verde săgetând

înălțimea privirii -

aripi se desfac

Omul care și-a învățat umbra să danseze

Domnul Ionescu este un om ca oricare altul. Are cincizeci și trei de ani și o bască albastră. A moștenit-o de la taică-su, odată cu pasiunea pentru prelucrarea metalului. Taică-su i le-a lăsat și s-a dus. N-a apucat să poarte basca albastră, a purtat-o toată viața pe cea neagră.

Domnul Ionescu a avut o viață anostă până în ziua în care și-a descoperit umbra. Stătea în sufragerie pe marginea canapelei, ușor aplecat peste măsuța de sticlă, peste care doamna Ionescu așternuse o bucată de postav ieftin, numai ca să evite petele dizgrațioase ce apăreau sub fiecare pahar sau ceșcuță trecute mai mult sau mai puțin întâmplător pe acolo. Sorbea ușor din cafeaua fierbinte, când a observat o umbră. A rămas mirat. Și-a îndreptat spatele, l-a întins peste spătarul canapelei, și-a strâns brațele pe lângă corp și a așteptat cuminte. Umbra și ea. Domnul Ionescu a mișcat capul spre stânga. La fel și umbra. Atunci domnul Ionescu a avut o extraordinară revelație. Umbra era a sa. Deși avea o vârstă plină de împliniri, nu-și cunoscuse până atunci umbra. Ea îi stătuse tot timpul la picioare, fără să se ridice la înălțimea privirii. Acum însă umbra se întindea peste măsuța de sticlă îmbrăcată în postav ieftin, ridica din când în când o mână către ceșcuța sa de cafea, o apuca și o ducea la gură, sorbind licoarea din vârful buzelor. Domnul Ionescu o privea extaziat. Sub soarele puternic al amiezii, umbra sa era viguroasă ca un copac din parcul central. Îi putea urmări atent profilul brațului și fu încântat să descopere forma sa rotunjită evidențiind antebrațul puternic și umerii vajnici.   

Poate că întâmplarea ar fi trecut neobservată dacă domnul Ionescu n-ar fi avut, doar câteva zile mai târziu, o întâlnire încrâncenată cu directorul său. „Ce dorești?” l-a întrebat de la înălțimea fotoliului de piele și a ușii capitonate. „Un salariu mai mare!” i-a răspuns domnul Ionescu scurt și precis. „Cât?” a întrebat directorul fără să înceteze cu răsfiratul hârtiilor. Aici domnul Ionescu s-a încurcat puțin. Nu știa cât, știa doar că cel pe care îl primește nu i se pare de ajuns. „Cam așa, încă pe atât” s-a bâlbâit el fără să știe precis ce ar fi însemnat încatâtul și încotro ar fi trebuit să se ducă. Directorul s-a oprit din răsfiratul hârtiilor, l-a privit drept în față și l-a șfichiuit cu vorbe tăioase. „Serios Costică?! Bă, nici n-ar trebui să stau de vorbă cu tine acu. Da uite, o fac de dragu conversației. Ia zi-mi și mie, ce te face să crezi că meriți banii ăștia?!” Domnul Ionescu iar a rămas încurcat. „Muncesc. Sunt sculer-matrițer de treizeci și cinci de ani” a replicat simplu după o trecere în revistă obiectivă a meritelor sale de-o viață. „Bă Costică, tu ești prost mă, zău! Faci umbră pămâtului degeaba. Hai fugi în secție și vezi-ți de treabă!” Și domnul Ionescu s-a dus. Doar că i-a rămas pe cap treaba cu umbra.

Când s-a întors acasă pe înserat s-a așezat pe canapea, ușor aplecat peste măsuța de sticlă acoperită cu postav ieftin și și-a căutat umbra. Nu era. A rămas pe gânduri. S-a lăsat pe spate, peste spătarul canapelei și s-a cufundat în ele. Face umbră degeaba. Așa îi spusese directorul și îl dăduse afară pe ușă. El nu făcea umbră. Niciodată nu făcuse nicio umbră. Umbre făceau alții în sufletul său. Ceva era neclar în afacerea cu umbra. Cine-i era umbra? Cine făcea umbrele să apară și să dispară? Era în puterea oamenilor să își controleze umbrele sau umbrele aveau viața lor proprie? Umbrele trăiesc în interior sau în exterior?

Își aminti brusc că citise undeva, demult, pe când era tânăr și iscoditor, ceva despre umbre care îl intrigase. Se concentră. Da, da, cineva important, un om cu cap spunea că noi nu existăm, că suntem doar umbre care dansează pe peretele peșterii, ale unor alți indivizi care șed în jurul focului. Trebuie că omul care se gândise la asta trăise cu foarte mulți ani în urmă, dacă vorbea despre peretele peșterii. Domnului Ionescu nu-i era deloc clar cum stă treaba cu umbra, dar amână concluzia finală până la o discuție față în față cu umbra sa, pentru o analiză profundă și definitivă.

A doua zi dimineață când se trezi, dădu fuga în sufragerie și se apropie de măsuța de sticlă acoperită cu postav ieftin. Umbra îl aștepta acolo, privindu-l mirată. Domnul Ionescu o scrută atent. Nici nu clipea. Ridică un braț. Umbra și ea. Asta îl încurca. Își roti trupul spre dreapta. Umbra încercă să facă același lucru. Nu era bine. Avea temerea că omul care spusese că noi suntem umbre ale altora care stau în jurul focului, greșise. Umbra sa părea să urmărească fiecare mișcare pe care o face și nu invers. Se așeză pe canapea lungindu-și spatele peste spătarul acesteia și așteptă. Umbra nu dădea nici un semn că ar vrea să îi ceară ceva. Să își miște capul spre stânga de exemplu. Sau să se ridice în picioare. Așteptă totuși răbdător, timp de aproape o oră, ca umbra să își exprime o dorință, pentru ca el să o îndeplinească. Dar umbra se ambiționa să rămână tăcută și nemișcată. Căzu pe gânduri. Și cu toate că umbra nu îl îndemna să facă nimic, simți în tot acel timp cum o liniște cenușie, având forma unei umbre întinse peste masă, îi pătrunde în trup și îi umple tot înlăuntrul. Simțirea aceasta era atât de puternică, încât atunci când domnul Ionescu privi atent masa unde descoperise umbra la prima oră a dimineții, constată surprins că aceasta nu mai era. Umbra dispăruse. Cel mai probabil îi pătrunsese în trup și se ascunsese acolo. Nu înțelegea deloc de ce parte a trupului trebuie să-și regăsească umbra. Ele sunt proiecția noastră în realul care ne înconjoară, sau noi suntem proiecția umbrelor exterioare pe peretele dinăuntru al trupului ca o cutie de tablă, se întrebă domnul Ionescu meditativ. Nu avea un răspuns. Dar avea o idee.

A doua zi domnul Ionescu se trezi exact la aceeași oră ca și în ziua precedentă. Umbra îl aștepta cuminte întinsă peste măsuța de sticlă. Domnul Ionescu zâmbi poznaș. Deși nu era nici pe departe un bun dansator, schiță câțiva pași timizi. Umbra încercă să țină și ea pasul. Era însă tare neîndemânatecă. Văzând-o cum se scălâmbăie ca o curcă amețită, domnul Ionescu decise că trebuie să își învețe umbra să danseze. Ca flăcările focului din peșteră. Asta i-ar fi întărit încrederea în sine și i-ar fi lămurit desigur toate descumpănirile.    

A urmat o vreme complicată. Domnul Ionescu se trezea dis de dimineață, la aceeași oră cu umbra sa, se întâlneau în sufragerie și stăteau aplecați deasupra măsuței de sticlă acoperită cu postav ieftin, încercând să se cunoască reciproc. Pe la nouă umbra dispărea. Atunci domnul Ionescu se îmbrăca și se ducea la servici, unde se apuca să modeleze metalul pentru a face diverse scule. „Ascultă la mine ce-ți zic. Viața e un rahat. Dar dacă o ambalăm în staniol, o facem să strălucească” îi spunea domnul Ionescu umbrei sale, cu bărbia sprijinită în podul palmei și cu o mână pe genunchi. Umbra îl asculta cuminte, cu bărbia sprijinită în podul palmei și cu o mână pe genunchi și încuviința la fiecare vorbă a sa. „Tu trebuie să înveți să dansezi, înțelegi?! O umbră care dansează e o umbră împlinită. Înțelegi ce-ți spun?!” continuă domnul Ionescu, dar umbra nu părea foarte încântată de perspectiva împlinirii sale. „Iar dacă ai să înveți să dansezi înseamnă că Platon era un prost și că n-a înțeles nimic din viața asta. Îl facem de rușine, îți spun eu. Cât e el de mare” mai adăugă domnul Ionescu înfierbântat, apoi se ridică, alese un disc și îl introduse în cutia mașinii de cântat. Pe dată se auziră acordurile unei muzici duioase. Domnul Ionescu se ridică și se lăsă să alunece ușor pe deasupra covorului. Și alunecă, și alunecă... până la nouă, când umbra se plictisi și plecă. Dar domnul Ionescu o lua de la capăt în fiecare dimineață. Lua discul de lângă cutia de cântat, îl introducea prin fanta îngustă și se pornea să alunece ușor pe deasupra covorului în acordurile muzicii. Umbra îl urmărea docilă, încercând să țină pasul cu dânsul, nici încântată, nici plictisită, dar se chircea ghem pe covor, de îndată ce domnul Ionescu înceta să mai danseze și, sfârșită, nu se mai ridica de jos.   

După câteva luni de încercări fără rezultat, domnul Ionescu fu informat de biroul de resurse umane că datorită numeroaselor abateri de la respectarea programului de lucru al întreprinderii i-a fost desfăcut contractul de muncă, dar domnul Ionescu a rupt scrisoarea și s-a dus mai departe la secție, însă portarul nu l-a mai lăsat să intre, așa că domnul Ionescu a încetat să mai meargă la servici. În schimb n-a încetat nevastă-sa, care a continuat să-l bată la cap. „Tu ai înnebunit bărbate, ai ajuns la vârsta asta și în loc să te maturizezi, tu ai dat în mintea copiilor” i-a spus ea în timp ce îndesa în valiza indecent desfăcută peste pat, lenjeria din cele trei sertare așezate alături. Domnului Ionescu i-a intrat pe o ureche și i-a ieșit pe cealaltă.

„Auzi, ar fi timpul să vedem ceva progrese” i-a spus domnul Ionescu umbrei sale, după opt luni de încercări sistematice, șezând amândoi în jurul măsuței de cafea neacoperită cu postav ieftin și sorbind din ceașca fierbinte. „Dacă nu începi să dansezi o să mă faci să cred că noi chiar facem umbră pământului degeaba și că avea dreptate tâmpitu ăla de Diaconu. Da eu sunt convins că n-avea dreptate nici Diaconu, nici Platon și amândoi erau niște proști. Eu cred că noi suntem cei care ne facem umbrele să danseze” i-a spus domnul Ionescu privind-o grav în ochi și aproape implorând-o să înțeleagă importanța momentului. Și fie că avea o umbră sensibilă, fie că era una inteligentă, umbra domnului Ionescu cugetă câteva clipe pe canapea, apoi se ridică și începu să danseze. Dansa așa cum dansează orice suflet, cu eleganță, plutind ușor deasupra covorului, alunecând ca un șal de mătase în adierea înserării, ruptă de orice legături cu lumea reală, ușoară ca un balon ridicându-se către cer.

Domnul Ionescu zâmbi larg. Avusese dreptate. Diaconu și Platon nu! 

vânzătorul de vise

într-o dimineață la ușa noastră a apărut un bărbat

era înalt, avea un pardesiu vechi până în pământ

și o servietă de piele legată în curele late cu cataramă  

sunt comisvoiajor și am venit să vă ofer…

dă-l afară și închide ușa a strigat mama din bucătărie

după care am auzit-o iar mestecând în ghiveci

el mi-a răvășit părul cu o mână și pe urmă a intrat

tata plecase demult

a așezat servieta pe masă, a desfăcut-o, înăuntru nu era nimic

apoi a început să scoată din ea ca niște plicuri transparente

de toate culorile, am venit să vă ofer vise

dintr-o dată s-a făcut liniște,

iar furculița a tăcut și ea în cratița cu ghiveci

mama a apărut în cadrul ușii ștergându-și mâinile

pe șorțul de bucătărie cu maci mari

apoi a privit cu ochi ficși servieta de piele cu catarame aurii

a băgat o mână înăuntru și a scos un plic mic

complet transparent cu irizații arămii

bărbatul s-a așezat pe scaunul cu spătarul întreg

și a pus mâinile în poală, mama s-a așezat și ea

au început să despacheteze hârtia din plicul mic cât o tabacheră

la început în două, apoi în patru, în opt, în șaisprezece

la a șaptesprezecea despăturire ea acoperise deja casa și grădina

învelindu-ne ca într-o seră

iar după încă o nouăzeci și șapte acoperise tot orașul

bărbatul zâmbea întruna, mama începuse și ea

apoi a bufnit-o râsul

omul cu visele n-a mai plecat

Petale de cireș

- Domnul Ki, cabina 47 – se auzi din tavan glasul metalic al operatoarei și bărbatul se ridică grăbit de pe scaunul galben din plastic rigid, tipic sălilor de așteptare și intră în cabina indicată.

Se trânti în fotoliul comod și așteptă ca lampa roșie să se aprindă. Locul era îngust, aproape la fel de îngust ca cel din avionul de Gifu, dar fotoliul era extraordinar de confortabil. Era acoperit cu o imitație de piele castan, delicată la atingere, întinsă peste un burete moale și gros în care te afundai de îndată ce te așezai, fiind dotat cu un set de inovații tehnice care îi permitea să se modeleze după forma trupului indiferent de poziția în care ai fi vrut să te lungești.

Nu așteptă decât câteva secunde și lampa roșie se aprinse. Așeză căștile pe urechi, își puse ochelarii pe nas și apăsă butonul verde. Cabina se cufundă pe dată într-o lumină roz-portocalie și începu să se lărgească până când căpătă dimensiunea unei camere de hotel.

- Bună dimineața, domnule Ki!

- Bună dimineața, micuță Mo! Ce mai faci?

- Ce vreți dumneavoastră, domnule Ki! – replică fata și se undui peste cearceaful alb impecabil, parcă neatins, frecându-și ușor cu degetul mare buzele umede.

Bărbatul înghiți greu, ca și cum un cuvânt neuniform s-ar fi împiedicat în respirația agitată, apoi reluă.

- Am vrut de fapt să te întreb cum te-ai trezit în această dimineață, minunată micuță Mo.

- Ooo... perfect, domnule Ki. Este o dimineață superbă într-adevăr. Cireșii pocnesc în floare și aerul adie printre petale furându-le mireasma ca un ștrengar.

- Tu însăți ești ca o floare de cireș, micuță Mo, ești mai delicată ca o petală și mai înmiresmată ca un boboc nedesfăcut – continuă bărbatul înfierbântat, sorbind-o din ochi pe fată.   

Aceasta purta un dezabie fin, abia agățându-se de umerii fragili cu două panglici înguste și dezvelindu-i ademenitor sânii mici și coapsele.

- Mulțumesc, domnule Ki, sunteți prea bun, eu nu sunt decât o petală prinsă în vârtejul sakura fubuki, nici mai delicată, nici mai înmiresmată decât celelalte.

Bărbatul scânci. Fata se juca cu el așa cum se joacă primăvara copiii cu iepurașii albi și pufoși în parcul Setonaikai. Era o simplă jucărie în mâinile ei, un animal de companie.

- Nici vorbă, micuță Mo. Pielea ta este mai delicată decât a căprioarei și gesturile tale mai tandre decât ale lebedei. Nimeni nu îți întrece frumusețea și susurul de pârâu al glasului...

- Mă copleșiți, domnule Ki. Cuvintele dumneavoastră mă învăluie ca o petală uriașă și mă fac să îmi pierd mințile... Niciodată, nimeni, nu a vorbit atât de frumos cu mine și nu m-a învelit în atâtea cuvinte alese, domnule.

Bărbatul se opri pentru o clipă. Ar fi vrut să profite de petala uriașă deschisă în fața ochilor în care și-ar fi dorit să se învelească alături de micuța Mo, dar pe de altă parte politețea îi impunea o abordare atentă și delicată pentru a nu speria puiul înainte să-și cunoască aripile. Nerăbdarea birui însă.

- Vai, micuță Mo, mi-aș dori să fiu în stare să pot țese din cuvinte petale fine în care sa te înconjor și să te închid așa cum bobocul de trandafir închide aroma neasemuită a rozelor. 

Fata chicoti.

- Dar de ce să mă închideți, domnule Ki?!

Fu rândul bărbatului să scrâșnească precum amnarul.

- Ca să te păstrez doar nărilor mele, și degetelor și buzelor...

- Vai, domnule, mă faceți să roșesc. Mi-i umedă fruntea de năvala emoțiilor. Vă rog, domnule, fiți blând cu o biată copilă abia ieșită din tumultul anilor copilăriei...

Bărbatul își muscă buzele. Apoi se temu că gestul său avea să fie surprins de fată, și răscolirea sa interioară avea să fie devoalată, ceea ce se și întâmplă. Nu știuse niciodată ce vârstă are. Vorbise cu ea doar de câteva ori și de fiecare dată la videofon. Nu o văzuse nicicând între patru ochi, era mai mult o dorință nestăvilită decât o femeie. Putea avea șaisprezece ani, optsprezece, cum la fel de bine ar fi putut avea treizeci.

- Te rog să mă ierți, micuță Mo, dar frumusețea ta îmi tulbură gândurile și buna cuviință.

Bărbatul oscilă din nou. Să meargă încet sau să lase frâu liber grabei?! Iertare nu își putea cere decât o singură dată. Nu fiindcă o a doua ar fi însemnat refuzul ei indiscutabil, ci fiindcă știa că o linie de-a curmezișul e un prag, două sunt un gard.

- Și nicio floare nu își poate dori îndepărtarea nărilor care îi sorb miresmele, căci asta este menirea florilor, să răspândească mireasmă și culoare, iar a simțurilor să se lase pătrunse și să înconjoare cu candoare... 

- Vai, domnule, simt cum sunt împresurată și fără scăpare mă tem – chicoti fata și licări genele ca un fluture zglobiu.

Nu-și dădea seama dacă avea genele făcute sau nu, dar avea ochii frumoși. Mari, expresivi, genele lungi și sprâncenele arcuindu-se subțire deasupra ochilor. Poate nici măcar nu erau genele ei. Știa că unele fete își cumpără din magazin gene false ca să atragă mai mult privirile bărbaților. Lucrurile mergeau însă bine.

- Ca pe-un boboc de crin să te-mpresor aș vrea și frumusețea să ți-o adun picătură cu picătură, așa cum albinele adună grăunțele de polen. Cu ochii să-ți mătur fierbințeala pielii, așa cum vântul mătură aripile colorate ale fluturilor și palmele cupă să le fac pentru a-ți culege neastâmpărul trupului...

Fata era vizibil încântată, căci se rostogoli pe cearceaf, dezvelindu-și și ascunzându-și trupul în spirale abia perceptibil gemânde. Se opri în cele din urmă cu pânza transparentă intuind frunze mari castanii deasupra coapselor. Mâinile bărbatului alunecară...

- Mi-i trupul fierbinte și umed ca vântul de la miazăzi, domnule și sânii abia își mai pot stăvili nerăbdarea atingerii - chicoti fata din nou și breteaua subțire alunecă singură peste umărul delicat lăsând să-și scoată botul de sub țesătura dantelată ca un pisoi mirat, sânul necopt.

Bărbatul începu să vibreze. Era un tremur cu neputință de stăvilit, care venea din interior și creștea spre exterior. Încercă să se liniștească, dar mintea nu voia să stea locului, alergând și rostogolindu-se în salturi îndrăznețe și periculoase. 

- Ca pe un ciorchine să-ți cuprind în palmă nerăbdările și buzele mele să calce urcușul boabelor zemoase până când ele își vor pecetlui nestarea în capitulări fără rezerve...

Bărbatul trase apoi aer adânc în piept și continuă dintr-o suflare.

- Lasă-mă să fiu ofranda așteptărilor tale și ochii, buzele si degetele lasă-mi-le să se înfășoare în jurul trupului tău așa cum glicina se înfășoară pe trunchiul fraged de arțar, împodobindu-l cu ciorchini de încântare. Lasă-mi săruturile să-ți răcorească văile fierbinți si nerăbdatele palme să-ți ostoiască culmile semeținde. Lasă-mi-te în brațe, micuță Mo.    

- Vaaaiii... gemu fata și palmele micuțe începură să alerge de-a lungul trupului dezvelit odată cu ale bărbatului, adăpostindu-se din când în când speriate în scorburi de neastâmpăr.

- Vinoo.... gemu ea lung și bărbatul încremeni.

Tot pământul încremenise, iar simțurile se ascuțiseră ca sulițele pădurilor de bambus scărmănând cerul. O pâlnie uriașă îi era trupul, iar golul urechii albie neumplută. „Unde?” se înălța din gâtlej ca apa limpede din adâncul fântânii, urca în cerul gurii, cobora pe limbă, se izbea de dinții încleștați întorcându-se îndărăt, ca ghepardul din alergarea-i nerodnică. Apoi iar și iar zgâlțâind înțepenirea buzelor.

Fata nu-l mai privea. Se adâncise în simțuri necum răbdătoare. Mâinile amândurora alergau. Apoi brusc ca un geamăt sfârșit fata slobozi două cuvinte.

Bărbatul zvârli casca și ochelarii și ieși valvârtej pe ușa cabinei. Auzi ca dintr-o altă lume glasul uneia dintre operatoare, care îi cerea imperativ să se întoarcă în cabina 47 pentru a închide convorbirea, dar nu-i păsa niciun pic. Toată răbdarea și grija sa dăduseră roade. Avea adresa. Doar asta conta.  

***

Partida fusese una sălbatecă. Tot nu aflase vârsta micuței Mo și nici dacă genele sale erau false sau erau adevărate, dar simțurile îi explodaseră în furtunoase focuri de artificii, în timp ce înlăuntrul se golise ca apa din pielea de iepure împroșcată cu găuri mici de alice. Era sfârșit, dar fericit. Își simțea capul ca o ghiulea de tun, greu și plin și dens, în timp ce corpul tot nu mai era altceva decât o sfoară atârnând de încheietura unui balon înălțându-se. Ridică o mână. Apoi deschise ochii. Nu era în camera de hotel. Zâmbi. Știa unde era. Lampa roșie a aparatului clipea agitat, ecranul se stinsese, iar în cameră era o liniște absolută. Își lăsa trupul să se topească în fotoliul comod încă zece secunde, apoi se ridică cu greu și ieși. Fata de la ghișeu îi zâmbi.

- Mulțumit deplin, domnule Ki?

- A fost extraordinar. Noile voastre mașini fac o treabă minunată – zâmbi el fetei.

- Zece mii, domnule, ca de fiecare dată!  

Bărbatul îi întinse banii, apoi dintr-un exces de încântare se apropie de urechea fetei și continuă.

- Știi ce îmi place teribil la software-ul ăsta nou?! Că se lasă atât de greu. Ooo...

Apoi îi făcu fetei cu ochiul și ieși fluierând pe ușa stabilimentului. În parcul Goryokaku mugurii florilor de cireș explodaseră. Trebuia neapărat să-i vadă. Făcu semn cu mâna primului taxi.

***

Doamna Hanaku zăbovi epuizată în cearceafurile roze de saten. Era entuziasmată. Programul de realitate virtuală al firmei KM&A era excepțional. Costase mult, dar făcea toți banii. Spre deosebire de produsele similare ale competitorilor, majoritatea firme uriașe în domeniul softului, produsul celor de la KM&A permitea gândurilor să se împletească cu programul. De fapt, spunând lucrurilor pe nume, softul nu făcea altceva decât să dea o imagine multidimensională propriilor vise și dorinți și să sugereze backgrounduri pentru o poveste pe care creierul o propunea și o controla. Ceea ce era uluitor! Doamna Hanaku își ridică cu atenție ochelarii speciali de pe ochi, având grijă să scoată din urechi minusculele căști de la capătul ramelor. Și echipamentul era extraordinar, atât de miniaturizat și totuși atât de performant. Se ridică goală pe marginea patului. Întinse mâna spre kimonoul cu flori de cireș de pe brațul fotoliului uriaș acoperit cu piele castan, delicată la atingere. Avea degetele umede...

drumuri în noapte

peste timpuri deșarte -

miez de lumină

trei dorinți

peștișorule cu totul și cu totul de aur
nu mă întreba nimic despre cele trei dorinți
zău, azi nu-ți dezlipi niciun pic buzele
și nu lăsa promisiunile să-ți zboare
pentru că tu te afli într-o gură mult mai mare

Calul care se mănâncă singur

Într-o zi a venit o puștoaică și mi-a adus un cal. Puștoaica era mică, mică, să tot fi avut vreo șase sau șapte ani, avea o față rotundă de copil și codițe împletite care îi cădeau puțin peste umeri. Calul era alb, alb complet, cu excepția unei pete cenușii în frunte, ca o stea. Ba nu, nu era cenușie, era argintie. Avea părul des și lung, coama bogată, iar coada stufoasă ca a unei veverițe.
- Vrei un cal alb?! – m-a întrebat puștoaica hotărât, ca și cum ne-am fi cunoscut de când lumea.
Am rămas o vreme fără cuvinte. Apoi am găsit câteva și am întrebat-o intrigat.
- Dar de unde ai tu un cal atât de frumos?
- Îl vrei sau nu îl vrei, eu asta te întreb! Daca nu îl vrei am plecat – mă repede ea privind undeva peste creștetul meu spre cerul însorit.
- Îl vreau! – mă înfig fără să înțeleg foarte bine ce se întâmplă.
- Să ai grijă de el – mă atenționează puștoaica serios ridicând un deget în aer și încrețind buzele, apoi își bagă mâinile în buzunarele pantalonilor, îmi întoarce spatele și pleacă ciripind un cântecel ca o vrăbiuță.
Eu rămân cu armăsarul. E al naibii de frumos. E alb ca omătul după prima ninsoare și curat ca un câmp nesfârșit cultivat cu fulgi de zăpadă. Nu mă bagă în seamă. Își frământă nările prin iarbă și pufăie din când în când, ca și cum ar fierbe în el nerăbdarea. Mă uit împrejur, nu e țipenie de om! Noroc că stau la casă și îl pot ține în curte. E adevărat că trebuie măcar să tai trandafirii. Și trebuie să îi cumpăr fân.
Șed la fereastra de la bucătărie și îl privesc încântat. E uluitor. Alb, alb cum n-am văzut niciodată. Nu știu cum face, căci orașul e plin de praf. Și nici pisică nu-i să-și curețe singur blana. N-a mâncat niciun fir de fân. În schimb a mâncat crizantemele toate, îi plac cel mai mult. Nu face însă mofturi nici la dalii, gladiole, ochiul boului. Stă mai mereu cu botul în ele și pufăie lung când se plictisește.
Ieri când am ieșit să-l mângâi am observat ceva care m-a speriat. Calul meu nu mai avea gene. Nu mi-am dat seama dacă n-a avut de la început sau dacă le-a pierdut cât a stat la mine, dar privirea unui cal fără gene e ca a Mona Lisei privind spre mâinile din poală. I-am cercetat atent pleoapele. Pare că n-ar fi avut niciodată, deși nu cred asta, mi-ar fi atras atenția atunci când l-am văzut prima dată. Mă frământă problema, dar o las o vreme abandonată așteptând să văd dacă lucrurile se vor îndrepta de la sine și vor începe să crească din nou.
Dar nu se îndreaptă! Ba mai mult, se înrăutățesc. După câteva zile calului meu îi dispar și nările, iar după alte câteva urechile. Nu-mi vine să cred. Încep să mă îngrijorez, nu numai în privința calului, dar mai ales a puștoaicei. Cine era?! De unde avea calul?! De ce mi l-a dat mie?! Ce e cu calul?!
Nu apuc să răspund la niciuna dintre întrebări și constat că minunăția de armăsar și-a pierdut capul. Știu că nu vă vine să credeți, dar exact așa s-a întâmplat. Când m-am trezit dimineață și am dat fuga la fereastră să-l văd, calul meu nu mai avea cap. Gâtul lung se terminat brusc cu o umflătură ca o minge dezumflată, iar capul nu mai era deloc. L-am căutat prin iarbă, printre flori, ba chiar m-am ridicat pe gard și m-am uitat în curtea vecinilor. Capul calului meu nu mai era nicăieri. Mi s-au tăiat picioarele. Simțeam că cineva încearcă să-mi fure calul bucățică cu bucățică, pentru a-l reconstrui apoi în alt loc sau în altă lume.
De teamă să nu-l fure pe tot, l-am luat cu mine în casă, iar seara ne-am culcat împreuna. Dar problemele n-au dispărut. În fiecare dimineață calului meu îi mai dispărea câte o bucățică. Azi o copită, mâine alta, coama, coada, gâtul, crupa, pulpa stângă…
Am încercat să îmi dau seama ce se întâmplă, dacă are vreo boală, dacă îl mănâncă viermii sau vreo insectă carnivoră. Am stat nopți întregi privindu-l cum se macină si dispare încet și singura explicație a fost că armăsarul se mănâncă singur. Nimeni și nimic altceva nu părea să-l afecteze.
În cele din urmă am chemat un medic veterinar, dar până să vină, calului meu îi dispăruse aproape tot corpul, nu îi ai rămăsese decât o bucată de pulpă din spate. Medicul a spus că mă reclamă la poliție dacă nu îi spun de unde am cumpărat pulpa. Degeaba am încercat să-i vorbesc despre puștoaică, despre întâlnirea cu ea, despre bănuiala mea că armăsarul se mănâncă singur. El a ținut-o una și bună că să-i spun de unde am pulpa de cal. A plecat nervos trântind ușa în urmă și țipând ca din gură de șarpe că mă reclamă oricum…
Am fost teribil de mâhnit de pierderea armăsarului alb. Dar și mai mult am fost descumpănit. Nu reușeam să prind înțelesul întregii întâmplări, care la urma urmei era de neexplicat.
Trecuse cam o lună de când pierdusem armăsarul și mă plimbam prin pădurea de la capătul orașului. De niciunde mi-a răsărit în față puștoaica. Avea exact același aer hotărât, sigur pe sine și aceleași codițe împletite coborându-i ușor peste umeri.
- Hei, ce s-a întâmplat cu calul meu?! – am repezit-o eu cerându-i socoteală.
- Ce s-a întâmplat?! – a repetat ea ca un ecou ridicând ochii și privindu-mă fix.
- A dispărut! Pur și simplu s-a mâncat singur până a dispărut. În fiecare zi a dispărut câte puțin din el. L-am luat în casă și l-am îngrijit, am chemat și medicul, dar n-am putut face nimic pentru a-l salva.
- L-ai călărit?! E foarte blând la călărit! – a replicat ea cu o privire inocentă, ca și cum nu ar fi auzit nimic din ce i-am povestit.
Am rămas înțepenit în mijlocul cărării. Nu-mi spusese nimic despre asta. Îmi spusese doar să am mare grijă de el. Iar eu avusesem. Cât stătuse în putințele mele.
- OK! – a dat puștoaica din umeri și și-a continuat drumul pe cărare sărind zglobie într-un picior.
În urma ei un cal alb, alb complet cu excepția unei pete argintii din frunte, ca o stea, cu părul des și lung, coama bogată, iar coada stufoasă ca a unei veverițe își rostogolea nările prin iarbă.