Lumina stătea încă pitită în bobocii de floare așteptând vremea deșteptării. Vălătuci de întuneric, groși și îndesați se adunau în jurul stâlpilor de iluminat rari și firavi, mai firavi decât vrejurile de caprifoi. Liniștea acoperea împrejurul ca o aripă de cloșcă puii abia ieșiți din ou. Drumul era pustiu, iar carapacea de broască țestoasă a podului începea să se ițească prin caierele nopții. Era o structură masivă din grinzi de metal părând a se încurca una pe alta în încercarea de a se ridica către cer. Fusese construit după război, după ce podul de piatră fusese distrus în bombardament. Sub pod, departe, foarte departe, apa mormăia nervoasă, ca un bătrân al cărui somn a fost întrerupt de zbaterea de aripi a uliului pândind zorirea păsăretului. Se aplecă peste balustradă. Nu se vedea nimic dedesubt. Nu-i era teamă, socotelile fuseseră făcute demult, timpul prezent fiind doar o prelungire, un apendice diform al unui timp care se încheiase pentru ea. Se sprijini de marginea oblică a uneia dintre grinzi și se ridică în picioare pe balustradă. Undeva departe un cocoș matinal fredona câteva acorduri ale unei muzici pe care avea s-o prezinte publicului puțin mai târziu. Câțiva câini îi ținură isonul dar renunțară degrabă din cauza notelor înalte pe care gâtlejurile lor groase nu le puteau scoate.
- Bună dimineața!
Tresări. De fapt se sperie de-a dreptul. Tot corpul i se cutremură, iar mâna sprijinită de grinda de otel îi alunecă, fiind cât pe ce să se prăbușească în gol. Fusese sigură că nu mai era nimeni pe stradă sau pe pod. Avusese mare grijă de asta. Și atunci de unde răsărise individul? De fapt nici n-ar fi putut spune dacă glasul venea din dreapta, din stânga, sau din spate. Se uită surprinsă împrejur, dar nu era țipenie de om. Pentru o clipă își imagină că vocea vine de sus și că e o încercare disperată și zadarnică a cerului de a o opri. Iar vocea chiar venea de sus. Acum nu mai avea nicio îndoială.
- Aici! Chiar deasupra ta, sus, pe grinda a treia.
Își încordă privirea și undeva în îngrămădirea de metal descoperi silueta unui bărbat. Stătea complet întins pe o grindă oblică, cu picioarele proptite într-una verticală și cu mâinile sub cap.
- Ce naiba cauți aici la ora asta? – se răsti ea de-a dreptul furioasă.
- Ce cauți și tu. Doar că eu am ajuns primul, așa că trebuie să stai la rând.
Fata ezită o clipă. Nu se aștepta la un asemenea răspuns. Cu Cel-de-sus ar fi rezolvat rapid o eventuală cerere de a renunța, dar bărbatul care stătea deasupra o descumpănea pur și simplu.
- Și de ce nu-i dai drumul? – replică ea înveninat.
- Mi-e teamă. Mi-e al dracu de teamă. E o chestie pe care n-am mai făcut-o și nu știu dacă doare. Apoi nici nu cred că sunt pregătit să las chestia asta superbă în urmă.
- Ce chestie?
- Viața!
Tresari. Un zvâcnet ca un curent slab o traversă din pleoape până în călcâie.
- La dracu! Atunci trebuia să rămâi acasă, nu să vii aici să-i încurci pe alții.
- Nu mai pot. Mă sufoc. Și tu te sufoci?
- Nu-i treaba ta dacă mă sufoc sau nu.
Încă nu-i venea să creadă că stă de vorbă cu o persoană în carne și oase întinsă pe grinzile reci ale podului.
- Știi ce cred? Cred că nu semeni cu niciunul dintre cei care au încercat să facă asta până acum.
În loc să-i răspundă că n-o interesează ce crede el, se trezi că-i răspunde cu totul altceva. Și tare s-a minunat. Ba chiar s-a necăjit.
- Și de ce, mă rog?!
- Pentru că ești altfel. Nu cred că ai niciun motiv serios să faci asta. E mai mult o toană.
Asta chiar o înfurie de-a binelea. Fierbea! Îi spusese „toană”. Viața ei insuportabilă era „o toană”. O toană cum au copiii de cinci ani. Scrâșni, dar până să apuce să-i dea replica bărbatul continuă.
- Te-am văzut de când ai venit. Ai o siguranță în pași pe care numai oamenii cu picioarele pe pământ o au, dacă înțelegi ce vreau să spun.
- Siguranță, nesiguranță, ai face bine să-ți vezi de ale tale și să mă lași pe mine în pace. Și hotărăște-te, sari sau nu? Dacă nu ești hotărât, lasă-mă pe mine înainte.
- Pun pariu că nu ai niciun motiv serios s-o faci. Uite, dacă îmi dovedești că ai, mă arunc acum.
Fata vru să-l repeadă iar, dar se opri.
- Hai! Zi-mi motivul.
Era îngrozitor individul, absolut îngrozitor! Trecu prin toate motivele pe care le avea șiii... Trecu iar prin toate. Erau multe dar niciunul mare, mare, cu care să-l convingă pe imbecil. O secundă crezu că pur și simplu a luat-o razna și că... Privi iar în sus. Bărbatul era acolo, viu, culcat pe grindă oblică. Și nici măcar nu avea bunul simț s-o privească. Era culcat pe spate și privea cerul și stelele.
- Cred că pur și simplu nu mai găsești bucurie în jur. Viața ta e cenușie, opacă. Asta te face să apeși pe buton. Ăsta e un motiv serios, recunosc, dar remediabil.
În loc să-i spună că motivele sunt treaba ei, nu a lui, se trezi iar că vorbele îi ies printre buze fără să treacă prin creier.
- O viață fără bucurii nu e viață. De aia o primim să ne bucuram de ea, altfel ce rost are?! Tu te-ai mai naște dacă ai știi că o să ai o viață plină de mizerii?
- Nici vorbă! De acord cu tine.
O vreme tăcură amândoi. Undeva se auzi un zgomot surd ca un șuierat de locomotivă. Câteva licăriri apărură printre copacii întunericului.
- Dar?! Căci trebuie să fie un dar, nu?!
- Dar e rezolvabilă problema, ți-am spus. Nu te-ai înconjurat de oamenii potriviți, asta e. Atât.
- Nu m-am înconjurat de nimeni, nici potrivit, nici nepotrivit. Mi-e bine așa cum sunt, singură.
- Câți ani ai?
- Ei, știi că ai tupeu?
- Bine, bine. Nu mă interesează câți ani. Probabil în jur de douăzeci și cinci. Ce voiam să spun e că dacă faci acum o schimbare, poți încă trăi fericită mult și bine.
- Și ce schimbare ar trebui să fac, deșteptule? Hai, zi, să te văd!
- Să te împrietenești cu cineva care are în primul rând umor, căruia îi place natura, îi place să doarmă pe grinzile de pod, să numere stelele pe cer, să iubească cântatul cocoșilor, liniștea nopții, curgerea apei...
- Eiii... Stai așa... Tu nu aveai de gând săăă...
- Nu! Te-am mințit – chicoti bărbatul.
- Ești un ticălos mârșav. Și o să-ți rup gâtul dacă te prind. Ticălosule! – urlă fata și începu să escaladeze grinzile metalice cu o abilitatea pe care nu și-o cunoștea.
- Ticălos mai mârșav n-am văzut în viața mea, dar o să dai socoteală pentru asta, îți promit – țipă furioasă.
Ridică privirea drapată în mânie. Bărbatul nu mai era unde îl știa, se refugiase pe o grindă mai sus, apoi săltă pe alta și mai sus, pe alta și mai sus, până ajunse în vârful podului. Iar ea îl urmă mânioasă. De sus orașul se vedea grozav de frumos. Era învelit cu un cearceaf albăstrui pe care se croșetau steluțe mici galbene. Multe, din ce în ce mai multe. Auzi prima voce. Apoi păsările și animalele. Și râul părea că s-a trezit și stă la taclale cu sălciile de pe mal.
Când ajunse în vârf și vru să-l lovească cu pumnul, el îi prinse ferm brațul și cu cealaltă mână îi căută ceafa. Îi aplecă capul înspre al lui și o sărută apăsat. Cu mâna liberă ea apucă însă să-l izbească în piept o dată, de două ori, de cinci ori. Constată surprinsă că pieptul lui era fierbinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu