci când el va decide să facă împărțirea a ceea ce a mai rămas. De altfel e foarte mulțumit că a avut de la părinți o genă bună, o sănătate de fier și ani mulți.
Domnul Iorgu n-a apucat să ia o decizie vizavi de ultima mare afacere a vieții sale. S-a culcat joi seară, a adormit, a visat ceva frumos cu o pisică a unui șofer de camion care privește leneșă lumea de pe bordul mașinii trecând în viteză și nu s-a mai trezit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu